A fost o bucurie pentru mine să constat că omul total al culturii române, Bogdan Petriceicu Hasdeu, ştia, cu un secol şi jumătate în urmă, că „identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daina şi litvanul daina, ca şi aceea între litvanul daina şi zendicul daenā, e perfectă”, că şi „forma cea veche a vorbei doina este dară acea conservată în Transilvania: daina”, dar, din păcate, în Europa vremii lui, ca şi în Europa vremii noastre, „filologii n-au cunoscut vorba română daina”, chiar dacă ne este „daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei ario-europee, care ne arată pe străbunii noştri comuni, cu mult mai înainte de cele mai vechi inscripţiuni monumentale, numind poezia cugetare şi viziune, după cum numeau pe Dumnezeu luminos”.
Hasdeu, care înţelesese că nimic din spiritualitatea românilor nu are origine romană, ci dacică şi, prin daci, boreală, admiţând că principele „Cantemir avea dreptate de a căuta doina la Daci”, înţelesese că, dacă vrem să aflăm adevărul despre moştenirile străbune, „trebuie să plecăm prin lume, înarmaţi cu toată rigurozitatea metodei comparative, căutând pretutindeni pe surorile dainei, fără care dânsa ar rămânea în veci un mister”, dar şi subliniind şi „constatând originea nelatină a „doinei” române”. Care, în fond, nici nu s-a numit doină, ci daină, „Aina daina şi dainare!” – cum scria Bariţ, dar fără să facă legătura între Aina şi Ainu din scrierile vedice, în care „Ainu a inventat Şarpele Îngheţului (Constelaţia Dragonului, a cărei „cap” triunghiular arată nordul polar – n. n.), ca să asuprească luminile create”, Aina şi Ainu definind complementarităţile zi/noapte, vară/iarnă, lumină/întuneric, viaţă/moarte, rai/iad, d’Aina şi d’Ainu, ca şi în cazul nevestei d’Ochioşele a preotului solar troian, fiind derivatele unor aderări la scenariile mitice primordiale şi transformate, tocmai de aceea, şi în cântec, şi în lege, cu înţelesul de religie, deci de viziune, de perspectivă cosmologică.
Şi tot George Bariţ mărturisea, în calitatea lui de transilvan exponenţial, că ardelenii, „când le venia să horească, începeau mai întâi cu Aina ori Haina daina etc. ca cu o introducţiune, aşa precum încep, în alte părţi, cu Frunză verde etc., şi numai după aceea continuau cu propriul cântec sau hore ori horie”. Hasdeu preţuia atât de mult această atentă observaţie, încât avea să intre într-o adevărată dezbatere cu clujeanul care a copilărit prin comitatele Turdei şi Albei, ca să răspândească lumină lină din mândra cetate carpatică a Braşovului.
Un singur lucru a ignorat Hasdeu, şi anume faptul că Datina înseamnă ceea ce ne-a fost dat de către un iniţiator Dipika (Lumina sare iluminează), numit, de la o populaţie la alta, Kali Calusar sau Karapan, Ktitostai, Druid etc., şi tocmai de aceea concluziona că „aşadar, la toţi neo-latinii Doina e autohtonă; la Apus, celtică, la Răsărit, dacică…”. Este drept, undeva, în sud-estul regatului Saba, există provincia şi localitatea Datina, cu un dialect propriu: „și l-a învins în Datina și i-a ars toate orașele (Datinas); și a lovit și a distrus și a ars oraşul Ted“[1], dar nici un studiu, în marea lor majoritate dialectale[2], nu probează că ar exista vreo legătură între provincia Datina şi Datina strămoşească, în care Daina are o valoare sinonimică.
La ce şi de ce este nevoie să ştim câte ceva despre vremurile vechi, ale incantaţiilor d’Aina sau Frunză verde, în loc să ne mulţumim cu cântecele de jale şi cu celelalte aburcări folclorice? Dacă nu înţelegeţi, nici nu are rost să formulaţi întrebări.
Foaia ilustrată, 8 septembrie 1891: Bogdan Petriceicu-Hasdeu
Anexă mărturisitoare
Hasdeu, B. P. Doina. Originea poesiei populare la români: „Dar de unde vine cuvântul doina? Scriitorii noştri au emis, până acum, în această privinţă, o mulţime de păreri deosebite.
După Lexiconul Budan (pag. 163) doina se datoreşte grecilor, din forma dorică δην sau δαν „Jupiter”. Δην sau δαν se întrebuinţau, în adevăr”, în Beoţia şi pe insula Creta, ca variante din δεος, precum şi alături cu ζεος exista varianta ζαν; dar în ce mod părintele Olimpului din Teba lui Cadmu sau de la Cnosul cel cu labirintul lui Dedal va fi trecut în Dacia, pentru a se metamorfoza aci într-un „cântec”, aceasta este o ghicitoare pe care nici chiar beoţianul Oedip n-ar fi fost în stare s-o dezlege.
Şi mai ciudată e opiniunea răposatului boier Iordache Malinescu din Moldova, care zicea, în Foaia pentru minte de la Braşov, 1842, p. 98, că doina deriva sau din „donativum”, o sumă de bani ce o primeau ostaşii romani în dar de la împăraţi, după o biruinţă, sau din numele Dunării, sau, în fine, de la zeiţa Diana; o triplă etimologie, de trei ori neadmisibilă.
Dicţionarul Laurian-Massimu aduce pe doina din latinul „doleo”, de unde, după un articol, publicat în ziarul „Familia” de la Pesta, din 1869, ea va fi decurs printr-o formă ipotică „dolina”, ca şi moina, dintr-o „mollina”, de la „mollis”. Din nenorocire, nu numai dolina mollina nu ne întâmpină nicăieri în vreun fel de latinitate şi nici într-un dialect romanic vechi sau nou, dar e greşit până şi termenul de comparaţiune, căci moina, la romani, este un curat slavism, însemnând loc spălăcit, de la rădăcina slavică my- „a spăla”, de unde masculinul moinu şi femininul moina, după text nici doina, nici dolina, deşi ambele rimează chiar în poezia lui Negruzzi.
Din toate etimologiile, însă, cea mai extravagantă este cea propusă de dl Cihac (t. 2, p. 98), care, după ce afirmă că rolul fundamental al „doinei” este de a fi cântat „sur des flutes”, conchide apoi că doina derivă din sârbescul dvoinitza „flute duble”, de la slavonicul dvoinu „duble”. Dar atunci, în loc de a alerga la slavicul dvoi-, de ce oare să nu preferăm o derivaţiune din romanul doi, sub pretext că rolul fundamental al „doinei” ar fi fost de a fi cântat de doi: de un flăcău şi de o fată? Este o glumă mai potrivită, în orice caz, decât gluma pe care ne-o dă dl Cihac, fără a avea aerul de a glumi.
Ca să isprăvim, odată, cu acest registru de păreri, mai adaog pe a bătrânului Cantemir. El credea (Descript. Mold., ed. Papiu, p. 141), că doina se va fi chemat, la Daci, zeul sau zâna războiului, fiindcă acest cuvânt începe, totdeauna, la români, cântecele lor de luptă: „praeponitur enim cunctis quae fortiter in bello referunt canticis”.
Opiniunea lui Cantemir, oricât de arbitrară, are un merit. Ea deştepta o întrebare foarte serioasă: părinţii noştri moştenit-au ei puternica lor inspiraţiune poetică de la Romani ori de la Daci?
Istoria a constatat de mult că nimic n-a fost mai prozaic ca severa naţiune de soldaţi şi jurisconsulţi, crescută de sălbatica lupoaică pe ţărmii Tibrului. „Peu de nations – zice Michelet – me semblent s’être trouvées dans des circonstances moins favorables à la poésie. Des populations hétérogènes, enfermées dans les mêmes murs, empruntant aux nations voisins leurs usages, leurs arts et leurs dieux; une société tout artificielle, récente et sans passé; la guerre cotinuelle, mais une guerre de cupidité plus que d’enthousiasme; un génie avide et avare. Le Clephte, après le combat, chante sur le mont solitaire. Le Romain, rentré dans sa ville avec son butin, chicane le sénat, prête à usure, plaide et dispute. Ses habitudes sont celles du jurisconsulte, il interroge grammaticalement la lettre delà loi, ou la torture par la dialectique, pour en tirer son avantage. Rien de moms poétique que tout cela. La poésie ne commença pas dans Rome par les patriciens, enfants ou disciples de la muette Etrurie, qui dans les fêtse sacrées défendaient le chant et ne permettaient que la pantomime. Magistrats et pontifes, les pères devaient porter dans leur langage cette concision solemnelle des oracles, que nous admirerons dans leurs inscriptions. Quant aux plébéiens, ils représentent dans la cité le principe d’oposition, de lutte, de négation. Ce n’est pas encore là que nous trouverons le génie poétique”[3]. (Hist. romaine, t. II ch. 6).
Poezia poporană a Romei se poate judeca destul de bine după următorul nonsens, reprodus de Flavius Vopiscus, şi pe care legionarii îl cântau lui Aurelian:
„Mille, mille, mille, mille, mille, mille decollavimus.
Unus homo mille, mille, mille, mille decollavimus.
Mille, mille, mille, vivat, qui mille, mille occidit.
Tantum vini habet nemo, quantum fudit sanguinis”[4].
Alte bucăţi analoage a se vedea în colecţiunea lui Edelstand du Méril a poeziilor poporane latine, anterioare secolului XII, iar despre cea mai veche fază vezi dizertaţiunea celebrului Corssen (Origines poësis romanae, Berl. 1846), unde se constată (pag. 7) că Roma: „adversaria erat incrementis popularis poesis”.
Fost-au tot atât de prozaici Dacii? Las la o parte pe Orfeu, pe Museu, pe Tamiris, miticii fundatori ai poeziei şi muzicii grece, pe care însuşi Elenii îi recunoşteau a fi fost toţi din marea gintă tracică, de unde erau şi Dacii. Mă mărginesc a cita o singură autoritate, dar care se refera directamente la Tracii de la Dunăre. Teopomp, scriind pe la anul 360, înainte de Crist, ne spune că „Geţii merg în ambasadă ţinând harpe şi zbârnâind din ele” (Theopomp. Fragm. 244, ed. Didot p. 419).
Dacă vom pune dar în cumpănă natura prozaică a Romanilor şi geniul poetic al Dacilor, va fi legitim a conchide că admirabilele noastre doine negreşit, ca gen, nu ca materie, sunt moştenite de la aceştia din urmă. Astfel, Cantemir avea dreptate de a căuta doina la Daci.
Mai întâi, însă, care este forma cea primitivă a acestui cuvânt? În Transilvania, alături cu doina, se aude până astăzi daina, după cum atestă dl Baritiu[5] în Foaia pentru minte, 1842, p. 101[6]. Acesta e foarte important. Limbile ario-europene admit trecerea sonului mai înalt a la sonul mai scăzut o, niciodată însă nu se justifică cazul contrariu, de urcare a lui a la o, afară de unele excepţiuni explicabile şi câteodată numai părute, bunăoară româneşte chiar în cuvântul pe care l-am întrebuinţat acuma: „afară”. Afară vine din „ad-foras”, prin intermediul emfaticului afoara, ca şi masa din mensa, prin intermediul emfaticului „measa”. În afară de „afoara” nu s-a schimbat o în a, ci s-a supres o cel primitiv, rămânând numai a din emfază. Forma cea veche a vorbei doina este dară acea conservată în Transilvania: daina.
Odată restabilit acest prototip, ne împiedicăm, în daina, la diftongul ai, asupra căruia cade tonul. În graiurile din familia ario-europea diftongul ai este mai adesea o emfază sau aşa numita gunificaţiune din i; însă poate fi şi altceva. Dintâi, poate să fie un i strămutat de aiuri, ca în metateza aiba în loc de abia din latinul „habeat”. Al doilea, poate să fie ceea ce gramaticele noastre numesc un i epentetic, ca în maine din „mane”. Dacă e gunificaţiune, cuvântul se reduce la dina; dacă e metateză, la dania; dacă e epenteză, în dina. Pe care să alegem? Cum vom descoperi adevărul? Trebuie să plecăm prin lume, înarmaţi cu toată rigurozitatea metodei comparative, căutând pretutindeni pe surorile dainei, fără care dânsa ar rămânea în veci un mister.
Vom începe prin a înlătura ipoteza cea metatetică, de vreme ce „dania”, din care să se poată deduce daina, prin strămutarea lui i, nu se găseşte nicăieri. Chiar de s-ar găsi, „dania” n-ar diferi de „dana” prin rădăcină, ci prin sufix. Ne mai rămân dară celelalte două: „dana” şi „dina”. Ambele oferă multe probabilităţi; însă numai una din ele rezistă până în fine la toate operaţiunile analizei critice.
Am spus că i în daina poate fi o epenteză din „dana”. În adevăr, în dialectul celto-irlandez dan este „cântec” sau „poem”, iar la capătul opus al lumii ario-europee, în limba persiană, danah însemnează, printre mai multe altele, o arie cântată de un cor de femei: „vox mulierum concentum edentium” (Vullers, Lex. pers. t. I, p. 914). Ambele forme presupun o temă dana „cântec”, din care ar veni directamente, prin epenteză, dacicul daina. Celticul d şi persianul d corespunzând, într-un mod regulat, sanscritului dh, această temă ne conduce la rădăcina dhan „a suna”, de unde „cântec”, în sens de sunet, întocmai ca vechiul francez sonet, italianul sonetto „cântec”, din latinul „sonus”. Nimic nu poate fi mai normal ca această etimologie a dainei.
Admiţându-se însă ca prototip forma dina, noi găsim în limba zendică daenā (= daina), gunificaţiune din dina, de la rădăcina di „a vedea”, însemnând „lege”, de unde, prin o tranziţie logică posterioară, persianul din şi armeanul den „religiune”. De la lege până la cântec distanţa se pare a fi cam mare, deşi, în anii trecuţi, nu ştiu cine de la Iaşi, într-o bună dimineaţă, s-a apucat a versifica codul nostru civil, eram să zic codul lui Napoleon. Ceea ce e ridicol, în secolul XIX, a fost însă foarte serios în anticitate. Strabone (III I. §. 6) ne spune că Turdetanii, în Spania, aveau legi în versuri, νóμoνς εμμεττϙονς cu mai multe mii de ani anterioare lui Crist. Chiar aci, la noi, în aurifera Oltenie, înainte de stabilirea Dacilor, locuia poporul Agatârşii, care avea de asemenea legi în versuri, după cum ne asigură Aristotele (Problem 28). Este dară legitim de a conchide că zendicul[7] daenā (= daina) însemna mai întâi „cântec”, mai în urmă „lege”. Aceasta se potriveşte şi cu derivaţiunea sa din rădăcina di „a vedea”, căci tot aşa elenicul άοιδóς şi sanscritul kavi, ambele cu accepţiune posterioară de „cântăreţ”, însemnează propriamente pe „văzător”. Ceva mai mult. În textele zendice citate de Justi (Handb. p. 143) daina nu figurează nicăieri cu sensul de „cântec”; din fericire însă această semnificaţiune, ba încă anume acea de „cântec consacrat prin tradiţiune”, o constată Haug, în alte texte zendice, dintre care unul, anume din Vendidâd[8], codul moral al religiunii zoroastrice, îndemna pe fete de a învăţa „daine”. Cu această ocaziune, Haug observa (Zeitsehr. d. d. morgenländ. Gesellsch. t. 9, 1855, d. 692): „Merkwürdigerweise hat sich dieses daenā in seiner ältern Bedeutung Lied noch in dem Litthauischen daina, womit gewöhnlich die schönen „Volkslieder der Litthauer bezeichnet werden, erhalten“[9].
Pas acum de mai alege una din două! Daina este ea epenteza din dana, de unde celto-irlandezul dán şi persianulu danah, ori fi-va ea o gunificaţie din dina, de unde zendicul daenā, persianul din şi armeanul den? Care să fie criteriul de preferinţă?
Exista câte un argument pentru fiecare din ambele ipoteze. În limba maghiară, danolni însemnează a cânta. Dacă ungurii vor fi împrumutat cuvântul de la Romani, atunci l-au primit sub forma dana şi, prin urmare, i din daina ar fi o epenteză posterioară secolului IX. Filologia comparativa probează însă, prin maghiarul dal „cântec”, că verbul danolni este un denominativ, a cărui formă corectă e dalolni, de unde danolni, prin disimilaţiune, pentru a înlătura vecinătatea a doi l în „dalolni” (cfr. Boller in Sitzungsber, d. wien. Akad. hist. Kl. 1857, t. 23, p. 409). Între al nostru daina şi maghiarul danolni rezultă dară o asemănare de hazard.
Ipoteza de gunificaţiune se susţine printr-un argument mult mai solid. La litvani, cântecul poporan, după cum am văzut-o deja mai sus, din cele zise de Haug, se cheamă daina, de unde dainoti – a cânta cântece poporane, dainotojis – cântăreţ, daininkas – poet etc. Oricât de tare ar pretinde dl Cihac (t. 2 p. 98) că „ces mots ne paraissent pas identiques”, identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daina şi litvanul daina, ca şi aceea între litvanul daina şi zendicul daenā, e perfectă. În limba litvană însă nu există deloc epenteticul i, astfel că prototipul dana pentru daina ar fi acolo o imposibilitate, afară numai când litvanii vor fi împrumutat cuvântul gata de la Romani. Acest împrumut s-ar justifica prin următoarele două împrejurări: 1). vorba daina nu se afla în limbile slavice, cu care litvanii sunt în cea mai strânsă încuscrire; 2). românii şi litvanii cată să fi trăit odată în vecinătate, deşi în relaţiuni ostile unii cu alţii, de vreme ce limba noastră exprimă, până astăzi, ideea de inamic şi de păgân prin „lifta rea”, „lifta păgână”, „lifta spurcată” etc., după cum o ştie şi dl Cihac (t. 2, p. 173). Dacă însă i în daina nu e epenteză, ci gunificaţiune, atunci motivele de a admite împrumutul devin slabe. Dacii şi litvanii puteau să fi conservata vorba, fiecare pe o cale independentă, din zestrea comuna ario-europeană, cu atât mai mult că numirile poporane de cântec nu prea se iau de la străini; oricât de îndelungată a fost vecinătatea noastră cu slavii, noi n-am primit de la dânşii nici un termen de această natură.
Vedeţi, dar, că argumentele pentru şi contra între dana şi dina rămân până aci aproape de forţă egală, deşi cumpăna începe deja a se pleca în favoarea lui dina. Filologii n-au cunoscut vorba română daina. Ei s-au mărginit, prin urmare, a cerceta originea dainei litvane. Johannes Schmidt (ap. Fick, Vergi. Wörterb. ed. 2 p. 96) bănuieşte formaţiunea ei din leticuli di-t „a dansa”. Schleicher (Litauische Gram. p. 120) zice că ea poate să derive din litvanul deja „plângere”, dejouti „a se plânge”. Ambele aceste păreri, nesusţinute prin nimic, izolează cu totul pe daina de restul limbilor ario-europee. Pictet (Origines, t. 2 p. 487) o înrudeşte cu celto-irlandezul dan şi persianul danah, dar nu explică pe i din „daina”, ceea ce răpeşte acestei etimologii orice valoare. Albert Werber, un indianist de primă ordine, combate pe Pictet, identificând pe daina cu zendicul daenā. El mai adaugă (Kuhn, Beiträge, t. 4, p. 278) un fapt foarte ponderos. Deşi, în sanscrita clasică, lipseşte corespondentul regulat al zendicului daenā, se află totuşi în dialectul mai vechi din imnele vedice, unde figurează sub forma dhainā. Fick (loc. cit.) se pronunţa şi el pentru identitatea litvanului daina cu zendicul daenā, admiţând ca prototip comun forma daina. Iată dar că iarăşi nu mai ştii cui să dai preferinţă: gunificaţiunii sau epentezei?
Dosarul trebuie revăzut. Am comis, poate, vreo scăpare din vedere. Este adevărat că i în mâine din „mane” e epentetic; dar acest i să fie oare comparabil cu i din daina? În mâine, câine, pâine etc. i se intercalează înainte de n, acest n fiind însă urmat de o vocală moale, nu de un a sau ă ca în „daina”. Apoi i se intercalează acolo după un ă sau â, nu după un a clar. Oare se află în limba română un singur exemplu de i epentetic, precedat de un a clar şi succes de unu na sau nă? Nu se află. Din contra, una singură din aceste două clausule ajunge pentru a împiedica naşterea epenteticului i. Astfel, în mâna din „manus”, vocala ce precede e obscură, dar epenteza totuşi nu intervine, din cauza finalului a, pe când la plural, ea îşi face loc în mâinile, fiindcă după n urmează, de astădată, o vocală moale. Chiar de înaintea nazalei labiale m în faima din latinul „fama” i nu este epentetic, ci metatetic, furişându-se prin analogie din defăima în loc de defamia din „diffamia”. Aşadar, i în daina nu poate fi epenteză. Gunificaţiunea a câştigat procesul.
Acum să formulăm sentinţa. Radicalul dhi însemnează, în limba sanscrită, „a cugeta”; în zendică, di şi, în perso-achemenidică, dhi „a vedea”; persianul didan. Forma participială este dhîna sau dina „cugetat, văzut”. De aci, femininul cu gunificaţiune dhainā, daenā, daina „ceva cugetat sau văzut”[10], în înţelesul de „cântec” deja în acea epocă preistorică, în care familia ario-europeană nu se trunchiase încă în diverse ramuri. Ginta tracică, cel puţin fracţiunea sa dacică, căci cuvântul nu se găseşte la albanezi, conserva această antică semnificaţiune, transmiţând-o apoi Romanilor. Pe de altă parte, o conservă şi litvanii. Ginta persană, din contra, modifica sensul primitiv al cuvântului, schimbând „cântec” în „lege”, după cum şi latineşte carmen „cântec” a căpătat, cu timpul, înţelesul de formulă judiciară: „cruciatus carmina” sau „rogationis carmen”, pe când exemple contrarii de trecere logică de la „lege” la „cântec” nu ne întâmpină nicăieri. Dacii şi litvanii au fost, dar, dintre toate neamurile congenere singurii care au păstrat intactă, în fond şi în formă, pe daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei ario-europee, care ne arată pe străbunii noştri comuni, cu mult mai înainte de cele mai vechi inscripţiuni monumentale, numind poezia cugetare şi viziune, după cum numeau pe Dumnezeu luminos.
Dar rezultatul studiului de faţă, constatând originea nelatină a „doinei” române, prezintă un alt interes mai imediat, mai special, mărginit în sfera familiei romanice. Dacă poezia poporană, la noi, şi anume aceea lirică, nu este de provenienţă latină, atunci ea nu poate fi de provenienţă latina nici la fraţii noştri din Occident, deoarece Romanii au fost o naţiune prozaică pretutindeni. Acolo însă substratul etnic ante-latin n-a fost tracic, ca la Dunăre, ci a fost parte iberic, parte nedeterminat încă, dar mai cu seamă celtic. În Galia şi într-o regiune întinsă din Spania şi Italia, latinii s-au impus celţilor întocmai după cum în Carpaţi ei s-au suprapus Dacilor. Deci poezia poporană lirică, în Francia, aproape peste tot, acea spaniolă şi italiană – mai pe jumătate, negreşit nu ca limbă, ci ca inspiraţiune, ca gen şi ca spirit, trebuie să fie de provenienţă celtică. Cercetări serioase în acest sens s-au început deja de câtva timp, dintre care vom indica aci remarcabilul studiu al lui Nigra. „La poesia poporale italiana” (Romania, t. 5, p. 417-52), unde dovedeşte că muza lirică a poporului din Italia nordică este de o natură eminamente celtică. A se vedea, de asemenea, articolul lui Bartsch, „Ein keltisches Versmass im Provenzalischen und Französischen“ (Zeitschr. f. roman. Philologie, t. 2, 1878, p. 195-219).
Aşadar, la toţi neo-latinii Doina e autohtonă; la Apus, celtică, la Răsărit, dacică…“[11].
[1] Rhodokanakis, Nikolaus, Altsabäische Texte I, în Sitzungsberichte, Wien und Leipzig 1930; O’Leary, Lacy, Comparative grammar of the Semitic Languages, London 1923; Barth, Jakob, Sprachwissenschaftliche Untersuchungen, Leipzig 1911
[2] Ritter, Hermann, Allgemeine illustrierte Encyklopädie der Musikgeschichte, Leipzig 1901; Herrmann, Antal, Ethnologische Mitteilungen aus Ungarn. Illustrierte Zeitschrift für die Völkerkunde Ungarns und der damit in ethnographischen Beziehungen stehenden Länder, Budapest 1887
[3] Puține națiuni mi se par să se fi găsit în circumstanțe mai puțin favorabile poeziei. Populații eterogene, închise în aceleași ziduri, împrumutând de la națiunile vecine obiceiurile, artele și zeii lor; o societate cu totul artificială, recentă și fără trecut; războiul continuu, dar un război mai curând din lăcomie, decât din entuziasm; un geniu avid și lacom. Muza, după luptă, cântă singură pe munte. Romanul s-a întors în orașul său cu pradă, şicanând Senatul şi, gata să poarte o dispută de uzură, pledează și argumentează. Obiceiurile sale sunt cele ale jurisconsultului, el pune gramatical la îndoială litera legii sau o chinuie dialectic, pentru a-şi atrage avantajul. Nimic mai puțin poetic decât toate astea. Poezia nu a fost începută la Roma de către patricienii, copiii sau discipolii din Etruria mută, care, din festivitățile sale sacre a îndepărtat cântecul și a permis doar pantomima. Magistrați și pontifici, părinții au trebuit să poarte în limbajul lor această concizie solemnă a oracolelor, pe care le vom admira în inscripțiile lor. Cât despre plebei, ei reprezintă, în oraș, principiul opoziției, al luptei, al negației. Nu aici vom găsi geniul poetic.
[4] O mie, o mie, o mie, o mie, o mie, şi încă o mie am fost răpuşi până acum. / Unul dintr-o mie, o mie, şi încă o mie de decapitaţi. / O mie, o mie, o mie, că el trăiește, care a răpus o mie şi m-a ucis. / Deci o mare parte din vinul ce curge măsoară sângele vărsat.
[5] Baritiu se scria în ortografia etimologistă, stabilită de George Bariţ, în care „ti” se pronunţă „ţ”, iar „u” este mut.
[6] „După ce dn. coleg Hasdeu pune, precum se vede, pe reflexiunea mea, din a. 1842, la cuvântul Daina atât de mult temei, încât partea cea mai mare a studiului său de faţă se învârte pe lângă acela, acum, după 40 de ani, mai repet şi acilea că eu, care sunt născut în Transilvania, în comitatul Clujului, crescut, până la etate de 24 de ani, în comitatele Turda şi Alba, încă din anii prunciei mă dedasem să aud nu numai juni, ci şi bărbaţi până la etate de 40-45 de ani, cântând cam de jale: „Aina daina şi dainare! Cin’a zis întâia Daina – D’arsă i-a fost inima-re”. Îmi mai aduc bine aminte că, mergând la drum, cu săteni, şi anume cu câte-un servitor de al tată-meu, dat lângă noi, doi fraţi, spre a ne însoţi până la şcoală, la oraş, şi a se întoarce cu caii, când le venia să horiască, începeau mai întâi cu Aina ori Haina daina etc. ca cu o introducţiune, aşa precum încep, în alte părţi, cu Frunză verde etc., şi numai după aceea continuau cu propriul cântec sau hore ori horie, d. ex.: „Vine-mi dorul uneori, să mă sui pe munţi de flori. Vine-mi dorul câteodată, să mă sui pe munţi de piatră, să-mi fac ochişorii roată, să mă uit în lumea toată” etc. Cântec de dor, de care se aud multe în Transilvania, care se numesc şi hori. / G. Baritiu”.
[7] Trimitere la Zend Avesta; europenii numesc textele zoroastrismului Avestane, dar Hasdeu a preferat să le numească zendice – n. n.
[8] În traducere – „Legile”, pe care Sfântul Cer (Ahura Mazda) le încredinţează lui Spitama Zarathustra; pot fi citite în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta – The Sacred Books of
Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East,
American Edition, 1898.). Edited by Joseph H. Peterson – n. n.
[9] În mod ciudat, această daenā, în sensul său mai vechi, a fost păstrată în daina lituaniană, care înseamnă, de obicei, frumoasele „Cântece populare lituaniene”.
[10] „Sensul termenului daēnā (MP. Dēn) poate fi interpretat ca „suma atributelor spirituale ale omenirii și ale individualităţii; viziunea, sinele interior, conștiința, religia”, și, cel mai frecvent, reflectă noțiunea de „religia cuiva”. Cu toate acestea, Skjaervt a propus ca Avestana daēnā să fie înțeleasă mai degrabă drept „o facultate mentală care „vede” în cealaltă lume”, iar în mod obişnuit, drept „totalitatea tradițiilor (orale) persane” – în Hertel, Johannes, Die Arische Feuerlehre, Leipzig 1925, p. 159 – n. n.
[11] Hasdeu, B. P., Doina. Originea poesiei populare la români, în Transilvania, Nr. 5-6, Anul XIV, Sibiu 1.15 martie 1883, pp. 45-48, apud Columna lui Traianu
