Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Dihtineţ

DIHTINEŢ. Practic, aşezările Dihtineţului ar trebui să se revendice, ca atestare documentară, în întâmplarea din 1501, „când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa… Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa”[1], aşezările Dihtineţului având, pe atunci, statutul târlelor şi cuturilor care mai existau, în 1908, cu acelaşi străvechi statut al pietrificării în netimp, pe care Lucian Blago o numea metaforic „veşnicia (care) s-a născut la sat. Reperele cronografice ale localităţilor Dolhopole, Putila, Răstoace şi Vijniţa sunt, în fond, şi ale localităţilor Dihtineţ. Muntenii, existând dincolo de timp şi de istoricitate, nu s-au mărturisit singuri, iar cei care au făcut-o, mai târziu, au fost stârniţi de „enigma etnologică” (Iancu Nistor), pe care ei o reprezentau în vremurile mai apropiate de noi. De aceea, informaţiile sunt puţine şi au, de cele mai multe ori, un caracter etnografic sau geologic.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa – Putila cu Stroroneţ (district), Chiseliţeni, Toraki și Sergi, Plosca, Dihteniţa, Dolhopole sau Câmpulung rusesc, Jabloniţa, Koniatyn, Petrasza sau Petriceni, Rostoki, Stebny cu Stepki, Uscie-Putilla cu Mariniceni”[2].

1874: „La Dichtenitz (germană Teerdorf), în valea pârâului Dihteniţa, chiar lângă moara de apă, o companie din Bucovina a săpat câteva puţuri, de 30-80 m, în urmă cu 30 de ani, iar unul, cu o adâncime de 32 m, ar fi trebuit să producă până la 5 barili pe zi. Petrolul era de culoare verde deschis, bogat în parafină și condensat (cunoscut ca intermediar între petrolul brut și ceara de pământ). Ceara de pământ ar fi trebuit să fie găsită și puţuri. Urmele de petrol brut de la Dichtenitz apar din gresii de până la 30 m grosime, cu granule grosiere, orientate spre nord-vest (nivelul superior al celui de-al treilea orizont)”[3].

1884: „Bucovina. Siturile de descoperire a petrolului formează o legătură intermediară și de legătură în lanțul de forări de petrol, care se află de-a lungul Carpaților și Moldovei… Urmele de petrol apar pe panta Nord-estică a Carpaților, până la Câmpulung și Stulpicani, la granița Moldovei. Potrivit lui Bruno Walter, se pot distinge 3 pungi de petrol. Prima este identificată în Breaza, Sadova, Câmpulung, Stulpicani; a doua, prin punctele de descoperire a petrolului, Dihteniţa, Putna, Ruşi-Modoviţa și Vatra-Moldoviţa; a treia prin locurile cu petrol: Berhomet, Crasna, Karlsberg, Mănăstirea Putna, Maginea, Solca, Cacica, Slatica”[4].

1889: Raimund Friedrih Kaindl primea însemnări cu folclor din Dihteniţa de la preotul G. Baloszeskul, deci George Baloşescul, parohul din Dihteniţa[5]. Folosind şi un desen, Kaindl scrie: „Casa de la Dihiteniţ are o singură cameră, nici un coridor și un acoperiș rău, cu excepția celui din față”[6].

1899: „Starea îmbolnăvirilor de tifos. Creșterea cazurilor de îmbolnăviri, în perioada din 7 până în 19 decembrie 1899. În Bucovina în raionul politic Rădăuţi: Şipot 5 cazuri; în raionul Vijniţa: Dihteniţa 1 caz, Podzahorycz 1 caz, Putilla 2 cazuri, Sergie 6 cazuri”[7].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Dihtineţ (Dichtinetz), comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe pârâul cu acelaş nume, la confluenţa sa cu Putila. Suprafaţa: 29,80 kmp; popu­laţia: 1.579 locuitori, aproape exclusiv huţani gr. or. şi câţiva izraeliţi. Se compune: 1). din satul de reşedinţă Dihtineţ, care, îm­preună cu târlele Gruni, Chicerca şi Socoli, are 784 locuitori, având pe lângă sine şi cătunele Besaşin – 116 locuitori ruteni, Dichterca, Lipoveţe – 335 locuitori, Ruda – 130 locuitori, şi Tarnocica cu Bucovinca; şi 2). din satul atenent Greblena. Partea centrală a comunei e străbătută de drumul districtual Vijniţa-Storoneţ-Pu­tila. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sf. Dumitru”. Aci se află urme de izvoare de păcură. Populaţia se ocupă cu prăsila de vite, cu stânăria şi cu exploatarea pădurilor. Comuna posedă 213 hectare pământ arabil, 1.201 hectare fânaţuri, 35 hectare grădini, 231 hectare izlaz, 1.290 hectare pădure. Se găsesc 107 cai, 890 vite cornute, 1.900 oi, 485 porci şi 150 stupi. Dihtineţ, pârâu, afluent, pe stânga, al râuleţului Putila. Izvo­răşte din pădurea Maximeţ, la poa­lele muntelui cu acelaş nume, şi se varsă în Putila, lângă comuna Dihtineţ, districtul Vijniţa. Dihterca (Dichterka), cătun, pendinte de Dihtineţ, satul de reşedinţă al comunei rurale cu acelaşi nume. Are 15 case şi 55 locuitori huţani. Greblena, sat, districul Vijniţa, formând, împreună cu satul de reşedinţă Dihtineţ, o singura comună rurală, cu numele Dihtineţ. Suprafaţa: 29,80 kmp, îm­preună cu satul de reşedinţă Dihtineţ; populaţia: 795 locui­tori ruteni şi foarte puţini izraeliţi; religia gr. or. Se compune: 1). din vatra satului, care, împreună cu târlele Lipovăţ şi Ruda, are 469 locuitori; şi 2). din cătunele: Gruni – 117 locuitori, Chicerca (Kyczerka) – 131 locuitori, Mancile (Manczyly) cu Groapa – 11 case, cu 56 locuitori, şi Socoli (Sokoly) – 142 locuitori ruteni. Satul Greblena este aşezat la Nord-Vest de satul de reşedinţă, la piciorul mun­telui Hanger”[8].

1919: Raportul despre starea bolnavilor în 10 mai 1919 prezintă un caz de tifos abdominal la Dihteniţ[9], iar în 20 mai – 2 cazuri[10].

1919: La Judecătoria Putila, s-au scos la licitaţie, în 12 mai 1919, parcelele cadastrale Nr. 319 – cu 2.500 coroane, şi Nr. 859 – cu 580 coroane, ambele în Dihtineţ[11].

1919: „Juri Ilişciuc şi Vasile Ivanciuc, ambii domiciliaţi la urmă în Dihteniţi”, figurează într-un proces pentru pagube la Tribunalul din Cernăuţi[12]. Vasile Ivanink, Iuri Iliszczik, Vasile Doboş şi Mihai Iendesczek, „toţi din Dihteniţ” au fost daţi în judecată, pentru o datorie de 6.700 coroane către Iankl Reichmann din Plosca, dar „pârâţii neaflându-se în Bucovina”, aveau să fie reprezentaţi, din oficiu, de avocatul Dr. Kisselitza[13].

1940: 1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[14]: Focşer Ioan, tâmplar, domiciliat în Dihtineţ”.

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[15]: Focşer Ioan, tâmplar, domiciliat în Dihtineţ”.

1941:  Învăţătoarea Mina Iaroslava, născută Ivanicic, absolventă în 1938, cu media 7,50, este numită la şcoala Dihtineţ-Centru[16].

[1] ION NECULCE, O samă de cuvinte, Junimea 1972, p. 10

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] Krahmann, Max, Zeitschrift für praktische geologie, mit besonderer berücksichtigund, Berlin 1904, p. 324

[4] Zincken, C. F., Die Geologischen Horizonte der fossilen Kohlen, Leipzig 1884, p. 297

[5] Kaindl, Raimund Friedrich, Die Huzulen, Wien 1894, p. III

[6] Ibidem, p. 32

[7] Österreichische Sanitätsrathes, Wien 1900, p. 24

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 85

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 30, 24 mai nou 1919, p. 2

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 36, 6 iunie nou 1919, p. 5

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 30, 24 mai nou 1919, p. 6

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 36, 6 iunie nou 1919, p. 8

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 87, 11 decembrie nou 1919, p. 14

[14] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[15] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[16] Monitorul Oficial, Nr. 249, 20 octombrie 1941

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Dracineţ

DRACINEŢ. Dăruit de Iancu Sasul Vodă, împreună cu Hliniţa, în 22 august 1582, călugărilor de la mănăstirea Pobrata, care „au dat domniei noastre 100 ughi, fiind noi datori Turcilor, cari 100 ughi au fost dăruiţi SF. mănăstiri de Petru Varticovici, fost pârcălab”, şi reconfirmat, în 7 ianuarie 1608, în folosinţa aceleiaşi mănăstiri, satul „Draceniţa”, fost „sub ascultarea Şipinţilor”,  supravieţuieşte anonim de-a lungul veacurilor, sub umbra groasă a călugărimii.

1459: Satul Dracineţ pare să fi fost atestat documentar încă din 1459, după cum rezultă dintr-o hotarnică din 1762, în care se face trimitere la uricul lui Ştefan cel Mare.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Draciniţa, moşie a mănăstirii Pobrata (Probota sau Sfântul Niculae din Poiană), „49 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasile, 2 dascăli, Tănasă şi Ion, 4 văduve, Maria, Aniţa, Irina şi Catrina, 1 jidov, Herşco, şi 41 birnici, şi anume: Fedor CIORNEI, Hrihor CIORNEI, Ion CIORNEI, Iacob HUŢUL, Ihnat HUŢUL, Dumitru COROCICA, Ivan sin lui, Ion PURŞEGA, Iacob SAPEHA, Iacob VERCICI, Gavrilaş CIORNEI, Tănasă CIORNEI, Mihalachi POPACIOC, Ion ungurian, Iacob sin GRIGORI, Toader SAUCIUC, Georgiţă SAUCIUC, Andrieş SAUCIUC, Iacob scripcar, Ştefan BIŢIC, Dumitru VĂMANUL, Andrieş CERIMIHO, Onofrei PANTIICIUK, Andrei CADOBEICIUK, Ion MACSINCIUK, Ion SADOVENCO, Simion AVRAMIUC, Andrei AVRAMIUC, Andrei RIBACA, Ion ARICI,Andrieş CUŞURBA, Ion CUŞORBA, Andrieş văcar, Alecsa PROCOPIUC, Andrieş sin LUNGUL, Ion PRICOPĂŢ, Vasile HIŞCIUK, Vasile olar, Vasile CRECIUC şi Ion DIACONESCU.

În 1775, satul „Draciniţa”, de pe pârâul Hliniţa, în Ocolul Cirimuşului, avea 2 popi şi 95 ţărani, pe teritoriul moşiei lui aflându-se şi mănăstirea lui Calmuţchi.

În 9 mai 1793, patriarhul de Ierusalim Antim, care primise satul Dracineţ de la mănăstirea Probrota, l-a arendat armeanului Todori Mustaţă, care, la rândul lui, l-a rearendat fraţilor armeni Nicolai şi Iacob Miculi.

1812: Biserica Sfântului Nicolai din Dracineţ, ctitorită, în 1812, de negustorul armean Theodor MUSTAŢĂ şi de preoţii Nicolai ZACHAROVICI şi Theodor NOSIEVICI, cu 1.993 enoriaşi ortodocşi, patronată de armeanul „Joann Freiherr v. Mustatza”, era slujită, în 1843, de parohul Constantin ZAHAROVICI, al doilea post de paroh fiind vacant. În 1876, când deja exista poştă în Dracineţ, patron bisericesc era acelaşi negustor armean Ion Mustaţă, paroh era Ignatie SZPOINAROWSKI, iar preot – Ştefan IVANOVICI, parohia ortodoxă fiind una mare, cu 2.478 enoriaşi. În 1907, paroh era protopresviterul Mihail LUCESCUL, născut în 1828, preot din 1854, paroh din 1860, preot fiind Cornel cavaler de BARBIER, născut în 1872, preot din 1902, iar cantor, angajat în 1899, Alexandru LEVIŢCHI, născut în 1860.

În 19 septembrie 1825, baronul… Teodor Mustaţă lasă, prin scrisoare de danie, „moşia embaticară Dracineţ” fetei sale, Anica Mustaţă.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[2].

În 1890, comuna Dracineţ avea 3.100 locuitori,în proporţie de 80 % ruteni. Primar era Alexie Piţul, parohi – Mihail Lucescul şi Ioan de Mintici, cantor bisericesc – Alexandru Leviţchi, iar învăţători – George Rohatinovici şi Isidor Hodowanski.

1899: O şcoală cu 5 clase funcţiona, la Dracineţ, din 1879, iar una cu 3 clase, din 1899[3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Dracineţ, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe partea stângă a pârâului Hliniţa. Populaţia: 3.008 locuitori, aproape exclusiv ruteni, de religie gr. or. Este străbătută de drumul principal Storojineţ-Hliniţa; are un oficiu poştal; o şcoală po­pulară, cu 2 clase (deci, 60 şcolari – n. n.) şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Se compune din vatra satului şi din cătunul Ordonanţa, numit astfel, după o legendă, pentru că aci s-ar fi aşezat un paznic, de către turci, pe timpul stăpânirii lor. La 1776, era în posesia mănăstirii Probota. În apropiere se află un deal, numit Dealul Dracului, de la care se zice că ar fi provenit şi numirea de Dracineţ, dată comunei şi care are legătură cu numirea slavă de Ciartoria, ce o poartă o comună înveci­nată. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.935 hectare pământ arabil, 604 hectare fânaţuri, 45 hectare grădini, 407 hectare izlaz, 658 hectare pădure. Se găsesc 197 cai, 1.137 vite cornute, 277 oi, 668 porci, 130 stupi. Dracineţ, moşie, cu adminis­traţie specială, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 11,60 kmp. Populaţia: 64 locuitori, de di­ferite naţionalităţi şi confesiuni. La 1776, era proprietatea mănăstirii Probota.”[4].

1910: „Banca ţării, al cărei prezident este dl Dr. Florea Lupu (cumnatul lui Aurel Onciul – n. n.), a cumpărat şi împărţit în loturi mici între ţărani… moşiile Patriarhiei din Ierusalim: Dimca, Dracineţ şi Volcineţ… Cui s-au dat însă moşiile acestea? Comunele Slobozia-Puncului, Hatna, Calineştii lui Ienachi, Volcineţ, Dracineţ, sunt locuite parte exclusiv de ruşi, parte de ruşi în majoritate covârşitoare şi puţini români dubioşi”[5].

1914-1918: „Aftanasie a lui Daniil Procopeţ, născut în Dracineţ, la 12 aprilie 1880, agricultor cu domiciliul ultim în Dracineţ, a fost înrolat, la 1 august 1914, în armata austriacă şi a luat parte la luptele în contra ruşilor, lângă Brest-Litowsk, în luna august a anului 1915. De atunci lipseşte orice ştire despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Zenovia Procopeţ, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[6]; „Petru a lui Matei Screpnec, născut în Dracineţ, la 26 noiembrie 1887, a plecat, în august 1914, la război şi să fi căzut în luptă la Ivangorod, în toamna anului 1914. De atunci şi până în prezent, n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Aniţei Screpnec, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[7]; „Vasile a lui Petrea Popovici, născut în Dracineţ, la 21 noiembrie 1883, a plecat, în 1 august 1914, la război şi să fi căzut în luptă, la 29 april 1915. De atunci şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Zenoviei Popovici, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[8]; „Alexa a lui Toader Piţ, născut la 17 martie 1875, în Dracineţ, ar fi murit, în septembrie 1914, lângă Viliczca, Galiţia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria Piţ, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9].

1941: În cadrul politicii de românizare, învăţătorul „Frai Iosif, seria 1937, media 7,34, a fost numit în com. Dracineţ, Centru, judeţul Storojineţ”[10].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[11], următorii învăţători şi învăţătoare: Caroeru Gheorghe, comuna Dracineţ, Centru, jud. Storojineţ, media 7,50”.

1943: „Tribunalul Storojineţ. Doamna Paraschiva Ioan Vasile Iasinivschi, agricultoare din comuna Dracineţ, jud. Sorojineţ, cere declararea morţii soţului ei dispărut Ioan a lui Vasile Iasinivschi, născut în anal 1895, fost cu ultimul domiciliu în comuna Dracineţ, care, în anul 1926, a plecat la America şi, din anul 1928, n-a mai dat nici un semn de viaţă. Potrivit art. 14 din legea Nr. 173 din 4 Martie 1941, invităm pe toţi acei ce au ştiri despre existenţa acestui dispărut să comunice Tribunalului Storojineţ”[12].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 442

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 20, 1876 p. 72, 1907 p. 145

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 88, 89

[5] Revista Politică, Nr. 3, Avul VI, 30 0ctombrie 1910, p. 6

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 14, Cernăuţi 21 aprilie nou 1921, pp. 171-173

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 11, Cernăuţi 30 martie nou 1921, pp. 128-133

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[10] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

[11] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[12] Monitorul Oficial, Nr. 145, 25 inuie 1943, p. 4352

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Doroteia

Doroteia, imagine preluată din pagina de facebook a satului

DOROTEIA. Satul are o istorie relativ recentă, care începe cu câteva case împrăştiate, menţionate în 1785, într-un izvod al mănăstirii Voroneţ. Unul dintre primii locuitori ai satului de mai târziu pare să fi fost Ion Lucanul, care, în 2 iulie 1737, îi vindea o moşie, „di sus de Doroteşti”, lui Nichita Holuţă.

1787: În hărţile cadastrale din 1787 şi din secolul următor, în toponimică sunt incluse şi nume ale unor băştinaşi (Fânaţele lui Mardarie, Poiana lui Ionică Balan, respectiv ţarinile Şandru, Gâleleu, Mordei etc.).

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteia, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[1].

1872: Biserica Arătarea lui Isus Cristos din Doroteia a fost construită, din banii Fondului Religionar, între anii 1872-1875, fiind sfinţită în 1881 şi slujită, în 1907, de parohul din Bucşoaia, Dimitrie POPESCUL, născut în 1845, preot din 1883, paroh din 1899, şi de cantorul Ilie SĂHLEANU, născut în 1858, angajat în 1897.

1887: În Doroteia funcţiona, din 1887, o şcoală cu 2 clase[2].

1897: O colectă publică pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, în decembrie 1897, menţionează, în „Plotoniţa-Dorotea”, următorii localnici: Mihai GEMENAR, Petru GEMENAR, Dimitrie CORLICIUC, George CRĂCIUN, Simion LEHACI, Toader GEMENAR, Nicolai GEMENAR, Constantin IANOVICI, Petre STRUGAR, Petre RUS, Ioan POPA, George STRUGAR, Dumitru BRADAŢAN, Toader PAVEL, George FORMINTE, Vasile CRĂCIUN, Petru GEMANAR, Ioan BRADAŢAN, Petru LEHACI, George GEMENARI, Ioan LEHACI, George GEMANAR, Vasile GEMANAR, Petru GEMANAR, Mihai SECRUAN, Ioan PAVEL, Haralambie GEMANAR, Ioan GEMENAR, Petru LEHACI, Dumitru alui Toader RUSU, Ioan GEMENAR şi Ilie NACU[3].

1899: „De la Drumul împărătesc, din Frasin, s-a făcut un drum lung de aproximativ 18 kilometri duce, prin Stulpicani, către Ostra și constituie ruta principală pentru zona văii Suha; în legătură cu acest drum, a fost înființată o linie pentru transport cu aburi, în vagonete; ea trebuie extinsă în valea principală. Drumuri forestiere, însumând aproximativ 15 kilometri, au fost create pe văile Gemenea, Muncel și Botuşan, iar o potecă forestieră, de 6 kilometri, în Braniştea. Gara Frasin este conectată cu fierăstrăul fabricii, iar aceasta este conectat, cu o pistă industrială, la stația gării locale Frasin. Pista are direcții și condiții de pantă foarte favorabile. Raza minimă este de 80 de metri, cel mai mare gradient, pe linia principală, nu este mai mare de 33 grade 2 minute pe milă, iar pe pistele laterale, de 41 grade 8 minute pe milă”[4].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[5], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Maria a lui Dumitru ROŞU (23 ani în 1908) din Doroteia.

1907: „Din Doroteia şi Plotoniţa ne soseşte vestea îmbucurătoare că comuna progresează mereu, sub conducerea înţeleaptă a antistelui (primar – n. n.) Ilie Brădăţan. O comună nu prea bogată, dară administrată cinstit, şi-a rădicat şcoală frumoasă, a reparat biserica, a zugrăvind-o din nou, a cumpărat un ţintirim nou, l-a îngrădit frumos, ba a îngrijit ca şi comunicaţia pe Valea Suhei, care era, până acuma, atât de anevoioasă, să fie mai uşoară, punând temelia la zidirea podului de peste apă, care, în curând, va fi gata. Un merit frumos şi-a cîştigat vornicul Brădăţan prin schimbul făcut cu Moses Eisenkraft din Vama, asigurând comunei, pentru totdeauna, o păscătoare frumoasă, pentru 5.700 de brazi din pădurea sătească. Laudă se cuvine antistelui şi comitetului comunal pentru administrarea desinteresată şi înţeleaptă a averii comunale”[6]. „Acest proces verbal s-a făcut noaptea, fiindcă Eisenkraft avea nevoie şi grabă mare de a finaliza această afacere încă în aceeaşi seară. Imediat după iscălirea procesului verbal, de cătră membrii prezenţi ai comitetului comunal, consilierul comunal şi confindentul lui Eisenkraft, Lehrer, face propunerea că să i se vândă lui Eisenkraft lemnul din chestiune cu 10 coroane copacul, chiar dacă nu i-ar succede să pună la dispoziţie comunei muntele fondului religionar, pe care trebuie încă să-l schimbe cu alte locuri ale ale. Aceasta propunere a fost însă respinsă de toţi consilierii comunali prezenţi, cu cea mai mare indignare, strigând toţi ca dintr-o gură, că ei nu vor să ştie de vânzare, ci numai de schimbul amintit în procesul verbal iscălit, fără ca să ştie ei cum e pus la cale, în procesul verbal, acest geşeft al lui Eisenkraf… Eisenkraft, după această şedinţă, a deschis punga şi a început să distribuie sumele de mituire”[7].

1907: Cei mai mulţi locuitori din Doroteia (211) au votat pentru legendarul conte Bellegarde, şi doar 3 pentru Aurel Oniciul, iar pentru T. V. Stefanelli doar preotul satului[8]. Din Comitetul naţional districtual al Câmpulungului făcea parte şi preotul econom Ioan a lui T. Crăciun din Dorotea[9].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Doroteia-Plotoniţa, comună rurală, distristul Câmpulung, aşezată în valea Suha, între cele 2 pâraie, afluenţi ai săi, Doroteil şi Brăneşti. Populaţia: 853 locuitori români, de religie gr. or. Este străbătută de drumul districtual şi de linia ferată locală Hatna-Câmpulung. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, cu 815 locuitori, şi cătunul Ţarina. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică filială, cu hramul „Înălţarea Domnului”, atenenţă a parohiei din Bucşoaia. La 1776 era cătun, pendinte de Bucşoaia. Populaţia se ocupă cu prăsila de oi şi de vite mari, pre­cum şi cu exploatarea de pă­duri. Comuna posedă 58 hectare pământ arabil, 833 hectare fânaţuri, 3 hectare grădini, 377 hectare izlaz şi 2.273 hectare păduri. Se găsesc 72 cai, 523 vite cor­nute, 1.381 oi, 289 porci şi 84 stupi de aibine. Dorotea, mic afludent, pe dreapta pârâului Suha, ce se varsă în Moldova, lângă comuna Bucşoaia, districtul Câmpulung, izvo­răşte mai jos de Pietrele Brusturosului, districtul Câmpulung. Ţarina, cătun, pendinte de comuna rurală Doroteia-Plotoniţa. Are 7 case şi ră locuitori”[10].

1910: „Din Dorotea Plotoniţa ne-a sosit o scrisoare foarte chipărată contra dlui superior (învăţător superior – n. n.), dlui primar, dlui deputat Sârbu, feşterilor şi bereznicilor şi, apoi, a inteligenţei din Gurahumorului. E vorba de buţi de rachiu şi de agitaţie ne­bună, din partea unor inteligenţi români, alăturea cu toţi jidanii. Un oarecare Hluşco, din Gurahomorului, şi can­torul Hutu, din Slulpicani, să fi stârnit minciuni mârşave de tot contra candidatului Boncheş, minciuni pentru care şi-or primi răsplata la judecătorie. Bereznicii strigau: „Glăsuiţi cu fondul, căci din fond aveţi să trăiţi!”. Aceasta ţi-i, domnule Onciul, „libertatea alegerilor”, cu care te făleşti mereu că ai „stors-o” de la stăpânire? Vă numiţi partid creştin-social, iară la alegeri votează preotul cu jidanul contra ţăranului. Să nu vă pară şagă, domnilor din „partidul naţio­nal”, când ţăranii şi-or pune candidaţi în toate ţinuturile! Pe dl deputat Sârbu, care desigur n-nre ştire de cele ce s-au întâmplat la  alegeri,  îl  rugăm  însă să caute a se dezbăra de atfel de oameni, care l-au discreditat, cu agitaţia lor, în ochii poporului”[11].

1914: Din 7 martie, învăţătorul Mihai Cosmiuc a fost transferat din „Doroteia-Plotoniţa, în Botuş”[12].

1916: Printre „Soldaţii de la Arbeiter Abtig I/41 (geniştii, deci – n. n.), toţi din Bucovina – în total 61,92 coroane”, care au pus bani pentru camarazii invalizi şi pentru orfanii de război, s-a numărat şi Popovici Nichita, din Doroteia, cu 50 fileri[13].

1918: „Comuna Dorotea Plotoniţa a numit pe părintele Adrian Boca cetăţean de onoare pentru meritele ce le-a câştigat, în tot decursul războiului, pentru părţile muntelui, organizând cu multă jertfă de muncă alimentarea muntenilor cu porumb şi alte cereale, dându-le în împrejurările cele mai grele sfat şi ajutor”[14].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Stulpicani făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi Ion Gemănar, agricultor din Doroteia[15].

1941: Printre primii Eroi ai României Mari s-a numărat şi „Rusu Ilie, fruntaş, ctg. 1940, cu ultimul domiciliu în comuna Doroteia, judeţul Câmpulung, mort la 27 iunie 1941”[16].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[17], următorii învăţători şi învăţătoare: Crijanovschi Lidia, comuna Doroteia, jud. Câmpulung, media 7,50”.

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[18]: Galeriu Jules, comuna Doroteia, media 7,87”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[19], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Galeriu Iuliu, de la Doroteia, la Dorna-Candreni”.

1949: A fost numit învăţătorul Ignat Nicolae, director la Şcoala elementară Doroteia[20].

La Doroteia s-a născut pictorul Mircea HRIŞCĂ (23 noiembrie 1938).

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 95

[3] DEŞTEPTAREA, Nr. 4/1898, p. 30

[4] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[5] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[6] Apărarea Naţională, Nr. 1, Anul II, joi 3 ianuarie stil nou 1907, p. 2

[7] Apărarea Naţională, Nr. 93, Anul II, duminică 15 decembrie stil nou 1907, pp. 2, 3

[8] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[9] Apărarea Naţională, Nr. 20, Anul II, duminică 17 martie stil nou 1907, p. 3

[10] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 88

[11] Revista Politică, Nr. 11, Anul VI, 25 decembrie 1910, p. 8

[12] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor, Nr. 11, Anul III, 2 aprilie 1914, p. 174

[13] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

[14] VIAŢA NOUĂ, Anul V, nr. 8, 21 iulie 1918, p. 4

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[16] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[17] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[18] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

[19] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[20] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Doroşăuţi

DOROŞĂUŢI. Situat pe malul drept al Nistrului, între Vasilău, Cincău, Tăutri, Ocna şi Brodoc, satul Doroşăuţi este întărit, în 15 ianuarie 1517, Antimiei, văduva lui Dimitrie Lenţa, şi copiilor ei, Marica, Anghelina, Magda şi Miron, fiind cumpărat, în 12 martie 1622, de Gavrilaş Mateiaş, starostele Cernăuţilor. În 1 ianuarie 1670, Alexandra, fata lui Gavrilaş Mateiaş, jupâneasa lui Iordachi Cantacuzino, moşteneşte satul, care, din 1680, după o dispută la Divanul Domnesc, revine, în părţi egale, lui Miron Cocoranul şi Grozavei, văduva lui Constantin Cocoranul.

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… jumătate de Doroşăuţi”.

În 1 aprilie 1680,  când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca,  le revene „parte ce să va alege din sat de Durăşăuţi”.

În 25 martie 1704, descendenţii lui Miron Cocoranul, Ilie şi feciorii Lupei (jupâneasa lui Constantin Turcul) împart între ei moşia şi satul Doroşăuţi.

În 18 ianuarie 1727, Grigore Ghica Vodă porunceşte postelnicului Şerban Cantacuzino, staroste de Cernăuţi, să cerceteze şi să judece cu dreptate faţă de conflictul ivit între Dumitraşco Calmuţchi şi Goeneşti „pentru nişte părţi de otcină din sat de Buenciuc şi din Toutri şi din Doroşiuţi şi din Zastavna şi Şişcăuţi”.

În 31 iulie 1731, Grigore Ghica Vodă trimite pe starostele de Cernăuţi, Constantin Silion, să cerceteze conflictul dintre Sandul Nalivaico şi alţi răzeşi pentru părţi de moşii în „Tăutrea şi Boenciucul şi la Doroşăuţi şi Zăstavna”.

În 1752, la împărţeala moşiilor Goianeştilor, fraţii Toader, Nacul şi Ion Goian, şi surorile lor, Măriuţa, jupâneasa lui Vasălce, Irina, jupâneasa lui Andrei Marcu, şi Gafiţa, jupâneasa lui Sandul Tăutul, primesc a opta parte din Doroşăuţi, baştină.

În 28 iulie 1757, Ştefăniţă Iamandi paharnic se jeluieşte, la Divan, împotriva lui Ion Mustiaţă, „care are a patra parte de sat Doroşăuţi” şi-i împresoară lui moşia.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Doroşăuţi, moşie a lui Vasili IAMANDI, „71 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Timofti, 2 dascăli, Ivan şi Necolai, 4 scutelnici ai lui IAMANDI, Iacob ŢURCAN, Lupaşco şi Ivan morar, 7 văduve, Vasilca, Erina, Paraschiva, Paraschiva, Catrina, Vasilina şi Aniţa, 2 jidovi, Ilia şi Boroh, 1călăraş, Ion, şi 53 birnici, şi anume: Vasili NUŢULIAC vornic, Ion ACSENTI, Vasili sin lui ACSENTI, Ivan GAVRILIUC, Toader sin lui ACSENTI, , Ştefan brat lui ACSENTI, Ivan LISCO, Petrea zet lui ACSENTI, Gligoraş CUHCIUC, Mihailo pânzar, Ivan CRIVACHIJA, Toader salahorul, Mihail BIJCANUL, Simion LONICU, Hrihor pânzar, Vasile ANGHELACHI, Toader BUJENIŢĂ, Dumitru rus, Ivan DEHA vătăman, Alecsa pânzar, Vasilco văcar, Necolai sin lui CORULAC, Ivan HUBCA, Onofrei pânzar, Vasili ARIPIACU, Anton TIMCIUC, Andrei TIMCIUC, Petru TRICAC, Ivan COZONAC, Vasile DUMITRACHI, Ivan sin lui IACHIŞ, Vasili sin lui Ivan ŢUHAI, Timco COVAL, Iacob BURILAC, Andrei BĂZVERNI, Dumitru sin lui ŢIAN, Luchian VEHNAVCIUC, Vasili ONOFREI, Hrihor MIHALIUC, Andrei MIHALIUC, Vasili BOHONOS, Andrei BOIKO, Ştefan sin lui PANCO, Ştefan morar, Pricop CURILIAC, Ivan pânzar, Alecsa ROMANIUC, Nichita ROMANIUC, Panco zet BĂTRÂN, Ilie sin lui PANCO, Fodor morar, Iurie argat şi Lupaşco PAUŞ.

În 1775, satul Doroşăuţi, din Ocolul Nistrului, avea 2 popi şi 46 ţărani.

În 7 iulie 1808, Tribunalul din Stanislau înscrie jumătate din moşia şi satul Doroşăuţi pe numele Paraschevei Iamandi şi al feciorilor lui Toma Iamandi, Mihai, Alexandru şi Vasile.

1843: Biserica ortodoxă Sfântul Vasile din Doroşăuţi, cu 985 enoriaşi, în 1843, era patronată  de Joseph von ABRAHAMOWICZ, paroh fiind Leon MOROZIEWICZ. În 1876, când numărul enoriaşilor ajunsese la 1.745, patron bisericesc era Christof von PETROWICZ, iar paroh, Eusebie ANDRICIUC. În 1907, când hramul bisericii din Doroşăuţi, ctitorită, în 1779, de Theodor CAUTIŞ şi de Ioan MASEC, era sărbătorit la Adormirea Maicii Domnului, patron bisericesc fiind evreul Kalman SCHLESINGER, preot era Arcadie BOCANCE, născut în 1877, preot din 1903, iar cantor, angajat în 1892, Theodor DRABIK, născut în 1850.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoiuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[2].

1887: O şcoală cu 2 clase funcţiona la Doroşăuţi din 1887[3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Doroşăuţ (Doroszoutz), comună rurală, districtul Coţman, aşezată pe malul stâng al Nistrului, la confluenţă cu pârâul Toutri, aproape în faţa localităţii galiţiene Zazulince. Populaţia: 2.211 locuitori ru­teni, gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, şi târla Horodişcin (Horodywszczyn). Este străbătută de drumul districtual Zastavna-Doroşăuţ, care o leagă cu drumul principal Cernăuţ-Zaleszczyki (Galiţia), precum şi cu cel principal Cer­năuţi-Uscie-Biskupic (Galiţia), prin intermediul drumului dis­trictului Horoşăţ-Iurcăuţ-Zastavna; prin drumuri de ţară comunică cu Ocna şi Porholăuţ. Are o şcoală populară, cu 3 clase (deci, cam 90 şcoalari – n. n.), şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Vasile”. La 1776, era în posesia fa­miliei Iamandi. Aci s-au găsit, în 1896, o mulţime de monede vechi po­lone, datând din prima jumă­tate a secolului al XIII-lea. Nistrul, având în dreptul acestei localităţi ţărmuri stâncoase, este prevăzut cu 2 po­duri de piatră. Populaţia se ocupă cu agri­cultura, cu prăsila de vite şi cu pescuitul. Doroşăuţ, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 7,50 kmp; popu­laţia: 62 locuitori, în majoritate izraeliţi, restul poloni şi ruteni. Cuprinde, pe lângă moşia Do­roşăuţ propriu-zisă, cu 4 case şi 20 locuitori, şi cătunele Horo­dişcin şi Odaia. Comuna posedă 1.835 hectare pământ arabil, 77 hectare fânaţuri, 6 hectare grădini, 93 hectare islaz şi 70 hectare pădure. Se găsesc 140 cai, 444 vite cornute, 187 oi, 209 porci şi 41 stupi de albine”[4].

În 1910, o treime dintre sătenii din Doroşăuţi încă mai vorbeau româneşte, dar au fost asimilaţi, ulterior, de majoritatea ruteană.

1915: Pe malul Nistrului, la Doroşăuţi, în 26 iulie 1915 s-a făcut „comemorarea încheierii unui an de război”, serbarea fiind organizată de parohul exarh Vasile Nichitovici. „După săvârşirea sfintei liturghii, celebrată în biserica parohială, în sobor, sub conducerea parohului, şi, după panahida săvârşită la mormântul bravilor soldaţi căzuţi, o frumoasă procesiune s-a îndreptat spre Piaţa Votivă din Doroşăuţi, unde era concentrată miliţia şi o mare mulţime de popor. Aici s-a săvârşit, sub cerul liber, doxologia pentru Majestatea Sa Împăratul Francisc Iosif I şi izbânda armatelor sale, executând muzica militară coralul şi imnul festiv… Serbarea s-a încheiat cu un dejun, în ospitaliera casă a părintelui Nichitovici, la care a participat înalta ofiţerime a garnizoanei. A doua zi, în 27 iulie, s-a celebrat, apoi, în biserica parohială, sfânta liturghie pentru ostaşii regimentului bosniac din acea garnizoană”[5].

1916: O parte dintre ostaşii români din Ardeal fuseseră încazarmaţi, în ianuarie 1916, la Doroşăuţi, pe malul drept al Nistrului, iar alţii, pe celălalt mal. Miercuri, în 19 ianuarie vechi, întregul batalion de ardeleni s-a prezentat la biserica din Doroşăuţi, unde slujea bătrânul Vasile Nichitovici, apoi a participat, cu muzica militară în frunte, la procesiunea bisericească, la care cânta corul bisericesc, dirijat de Vasile Penteleiciuc, şi participa o mulţime de oameni cu făclii în mână, din Doroşăuţi şi din împrejurimi. În timpul ritualului de sfinţire a apei Nistrului, prin scufundarea unei cruci în undele fremătătoare, cantorul intona, pe româneşte, „În Iordan, botezându-te Tu, Doamne!”, impresionându-i pe ardeleni până la a cere ca batalionul lor de cavalerie să fie botezat Sfântul Mare Mucenic George, ceea ce s-a şi făcut, dar cu varianta grecească pentru „ţăran”, „gheorghios” şi nu „georgius”, ca să nu se creadă că bucovinenii ar fi papistaşi, prin preoţii lor – de la grecescul „presviter”, care înseamnă, ca şi „popa”, în latină, „bătrân înţelept”; şi de limba română ne-ar fi deposedat ierarhii, pentru că provine din latină, şi ne-ar fi dăruit pe veci limba sacră slavonă, dacă ar fi fost doar după voia lor pravoslavnică[6].

1914-1918: Printre Eroii Necunoscuţi ai Bucovinei, al căror sacrificiu s-a contatat târziu, în faţa instanţelor, se numără şi „Ioan a lui Petrea Wihnan, născut în Doroşăuţi, la 21 mai 1880, ar fi murit la 6 decembrie 1916, în Broket, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Anastasia Wihnan, născută Stadnek, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[7]; „Nicolai a lui Toader Kuziak, născut în Doroşăuţi, la 26 aprilie 1882, chemat sub arme, în august 1914, a dispărut, la 10 august 1916, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Kuziak, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[8]; Nicolai a lui Toader Haida, născut la 15 noiembrie 1888, în Doroşăuţi, ar fi murit la 1 mai 1918, în Iusewa, guvernământul Iekaterinoslav, Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Anei Haida, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9]; „Ioan a lui Demeter Repei, născut la 3 iulie 1891, în timpul din urmă domiciliat în Doroşăuţi, a fost înrolat la oaste, cu ocazia mobilizării generale, şi a plecat, pe urmă, pe frontul rusesc. În noiembrie 1914, ar fi plecat el în spital, fiind bolnav. De atunci e dispărut. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Axeniei Repei, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[10].

1941: În urma examenelor, învăţătorul „Cismaru I. Nicolae, seria 1936, media 7,60, a fost numit în com. Doroşăuţi, jud. Cernăuţi”[11].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[12], următorii învăţători şi învăţătoare: Turliuc Silvia, comuna Doroşăuţi, jud. Cernăuţi, media 7,29”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 438

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 29, 1876 p. 89, 1907 p. 86

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 88

[5] Viaţa Nouă, IV, nr. 160, din 18 august n. 1915, p. 3

[6] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1915, p. 3

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 11, Cernăuţi 30 martie nou 1921, pp. 128-133

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 5, Cernăuţi 12 februaie nou 1921, pp. 51-53

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 1, Cernăuţi 13 ianuarie nou 1921, pp. 6-10

[11] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

[12] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Dorneşti

Dorneşti, gara

DORNEŞTI. În vreme ce biserica din Dorneşti este atestată documentar încă din 1490, odată cu închinarea bisericilor Episcopiei de Rădăuţi („la Iuga cel Prost”, în slavonă „Juga Durnyj”), satul „Durneşti, partea de jos, cu loc de moară în apa Sucevii şi în sat”, este atestat abia în 12 noiembrie 1605, când Ieremia Movilă schimbă nişte moşii ale fratelui său, Toader, pentru acea jumătate din satul Dorneşti.

În 7 decembrie 1612, Anastasie, mitropolitul Sucevei, solicită aprobarea Divanului Domnesc pentru construirea unor mori la Durneşti, sat care, conform izvodului de documente al Mitropolitului Moldovei, Teofan, alcătuit între anii 1617-1619, ar fi fost dăruit Mitropoliei de Alexandru cel Bun.

1627: Partea de sat a lui Toader Movilă, cea „de jos”, a fost schimbată, în 12 februarie 1627, cu alte moşii, noii proprietari fiind Toader Petriceico şi jupâneasa Ileana. Toader Petriceico îşi va construi curtea boierească la Dorneşti, intrând şi în stăpânirea celeilalte jumătăţi de sat, prin schimb de moşii, în 13 februarie 1636.

În 3 iulie 1645, cu întăritura lui Vasile Lupu Vodă, Mitropolia Moldovei face hotarnica moşiei sale, Durneşti, dar, ceva mai târziu, în 20 iunie 1637, Ştefan Petriceicu, ajuns Domn, dăruieşte satul, curţile boiereşti şi moşia sa mănăstirii Sf. Onufrie, de lângă Siret, ctitorie a sa, dania fiind întărită, în 1708, şi de Mihai Racoviţă Vodă, care precizează, în uric, cum că „satul Durneşti… i-a fost moşie, cu vecini şi heleşteie, şi o vie lângă via lui Dumitru paharnic… şi patru sălaşe de Ţigani, anume Simeon, fiul lui Creţul, cu copiii, doi feciori ai lui Zaharia, cu copiii săi, Vasile căldărarul, fratele lui Simeon, un bucătar, cu copiii săi”.

În 1775, satul Dorneşti avea 1 popă şi 26 ţărani. După o masivă colonizare cu unguri, Dorneştii se vor numi Hadicfalva (de la numele guvernatorului Galiţiei, Hadik), harta cadastrală a satului, din 1785, cuprinzând, pe lângă vechile toponime, şi câteva toponime de hotar ungureşti, precum Boenke, Diak Hud, Felso Mesur, Hossu Gniunasch, Hossu Niel, Koreck Hold etc.

În 1784, conform unui raport al auditorului raionului Siret al administrației de stat, din 8 aprilie 1784, optsprezece familii de maghiari din Moldova, care veniseră în Moldova la îndemnul mănăstirii Putna, s-au stabilit la Bălcăuţi, lângă Siret. Ulterior, această moșie a fost luată în considerare pentru așezările maghiare planificate la acea vreme și adăugată, ca așezarea motivată, sub numele maghiar Laudon-Falva. Colonizarea Bucovinei în ţinutul Siretului a continuat, în martie 1786, cu 52 de familii maghiare din Moldova, în special din satul Bălineşti, familii care s-au mutat cu vitele și cu alte obiecte în Bucovina. Li s-a acordat permisiunea de a alege un loc, unde să se stabilească, pe moșii mănăstireşti, și, în acest scop, au trecut prin ţinuturile Siret și Suceavă, optând pentru a se aşeza la Dorneşti”[1].

1785: „Festivitatea de sfințire a satului Hadikfalva[2] (Dornești) a avut loc în data de  5 iunie 1785, la Józseffalva (Vorniceni) în data de 25 septembrie 1785”[3].

În 1787, câteva familii germane din Renania, Bavaria şi Baden-Württemberg se stabilesc la Dorneşti, formând colonia Kriegsdorf.

1787: În Hadikfalva funcţiona o şcoală cu 4 clase, din 1787[4]: „În aceste şcoli îşi însuşeau copii cele mai elementare şi necesare cunoştinţe şi cititul. La început nu erau dascăli calificaţi în aceste şcoli, cantorii, unii membri din corul bisericiilor sau după caz sătenii cunoscători de carte au predat copiilor. Conform uzanței, pentru satele maghiare ar fi trebuit să solicite dascăli maghiari din Ardeal. Doarece situația se arăta fără ieşire, Mártonffi a venit cu propunerea să trimită doi băieţi maghiari cu o bursă lunară de 5 forinți la școlarizare în Cernăuţi, care peste 2-3 ani să revină în sate ca dascăli calificaţi. Aceştia i-ar înlocuit pe cantori şi cu timpul toţi cantorii ar fi înlocuiţi de dascăli calificaţi. În mai 1786 guvernatorul Enzenberg solicită învăţător de la statul major al armatei din Ardeal. Drept rezultat în primăvara lui 1787 vine din Ardeal în Bucovina un dascăl şi îşi ocupă postul la Hadikfalva.[5] Anul şcolar era destul de scurt pe atunci, avea numai 14 săptămâni”[6].

„24 septembrie 1800. Albinele lui Vasile Buga din Mitoc zburau vesele în grădina lui József Deák din Dornești.

18 octombrie 1801. Cele doua gâște dispărute de la Antal Kovács erau una la János Csernik cealaltă la István Galambos. În decembrie, József Begyhárd din Iacobești a primit 60 de lovituri de bețe, iar Miska Fejér și János Csernik din Dornești câte 25 de lovituri pentru furt.

19 decembrie 1802. Oile lui Albert Lovász și Ferenc Máté din Țibeni își plângeau necazurile în curtea lui János Keresztes și József Jakab la Dornești.

27 februarie 1803. Vițica lui Antal Kovács s-a trezit orfană pe lume, în curtea lui József Miklós.

26 ianuarie 1804. Animalul lui Nicolae Țibu din Satumare[7] s-a rătăcit în curtea lui Mihály Marosán, iar la 12 august câte o vacă și un vițel a lui Ștefan Tofan și Niculae Tofan și-au luat lumea în cap, și nu s-au oprit până la curțile lui Elek Finna și János Keresztes din Dornești.

8 iunie 1805. Boul lui Constantin Nicoara din Frătăuții Noi s-a dat la unguri, si a ajuns până în curtea lui István Keresztes din Dornești, iar boul pădurarului din Camenca a trecut la Antal Leopold și flăcăul Gábor, cel adoptat de către György Sebestyén.

21 octombrie 1805, vaca lui István Turbuk și vițeaua lui István Ferenc au fost vândute lui Pál Biszak, de către István Bersan, István Ambrus și Pista Becze. În alte ocazii autoritățile au dat numai de urma animalului, cum a fost cazul cu oaia lui Albert Sándor, a cărei piele a fost găsită la József Vencel”[8].

1831: O epidemie de holeră, care a ţinut între 8 iulie şi 1 septembrie, face 21 de victime printre maghiarii din, evidenţele păstrând numele, cu data morţii şi numărul casei, următorilor dispăruţi: Pál Antal, Bogos Klára, Sorbán Teréz, Dani Dávid, Krivatsek Mihály, Szőts Sándor, Balogh Ferenc, Jakab István, Salamon István, Galambos Antal, Jakab Mária, Fazakas Márta, Salamon Ferenc, Salamon Márton, Erdős József, Erdős Terézia, Erdős Márton, Antal Magda, Turbuk Anna, Turbuk Katalin, Szentes Katalin[9]. Numele românilor din Dorneşti care au trăit sau au murit atunci au fost patriotic adăpostite în tradiţionalul „Să trăiţi şi să-i pomeniţi!”.

În 1843, parohia ortodoxă Satul Mare şi Dorneşti (Hadikfalva), cu 867 enoriaşi, îl avea paroh pe Vasilie POPESCUL. În 1876, aceeaşi parohie, cu 1.182 enoriaşi, îl avea paroh pe Mihail ILIUŢ. În 1907, comuna bisericească Satul Mare, „Dorneşti vel Hadikfalva”, „Zibeni vel Istensegits”, cu poştă în Hadikfalva, îl avea paroh pe Theodor POLONIC, născut în 1850, preot din 1873, paroh din 1885, cantor fiind, din 1906, Athanasie ŢIBU, născut în 1867.

„În anul 1848 la Hadikfalva au murit 117 oameni de holeră. A fost perioada când s-au înființat noile cimitire la Țibeni și Dornești. Acesta era situat la Dornești dincolo de pârâu, la nord de sat. Cu timpul însă, din lipsa pământurilor, cimitirul a fost arat, dar numele locului a rămas: pământul Holericilor”[10].

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, consemnează „Drumul de poştă de la Siret, la Rădăuţi, lung de o poştă şi jumătate, trecea prin Sf. Onufri, Hadikfalva (Dorneşti), trecând peste râul Suceava“[11].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[12].

1883: „În data de 30 martie 1883 a plecat primul tren din gara de la Dornești cu 600 de oameni, majoritatea erau reformați din Măneuți. La 2 aprilie a plecat a doua garnitură din halta Țibeni, cu 900 de locuitori din Țibeni și Iacobești, iar în ziua de 3 aprilie o altă garnitură din Dornești. În prima fază în total au plecat cu trenul 2200 de maghiari, 1150 de bărbați și 1050 de copii și femei. La 18 aprilie au plecat 41 de căruțe din Țibeni, ei urmând traseul Bistrița, Târgu Mureș, Deva, Lugoj și comitatul Torontal. În 7 mai găsim pe drum încă 33 de căruțe din Țibeni, iar la data de 11 mai au plecat 220 de persoane din Vorniceni, ei îmbarcându-se la Suceava. În scurt timp numărul celor plecați din cele cinci localități maghiare din Bucovina a ajuns la 4000 de persoane”[13].

1887, iulie 9: „Sâmbătă, dimineaţa, la 6 ore, Alteţa Sa Imperială (Arhiducele Rudolf, tragicul prinţ de la Mayerling, care vizita Bucovina – n. n.) a părăsit Cernăuţii … Precis la 8 ore sosi trenul separat la staţiunea drumului de fier Hadicfalva (Dorneşti – n. n.). Aici se coborî Alteţa Sa Imperială din tren, dimpreună cu suita sa, fiind întâmpinat cu „Să trăiască” răsunând din mii de glasuri … Primarul din Bosanci, Vasile Blându, îmbrăcat în costum naţional, ţinu apoi o cuvântare în limba română, oferind Alteţei sale pâine şi sare. Alteţa Sa răspunse, apoi, germăneşte: „Meinen innigsten Dank den edlen, treuen und lieben Rumanen!”, adică: „Mulţămita mea cea mai intimă nobililor, credincioşilor şi iubiţilor români!”. După aceea, privi Alteţa Sa în special la fiecare spalier, ce era compus din unguri – ca cei de casă, apoi de mai la 1.000 de români. Atât fete, cât şi flăcăi, erau postaţi după costume şi naţionalităţi”[14].

În 1890, satul Dorneşti, numit Hadicfalva, avea 3.539 locuitori. Primar era ungurul Paul Marton, iar învăţător – Anton Szabo.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Dorneşti, sat vechi, ce se află pe apa Sucevei, între comu­nele Frătăuţul Nou şi Hadicfalva[15]. Este menţionat, pentru prima dată, într-un hrisov din 20 Au­gust 1550, prin care Domnitorul Moldovei, Petru Ioan, 1-a dăruit bisericii mitropolitane cu hramul „Sfântul George” din Suceava. Prin documentul din 12 Ianuarie 1680, Ştefan Petriceicu Vodă, care avea aci o casă pentru vară, l-a făcut danie mănăstirii Sf. Onufrei. În scurgerea vremurilor, acest sat a dispărut, aşa că, la 1776, era numai moşia cu acest nume. La 1777, cea mai mare parte a acestei moşii, prin înţele­gerea dintre episcopul Herescu şi guvernatorul aus­triac, trecu în posesia mănăstirii Burdujeni, deci la România; restul rămase pe teri­toriul Bucovinei şi pe el s-au întemeiat 2 comune: Frătăuţul Nou şi Hadifcalva. Dorneşti, fermă, pendinte de comuna rurală Andreasfalva, districtul Rădăuţi. Are 2 case şi 15 locuitori români”[16].

„Hadicfalva (rom. Dorneşti), comună rurală, districtul Siret, aşezată pe malul stâng al râului Sucea­va, în vecinătatea districtului Ră­dăuţi. Suprafaţa: 21,41 kmp; popu­laţia: 3.539 locuitori maghiari-ciangăi, de religie rom. cat. Este străbătută de un drum districtual, ce vine de la Rădăuţi şi care se uneşte cu drumul principal Siret-Suceava, în că­tunul Ratuş, comumna Negostina; prin marginea sa dinspre apa Sucevei, trece linia ferată Cernăuţi-Iţcani, din care se des­prinde aci o ramură, apucând spre Rădăuţi. Staţie de drum de fier; are un oficiu telegrafo-poştal; o şcoală populară maghiară, cu 4 clase (deci 120 şcoari – n. n.), şi o biserică rom. cat. Colonie maghiară, întemeia­tă în anul 1785, pe teritoriul vechiului sat românesc Dor­neşti. Numele Hadicfalva (satul lui Hadik) i s-a dat în onoa­rea Feldmareşalului Baron Andreaş Hadik de Fulak. În apropierea localităţii, şi anume la poalele muntelui Iancu (de fapt, pe dealul Iancului s-au găsit urme preistorice, dar în oartea dinspre Grăniceşti – n. n.), s-au găsit schelete ome­neşti, care, împreună cu tumulii ce se văd aci, denotă că pe locul acesta au locuit oameni, în negura vremurilor trecute. Populaţia se ocupă cu creş­terea vitelor, cu agricultura, cu grădinăria şi în deosebi cu cuitivarea verzeî şi a cepeî; mulţi din locuitori sunt că­răuşi sau se îndeletnicesc cu agricultura. Comuna posedă 1.978 hectare pământ arabil, 217 hectare fânaţuri, 55 hectare grădini, 40 hectare imaşuri. Se găsesc 436 cai, 961 vite cornute, 827 oi, 1.155 porci şi 1.117 stupi. Hadicfalva sau Rudeşti, moşie cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 3,84 kmp; popu­laţia: 27 locuitori izraeliţi, ru­teni şi alţii”[17].

1914: În 18 decembrie, „Alteţa Sa Imperială, Arhiducele Moştenitor Carol Francisc Iosif… porni, peste Hatna (Dărmăneşti – n. n.) şi Hadicfalva (Dorneşti – n. n.), la frontul din est, unde asemenea a vizitat toate staţiunile militare, înaintând, în urmă, până în tranşeele din faţa fron­tului duşman”[18].

1920: „Deciziune de expropriere No. Ag. 284/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Siret, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 429, Dorneşti, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 222 ha 58 a 14 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ buco­vinean”, a devenit definitivă”[19].

1921: Inspectoratul General pentru Salubritatea Publică din Bucovina îl numeşte agent sanitar pentru circumscripţia Dorneşti pe Dylyn Nicolai[20].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[21]: Şerban Grigorie, cizmar, domiciliat în Dorneşti; Dolha Sebastian, cizmar, domiciliat în Dorneşti; Gominţchi Andreeas, cizmar, domiciliat în Dorneşti; Covaci Gaspar, cizmar, domiciat în Dorneşti; Heber Rudolf, lăcătuş, domiciliat în Dorneşti; Ringel Bruno, lăcătuş, domiciliat în Dorneşti; Pal Francisc, zidar, domiciliat în Dorneşti; Ladz Erwin, bărbier, domiciliat în Dorneşti; Ceke Anton, bărbier, domiciliat în Dorneşti; Ambrister Cristian, brutar, domiciliat în Dorneşti; Brucher Ioan, morar, domiciliat în Dorneşti; Heucert Filip, morar, domiciliat în Dorneşti; Pal Ionaş Boris, rotar, domiciliat în Dorneşti”.

1941: „Cunoaștem numai numele a 42 de bărbati, majoritatea originari din Dornești (în paranteză este specificat anul nașterii pentru cei al căror an îl cunoaștem): Antal Fábián (1911), Antal Lajos (1902), Barabás Ferenc (1914), Bece Gáspár (1912), Bíró István (1907), Cseke Ambrus (1906), Csíki Márton, Erős Antal (1919), Erős Géza (1919), Erős János, Fazekas Boldizsár (1906), Fazekas Lajos (1908), Fazekas Piusz (1910), Ferencz József, Forrai Márton (1911), Forrai Márton senior, Forrai Sándor (1910), Illés Antal, Illés Gergely (1899) Illés István (1916), Illés József (1902), Jakab Fábián (1924), Jakab Lajos, Kiss István, Kökény Piusz (1923), Lovas István (1906), Lovas Rudolf (1906), Lovász Orbán (1894), Mátyás Pál, Mátyás Piusz, Miklós János (1899), Miklós Vilmos (1910), Nagy Antal (1911), Nagy Lőrinc (1906), Solymosi Vilmos, Szabó István (1925), Szabó József (1892), Szentes Ágoston (1913), Szentes Jeromos (1914), Venczel Antal, Venczel Gergely, Zalavári Géza, Zalavári Péter[22] Este interesant de remarcat că văduvele acestora nu s-au mai căsătorit niciodată”[23].

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Frăţia”, comuna Dorneşti, judeţul Rădăuţi.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[24], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Târdea Nina, de la Dorneşti, la Brodina; Cuter Constantin, de la Dorneşti, la Horodnicu de Jos, Centru; Iuraşoc Vera, de la Dorneşti, la Rădăuţi, Şc. fete nr. 2, p. XI, aproape de soţ, învăţător”.

La Dorneşti s-au născut poetul Corneliu ŞERBAN (8 martie 1937) şi publicistul Liviu PAPUC (6 iulie 1950).

[1] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 119

[2] Cei stabiliți ulterior la Dornești au trecut granița prin sudul Bucovinei, pe la Nemericeni.

[3] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 20

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 46, 1876 p. 49, 1907 p. 127

[5] Boethy János Alajos

[6] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 92

[7] Satul Mare, în germană Grossdorf, localitate lângă Țibeni.

[8] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 26

[9] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 72

[10] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 73

[11] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[12] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[13] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 37

[14] Revista Politică, Anul II, nr. 5, 15 iulie 1887, pp. 6-10

[15] Colonie în satul Dorneşti, care în 1775 avea 26 de familii de ţărani români, sat care se va numi Hadicfalva (de la numele guvernatorului Galiţiei, Hadik), harta cadastrală a satului, din 1785, cuprinzând, pe lângă vechile toponime, şi câteva toponime de hotar ungureşti, precum Boenke, Diak Hud, Felso Mesur, Hossu Gniunasch, Hossu Niel, Koreck Hold etc. – n. n.

[16] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 87, 88

[17] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 107

[18] Gazeta Transilvaniei, Nr. 279, Anul LXXVII, Braşov, vineri 19 decembrie (1 ianuarie) 1914, p. 1

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, 1 iunie nou 1921, p. 211

[21] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[22] Cseres Tibor – Vérbosszú Bácskában, Magvető könyvtár, 1991, pag 64.

[23] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 47

[24] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657