Dragusanul - Blog - Part 61

Ţinutul Vasluiului: Ocolul Crasnii (II)

 

 

 

Satele Pribeştii, Pocriaca, Dobrovăţul, Poenile Blidariului

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Pribeştii

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Pribeştii

 

A dumnealui paharnicului Vasile Ruset

 

 

 

 

Birnici:

 

 

Lupul Timircan

Irimie Tătarul

Ion Răpan

Cozma Iani

Toader Juval

Simion Ghitul

Vasile Ghitul

Zaharie Anton

Gheorghi Scofârlă

Antohi Ţurcan

Toader Clecia

Iftemi Clecia

Crăciun, crav

Nechita, crav

Ştefan Cujbă

Petre Spânul

Grigori, rusul

Iani, plugar

Lupul Bâzdâgă

Ştefan Bâzdâgă

Sandul Chifani

Filoti Pârle

Alecsandru, plugar

Constandin Istrati

Chiriac Pintelei

Neculai Pintelei

Ion Dudău

Vasile Pintelei

Ion Chifani

Toader Scofârlă

Parfeni Anton

Ghirvas Anton

Ion Drăgan

Vasile Ifteni

Ion Bălăban

Mihăilă, cioban

Mihălache zet (al) lui Bălăban

Lupul Ghitul

Nechita, cioban

Andoni Ciolan

Lupul Păsat

Hortolomeiu

Toader, scăfar

Toader Râpan

Ştefan Creţul

David Broască

Donos, lădar

Arsăni, chelar

Mihaiu Safer

Onosii, pas

Simion Ţurcanul

Vasile Sfedel

Tănasă, pas

Iftemi, morar

Constandin, dârvar

Miron, dârvar

Ioniţă, butnar

Chirilă, butnar

Ioniţă, dascăl

 

 

Mazili:

 

 

Lupul Dudan

Lupul Negre

 

 

Ruptaşi:

 

 

Ioniţă Paiul

Isac Obreja

 

 

Preoţi:

 

 

Popa Ifteni

Popa Iosif

 

 

Ţigani:

 

 

Roman

Toader al lui Simion

Vasile fiul lui Simion

Ioniţă Cârţan

Gheorghi Cârţan

Gheorghiţă Bejan

Neculai fiul lui Ursul

Sandul Irimia

Ioniţă Irimia

Vârtan

Gheorghi Vârtan

Ion fiul lui Nica

Ioniţă Berbec

Constandin fiul ciobotarului

Vasile fiul ciobotarului

Gheorghi fiul cobzarului

Ioniţă a Savii

Gavril brat (frate) lui

Solomon Bejan

Dumitru fiul lui

Constandin fiul cobzarului

Neculai Onică

Vasile Onică

Andrei fiul Irimiei

David fiul ciobotarului

Neculai Cârţan

Pavăl Borha

Gheorghiţă fiul cobzarului

Ursachi Berdilă

Ioniţă Chirica

Grigori Chirica

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, pp. 221, 222

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Pocriaca

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Pocriaca

 

 

 

 

 

Butucaşi:

 

 

Proca sin (fiul) lui Andrei

Timofti brat (frate) lui

Vasile Drăgan

Gheorghi Bogdaprosti

Pascal fratele lui

Vasile fratele lui

Ştefan fratele lui

Toader Liancă

Ion Burcă

 

 

Podarii:

 

 

Irimie Cumpănă

Apostol Trancă

Gheorghiţă Manciul

Alexandru zet (al) lui Ion Burcă

Andriuţă Bogdaprosti

Vasile Lăpuşnian

Pintelei nepot lui Andriuţă

Ipatii

Ioniţă Timoftii

Apostol Trancă

Gheorghi Manciul

 

 

Ruptaşi:

 

 

Ioniţă Bogdaprosti

Năstasă Bogdaprosti

Mihaiu fiul lui

 

 

Preoţi:

 

 

Popa Grigori

 

 

Diaconi:

 

 

Neculai, diaconul

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, pp. 222, 223

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Dobrovăţul

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Dobrovăţul

 

 

 

 

Birnici:

 

 

Constantin, muntean din Poenari

Ion, muntean ot tam (de acolo)

Lupul, butnar de acolo

Iordachi a Cătanii de acolo

Vasile Rătundul

Vasile Vicol

Tănasă sin (fiu) diaconul

Vasile fiul lui Bejan

Toma, rotar

Iosif, butnar

Tincul, pas

Andrei Codăescu

Nechulai Chifani

Ştefan fiul Ursoaei

Vasile Gordul

Neculai Ojiga

Andrei Cucul

Simion, pas

Ichim, rotar

Vasile fiul lui Donos

Simion, vornic

 

 

Ruptaşi:

 

 

Alecsandru al lui Năstasă Bogdaprosti

 

 

Diaconi:

 

 

Vasile, diacon

Nistor, diacon

 

 

Călăraşi:

 

 

Radu al scăfarului

Macovei

Irimia

 

 

Ţigani:

 

 

Ignat, ciobotar

Sandul, ciobotar

Agapii, ciobotar

Gavril, ciobotar

Toma, scripcar

Macovei, ciobotar

Pavăl, scăfar

Lupul, ciobotar

Alecsandru, ciobotar

Ioniţă Puiul, scripcar

Ştefan Bugar

Pricopi cumnat lui

Ioniţă Goţul

Carp, ciobotar

Ilie, jude

Constandin, jude

Ştefan fiul lui Ilii

Constandin fiul lui

Cotae

Toader Cotae

Constandin Cotae

Pintelei, ciobotar

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 223

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Poenile Blidariului

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Poenile Blidariului

 

 

 

 

Birnici:

 

 

Ion Borance

Neculai, scăfar

Ianachi, scăfar

Panait, scăfar

Mihăilă, rotar

Racoviţă, văcar

Ştefan

 

 

Babele din Scântee:

 

 

Paraschiva

Nastasie

Tinca

Tofana

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 223

 


T. V. Stefanelli: Movila lui Hurmuzachi de pe Rarău

 

George Antoniu: Pe Rarău

 

 

Mulţi din cei ce au urcat Rarăul şi au ajuns la Pietrele Doamnei au trecut pe lângă această movilă şi n-au băgat-o în seamă, iar alţii au văzut-o, dar n-au ştiut ce înseamnă movila ridicată pe podireiul din faţa falnicelor stânci Pietrele Doamnei. Şi, cu toate acestea, movila aceasta neînsemnată la vedere aminteşte un veac de suferinţi, de lupte şi de toate urgiile ce s-au revărsat asupra bieţilor munteni din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, care se luptau pentru moşiile lor strămoşeşti, pe care le răpise cu de-a sila Kamara (Fiscul austriac, Kameralfond – n.r.) şi pe care ei, în decurs de aproape o sută de ani, le apărau cu o nespusă energie. Movila reaminteşte trecătorului toate suferinţele ce le îndurau muntenii, dar este şi un semn care vădeşte că dreptul lor a ieşit biruitor. Biruitor, dar abia după o sută de ani de luptă înverşunată şi cheltuieli enorme.

 

Când, la anul 1775, Turcia a cedat Austriei o parte a Moldovei, adică Bucovina de astăzi, şi când, în urma tratatului de delimitare, încheiat la Palamutea, în 25 Faur 1777, a urmat luarea în posesie a Bucovinei, locuitorii vechiului ocol al Câmpulungului Moldovenesc erau, din vremi cărunte, moşneni neatârnaţi ca şi cei din Vrancea şi Tigheci; administraţia era în mâna lor; principii Moldovei luau un tribut anual de la dânşii, dar mărimea acestui tribut o stabileau muntenii înşişi şi îl duceau la reşedinţa lui Vodă, întâi la Suceava şi apoi la Iaşi. Ei erau unicii stăpâni pe fânaţele şi poienile, pe munţii şi văile ce întindeau de la satul Vama până la hotarul Ardealului (de fapt, aveau doar dreptul de folosinţă pentru serviciile grănicereşti asigurate, nu şi cel de proprietate, care aparţinea instituţiei voievodale – n.r.). Ei erau straja ţării Moldovei contra duşmanilor ce se năpusteau din ţara ungurească şi, de aceea, voievozii Moldovei respectau neatârnarea acestor viteji şi, prin hrisoave domneşti, îi înzestraseră cu multe privilegii. Austria garantase, în tratatul încheiat la Constantinopole, în 7 Mai 1775, că va păstra status quo-ul în întreaga Bucovină, garanţie care, cu câţiva ani după aceea, până-n ziua de astăzi, a ajuns a fi o amară ironie faţă de adevărata stare a lucrurilor, dar care, pe timpul administraţiei militare (1777-1786), sub generalul Spleny şi sub urmaşul său Enzenberg, a fost urmată, în decurs de zece ani, cu multă bunăvoinţă de către aceşti doi guvernatori militari, cinstiţi şi energici. Ei întăriră proprietatea muntenilor asupra tuturor munţilor ce se aflau în stăpânirea lor şi enunţară, prin mai multe rescripte, că ocolul Câmpulungului Moldovenesc, ca şi oraşele Cernăuţi, Suceava şi Siret, nu a avut nicicând boieri ca stăpâni şi proprietari, ci ei înşişi au fost şi sunt proprietarii locurilor din acest ţinut.

 

Instituindu-se, apoi, în anul 1782, o comisie pentru regularea proprietăţii, sub preşedinţia colonelului Metzger, care avea să cerceteze întinderea proprietăţilor particulare în Cernăuţi, Suceava, Siret şi Câmpulung, să ia cunoştinţă de documentele pe care se reazămă drepturile de proprietate, să stabilească apoi hotarele locurilor şi să dea fiecărui proprietar o carte de întărire (hotarnică) pentru veşnica stăpânire a locurilor, această comisie a venit şi la Câmpulung, a cercetat, a măsurat şi a împărţit hotarele între proprietarii munteni. Dar comisia s-a mărginit a măsura şi a hotărnici numai locurile de pe lângă casă şi în apropierea târgului, rămânând ca locurile mai depărtate, deci întinşii munţi, care „şi ei sunt proprietatea muntenilor“, precum zice comisia, să se măsoare şi să se hotărnicească altădată, aceasta din cauza întinderii munţilor, de la Vama până la hotarul Ardealului, pe o suprafaţă de 40 de mile pătrate. Aceasta a fost greşeala ce, fără intenţie, a comis-o această comisie, greşeală care, mai târziu, avea să aibă cele mai nenorocite urmări pentru munteni. Desrădicându-se, adică, administraţia militară a Bucovinei, în anul 1786, ea fu înlocuită cu cea civilă. Funcţionarii străini, pripăşiţi din toate părţile imperiului, necunoscători ai limbii şi ai obiceiurilor poporului, ocupau toate funcţiile publice în ţară şi, prin urmare, şi la munte.

 

Acuma începură zile de grea încercare şi de adânci suferinţe pentru munteni, căci aceşti funcţionari îşi făceau de cap şi erau adevărate paşale în această ţară „turcească“, precum o numeau ei. Acuma nu mai era vorba de status quo, ci domnea un arbitraj cumplit şi, dacă muntenii se jeluiau la locurile de sus, jeluirile lor rar când ajungeau în locul destinat, iar dacă ajungeau, se înţelege că se cercetau rapoartele acestor funcţionari, şi aceste rapoarte erau, totdeauna, în defavoarea muntenilor şi în favoarea păcatelor făptuite de aceşti funcţionari fără conştiinţă, iar Dumnezeu era prea sus şi împăratul era prea departe ca să poată ajuta.

 

Am documente şi scrisori din care reiese vădit că deputaţiuni trimise de munteni la „scaunele de sus“ luau cu ele toate „dreptăţile“, adică uricele şi documentele pe care se rezemau jeluirile lor, dar, pe drum, erau opriţi de panţiri, li se luau cu de-a sila documentele, iar membii deputaţiunii ajungeau în temniţe ca răzvrătitori. Un fel de funcţionari, numiţi „mandatari“, aveau o putere nemărginită între bieţii munteni, necunoscători de legi şi de întocmire nouă, şi, fiindcă bătaia cu vergile era îndreptăţită prin lege, aceşti mandatari cu deosebită plăcere făceau cea mai întinsă întrebuinţare de dânsa pe spatele locuitorilor.

 

O jeluire a muntenilor din satul Fundu Moldovei sfârşeşte astfel: „şi să se îndure cinstita stăpânire, că nu mai putem suferi atâta bătaie, chin şi batjocură ce au ajuns pe capul nostru“ (Stefanelli citează, de fapt, printr-o „tragere la temă“, dintr-o plângere, datată în 29 iulie 1842,  împotriva feşterului Cosenschi, originar din Cozmeci-Galiţia, demis, ulterior, pentru abuzuri, şi ai cărui urmaşi trăiesc şi acum în Breaza şi în Câmpulung – n.r.).

 

Trecând, precum am zis, administraţia militară în mâna acestor funcţionari, se schimbară referinţele muntenilor cu totul, căci funcţionarii aceştia, profitând de împrejurarea că muntenii nu aveau cărţi de hotărnicie asupra munţilor pe care îi stăpâneau, declarară toţi munţii ca proprietate a statului – Staatsgut sau Kameralfond (măsura, în fond, era dreaptă, din moment ce străjerii din ocolul câmpulungean, ca şi grănicerii ardeleni, aveau doar privilegiul feudal al folosinţei, deci nu şi un drept de proprietate, care revenea, în întregime, instituţiei voievodale, şi care drept de proprietate, prin ocuparea Bucovinei, revenea Coroanei austriece – n.r.). De aici (1787) încep luptele muntenilor cu acest fond, cu „cămara“, care se sfârşeşte abia la anul 1865 (de fapt, chestiunea nu se rezolvă, chiar dacă, în 1861, prin mijlocirea lui Hurmuzachi, s-a ajuns la o învoială cu Kameralfond, hotărnicindu-se posesiunile muntenilor de cele ale statului; după înfrângerea Austriei în „războiul nenorocit de la 1866“, vastul domeniu muntos a fost vândut Fondului religionar – n.r.). În decursul acestor 78 de ani, au încercat muntenii toate mijloacele şi au întreprins toţi paşii ca să ajungă la dreptul lor, dar în zadar, pentru că organele publice îşi băteau joc de dânşii şi, dacă în urma jeluirilor trimise la Viena, Cernăuţi şi Suceava, se rânduiau cercetări la faţa locului, bineînţeles – pe cheltuiala muntenilor, rezolvarea acestor cercetări nu mai vedea lumina zilei, iar dacă venea rezolvarea, după ani de zile, atunci o autoritate îi mâna pe munteni la alta, adică autorităţile administrative îşi declinau competenţa şi-i trimiteau la judecătorii, iar judecătoriile, la rândul lor, îi mânau la oficiile administrative.

 

În vremea aceasta, însă, li se luară muntenilor munţii, dreptul de vânat, de pescărit şi morăritul. Ei fură siliţi să plătească bir pentru pământurile lor proprii, iar lemne din pădurile lor puteau lua numai dacă plăteau o taxă. Cu scopul de a forma o hartă cadastrală, începură măsurătorile munţilor şi ale pădurilor. Inginerii făcau şanţuri de delimitare şi, cu această ocazie, mai răşluiau şi din puţinele locuri ce le mai rămăseseră locuitorilor. De aici, iarăşi numeroase procese. Veneau alţi ingineri şi făceau alte şanţuri, astfel că ajunsese lucrătura aşa de departe, încât nici „cămara“ nu mai ştia care şanţ este cel adevărat care despărţeşte locurile locuitorilor de ale „cămării“, dar fiind pururea de partea ei, se ţineau de acel şanţ care era mai aproape de locurile oamenilor. Şanţurile acestea de tristă amintire se văd şi astăzi, în lungiş şi curmeziş, şi, când, în 1879, am fost rânduit la tribunalul din Cernăuţi să introduc cărţile tabulare în districtul Câmpulungului şi să stabilesc hotarele proprietarilor, le-am văzut şi eu, şi-mi spuseră muntenii că sunt „şanţurile cămării“.

 

De la anul 1787 înainte, procesele înaintate de munteni contra „cămării“ erau cu miile şi zăceau nerezolvate (deveniseră „afacerea“ unei puzderii de avocaţi români, care huzureau, pe seama acestor procese şi pe banii muntenilor, la Viena – n.r.). În fruntea muntenilor din ocolul Câmpulungului Moldovenesc (satele Sadova, Pojorâta, Fundu Moldovei, Colacu, Botuş, Braniştea, Breaza, dar şi toate satele din bazinul Dornelor) stau Câmpulungenii, ca cei mai cu autoritate, căci Câmpulungul era vatra muntenilor şi reşedinţa autorităţilor mai însemnate, atât pe vremea când făcea încă parte a Moldovei, cât şi după anexarea Bucovinei. Câmpulungenii erau, deci, în fruntea deputaţiunilor ce perindau drumurile la Viena, la Cernăuţi şi la Suceava, cerând să li se facă dreptate şi să li se rezolve procesele ce stau colbăite şi mucegăite prin arhivele autorităţilor publice. Dar toate opintirile lor fuseră în zadar. Trecuseră, astfel, decenii după decenii. O generaţie întreagă trecuse la cele veşnice, altă generaţie venea în locu-i, dar şi aceasta se lupta cu aceeaşi îndârjire pentru drepturile moştenite de la părinţi şi pentru moşiile lor strămoşeşti.

 

Pentru această generaţie reuşita era mai grea, căci martorii vechi muriseră, cele mai multe documente li se răpiseră, statul se afla de peste 70 de ani în stăpânirea moşiilor şi invoca pentru sine dreptul de prescripţiune. Nici cel mai bun jurisconsult nu mai era în stare să dea un sfat temeinic cum să iasă muntenii din acest labirint întunecat, în care se încurcase dreapta lor cauză.

 

Soseşte, astfel, anul 1861 şi muntenii se adresează lui Eudoxiu Hurmuzachi şi-l roagă să le dea sfat ce să mai înceapă. Acesta cunoştea foarte bine pe munteni, căci petrecuse, din tinereţe, cu părinţii săi, ani de-a rândul, pe căldurile verilor, în munţi, la băile din Dorna, iar după moartea lor, petrecea verile la Câmpulung, unde locuia, de obşte, la parochul Gheorghe Ciupercovici.

 

Eudoxiu Hurmuzachi cunoştea toate păsurile bieţilor munteni şi toate greutăţile şi beţele ce le puse „cămara“ în roatele izbânzii lor. El ştia prea bine că nu rămânea alta decât să se taie nodul gordian în două. Dar această putere o avea numai Împăratul. Se puse, deci, pe lucru şi alcătui o jeluire către Împăratul, întemeiată pe documente, în care arăta fără şovăire toate păţaniile şi suferinţele locuitorilor din ocolul Câmpulungului Moldovenesc şi în care înfiera cruzimile, nedreptăţile şi răpirile săvârşite de funcţionarii publici, cărora li se încredinţase puterea de a hotărî şi de a face dreptate în numele Împăratului. Era un strigăt de disperare şi de ajutor această jeluire către tron, care culmina în rugămintea ca Împăratul să rânduiască un tribunal de arbitri, care să fie compus din doi membri ai tribunalului din Cernăuţi, un reprezentant al „cămării“ şi unul al Câmpulungului, iar toţi patru să-şi aleagă pe al cincilea ca prezident al acestui tribunal de arbitri şi să judece afacerea întreagă după buna lor chibzuire şi conştiinţă. Această petiţie a fost înaintată Împăratului în luna Iunie 1861 de către o deputaţiune, în fruntea căreia erau moşnenii Miron Ciupercovici şi Ilie Niculiţă. Petiţia aceasta, care primise marea signatură împărătească „ab imperatore“, a fost trimisă ministerului pentru raportare şi acesta, la rândul său, ceru un raport desluşit asupra întregii afaceri de la direcţia de finanţe a Galiţiei şi Bucovinei, care trimise acest raport, datat, la Lemberg, în 24 Noevre 1861, Nr. 34693, ministerului din Viena. Acest raport confidenţial, din care am izbutit să procur o copie, combate afirmaţiile istorice şi faptice ale petiţiei, admite tărăgănarea şi nerezolvarea prin decenii a proceselor pendinte şi a întregii chestii, şi sfârşeşte cu propunerea ca toată afacerea să fie supusă unei comisii, care să fie autorizată a o rezolva conform regulamentului promulgat pentru regularea servitutelor. Această propunere a fost aprobată de minister şi în sensul acesta a fost rezolvată şi petiţia Câmpulungenilor.

 

Comisia numită şi-a început lucrările, pe rând, în toate comunele vechiului ocol al Câmpulungului Moldovenesc şi, în 1864, a ajuns la Câmpulung. Acum aveau Câmpulungenii nevoie de un bărbat energic, cu cunoştinţă de cauză şi autoritatea trebuincioasă, care să apere şi să susţină drepturile lor înaintea acestei comisii autorizate a rezolva definitiv chestiunea. Nu este, deci, de mirare că toate privirile muntenilor se îndreptară asupra lui Eudoxiu Hurmuzachi, care era, atunci, şi deputatul lor, şi căpitan al ţării. Pe dânsul îl aleseră, deci, reprezentant al lor, iar pe lângă dânsul, pe moşnenii Niţucă Cocinschi (descendent al feşterului Cosenski, de care s-au plâns muntenii din Fundu Moldovei, deja împământenit prin căsătorie şi proprietate, socrul primei iubite a lui Iraclie Porumbescu – n.r.), Miron Ciupercovici, George Georgiu, George Rusu şi, ca jurisconsult, pe Silverius Şapira (care avea să-i apere şi pe cei din lotul „Arboroasa“, fără să pretindă vreun ban – n.r.). Reprezentanţi ai statului erau Dr. Albin Hammer şi Iosef Wislocki. Cercetările şi negocierile urmară la faţa locului şi, în sfârşit, după un an de zile, ajunseră amândouă părţile, în ziua de 2 Septemvre 1865, la învoială.

 

Nu căpătară Câmpulungenii tot ce doriră, dar, obosiţi de lupta aproape seculară, se mulţumiră cu ce putură scoate din mâinile „cămării“ şi Hurmuzachi îi sfătui să facă învoiala, că-i mai bună vrabia din mână, decât cioara în par.

 

În anul 1879, când şi eu perindam hotarele moşiilor din acest ţinut, ca să alcătuiesc cărţile tabulare, mă aflam, într-o zi frumoasă, pe Rarău şi poposeam, de masă, în poiana din faţa Pietrelor Doamnei şi, cum îmi plăcea să mă informez despre toate şi să ascult vorba dulce, cuminte şi aşezată a muntenilor mei, i-am întrebat ce noimă are movila de piatră din apropierea noastră.

 

Un Câmpulungean, care purta firul vorbei, îmi povesti istoria luptelor lor cu „cămara“, istorie pe care o cunoşteam din acte, dar ceea ce nu ştiam era noima movilei de pe Rarău. Şi omul meu, stând cu ceilalţi gospodari la masă, împreună cu mine, pe covorul de iarbă verde, îmi povesti următoarele:

 

„Era, domnule, o zi frumoasă lăsată de Dumnezeu, ca să zic aşa. Toţi domnii din comisie se strânseră aici, în poiana asta, pentru că aici făcuseră cele de pe urmă cercetări în faţa locului, şi erau şi ei, şi noi, Câmpulungenii ce eram de faţă, plini de voie bună, căci doar se făcuse, după atâţia amar de ani, învoiala cu „cămara“. Noi, gospodarii, tăbărâsem cu cai şi cu merinde împrejurul domnilor, căci urcasem, cu o zi înainte, Rarăul. Şi-au dat mâna comisarii împărăteşti cu domnul Hurmuzachi şi învoiala era făcută. S-au pus, pe urmă, toţi la masă şi au scos din desagii lor câte bunătăţi de toate, tot de prin cutii plumbuite, iar vinurile le aşezase, de mai înainte, în „Isvorul rece“, ce-şi are obârşia sub Pietrele Doamnei. Se vede că le mirosise şi lor că în acea zi vor sfârşi lucrul. Noi şedeam, vezi – colo, pe poderei, şi scosesem şi noi merindele noastre, cum ne-a dat Dumnezeu; iar bădica Gavril Flocea, măcar că-i zgârcit, dar fiindcă ieşise bine cu învoiala, aduse lapte de oi şi brânză, şi o mioară de la stână, că ştii, domnule, stâna lui nu-i departe de aice, am trecut pe lângă dânsa. Ei, şi am pus, colea, mioara pe ţâglă, de o învârteau doi pe un jăratec de-a dragul să tot frigi pe dânsul. Şi, când era gata friptă, rumenă şi fragedă, au dus-o doi, de capetele ţâglei, la domni şi să fi văzut cum înfulecau dintr-însa, parcă nu mai mâncaseră aşa bunătate.

 

Mâncat-ai dumneata, domnule, mioară friptă pe tâgle, aşa cum ştim noi să o facem? Nu? Păcat! Îţi spun, domnule, să-ţi alungi copiii şi să tot mănânci. Aşa le-am venit de hac şi domnilor şi, când le-am mai dat şi nişte lapte de oi, pe care-l tăiam cu cuţitul şi-l duceam pe o frunză, încremenesc domnii de mirare şi începură să ciocnească cu noi, iar noi, bucuroşi, de frică, domnule, nu ne-am lăsat mult poftiţi; şi curgea vinul gârlă, dar, ce-i drept, am băut noi mai cu inimă decât domnii. Era multă cinste şi voie bună şi, colo, pe Piatra Şoimului (locul de jurământ al „şoimilor blaci“, înainte de plecarea la război, mărturisit de „Codul Rahonczi“ – n.r.), zicea un baci din bucium, şi pe stânca ce-o vezi la Pietrele Doamnei zicea altul. Iar noi, gospodarii, câţi eram adunaţi, am mulţămit frumos domnului Hurmuzachi că ne-a fost de-atâta ajutor şi am cărat cu toţii pietrele de-am rădicat o movilă întru amintirea faptei sale, Dumnezeu să i-o răsplătească cu bine. Domnul Hurmuzachi a închinat un păhar în sănătatea Câmpulungenilor, a stropit movila, în semn de cruce, cu vin şi a zis: „Dragii mei, să o numim Movila Învoielii!“. „Ba nu, am zis noi, să se numească Movila lui Hurmuzachi“, şi cu noi s-au unit şi ceilalţi domni, şi a rămas movila cu numele acesta şi până în ziua de azi“.

 

Gospodarul meu sfârşi povestirea sa şi, sculându-ne de la masă, am cărat toţi pietre de sub Piatra Şoimului şi de sub Pietrele Doamnei şi-am mai înălţat movila. Mai mulţi ani după aceasta, urcând, iarăşi, Rarăul, am pus de au cărat oamenii pietre mari şi am făcut movila şi mai mare, dar, făcându-se, după câţiva ani, în apropiere, o casă de adăpost pentru turişti, lucrătorii au luat pietrele cele mari şi le-au zidit în temelie. Astfel, a rămas „Movila lui Hurmuzachi“ aşa cum a fost făcută în ziua învoielii, spre veşnica amintire a binelui ce l-a făcut el muntenilor, şi câţi trec pe lângă dânsa şi ştiu ce noimă are, îl binecuvântează“ (T.V. Stefanelli, Junimea literară, nr. 2/1907, pp. 36-39).

 


Ţinutul Vasluiului: Ocolul Crasnii

 

Stema Ţinutului Vaslui, în Almanahul Român 1866

 

 

Satele Băhnarii, Mânjeştii, Orzăştii, Tănacul, Beneştii, Bouşorii,

Soleştii, Turiţa, Ştiborenii, Bodescul, Bălţaţii, Gugeştii, Dumbrava,

Boţăştii, Porcişenii, Chirceştii şi Micleştii, Şerbeştii

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Băhnarii

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Băhnarii

 

 

 

 

Birnici:

 

 

Vasilachi Tatul

Simion Arsăni

Neculai a Ştefanii

Ursul Ştefanii

Gavril Gentimir

Ion a Ursului

Merăuţă

Condorachi

Constandin, crav

Grigoraş Spătariul

Ion zet (al) morar

Neculai sin (fiu) crav

Ion Gentimir

Gavril Gruiul

Neculai a Lucăi

Sava Helgiul

Andrei Cumpănici

Ion Istrati

Miron Oajde

Gheorghe sin (fiu) Berescul

Andrei Donos

Iosif Roşculeţ

Dumitraşcu, ciobotar

Ioniţă a Stanei

Andronachi

Timoftii

Toader Spătar

Constantin Corniţă

Mateiu

Vasile Ghelii

Chirilă, plugar

Mihalachi, vier

Ioniţă Ţuvrilă

Dănilă, grădinar

David, grădinar

Tănasă, dârvar

Toader, chelar

Timoftii

Andrei, pas

Roman, pas

Ion, cioban

Gavril, cioban

Toader a Nastasiei

Vasile Donosăi

Ianachi Jijii

Ion a Afteniei

Gavril, morar

Nistor, pas

Ion Gârneţ, pas

Ioniţă, căpitan

Vasile Cotae

Gheorghi brat (frate) lui

Ion Coni

 

 

Holtei:

 

 

Simion fiul lui Cotae

Andrei fiul lui Istrati

 

 

Babele sărace:

 

 

Marie, morăriţa

Arteniasa

Nastasie

Paraschiva

Ilinca

Nastasie

Aftenie

 

 

Ruptaşi:

 

 

Manolachi Popa, cu dajde la Tutova

 

 

Ţigani:

 

 

Niţă Bejan

Toma fratele lui

Gavril fratele lor

Grigori, cobzar

Grigoraş, ciobotar

Petre, jude

 

 

Cotuceri:

 

 

Chiriac, argat

Ioniţă Cotae

 

 

Mazili:

 

 

Sava Chirică

Ion Chirică

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, pp. 218 şi 219

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Mânjeştii

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Mânjeştii

 

 

 

 

Mazili:

 

 

Vasile Găluşcă, mazil

Ştefan Găluşcă, ruptaş

 

 

Preoţi:

 

 

Ion Popican, preot

 

 

Călăraşi:

 

 

Ioniţă Cotae, călăraş

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 219

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Orzăştii

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Orzăştii

 

 

 

 

Mazili:

 

 

Tănase Manta

Ştefan, nepot Mantii

Vasile Mihoci

 

 

Ruptaşi:

 

 

Iftenii Manta

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 219

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Tănacul

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Tănacul

 

 

 

 

Ruptaşii:

 

 

Vlasii Cărare

Vasile Cărare

Vasilachi Cărare

Vârlan Cărare

Lupul Cărare

Ianachi Cărare

Ştefan frate lor

Anton Cărare

Stancu frate lui

Ion Cărare

 

 

Birnici:

 

 

Apostol Ghiban, pas la Iani, grecul

 

 

Diaconi:

 

 

Toader Cărare, diacon

Sava, diacon

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 219

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Beneştii

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Beneştii

 

 

 

 

Ruptaşi:

 

 

Ioniţă sin (fiu) popii

 

 

Diaconi:

 

 

Gavril, diacon

Constandin, diacon

 

 

Călăraşii:

 

 

Vasile sin Crâstii

Iordache Cărare

Constandin, sârbul

Chirică, sârbul

Crâstia, neputincios

Ştefan fratele lui Iordache, tij (la fel) neputincios

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 219

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Bouşorii

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Bouşorii

 

 

 

 

 

Mazili:

 

Iorga Burghele

 

 

Preoţi:

 

 

Popa George

 

 

Diaconi:

 

 

Grigoraş, diacon

Gherasim, monah

 

 

Călăraşii:

 

 

Simion Vulpe

Neculai sin (fiu) Ilieş

Sandul fiul aprodului

Andronachi brat (frate) lui, holtei

Ioniţă fratele lui, holtei

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 219

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Soleştii

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Soleştii

 

 

 

 

Birnici:

 

 

Ianachi Chituţă

Ion Chituţă

Mardari Bucată

Pricopii Cucul

Ion Ciolac

Ştefan, scăfar

Nechita Roşul

Maftei sin (fiu) Gherasim

Ioniţă Bucată

Iosif fiul lui Alexandru

Neculai Filip

Grigorii Hodoş

Tofilat

Ştefan, cioban

Vasile, surugiul

Grigoraş Panfile

Vasile, herghelegiu

 

 

Babele de aici:

 

 

Nastasie

Măriuţa

 

 

Mazili de aici:

 

 

Grigoraş Moscul

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, pp. 219, 220

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Turiţa

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Turiţa

 

 

 

 

Ruptaşi:

 

 

Ion Bândac

Grigori Turiţă

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 220

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Ştiborenii

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Ştiborenii

 

 

Mazili:

 

 

Ioniţă Mardarii

 

 

Ruptaşi:

 

 

Ioniţă sin (fiu) Popa

Zaharia brat (frate) lui

Ştefan Ugle

Toader Pitic

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 220

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Bodescul

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Bodescul

 

 

 

 

Birnici:

 

 

Vasile Turcul

Miron Caprău

Ignat

Ion Botezat, slugă

 

 

Mazili:

 

 

Ştefan Darii

Toma Cogălnician

Iordachi Ciotca, priş ot (vine din) Fălciu

 

 

Ruptaşi:

 

 

Tonică

Iordachi fiul popii

Andrei fratele lui

Ioniţă Bârsă

Gheorghi Negel

Condărat Pitic

Ursachi Ugle

 

 

Preoţi:

 

 

Popa Gheorghi

Popa Ion

 

 

Diaconi:

 

 

Artenii, diacon

Gavril, diacon

Ursachi, diacon

Ioniţă, diacon

Macari, diacon

Scărlat, diacon

Ion, monah

Vasile, monah

 

 

Călăraşi:

 

 

Toader Sărindar

 

 

Babele:

 

 

Măriuţa, oarbă

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 220

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Bălţaţii

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Bălţaţii

 

 

 

 

Scutelnici:

 

 

Mihai, liahul, al Sandului Bosii, medelnicer

 

 

Călăraşi:

 

 

Ichim Costachi

Ifrim

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 220

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Gugeştii

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Gugeştii

 

Ai dumneaei stolnicesei Micleascăi

 

 

 

 

Birnici:

 

 

Ion, chelar

Constandin Beşicuţă

Antohi, blănar

Năstasă Cotluc, herghelegiu

 

 

Preoţi:

 

 

Popa Petre

 

 

Diaconi:

 

 

Toader Beghet, diacon

 

 

Ţiganii:

 

 

Constandin Câmpul

Stan

Ursul, herar

Ursul, viziteu

Toader

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 220

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Dumbrava

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Dumbrava

 

 

 

 

Mazili:

 

 

Vasile nepot pivniceriului

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 220

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Boţăştii

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Boţăştii

 

 

 

 

Birnici:

 

 

Apostol Chinan

Toader Plop

Petre, văcar

Tofan Struţă

 

 

Mazili:

 

 

Neculai Chirica

Petre Codrian

 

 

Ruptaşi:

 

Constandin Loghin

 

 

Preoţi:

 

 

Popa Andrei

 

 

Diaconi:

 

 

Pavăl Struţă, diacon

Vasile, diacon

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, pp. 220, 221

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Porcişenii

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Porcişenii

 

 

 

 

Mazili:

 

 

Simion Turbat, vornic de Poartă

Grigore Aliuş, mazil

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 221

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Chirceştii şi Micleştii

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Chirceştii şi Micleştii

 

Ai dumisale paharnicului Sandul Miclescul

 

 

 

 

Birnici:

 

 

Vasile, cioban

Ioniţă, cojocar

Timofti sin (fiu) Onică

Silvestru brat (frate) lui

Ion Mihul

Lupul Rănitul

Constandin Briabăn

Ştefan fiul lui Iacob

Tănasă Gherman

Neculai, herghelegiu

Vasile, vornic

Ion fiul lui Ursul

Ştefan fratele lui

Iftenii fratele lor

Constandin fratele lor

Ioniţă fratele lor

Grigoraş a Moşniagului

Zaharie Carpu

Gheorghi Hurjui

Toader Tătarul

Iancul Zgârbură

Ioniţă Teclici

Maftei fiu lui pânzar

Condrat Teclici

Sandul, olar

Ion Poloboc

 

 

Preoţi:

 

 

Popa Andrei

 

 

Diaconi:

 

 

Costin, diacon, dascăl

 

 

Ţiganii:

 

 

Toader, apar

Radul, vezeteu

Toader, vezeteu

Toma Budăiu

Bârsă, scripcar

Andrei, ciobotar

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 221

 

 

 

 

 

Ţinutul Vasluiului: Şerbeştii

 

 

5 iulie 1774

Ocolul Crasnii

 

 

 

Şerbeştii

 

A dumnealui banului Sandul Miclescul

 

 

 

 

Scutelnici:

 

 

Constandin, herghelegiu

Pricop, pas

Simion, pas

Ion, rusul

Pavăl fiul lui Vlas

Neculai nepot Chircului

Filip a prescurniţii

Ioniţă, plugar

Dima

Vasile Chircu

Iordachi Pârâu

Vasile, soronar

Proca Chircu

Tiron Bosioc

Constandin Popa

Alecsa, rusul

Andrei

Arsăni, bucătar

Chirilă, rusul

Mihălachi, pas

 

 

Diaconi:

 

 

Iordachi, diacon

Tănasă, diacon

 

 

Ţigani:

 

 

Gheorghi

Grigori

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 221

 

 

 


pășind pe pragul altei învieri

 

 

 

în viața mea a fost doar o clipită

întreaga viață-a florilor de prun

și stelele din ceruri iar palpită

clipitei lor atunci când mă supun

căci între timp au tot plecat prieteni

și-n urma lor aceleași au rămas

și universul ostenit din cetini

și țipătul din ceruri fără glas

 

 

de parcă tot pustiul s-ar prăvale

să-l duc pe suflet până înspre zări,

cobzarul cosmic risipește jale

și nostalgii târzii prin călimări

când înțeleg că nimeni nu regretă

în calmul nou venitei primăveri

că-n univers nimic nu se repetă

pășind pe pragul altei învieri

 


Fabulele anului 1809

 

1869, august 2, Gura Satului: Cei şapte şvabi

 

 

În narațiunile în proză, în care personajele capătă identitățile unor animale, viața satului românesc transpare firesc, încununată, de fiecare dată, cu un proverb, care ține loc de morală, iar Gheorghe Costantin Roja, medicul român de la Spitalul Universitar din Pesta, n-a ratat prilejul de a lăsa posterității, în grafie latină și cu exagerări etimologice latiniste, inclusiv prin înlocuirea unor cuvinte din limbajul vremii cu expresii latine sau italiene, câteva astfel de produse ale spirutului obștesc (pp. 50-56):

 

 

1869, august 2, Gura Satului: Cei şapte şvabi

 

 

„Își bătea joc vulpea de lup, care căzuse într-o groapă; sărea și juca acolo cu mare bucurie, îi spunea dințosul și îi zicea fiară fără minte. Nu trecu mult timp și căzu și ea acolo unde era lupul. – Astăzi mie, mâine ție.

 

 

Ieși un lup să se plimbe au să vreun ou și iacă vede trei păcurari, care mâncau un berbec din turma lor; atuncia lupul, fiindcă nu putea să răpească, zise păcurarilor: Voi puteți să mâncați, iar când făceam eu ceea ce faceți voi, vroiați să mă bateți! La aceasta, răspunseră păcurarii: Așa este, că noi mâncăm din turma noastră, iar tu vroiai să furi ceea ce nu este a ta. – Nu pune lingura unde nu fierbe oala ta.

 

 

Era o muiere, care avea o găină, care îi oua zilnic câte un ou, dar vei, ăleia nu-i era destul. Mai cugetă și gândi ea așa: Ce va fi dacă dau găinii mai mult orz, va să-mi facă două au trei ouă pe zi? Face muierea pe mintea ei, dar se întâmplă un lucru neașteptat, că găina, de prea mult orz, se îngrășă și nu două, dar nici un ou nu făcea. – Cine vrea multe pierde și puținul.

 

 

Vine un câine cu o bucată de carne în gură la un râu și, fiindcă punte nu era și apa nu era afundă, trecu prin apă și acolo îi umbla prin apă umbra cărnii pe care o ținea în gură. Și lui i se păru că carnea aceea, care se vedea în apă, este mai multă, și, pentru a o lua pe aceea, care doar umbră era, lăsă carnea din gură, pe care o luă râul. – Ce ai în mână nu e minciună.

 

 

Ieși un broscoi dintr-o apă și șeyu la margine; de acolo văzu un bou, care, nu departe de dânsul, păștea. Rău îi păru broscoiului că boul este mai mare decât sine și prinse să se umfle, închipuindu-și că cu umflare crescu boul; broscuța sa, care îl văzu murind, zise ăluia: Nu te umfla, că nu vei păți bine! Dar broscoiul nu ascultă, măcar cât putea se umfla. Încă o dată îi zise broscuţa: Ai să crapi şi ca boul nu te faci! Nu trecu mult timp, broscoiul se umflă cât putu şi crăpă. – Nu te întinde, până nu ajungi.

 

 

Un lup foarte înfometat umbla încoace şi încolo, să capete ceva şi auzi într-o căsuţă că plângea un prunc, şi mumă-sa îi zicea: Ce este, că de nu taci, te dau lupului! Iar lupul, care stătea la uşă, deschise gura şi aştepta să îi dea muma pruncul şi să-l înghită. Stătu lupul cu gura deschisă până se făcu noapte şi-atunci copilul tăcu, şi acum îi zicea mama: Nu te teme, sufletul meu, că, de vine lupul, va fi să-l vatăm! Auzind lupul aceste vorbe, fugi întristat. – Nu mântuiesc toţi cum vorbesc.

 

 

Ieşi un vierme din locul în care era ascuns şi zise tuturor fiarelor că el este Vindecătorul şi poate vindeca lingorile. Vulpea fu mai înţeleaptă, că răspunse viermelui: Dacă este că tu eşti mare Doftor, de ce nu te vindeci când eşti secat? – Doctore, vindec-te însuşi!

 

 

Văzu un om, într-un loc, un şarpe, sub o piatră strâmtă, de unde nu putea să scape, şi care, cu ultimele puteri, scoase capul afară şi zise omului: Scoală-mi greutatea de pe mine şi eu am să-ţi recunosc bunătatea! Se îndură omul şi mută piatra de pe şarpe, care, pe urmă, nu numai nu-şi face datoria, ba încă vrea să-l muşte. Acolo, în disputa ambilor, veni vulpea, pe care o aleseră judecătoare; atunci ea zise: Auziţi, şarpe şi omule, eu nu vă pot face dreptate şi este pentru că nu văd cum şedeai tu, şarpe, sub piatră! Aşa şarpele şezu cum fu înainte şi omul îl înveli cu piatra, aşa cum era. Atunci vulpe zice sentinţa asta: Eu judec că drept este să rămână nemulţumitorul şarpe sub piatră! – Cum este lucrul a fi şi darea.

 

 

Doi câini flămânzi văzură într-un râu pieile care se murau acolo şi vrură să le mănânce; dar, fiindcă apa era mare, cât nici nu se puteau apropia de ele, se gândiră să bea apa şi aşa de multă băură, încât crăpară amândoi. – Mintea cea rea aduce şi moarte.

 

 

Un şoarece se născu într-o coşarcă şi nu mâncă alta decât nuci. Ieşi, într-o zi, din coşarcă şi, preumblându-se, dădu şi de alte mai multe mâncări. Ooo, cât am fost de neştiutor: mi se părea că nu există altă casă, fără de coşarca mea. – Se ţine orbul de perete şi i se pare că nu există loc mai departe.

 

 

Un om face cină mare şi ospăţ, oaspeţi fiind cunoscuţii lui. Între timp, câinele acelui domn, încercând să fure, văzu un alt câine, căruia îi zise: Frate, vino astăzi, să cinăm amândoi, că la noi va fi mare ospeţie! Vine chematul câine şi, când văzu, cina aceea mare, zise întru inima sa: Astăzi e ziua în care o să mănânc şi o să beau atât, cât să nu-mi mai fie foame! Întru aceste închipuiri pline de bucurie, întorcea coada în toată partea şi aştepta, cu mare poftă, mâncarea. Dar nu fu fericit, căci, cum îl văzu, gazda îl prinse de coadă şi-l aruncă pe fereastră, afară, unde, căzând rău, o luă la fugă urlând. Pe când fugea, îi ieşi un alt câine în cale şi-l întrebă: Oaspe? Cum cinaşi? Atunci îi răspunse el: Lasă-mă, frate, că de mult cât mâncai şi băui, mă îmbătai cât nici nu ştiu de unde intrai pe această cale! – Să nu ai încredinţare pe bun străin.

 

1869, martie 4, Gura Satului: Ce e nou la sate

 


Pagina 61 din 1,474« Prima...102030...5960616263...708090...Ultima »