Dragusanul - Blog - Part 90

1867: Şcoala normală şi cea de fete din Siret

Piața din Siret

 

Sub consistoriul din Cernăuţi stă şi şcoala normală din Siret. Starea şcolii acesteia s-a mai îmbunătăţit, de când au intrat într-însa învăţători: Lucescul, Palievici, Botezatu şi Petraş. Aici este şi şcoala de fetiţe şi damele instruitoare sunt Proticichievici şi Pischi. Pe când cea dintâi e o învăţătoare cât se poate de bravă, de asta din urmă nu putem zice nimic de bine. Pe lângă aceea că-i lipseşte rutina învăţătorească, ea e încă şi o femeie preocupată, crede adică să se fi încredinţat, de când e învăţătoare, cum că copilele de origine română n-ar fi talentate şi n-ar merita locurile cele dintâi în şcoală, chiar într-acest an… din nişte case nemţeşti şi polone, pe care le cercetează ea mai mult şi mai regulat decât şcoala. Zic mai mult decât şcoala, dară, nu numai cât aşa, ca să fie zis, ci serios, căci învăţătoarea aceea umblă la şcoală foarte neregulat; fiind ea măritată, sunt unele răstimpuri când copilele nu o văd în şcoală, nu zile, nici săptămâni, ci luni întregi. Ce o caracterizează însă mai mult e ura cea neîmpăcată, ce o nutreşte către tot ce e român.

 

Aşa, nu e mult timp de când nu s-a sfiit ea a se declara, în public, înaintea unor persoane destul de respectabile, în privinţa limbii noastre, în limba ei de predilecţiune, cu cuvintele: „ver-… romanische Sprache, wer T… soll sich mit ihr noch den Kopf brechen” (în traducere aproximativă: „Vor limba română… cineva ar trebui să fie totuşi îngrijorat” – n. n.). Cu toate acestea, ea figurează ca învăţătoare română, pentru că e aşezată la o şcoală susţinută cu spesele românilor, adică ale urzitorilor fondului religionar. Scăderile ei, dacă le cunoaşte toată lumea, cu atâta mai vârtos căutase să le cunoască inspectorul de district şi cel de şcoli, adică părintele Seleschi şi domnul Bozdech. Noi nu suntem chemaţi a-i trage la răspundere pe domnii aceştia, ce au întreprins ei spre a repara răul cauzat în şcoală, prin purtarea învăţătoarei amintite, dară ştim că plânsori şi arătări asupra ei au ajuns până la consistoriu, şi încă foarte multe, fără însă ca să fi avut ele vreun răsunet. De aici deduce publicul, cu drept cuvânt, cum că consistoriul o ocroteşte, adică susţine răul în permanenţă în şcoala aceea. Astă greşeală a consistoriului am număra-o între greşelile cele mici ale lui, dacă ţara ar avea abundenţă în şcolile de fetiţe stătătoare sub povăţuirea lui; căci atunci răul din şcoala de fetiţe din Siret s-ar recompensa, în câtva, prin bunătatea şcolilor de fetiţe de aiurea. Dară fiindcă sub consistoriul din Cernăuţi stă numai şcoala de fetiţe din Siret, de aceea cu atâta mai mare-i este îndatorirea de a face din şcoala asta o şcoală de model. Şi astă îndatorire cuprinde în sine şi osânda consistoriului pentru purtarea lui cu Pischi”[1].

 

Vila Amelia din Siret

 

[1] Albina, Nr. 84-191, Anul II, Viena, duminică 30 iulie / 11 august 1867, p. 2


1927: Congresul P. N. Ţ. de la Rădăuţi

 

Duminica trecuta, s-a întrunit la Rădăuţi (Bucovina) congresul extraordinar al Partidului Naţio­nal Ţărănesc din acest judeţ, la care au participat, pe lângă nu­meroşi delegaţi de la sate, pre­şedintele partidului naţional ţărănesc din Bucovina şi Hotin, dl prof. Sauciuc Săveanu şi deputatul de Rădăuţi Pompiliu Ioaniţescu. Acest din urmă şi-a ţinut, cu acest prilej, darea de seamă a activităţii sale parlamentare, făcând şi un lung expozeu a situaţiei politice interne, în legătură cu recentele evenimente.

 

Halul în care a ajuns ţara. Dl Ioaniţescu a arătat că starea politică, economică şi financiară a ţării nu numai că nu se îmbunătăţeşte, dar devine, pe fiecare zi, mai rea, pentru că întreg sistemul liberal de con­ducere şi de administraţie a dat faliment. Dacă se continuă aceleaşi metode ca până acuma, ar ajunge însăşi ţara în faliment, ceea ce trebuie împiedicat cu orice preţ. S-a ajuns acum la sărăcirea populaţiunii muncitoare, a cărei viaţă este o tortură intole­rabilă; atât de mari sunt greu­tăţile ce le întâmpină, iar apăsarea politică este cu totul revoltătoare. În Bucovina şi Basarabia, se aplică o stare de asediu înăspri­tă grav, ceea ce este de natură a crea o permanentă stare de nemulţumire, de fierbere a populaţiunii. Trebuie pus capăt cu un moment mai de grabă aces­tei situaţiuni, şi asediul, cu toate accesoriile lui abuzive şi dure­roase pentru populaţiune, trebuie ridicat. Guvernul este dator să mediteze adânc şi să redea ţă­rii libertăţile publice, mai cu seamă pentru noile provincii ro­mâneşti, spre a se bucura de regimul normal românesc, blând şi ocrotitor, iar nu de un regim apăsător până la revoltă.

 

Din cauza modului cum e gu­vernată ţara, cu atâtea experi­enţe dureroase, făcute cu parti­dul liberal sau cu înlocuitorii lui, ţara aceasta voieşte acum o guvernare a partidului naţional-ţărănesc.

 

După ce sau săvârşit alege­rile violente, contra voinţei exprese a defunctului mare rege, trebuia să se dea ţării o gu­vernare bună şi blândă, imperi­os impusă de noua situaţiune politică a României. Dar politi­ca violenţei se continuă, liber­tăţi nu există, starea materială a ţării este nenorocită, funcţi­onarii sunt concediaţi, lucrătorii nu găsesc de lucru, iar impozi­tele, sporite până la ruperea corzii, sunt încasate cu străş­nicie.

 

Fraudele domină întreg acest tablou, sute de milioane şi mi­liarde sunt furate, hoţii cei mari sau cei care-i tolerează nu păţesc nimic, iar ţara suferă. Un regim de cinste şi de legalitate, numai partidul naţional-tărănesc poate să dea ţării, de aceea toate nădejdile sunt puse în partidul nostru, consacrat definitiv, prin voinţa naţională, ca cel mai pu­ternic şi cel mai dorit partid de guvernământ.

 

A sfârşit, cerând ca întreaga muncitorime agricolă şi de la oraşe să se organizeze în par­tidul naţional-tărănesc în aşa fel încât nimeni să nu mai aibă curajul a mai violenta poporul românesc, care să ştie şi să poată a-şi impune voinţa lui.

 

După ce a mai vorbit preşe­dintele Săveanu, expunând situaţiunea partidului naţional-tărănesc în Bucovina şi Hotin, s-a procedat la alegerea noului comitet judeţean, fiind ales preşedinte dl inginer Ştefan Larionescu, fost deputat”[1].

 

 

[1] Gazeta Transilvaniei, Nr. 91, Anul XC-lea, Braşov, duminică 4 septembrie 1927, p. 2


1936: Monumentul pentru eroii războiului

 

ridicat de legionarii din Liuzii Humorului, judeţul Suceava

 

„Morţii războiului erau aproape uitaţi de către dregătoriile din acest sat bucovinean. Dar legionarii şi-au adus aminte de ei şi le-au ridicat frumosul monument pe care-l vedem în chipul de alături. E înalt de 9 metri şi a fost repede isprăvit, cu toate că prefectul judeţului a încercat, de 2 ori, să oprească lucrarea.

 

A fost sfinţit, la 19 iulie 1936, de 6 preoţi, de faţă fiind o mie de legionari. Au preamărit fapta legionarilor: Părintele Hnidei şi dl Dr. Mitric, iar din partea legionarilor au răspuns comandanţii Lauric, Biceagă şi prof. Ionescu. Legionarul Strobel, care a condus lucrarea, a fost arestat în ajunul sfinţirii, ca să nu se poată bucura de sărbătoarea legionară. A mai fost de faţă, la sfinţire, şi o echipă de legionari de la tabăra Părhăuţi, veniţi pe jos, în marş”[1].

*

„În comuna Părhăuţi, Suceava, a fost, în vara aceasta, o tabără de muncă legionară, unde s-au făcut cărămizi pentru o Casă Naţională. Tabăra „Regele Carol II”, căci aşa se numeşte, avea arborat un drapel naţional, pe o parte cu zvastica, iar pe cealaltă, cu semnul partidului „Totul pentru Ţară”. Drapelul acesta însă nu le convenea autorităţilor, în frunte cu prefectul Cojocaru, care au trimis jandarmii să-l confişte.

 

Într-una din zilele lunii trecute, cei 7 legionari din tabără s-au pomenit cu peste 40 de jandarmi, care, cu forţa, au dorit să ia drapelul. Deşi puţini la număr, legionarii s-au împotrivit în mod eroic, dar, după mai multe lovituri primite, drapelul a fost rupt în mai multe bucăţi de către jandarmi.

 

Cunoscând că tabăra poartă numele M. S, Regelui, iar drapelul e tricolorul românesc, ne întrebăm: când se va pedepsi acest om, ce stă în fruntea judeţului şi care îşi bate joc de sentimentul nostru naţional?”[2].

 

 

[1] Libertatea, Nr. 25, Anul al 33-lea, 27 septembrie 1936 – CENZURAT, p. 2

[2] Ibidem, p. 4


Câmpulung, în colecţia iconografică Gabriel Ojog (X)

 

Fotografiile din acest set sunt salvate, în mare majoritate, cu „placă – Nicu”. Printre ele: Căsuţa albă de pe Deia, Duminică în Valea Sacă, Târgul de luni,  Moara lui Leon Boguș – astăzi Hotel Cosmos Niga, Școala de arte și meserii, Pompieri câmpulungeni, la 1898, cu ocazia Jubileului de 50 ani al Împăratului Franz Joseph, Prima promoție de absolvenți a Școlii de Arte și Meserii din Câmpulung Moldovenesc, primarul Gheorghe Hutu, fraţii Traian şi Mitru Nisoiu etc.

 


1915: Sub stăpânirea rusească, în Rădăuţi

Rădăuţi, în 1917

 

„În oraşul Rădăuţi parcă nici n-ar fi fost ruşii. Nu se vede nici o urmă de devastare. Străzile largi,curate, sunt împodobite cu aceleaşi edificii frumoase, întregi. Faptul acesta, după cum m-am informat e a se mulţămi bărbaţilor din fruntea oraşului. Tactul acestora a cruţat întregi viaţa şi bunurile rădăuţenilor. Despre dominaţia rusească din Rădăuţi îmi povesteşte, pe scurt, pri­marul. dl Dr. Hirtz.

 

– Abia în 29 decembrie, po­vesteşte primarul, am aflat că trupete noastre bat în retragere. În 30 decembrie, se puteau auzi deja bubuiturile de tun. Tumultul înfricoşător se apro­pia tot mai mult. Pe la amiază se auzeau bine şi pocnetele de puşti. Pe la ora 1, după-amiază, primesc ştirea că ruşii, care se apropiau, împuşcând mereu, au şi intrat în suburbiile de la pe­riferie. Peste un sfert de ceas, o sotnie de cazaci era pe piaţa de dinaintea primăriei.

 

Plec spre ofiţerul sotniei, care îmi şi grăieşte îndată:

– Tu eşti primar?

– Da.

– Priveşte, pe partea asta intră colonelul în oraş; ai face mai bine să mergi să-l întâmpini.

 

La aceasta eu, continuă primarul, am trimis un călăreţ, cu steag alb, înaintea colonelului, pe urmă am plecat îndată, cu trăsura, ca să-l întâmpin şi eu. Pe colonel l-am aflat în fruntea unei trupe mai mari. I-am spus că-i predau oraşul cu intenţiuni paşnice şi l-am rugat să cruţe viaţa şi avutul locuitorilor, luându-i sub scutul său.

 

– De ce vii aşa târziu?, mă în­trebă colonelul, pe un ton mai mult binevoitor, decât ameninţător.

– Cum înţelegeţi aceasta, domnule colonel?, îi replicai eu.

– Doar ai putut auzi şi tu, răspunde colonelul, bubuitul tunuri­lor în apropierea oraşului.

– N-am ştiut, domnule colonel, că semnalul acela îmi suna mie; ar fi fost mai bine dacă aţi fi trimis un par­lamentar.

– Toate bune, continuă colo­nelul. Comandantul şef, generalul Leontiew, intră pe cealaltă parte în oraş. Şi acum ieşi-i repede întru întâmpinare!

 

Când am ajuns în oraş, istoriseşte mai departe primarul, piaţa uriaşă de dinaintea primăriei era plină de tunuri, de care de tren şi de mili­ţie. Acolo l-am aflat şi pe general, în care am văzut îndată un om cu intenţii deosebit de bune. După ce i-am predat şi lui oraşul, a urmat, între noi următorul dialog:

 

– Unde să-mi aşez oamenii?, în­trebă generalul.

– Câţi sunt?

– Patru mii.

– Mă voi îngriji eu de încartiruirea lor, de vreme ce în Rădăuţi avem o cazarmă spaţioasă.

– Avem, apoi, şi o mie de cai.

– Lucrul e în regulă.

– Vă veţi îngriji şi de provederea noastră cu hrană?, întrebă mai de­parte generalul.

– Mă voi îngriji.

– Bine, zise generalul. Acum să-mi arătaţi o cafenea. Peste o jumătate de oră să veniţi şi dumneavoastră acolo.

 

În cafenea, apoi, mă întreabă ge­neralul:

– Unde e, acum, armata dumneavoastră?

– Nu ştiu. A părăsit oraşul

– În Rădăuţi nu sunt soldaţi?

– Nu,

– Şi cetăţenii?…

– Pentru aceia iau garanţă…

– Aveţi grijă, zise colonelul, noi plătim totul cu bani gata, dar dacă cineva ar cuteza să atenteze la viaţa soldaţilor mei, pe acela voi po­runci imediat să-l spânzure, iar oraşul îl vom bombarda.

 

Generalul a plecat, apoi, din oraş, unde se reîntorcea numai din când în când. Comandant militar al Rădăuţilor a fost numit un colonel, care nu era nici pe departe aşa de complezent ca generalul. Dacă primarul i se plângea în contra vreunui soldat, care făcea abuzuri, colonelul se răstea la dânsul, strigându-i pe un ton brutal:

– Du lügst, Krieg ist Krieg! (Minţi! Războiul e război şi gata!).

 

Primarul s-a plâns, apoi, generalu­lui, din cauza grobianităţilor colonelului. Generalul a şi făcut îndată dreptate. L-a trimes pe colonel la front, numind în locu-i alt comandant.

 

Primarul se îngrijea energic ca să nu li se facă neajunsuri locuitorilor. Pe de o parte, trebuia să caute să împăciuiască întruna armata invadatoare, iar pe de alta trebuia să-i domolească pe cetăţenii păgubiţi, punându-le mereu în vedere să-şi suporte soarta grea în linişte. Căci n-a trecut furtuna ru­sească nici peste Rădăuţi, fără jafuri, furturi, pustiiri de mobile etc.

– De ce s-au refugiat locuitorii dinaintea noastră?, întreabă, într-un rând, noul comandant.

– Pentru că s-au temut că vor fi jefuiţi şi duşi în Rusia ca ostateci.

 

Colonelul începu să râdă :

– Doar nu vom umplea întreaga Rusia de ostateci. Apoi noi ne luptăm doară cu soldaţii, şi nu cu civili.

 

De altminteri, colonelul i-a poruncit prima­rului ca să pună să se spargă toate uşile prăvăliilor încuiate ale celor refugiaţi. Să se vândă apoi toate mărfurile din ele, iar banii să se dea săra­cilor. Primarul însă n-a executat po­runca colonelului-comandant.

 

În jurul oraşului, în districtul li­povean, locuiesc maloruşii. Aceştia sunt oameni cu stare şi, de aceea, guvernul n-a acordat ajutor familiilor celor mobilizaţi dintre ei. Comandantul  rusesc îl întreabă pe primar că de ce femeile maloruşilor nu capătă ajutor? Primarul, fără nici o vorbă, trimite fie­cărei femei din acest district câte 5 coroane.

 

De altcum, fiecare locuitor din cele două sate din districtul lipovean a fost expediat în Ungaria. Păcatul, pe care l-ar săvârşi: trădarea de patrie.

 

În fine, în 5 februarie, se răspândi ştirea că ruşii se retrag. Şi, într-adevăr, nu peste mult începură a roi pe toate străzile care duceau din Rădăuţi. Armata rusească părăsea oraşul cu o grabă febrilă.

 

– Nu mult după aceea, însă, spre marea noastră surprindere, locul armatei din Rusia europeană îl luară turcomanii din Asia. Ofiţerii acestora erau însă toţi polonezi. Căci aristocraţia poloneză, din ură faţă de ruşi, îşi face miliţia la regimentele asiatice, numai ca să nu servească la un loc cu ruşii.

Turcomanii s-au purtat, de altcum, destul de bine. Numai în căutarea femeilor îl făceau şi pe dracul în patru…

Au plecat, apoi, şi turcomanii. Se răspândise ştirea că trupele noastre se apropie cu iuţeală de fulger”[1].

 

Rădăuţi, în 1917

 

[1] Gazeta Transilvaniei, Nr. 45, Anul LXXVIII, Braşov, vineri 27 februarie (12 martie) 1915, p. 3


Pagina 90 din 1,266« Prima...102030...8889909192...100110120...Ultima »