László Gergely Pál: Părăsirea pământului natal
*
Repatrierea naționalităților conlocuitoare din Bucovina, la începutul celui de al doilea război mondial, a fost tratată în numeroase documente de către istorici. Acel trend al Europei, ca fiecare națiune să trăiască în propria țară, nu întotdeauna s-a dovedit a fi benefic. Istoria ne-a demonstrat, că au pierdut nu numai cei care au plecat, dar și cei care au rămas. Noi ne vom referi numai la maghiarii din Bucovina, a căror soartă a dovedit, că mai există și mame vitrege.
*
Anumite contacte diplomatice româno-maghiare, cu privire la problema maghiarilor din Bucovina, au început încă din 1937, dar nu s-a ajuns la un rezultat. Însă ocuparea Ardealului de Nord, de către armata maghiară, a oferit alte oportunități în desfășurarea tratativelor. Intențiile guvernului maghiar erau ca maghiarii din Bucovina să fie colonizaţi mai ales în județul de atunci Solnoc-Doboca (Szolnok-Dobóka), în zona Dej sau Ocna Dej. Guvernul de la București nu a fost de acord, cum nu a fost nici cu a doua variantă, respectiv județul Sătmar. Era un impas, din care autoritățile maghiare de atunci nu găseau ieşire. Mult lăudata repatriere în „patria mamă” se îndrepta către un eșec, căci din Ungaria nimeni nu oferea loc sau pământ pentru maghiarii din Bucovina, nici aristocrația, nici statul. Singurii care le-au oferit 1.000 de hectare erau cei de la episcopia din Calocia (Kalócsa). Însă acest pământ era o mlaștină, a cărei asanare dura, după experţi, peste trei ani.
*
La 11 aprilie 1941, armata maghiară a ocupat, din Iugoslavia, zona numită Bacica (Bácska). Alungând populația de acolo, maghiarii s-au gândit să-i repatrieze pe maghiarii din Bucovina în zona ocupată. Și acum ajungem la problema maghiarilor din Bucovina.
*
Ei nu au dorit niciodată să fie repatriați într-o zonă ocupată sau, de pe o graniță, pe alta. Dar nu au avut de ales. Propaganda făcută de preoții maghiari din Bucovina, în frunte cu Németh Kálmán, din Tolva (fosta Tulova, adică Vorniceni), i-a dus pe maghiari într-o situație inedită. În Bucovina erau obligați să opteze, deci să renunțe la cetățenia română, la case, pământuri, căci, altfel, nu li se eliberau pașapoartele. În Ardeal, nu erau primiți, în Ungaria, la fel, deci singura opțiune era să se stabilească în Bacica. De menționat că mulți dintre ei nici nu au auzit, până atunci, de Bacica. Acolo au rămas până în 1945, dar, de aici, urmează o altă poveste.
*
Niciodată nu a fost ușor pentru cineva să-şi părăsească pământul natal, casa, gospodăria, biserica sau cimitirul cu mormintele copiilor, părinților și ale străbunilor. Dar, câteodată, soarta ne joacă pe degete. Nici maghiarii din Bucovina nu erau cu toții foarte entuziasmați să plece. Dar propaganda, neamurile și, nu în ultimul rând, mita i-a convins.
*
Propaganda a mers bine, organizarea nu. Iată ce scria preotul reformat Bognóczky, din Măneuți, la 22 mai 1941: „După ultima numărătoare, am rămas cu 180 de enoriași. Asta înseamnă că 2/3 din ei au plecat. Și aceștia au rămas fiindcă consulatul a promis, pe data de 20, garniturile. Cum astea nu au ajuns, oamenii au devenit extrem de furioși și nu mai așteaptă. Nu așteaptă, fiindcă și-au pierdut încrederea în domnii lor conducători și nu mai speră să vină garniturile în iulie. Fiecare își vede de propria soartă și viitor. Nu avem de la cine aștepta ajutor. În sat au rămas numai 1.300 de suflete, ceea ce înseamnă că și dintre ei (catolicii din Măneuți) au plecat 2/3. Populația scade, pe zi ce trece, și până vor veni „garniturile maghiare” nu va mai fi nimeni în sat. Cei care au plecat sunt împrăştiați peste tot. De unii știu, de alții nimic. Cine-i va aduna pe aceștia? Suntem la al doilea Siculeni, ăsta e destinul nostru. După 177 de ani de exil, acum vom fi imigranți în propria țara. Stau șocat în fata realității și mă gândesc dacă nu ar fi fost mai bine să rămânem? La atâtea petiții și cereri, niciodată nu am primit un răspuns de la guvernul maghiar. Țelul meu a fost să mă întorc pe pământ unguresc, dar, după cele întâmplate, mă aștept să fim întrebaţi, dacă ajungem acolo: de ce ați venit?”.
*
Și totuși, până la urmă, au plecat. Au vândut la samsari animalele și ce se putea din casă și din gospodărie. Imobilele (case, anexe, pământuri), în valoare de aproximativ 68 de milioane de coroane, trebuiau să fie despăgubite de către statul român, ceea ce nu s-a întâmplat.
*
*
Mai există supraviețuitori din lungul drum către „casă”. Una din ele zicea că, aproape de Coşna, a stat garnitura 2-3 zile, să gătească femeile, să spele în pârâu. După un drum lung, prin Dej, Cluj, Oradea-Mare şi Hódmezővásárhely, au ajuns Szegeden. Acolo, iară au stat în vagoanele de marfă, vreo 3 zile, până ce armata maghiara i-a alungat pe sârbi din case. Și au ajuns în Bacica, unde li s-au repartizat case și pământuri. Un martor zicea că sângele sârbului încă nu se uscase pe perete, când părinții săi au primit casa. Cu inimă grea au intrat, că nu aveau de ales.
*
O doamnă, născută la Măneuți, care avea 11-12 ani, când a plecat, cu părinții, din Bucovina, m-a întrebat, odată, dacă am văzut vreo poză cu repatrierea lor, cu vagoanele împodobite, cu lozinci, cu steaguri, dar poze în care nici măcar copii nu zâmbesc? La răspunsul meu afirmativ, a zis că tatăl ei și alții au fost obligați, de către autoritățile maghiare, să cumpere acele steaguri și să le pună în ferestrele vagoanelor, să vadă lumea cât de bucuroși sunt de repatriere.
*
Cum am zis: sunt și mame vitrege.