Colonelul Solomon, în noaptea de 11 februarie 1866

Alexandru Ioan Cuza, în „Vasárnapi Ujság”

Era cam pe la orele două din noapte, când caporalul de gardă de la sala de poliție, Vasile Șerban, intră brusc în cancelaria batalionului, cu regulamentarul „Să trăiți, domnule adjutant!”.

– Ce este, Șerbane?

– Ce o fi nu știu, dar santinela de la poartă îmi spuse că două companii din Regimentul 7 au dat de vale.

La auzul acestora, sării în sus, ordonându-i să lepede îndată pantronașul de pe el și-n grabă să-mi aducă știrea unde s-au oprit acele companii. Știre pe care, în mai puțin de 40 minute, mi-o aduse, spunându-mi:

– Ce este nu este bine, domnule adjutant; companiile s-au oprit în dosul Palatului, unde mai este un batalion de vânători și două baterii de artilerie, cu roțile înfășurate cu fân, și se zice că ar fi detronat pe Măria Sa, Vodă.

Principala îndatorire ce-o aveam de îndeplinit era să vestesc pe șeful Regimentului, colonelul Solomon, și ad-interim ministru de război: trimțând pe însuși caporalul Șerban să-i raporteze cele ce văzuse și-mi spuse, și, în același timp, de a chema la mine pe sergenții de săptămână ai companiilor Regimentului I de linie, încazarmați în cazarma „Alexandria”, spre a le ordona ca să deștepte oamenii, fără zgomot, și ca, în mai puțin de zece minute, să fie gata regimentul, spre ieșire, la cel dintâi semnal; precum și să dea îndată de veste tuturor ofițerilor, să vie, cât mai în grabă, la cazarmă. După aceea, numai, mi-am adus aminte de prezența ofițerului de gardă, lt. Niculescu; însă, în momentul când voiam să mă duc a-l deștepta și a-l pune la curent, caporalul Șerban deschise ușa și părintele iubit al acestui regiment, colonelul Solomon, apare, întrebându-mă:

– Ce este, adjutant?

– Să trăiți, domnule colonel, în afară de cele ce v-a raportat caporalul, acum chiar, acest soldat îmi spunea că alte două companii din Btalionul de geniu au dat de vale.

După o amuțire de câteva secunde, aproape fără suflare și abia putând articula, m-a întrebat:

– Ai deșteptat oamenii?

– Da, să trăiți, domnule colonel, și am trimis să cheme pe toți domnii ofițeri la cazarmă, și tocmai voiam să înmulțesc santinelele, pentru ca nimeni să nu mai poată ieși din cazarmă.

În momentul acela, când sfârșii vorba și pe când avea, poate, să-mi dea ordinele ce ar fi avut de dat, apare înaintea sa cel dintâi ofișer sosit la cazarmă, căpitanul Petrică Rătescu, comandantul companiei IV, care, mai înainte de a-l fi întrebat colonelul Solomon, îi spuse:

– A detronat pe Vodă, domnule colonel.

La aceasta, colonelul Solomon, mai galben decât turta de ceară, îl întrebă:

– Când ai aflat?

La întrebarea pusă, căpitanul a început a tremura și, până ce să răspundă, dacă ar fi putut răspunde, o grupă de cinci ofițeri apare, compusă din maiorii Mavrodin, Cerkez, căpitanul Dănescu, lt. Scheleti și, îmi pare, lt. Macri, pe care colonelul Solomon îi întâmpină cu:

– Acesta – arătând pe căpitanu Rătescu – îmi spune că ar fi detronat pe Domnitor.

Dar nu sfârși vorba și iată că altă grupă de ofițeri mărește numărul celor veniți; și, tot mereu, cam până la orele 9, dimineața, când apăru căpitanul Candiano Popescu, în calitate de adjutant al inistrului de război revoluționar, maiorul Leca, și care venise să ceară sabia colonelului Solomon, dar căruia, drept orice răspuns, i-a zis:

– Ieși! Și spune aceluia care te-a trimis că, până în acest moment, nu recunosc nimănui dreptul de a se numi ministru de război al României, decât colonelului Solomon, soldat credincios și al tronului, și al țării!

Cu aceeași însărcinare, cred, au venit, rând pe rând, și căpitanul de Stat Major Algiu, colonel Iacovache, șeful de divizie teritorială, colonelul Krețulescu, șeful Regimentului VII, care, de asemenea, cred că au plecat și înfruntați, și fără nici un rezultat.

În acest răstimp, singura preocupare și dorință a colonelului Solomon era ca să i se spună unde se află Vodă; mai ales când trimisul colonelului Brăescu, șeful Regimantului II de lăncieri, încazarmat în cazarma „Malmezon”, îl asigurase de neclintitul său devotament pentru Domn. Numai după ce a venit colonelul Haralambie, Locotenentul domnesc, cam pe la orele 12 din zi, colonelul Solomon s-a învoit, după o intimitate de aproape o oră, să trimită o delegație de ofițeri la Cameră, care să asiste la votul de aprobare a detronării și a alegerii principelui de Flandra. Acea delegație a fost compusă din maiorii Mavrodin, Cerkez și lt. Scheleti, care, la întoarcere, zdrobiți de durere, i-au adus la cunoștință faptul împlinit.

– Trimite, adjutant, să-mi aducă marea ținută!, fură cuvintele ce rosti.

Am ieșit, cu lacrimile șiroaie, podidite de ale celor de față și ale lui, căruia cred că istoria acestei țări îi va consacra cea mai frumoasă pagină. Cugete adânc toată suflarea românească asupra consecințelor ce ar fi decurs din ieșirea Regimentului I de linie în stradă, pentru a urca la loc pe Acela care nu va mai avea pereche cât va fi România!

La orele 3 p. M., după ce s-a îmbrăcat în marea ținută, după ce și-a luat rămas bun de la corpul ofițeresc și de la gradele inferioare de față, toți plini de obidă și de valuri de lacrimi, s-a urcat în trăsura sa de casă și s-a fost dus la Palat, unde era așteptat de a-și depune demisia, așa după cum se vede că se înțelesese cu amicul său din copilărie, colonelul Haralambie.

Acum, când se face atâta vorbă în jurul domniei lui Vodă Cuza și când chiar eminentul nostru profesor, domnul Xenopol, nu a știut, poate, să ne spună cine a fost adevăratul autor al detronării marelui Domn, să mi se îngăduie mie a le spune celor ce nuștiu și, nu mai puțin, celor care știu și nu pot vorbi, că stă scris, în mâini sigure, că Austria a detronat pe Vodă Cuza.

În toamna anului 1865, Austria descoperea că Transilvania este împănată cu armele înlesnite de însuși împăratul Napoleon III și că Vodă Cuza are mandat, din parte-i, de a trece munții, la cea dintâi ciocnire dintre Austria și Prusia, spre a o ocupa militar. În fața imenentei primejdii de a pierde, pentru totdeauna, Transilvania, oamenii ei de stat, care mai știau că Vodă Cuza, cu prilejul vizitei sale la Craiova, îndoțit fiind de miniștrii săi, Rosetti și Brătianu, le spuseseră acestora „că sunt niște pehlivani și, cât va fi el Domn în această țară, cu dânșii nu va mai putea lucra niciodată, pentru că se îmbrăcaseră țărănește ca să manifesteze alături cu poporul ce primea pe Domn”, au tocmit și s-au învoit cu acești iluștri răposați asupra zdrobirii celor mai sfinte și mai mari interese ale neamului românesc, detronând pe Vodă Cuza.

Și, pentru mai bună edificare a acelora care ar dori să vadă mai limpede și să pătrundă mai bine în miezul acestei crime, n-au decât să consulte actele diplomatice ale guvernului provizoriu și, mai târziu, relativ la concentrarea trupelor noastre pe malul Dunării, în vara anului 1866, în fața turcilor, care nu se îngrijeau decât doar de bairamurile lor, în vreme ce Austria era snopită în bătăi de prusieni. Amuțească, dar, cei ce cu știință păcătuiesc și ar face cu mult mai mare serviciu acestei țări dacă s-ar hotărî să o scoată din făgașul în care s-au lăsat a o băga, zălogind-o străinului pentru aproape două miliarde / G. A. Tacid (Almanachul ilustrat 1909, pp. 4-8).

ANECDOTE ISTORICE No Comments Nov 15

Poezia, mai realistă decât istoria

Aud, adesea, câte un politician îngust la minte categorisind opiniile altuia, la fel de limitat intelectual, cu dispreţuitoarea ripostă: „Poezie!”. De fiecare dată, când nimeresc în spaţiul telegenic al unei astfel de nepriceperi faţă de profunzimea şi menirea poeziei, îmi aud sângele clocotind, dar tac, amintindu-mi de un vechi proverb latin, care zice, în traducere românească: „Când un măgar rage spre tine, tu n-ai de ce să ragi spre el”.

Din nefericire, în biata noastră ţară nici poezie nu prea mai există, iar cea reală zace necunoscută chiar şi de poeţi, nu doar de ăştia, politicienii. Şi simţul estetic s-a atrofiat, inclusiv la popor, graţie unui parvenitism cultural adorabil: poporul şi elitele sale doar pe ce nu pricep pun preţ. Ilogicul, neinteligibilul sunt artă adevărată, în rest… poezie, puah!

Din punctul meu de vedere, poezia este un mesaj clar şi fără echivoc, pe care îl desluşeşte fiecare om, chiar dacă diferit şi în limitele propriului său intelect. Atunci când şi bătrâna analfabetă dintr-un sat de la marginea lumii ţine minte, involuntar, două versuri pe care le-a auzit pe la radio, abia atunci, din punctul meu de vedere, avem de-a face cu poezia, deci cu Eminescu. În rest, politică, prostie, parvenitism.

Uneori, la o primă vedere, poezia pare altceva. Poartă veşminte sărmane, dar deghizarea nu înşeală pe toată lumea, pentru că, dincolo de „social”, de „pamflet” şi de „umor”, se poate întrezări fruntea luminoasă a poeziei adevărate, a poeziei care comunică şi fixează idei, aşa cum se întâmplă cu textul „O potriveală”, semnat, în noiembrie 1908, de un oarecare Ion Catina (vag, îmi amintesc de un Ion Cătină, dar nu izbutesc să obţin o imagine cât de cât limpede). Cititorului elitist, cu simţire estetică educată, nu o să-i placă poemul lui Ion Cătină şi nici nu o să desluşească în Ştefan cel Mare din poem oglinda în care încerca să se oglindească, după 40 de ani de domnie, Carol I, cel care, jertfindu-se pentru neamul românesc, în patru decenii agonisi doar „vreo cincizeci de milioane de ducaţi” şi nu pricepea de ce poporenii „făr’ de hrană zbier că sunt, şi se răscoală”. Leneşi, ce mai! Leneşi şi nehăruiţi cu spiritul gospodăresc prusac: „Nu le place munca, Doamne! Ticăloşi, Măria Ta!”.

Cu riscul de a mă număra printre „ticăloşi”, adică printre poporenii lipsiţi de vlagă, nu printre hoţi – „ticăloşii” aceştia ţin de statalitate, nu de popor – declar, cu mâna pe inimă şi cu mintea limpede, că mie îmi place teribil poemul lui Ion Cătină şi, tocmai de aceea, vi-l recomand cu căldură spre lectură. Poporenilor, nu ălorlalţi.

Ion Catina: O potriveală

„Ne varietur

Acest document dovedește că, după 42 de ani de gloroasă domnie a M. S. Regele, oamenii au rămas tot atât de ticăloșiți ca și înaintea venirii în țară a M. S. / Căci sunt egali de ticăloși și acei care au provocat ancheta, și persoanele despre care e vorba în anchetă. / Rog ca acest număr din „Monitor”, cu rezoluția scrisă de mine, să fie păstrat la Biblioteca Academiei. / D. A. STURZA” (Primul ministru și raportorul anchetei contra magistraților din Iași – Ziarele din 1908).

Domn străin poftise țara și de neam de împărat,

iar la târg, plecând, boierii ce-au găsit au cumpărat;

să-l întîmpine poporul a ieșit pân-la hotare…

Dumnezeu se îndurase ca să-i dea un vodă mare!

Dar Moldova-i locuită de nătângi și de vicleni

și-ndelungă fu tocmeala ca boierii moldoveni

să-l înduplece pe despot peste ei să-mpărățească,

rari fiind, pe-atuncea, domnii cei de viță-mpărătească.

Chezășia stăpânirii pentru viață i s-a dat

și că-n spița lui, pe urmă, tronul fi-va perindat;

o locma din visterie ca plocon având tot anul,

slobod să-și mai înnădească Vlașca, bez Teleormanul.

*

Iar legându-se să-ndrepte ce părea că e greșit,

râu de lapte și de miere ca să curgă negreșit,

„Îmi ajunge – spuse despot –, dreapta mea căutătură,

Slujitori ce tac și-n mine credincioși ca în Scriptură”.

Și-a ținut cuvântul țara, poate încă cu prisos,

Doar a lui făgăduințe au ieșit, pe rând, pe dos,

și când el și cu samsarii ca în rai mi se răsfață,

clocotește surd norodul străveziu și supt la față.

*

În castelul din Suceava, mânios acum se plimbă;

numai vornicul cel mare stă-naintea lui smerit;

voievodul nici o vorbă cu Bucioc măcar nu schimbă,

iar acesta să-i grăiască nu găsește nimerit.

Mai târziu, păru din zbucium că nițel se potolește;

lui Bucioc îi fuse teamă, neghicind ce poate fi,

orișicum se tot frământă și prin minte răscolește;

ca să afle de-are despot, cât n-ar da și n-ar plăti!

„Hei, Bucioc, tu, mare vornic – prinde Vodă ca să zică –

tu ești mâna mea cea dreaptă și-mpreună am luptat

ca să țesem trainic trâmbă de mătase și urzică,

împletind din rău, în bine, șirul trebilor treptat;

din pământ, din iarbă verde am croit o viață nouă;

pe făgașe neștiute îndrumăm tot ce a fost;

prin câmpiile uscate, din senin, cu aur plouă

și sub aripa lui despot cine n-are adăpost?

E așa ori nu?”. „Așa e!” – prea plecat Bucioc răspunde;

să-i astâmpere pornirea cuteză să zică-apoi:

„Dar de ce te tulburi, Doamne, și ce cuget te ajunse

când lumina ta s-aprinde înainte, nu-napoi?

Domn mai ager și mai falnic, mai avut-am noi, stăpâne?

Îmbuibând pe toată lumea, milostiv ai fost destul

că nu-i nimeni să nu-și aibă bucățica lui de pâine,

ocrotit ca să nu fie ori la vreme nesătul!”.

„Deci credeam, suspină despot, ca să văd recunoștință;

Boierii dădui acelor ce căzură în păcat,

Înțelepți făcui din oameni ce, lipsiți de socotință,

prigonitu-m-au… și totuși, nu e unul împăcat!

Tremura Bucioc, dar Vodă neclintit urmă-nainte:

„Pretutindenea se suflă că din jaf mă pricopsii,

când tu ştii cu câtă trudă, cu ce zbatere de minte

vreo cincizeci de milioane de ducaţi agonisii.

Te miri ce şi mai nimica! Şi-apoi cine e de vină?

Azi nu poate bani a strânge numai cel ce n-ar voi;

n-am pus piedică la nimeni, ne-voind să cat pricină

şi nici vreme n-am în pravili mucegaiu-a răsfoi,

iar o faţă-mpărătească e obraz de tot subţire,

i se cere cheltuială, dacă vrei a n-o păta;

ponegrit de ce sunt, oare, cu atâta-nsufleţire?!”.

Grabnic, vornicul răspunde: „Ticăloşi, Măria Ta!”.

„Unii urlă că dreptatea nu-i decât o vorbă goală,

coate toţi judecătorii pentru galbeni că şi-ar da;

dar mojicii? Făr’ de hrană zbier că sunt şi se răscoală!”…

„Nu le place munca, Doamne! Ticăloşi, Măria Ta!”.

„Pârcălabii, dregătorii, căpitanii de oştire,

popii, dascălii, iznafii, chiar şi sfetnici, de-i căta,

mă cârtesc în taină, gura clevetindu-le-n neştire”…

„Ticăloşi am fost, stăpâne, şi-am rămas, Măria Ta!”.

„Însă-atuncea – strigă Vodă – totul e ticăloşie!

Putregai domnia noastră şi nevrednici suntem toţi!

Lângă numele lui despot se va scri: „Păcătoşie!”

de boierii săi: o turmă de lingăi urâţi şi hoţi!”.

Pe-o sofa se lasă despot, chibzuind îngândurat:

„Şi Bucioc, şi logofeţii buni erau de spânzurat!…

Peste veacurile toate voi rămâne de ocară,

cu pecetia ruşinii înfierat voi fi la scară!”…

Judecata cea din urmă îi cutreieră prin gând,

de durere, printre gene îi dau lacrime, plângând…

„Despot!… Despot!… Fii un despot mai, vârtos ţinându-ţi firea!

De deasupra frunţii tale izgoni-voi eu bârfirea!”.

Astfel vornicul grăieşte: „Eu de grijă voi purta

să rămânem doar noi, obştea, ticăloşi, Măria Ta,

căci o cronică de slavă pentru Tine se va scrie,

de mărirea Ta eu însumi stând chezaş ţi mărturie”.

*

Mare Domn fu Despot-Vodă, după-acel letopiseţ,

însă piserul ce-l scrise, să arate mai isteţ,

mai adaose pe-o filă, cu putere de la sine,

alte câteva braşoave, cugetând că e mai bine:

„Patruzeci de ani, o, Despot!, să fi fost să mai domneşti,

tot n-ai fi-nţeles tu rostul astei ţări moldoveneşti;

stând străin de neamul nostru, cum să-nveţi aşa de iute

zicătoarea: Orice peşte de la cap întâi se-mpute!”.

Bucureşti, noiembrie 1908 (Almanachul ilustrat 1909, pp. 27-30).

MORMÂNTUL POEŢILOR NECUNOSCUŢI No Comments Nov 15

László Gergely Pál: Părăsirea pământului natal

Oradea-Mare, 09.06.1941. Foto: Bognóczky Géza

Repatrierea naționalităților conlocuitoare din Bucovina, la începutul celui de al doilea război mondial, a fost tratată în numeroase documente de către istorici. Acel trend al Europei, ca fiecare națiune să trăiască în propria țară, nu întotdeauna s-a dovedit a fi benefic. Istoria ne-a demonstrat, că au pierdut nu numai cei care au plecat, dar și cei care au rămas. Noi ne vom referi numai la maghiarii din Bucovina, a căror soartă a dovedit, că mai există și mame vitrege.

László Gergely Pál

Anumite contacte diplomatice româno-maghiare, cu privire la problema maghiarilor din Bucovina, au început încă din 1937, dar nu s-a ajuns la un rezultat. Însă ocuparea Ardealului de Nord, de către armata maghiară, a oferit alte oportunități în desfășurarea tratativelor. Intențiile guvernului maghiar erau ca maghiarii din Bucovina să fie colonizaţi mai ales în județul de atunci Solnoc-Doboca (Szolnok-Dobóka), în zona Dej sau Ocna Dej. Guvernul de la București nu a fost de acord, cum nu a fost nici cu a doua variantă, respectiv județul Sătmar. Era un impas, din care autoritățile maghiare de atunci nu găseau ieşire. Mult lăudata repatriere în „patria mamă” se îndrepta către un eșec, căci din Ungaria nimeni nu oferea loc sau pământ pentru maghiarii din Bucovina, nici aristocrația, nici statul. Singurii care le-au oferit 1.000 de hectare erau cei de la episcopia din Calocia (Kalócsa). Însă acest pământ era o mlaștină, a cărei asanare dura, după experţi, peste trei ani.

La 11 aprilie 1941, armata maghiară a ocupat, din Iugoslavia, zona numită Bacica (Bácska). Alungând populația de acolo, maghiarii s-au gândit să-i repatrieze pe maghiarii din Bucovina în zona ocupată. Și acum ajungem la problema maghiarilor din Bucovina.

Ei nu au dorit niciodată să fie repatriați într-o zonă ocupată sau, de pe o graniță, pe alta. Dar nu au avut de ales. Propaganda făcută de preoții maghiari din Bucovina, în frunte cu Németh Kálmán, din Tolva (fosta Tulova, adică Vorniceni), i-a dus pe maghiari într-o situație inedită. În Bucovina erau obligați să opteze, deci să renunțe la cetățenia română, la case, pământuri, căci, altfel, nu li se eliberau pașapoartele. În Ardeal, nu erau primiți, în Ungaria, la fel, deci singura opțiune era să se stabilească în Bacica. De menționat că mulți dintre ei nici nu au auzit, până atunci, de Bacica. Acolo au rămas până în 1945, dar, de aici, urmează o altă poveste.

Niciodată nu a fost ușor pentru cineva să-şi părăsească pământul natal, casa, gospodăria, biserica sau cimitirul cu mormintele copiilor, părinților și ale străbunilor. Dar, câteodată, soarta ne joacă pe degete. Nici maghiarii din Bucovina nu erau cu toții foarte entuziasmați să plece. Dar propaganda, neamurile și, nu în ultimul rând, mita i-a convins.

Propaganda a mers bine, organizarea nu. Iată ce scria preotul reformat Bognóczky, din Măneuți, la 22 mai 1941: „După ultima numărătoare, am rămas cu 180 de enoriași. Asta înseamnă că 2/3 din ei au plecat. Și aceștia au rămas fiindcă consulatul a promis, pe data de 20, garniturile. Cum astea nu au ajuns, oamenii au devenit extrem de furioși și nu mai așteaptă. Nu așteaptă, fiindcă și-au pierdut încrederea în domnii lor conducători și nu mai speră să vină garniturile în iulie. Fiecare își vede de propria soartă și viitor. Nu avem de la cine aștepta ajutor. În sat au rămas numai 1.300 de suflete, ceea ce înseamnă că și dintre ei (catolicii din Măneuți) au plecat 2/3. Populația scade, pe zi ce trece, și până vor veni „garniturile maghiare” nu va mai fi nimeni în sat. Cei care au plecat sunt împrăştiați peste tot. De unii știu, de alții nimic. Cine-i va aduna pe aceștia? Suntem la al doilea Siculeni, ăsta e destinul nostru. După 177 de ani de exil, acum vom fi imigranți în propria țara. Stau șocat în fata realității și mă gândesc dacă nu ar fi fost mai bine să rămânem? La atâtea petiții și cereri, niciodată nu am primit un răspuns de la guvernul maghiar. Țelul meu a fost să mă întorc pe pământ unguresc, dar, după cele întâmplate, mă aștept să fim întrebaţi, dacă ajungem acolo: de ce ați venit?”.

Și totuși, până la urmă, au plecat. Au vândut la samsari animalele și ce se putea din casă și din gospodărie. Imobilele (case, anexe, pământuri), în valoare de aproximativ 68 de milioane de coroane, trebuiau să fie despăgubite de către statul român, ceea ce nu s-a întâmplat.

Szolnok-Doboka, county_map

Mai există supraviețuitori din lungul drum către „casă”. Una din ele zicea că, aproape de Coşna, a stat garnitura 2-3 zile, să gătească femeile, să spele în pârâu. După un drum lung, prin Dej, Cluj, Oradea-Mare şi Hódmezővásárhely, au ajuns Szegeden. Acolo, iară au stat în vagoanele de marfă, vreo 3 zile, până ce armata maghiara i-a alungat pe sârbi din case. Și au ajuns în Bacica, unde li s-au repartizat case și pământuri. Un martor zicea că sângele sârbului încă nu se uscase pe perete, când părinții săi au primit casa. Cu inimă grea au intrat, că nu aveau de ales.

O doamnă, născută la Măneuți, care avea 11-12 ani, când a plecat, cu părinții, din Bucovina, m-a întrebat, odată, dacă am văzut vreo poză cu repatrierea lor, cu vagoanele împodobite, cu lozinci, cu steaguri, dar poze în care nici măcar copii nu zâmbesc? La răspunsul meu afirmativ, a zis că tatăl ei și alții au fost obligați, de către autoritățile maghiare, să cumpere acele steaguri și să le pună în ferestrele vagoanelor, să vadă lumea cât de bucuroși sunt de repatriere.

Cum am zis: sunt și mame vitrege.

BUCOVINA UNUI MAGHIAR No Comments Nov 15

Averile mănăstirești, în mâna lui Radu Duda

Trebuie să recunosc faptul că niciodată nu m-am întrebat ce s-a întâmplat cu o bună parte a averilor mănăstirești din Moldova și din Țara Românească, secularizate de Alexandru Ioan Cuza. Îmi închipuiam, ca toți poporenii, că au fost împărțite țăranilor, prin reforma agrară, ceea ce, desigur, ar fi fost și după învățăturile, dar și pe placul lui Iisus Hristos, deși în practica bisericească nu se mai folosesc, de secole, învățăturile ultimului Păstor de suflete, ci doar se negustoresc persuasiv suferințele martiriului său. Astăzi, dând, din întâmplare, peste „Almanachul ilustrat” pe 1909, redactat și publicat, în 1908, de Editura G. A. Tacid, am găsit și un capăt de fir: majoritatea averilor mănăstirești, secularizate de Cuza, au fost transformate, de Carol I și clica de oportuniști români care se întreceau în… mituirea regelui (despre chestia asta mai citisem câte ceva), în Domeniul Coroanei, și acesta însușit de monarhie în cea mai bună parte. Datorită clicii de oportuniști de astăzi și „pachetului de legi ale proprietății”, o bună parte dintre averile secularizate și, mai ales cele care au fost ale mănăstirii Sinaia, s-au transformat în proprietăți ale familiei regale, în beneficiul magistralului actor Radu Duda. Magistral, pentru că este singurul actor din istoria omenirii, care a izbutit să se lepede de sine, pentru a trăi un personaj.

Un almanah vechi nu înseamnă, totuși, o mărturie certă, așa că, vreme de câteva zile, va trebui să urmăresc problema în „Monitorul Oficial”, începând cu exemplarele din vreme aplicării reformei agrare și până în cea a constituirii Domeniului Coroanei, inclusiv din moșii voievodale (ale tronurilor din Moldova și din Valahia), pe care nici un domnitor, nici măcar fanariot, nu a îndrăznit să le înșface. Subiectul trebuie aprofundat, pentru că una înseamnă să fim mereu prostiți, și de către stăpâni, și de către istorici, și alta să ajungem, prin ignoranță, cu adevărat proști.

ANECDOTE ISTORICE No Comments Nov 15

Şi totuşi, cine sunt maghiarii din Bucovina?

László Gergely Pál

Scrierile corecte şi aprofundate despre Bucovina de odinioară, pe care le semnează remarcabilul scriitor şi publicist din Deva László Gergely Pál, înseamnă un necesar de memorie binevenit, pe care mi-l însuşesc entuziasmat, aidoma oricărui om interesat de rădăcini şi de pământul în care au fost ele răsădite. Am şi înfiinţat o rubrică specială, BUCOVINA UNUI MAGHIAR, cu intenţia de a găzdui şi răspândi şi alte scrieri ale unor autori maghiari (începând de la legendarul cronicar Turóczi János). Citind materialul “Şi totuşi, cine sunt maghiarii din Bucovina?”, iniţial pentru introducerea diacriticelor, am rămas impresionat de bogăţia de informaţii referitoare la satele Bucovinei de odinioară, dar şi de vocaţia narativă a lui László Gergely Pál, care te obligă la lectură şi dincolo de fireasca şi necesara curiozitate.

*

Marea majoritate a lucrărilor prelucrate de scriitorii maghiari, până la mijlocul secolului XX, nu au fost scrise de istorici. Regretatul scriitor Zsók Béla precizează că, până în 1888, au scris despre noi: Hacquets (botanic), Mutniansky (călugăr), Kiss Károly (locotenent), Jernei János (filolog, jurist), Gegő Elek (orator, etnograf, călugăr), Bíró Mózes (preot), Drujbatzky (preot), László Mihály (profesor). De-abia în 1888 apare prima lucrare scrisa de un istoric, Szádeczky K. Alajos. Până la data amintită, toţi îi numeau pe locuitorii celor cinci sate ungureşti: maghiari din Bucovina. Începând cu László şi Szádeczky erau numiţi ceangăi-maghiari din Bucovina, după care au rămas numai cu denumirea de ceangăi. Şi în ziua de azi există cartiere, care au denumirea de ceangăi (Hunedoara, Deva). Deci, de unde vine numele?

La sfârşitul secolului al 19-lea, a fost ridicată problema aducerii maghiarilor din est (Bucovina şi Moldova) pe teritoriul Ungariei. Ideea şi adunarea de donaţii a fost a Asociaţiei Sfântul Ladislau (Szent László Társulat). Deoarece ceangăi erau în număr mai mare, a luat fiinţă (1868) o „Comisie Ceangăiască”, în cadrul căreia a activat şi scriitorul László Mihály, născut la Ţibeni (26 august 1849, Ţibeni – 29 martie 1932, Budapesta), nimeni altul decât fratele mai mare al viitorului preot din Ţibeni, László István. În data de 29 aprilie 1883, Comisia şi-a schimbat numele în „Asociaţia Ceangăiască”. Numele a rămas ceangăi, ca obiect nu, din cauza numărului mai mare decât maghiarii din Bucovina, cât şi a problemelor politice. Ceangăii se aflau pe teritoriul altui stat, pe când maghiarii din Bucovina erau pe teritoriul austro-ungar. Să ademeneşti cetăţenii altui stat, presupunea o muncă birocratică enormă. Însă atunci când a început înfiinţarea coloniilor cu maghiarii bucovineni în alte locuri (1883), denumirea lor, după Asociaţie, a rămas ceangăi, cu toate că nu prea aveau legături cu aceştia. Indiscutabil, printre maghiarii din Bucovina erau şi ceangăi, însă nu într-un număr aşa de mare, ca să fie denumiţi după ei.

Ca să ne dăm seama de unde provin coloniştii din Ţibeni, cel mai bine este să studiem registrele bisericeşti. Primul registru, scăpat de vicisitudinile vremii, este al căsătoriilor, care începe din anul 1782. Surpriza este când găsim notări ca: VENIAM CAESARUS REGIAM (venit cu aprobare cezariană), sau VENIAM AUDITORIATUS, care tot un fel de aprobare este, dar juridică. Înseamnă că, la câţiva ani de la înfiinţarea satului şi la trecerea perioadei de scutire de impozite, mai mulţi au plecat sau era un fel de dute-vino pe acolo. Dar multe se pot afla despre oamenii satului din registre. Aşa aflăm că primul primar a fost Tamás Albert, pe care l-a urmat fiul său, tot Albert. Acesta din urmă a luat parte şi la războiul francez din 1819. În 1786, primar-birău (judex) era, în Ţibeni, Nagy József, iar cantori, Antalffy Mihály şi Bartók István. Au mai fost primari László István (32 de ani), Szőts József (18 ani), Gáspár Ferenc (20 de ani), Szőts Lázár, în perioada primului război mondial. Atunci s-a împotrivit ruşilor, care au vrut să evacueze satul, de aceea a fost bătut aproape de moarte.

La câţiva ani de la naşterea satelor, aflăm din registre şi ocupaţia şi meseriile sătenilor. Majoritatea sunt notaţi ca săteni (rusticus) sau ţărani (agricola), dar găsim şi meserii: olari (figulus) Bíró Péter, Császár János, fierari (faber ferrarius) Bartos Pál, Dregány János, Bács János, comerciant cu vin (cârciumar – vinicula) Szabó Mihály, cârpaci (sutor) Kiss Antal, Váncsa Mihály, croitori Csehi János, Varga István, Frank, brutari András şi Sütő Miklós, zidari (molitor) Tréfás József, Bőjte János, Lakatos Mihály, Nagy József, Lőrinc István, László Miklós, pensionar Dragorits Joseph, muzicant (fidicem) Bara Antal, prăşitori-zilieri (sator) Borbáth Mihály, Venczel Mihály, Basa Mihály, Kántor Sámuel, Bokor Simon, Palaroff Leopold, Benkő János, Bokor Simon, Kiss Antal, Borbáth Mihály, Váncsa Mihály, Salamon György, Tusa Mihály, Kántor Sámuel, Kurkó János, Kalina György, Papp Sámuel (Domokos József Hadikfalván kapás), arendaşi Marosán György, Marosán Miklós, cojocar Szőts György, cizmar Salamon György.

Urmează gospodarii: Pál András, Nagy István, Göbölős István, Demeter Ferenc, Bodó Imre, Fénya János, Gáll János, Papp András, Székely László, László Antal, Lovász Mátyás, Tusa János, Tréfás József, Kajtár Lőrincz, Bertalan János, Barabás György, Ferenc Antal, László Péter, Győrfi András, Lovász Pál, Bartis Balázs, György Mihály, Veller Károly, Bege György (1787-ben még földműves, 1796-ban gazda), Sebestyén Gergely, Fogarassi János, Gáspár Ignác, Szigethi Tamás, etc.

Majoritatea acestora pot proveni din Secuime, dar sunt şi alte nume, în primii 20 de anii de la colonizare, care arată clar originea lor. După nume, unii nici măcar de origine maghiară nu se pot numi. În perioada 1783-1799, apar nume care, mai târziu, au dispărut din evidenţe. Unii au avut descendenţi, alţii nu. Descendenţii ori au murit devreme, ori au plecat pe alte meleaguri. Mulţi găsim numai ca naşi sau martori la căsătorii. Dar au fost, acolo, germani, poloni, români, evrei, rusini, ţigani, ceangăi etc. Ce înseamnă acest lucru? Ne dăm seama că cei care se numesc, astăzi, maghiarii din Bucovina s-au format din mai multe etnii, şi aceste etnii au fost asimilate, în timp, de majoritatea maghiară. De exemplu, numele de Nistor, Rus, Olah, Moga, Coca, Bersan, Todoran, Stoica, Vancea, Iordache, Marosan, Iacob nu mai trebuiesc explicate, dar în registre apar altfel: Vancia (Váncsa), Iordache (Jordaki), Coca (Kóka), deci maghiarizaţi. Bukatzolski, Eisling, Disnitzki, Katznoski, Roman, Negura, Mezeiana chiar nu au fost secui.

În lucrarea sa[1], Fazekas Tiborc, care a studiat originea maghiarilor din Bucovina, trage concluziile pe scurt: „Din enumerarea de mai sus, iese clar că cei care s-au stabilit la sfârşitul secolului al 18-lea în Bucovina nu toţi provin din secuii care au fost afectaţi la Siculeni”.

Regretatul politolog Rónai Béla a întocmit, prin anii, 1980, o statistică referitoare la etniile de altă origine, care s-au integrat printre maghiarii bucovineni: români – 75 de familii, germani – 95 de familii, ruşi – 7 familii, ţigani – 11 familii, ruteni – 38 de familii, italieni – 16 familii, poloni – 34 de familii, cehi şi slovaci – 70 de familii, croaţi – 1 familie, ucraineni – 21 de familii, evrei – 22 de familii, alţii – 1 familie. Deci, printre maghiarii din Bucovina, în total 411 familii au nume de origine străină, care înseamnă 14,4 % din total.

Nu putem încheia fără să amintim tradiţia orală. László János, în manuscrisul său, terminat în anul 1936, notează: „Şi acum 50 de ani (se referă la anii 1880-1890 – n. a.) destul de des puteai auzi, de la bătrâni, când doreau să deosebească două familii cu acelaşi nume: familie de catane, şi nu este familie de catane. Prin denumirea de „familie de catane” se înţelegeau acei maghiari bucovineni ai căror strămoşi au ajuns acolo nu datorită evenimentelor de la Siculeni. Tragedia acestora a început cu vreo 20 de ani înainte de Siculeni şi a mai continuat încă 20 şi după aceea. Aceşti oameni au dezertat din diferite regimente, aflate pe teritoriul Monarhiei Austriece, unii chiar din campanii.

Este ceva supraomenesc în determinarea acestor dezertori, care, în condiţiile date, lipsa de drumuri, urmăriţi etc., au străbătut, în luni şi ani de zile, şi 1.000 de kilometri, ca să ajungă în Moldova, unde s-au stabilit în diferite sate şi şi-au format familii.

De multe ori, bătrânii povesteau despre aceşti dezertori, despre comportamentul inuman al ofiţerilor, despre loviturile de bâte sau nuiele, primite ca pedepse. Aminteau des de Molnar Istvan, care s-a născut la Spišské Podhradie (Slovacia, a dezertat din regimentul Haller, în 1768, şi ulterior s-a stabilit la Ţibeni”.

[1] Fazekas Tiborc: Családnevek a bukovinai székelyek körében-wikipédia: mnytud.arts.unideb.hu/nevarchivum/konyvtar/szemelynev/…/fazekas.do.

BUCOVINA UNUI MAGHIAR No Comments Nov 14