Dragusanul - Blog - Part 80

Ţinutul Hârlăului: Buimăcenii

 

 

Ţinutul Hârlăului: Buimăcenii

 

 

Iunie 1774

Ocolul Jijiei

 

 

 

Buimăcenii

 

 

 

Toată suma caselor: 8.

 

 

Care n-au intrat la rânduială:

 

 

Petre, murari

Ioniţă Popâtcă

Iftimi, pas

Lupu Pişeţol

Grigori

Toader, plugar

Vasilachi, văcar

Gheorghe, herghelegiu

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 249

 


Ţinutul Hârlăului: Petreştii

 

 

 

 

Ţinutul Hârlăului: Petreştii

 

 

Iunie 1774

Ocolul Jijiei

 

 

 

Petreştii

 

 

 

Toată suma caselor: 3. Scădere rufeturi, însă 3: 1 mazil, 2 argaţi.

 

 

Rufeturi:

 

 

Ilie Ursachi, mazil

Ivan, argat lui

Zaharie, tij (la fel)

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 249

 


Dimitrie Loghin: Poemul martirilor fără de ţară

 

 

 

Dacă doriţi să citiţi cartea de poezie

Poemul martirilor fără de ţară, de Dimitrie Loghin,

în formatul în care a rămas în computerul meu,

faceţi click pe copertă!

 


Dimitrie Loghin: Poemul martirilor fără de ţară

 

 

 

 

 

„Oi fi rămas să scriu tăcerea ce-ntârzie?”

 

 

prefaţa cărţii de poezie a regretatului meu dascăl ştefanist,

carte pe care am lucrat-o şi publicat-o nici nu mai ştiu când

 

 

Dimitrie Loghin, „poetul, vâslind limpeziri”[1], care a înţeles că „tăcerea-i pân’ la jertfă”[2] („prolifica tăcere”[3]), şi care, tocmai de aceea, şi-a scris poemele „pe o lespede de piatră grăitoare”[4], „plângea. Din copilărie cunoscu pândele dulci, afânate, / stelele îi înţepau pleoapele de abanos, / febrele creşteau în sângele-i cald înspumate, / extazul cules dintre ierburi umed, melodios”[5] („Poetul poartă anotimpurile în braţe, / cu zarea se-ncinge – bârneţ de azur şi brumă, / ascult cum îi plesnesc sub tălpi drumuri de ceaţă, / cum regeşte cerbul îi culege stelele din urmă”[6]).

 

Predestinat parcă să fie un „mire neales sub clopotul inimii-ţi strâmt”[7], Dimitrie Loghin, prin poemele mult prea îndelungă vreme tăinuite şi, în mod egal, ignorate, a locuit indiscutabile „anotimpuri de poezie”[8], iar „dincolo de solstiţii vara e semincer / sferic, luceafărul – stalactită rece în apă”[9], veşnic înspăimântat şi revoltat de faptul că „în aer e atâta durere că mă tem să o ştiu”[10].

 

Poetul Dimitrie Loghin, cunoscut şi rămas în memoria suceveană doar ca un profund regretat profesor de desen, dar şi ca un pictor remarcabil, s-a născut pe graniţa Bucovinei, la Boteşti, comuna Horodniceni, în 13 octombrie 1910. A urmat studii gimnaziale la Şcoala Normală din Fălticeni, iar din 1929 a fost studentul maeştrilor Ştefan Dimitrescu şi Nicolae N. Tonitza la Academia de Arte Frumoase din Iaşi. A fost profesor de desen la Botoşani (1935), apoi la Liceul „Ştefan cel Mare“ din Suceava, unde i-a urmat la catedră, din 1936, lui Ion Cârdei. Ca şi în cazul poeziei lui Cârdei, lirica lui Dimitrie Loghin schiţează pe cer, în cea mai bună tradiţie iconaristă, „moluz cu stropi de sânge muiat în veac trecut”, deschizând „zarea înaltă versurilor ce se desprind” când „din stele plouă aur” şi „nu-i nimeni sub amurguri – doar Pan mai întristat”.

 

Dimitrie Loghin doar schiţa, doar contura cu o rază de lumină clipele care întregesc o viaţă sau alta („ca aripile ziua se zbate în năvod”). Lirica lui, disimulată în culoarea pânzelor de după tăcere („şi şoimul de sub frunte în vise de-l mai scap / în ochi o lumânare de viziuni aprinde”), a rămas în paginile de dincolo de sine: „Încet, încet, tămâie-mă luceafăr duh etern, / îmbracă-mă cu veghe cânt de greier – câmpeneşte, / în pulberea de rouă pat trupului aştern / Şi-o punte dimineţii care înmugureşte”.

 

După război, când poeţii Bucovinei ispăşeau pentru nevinovăţia metaforelor, Dimitrie Loghin n-a mai publicat nimic. L-am întâlnit, uneori, pe la şedinţele cenaclurilor sucevene, ba şi în paginile revistei Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, „Sinteze”, apoi în cele ale unor antologii bucovinene vechi, în care aşezase, din „Panerul cu rod” al vieţii sale, numai câteva dintre fructele operei, din „zidirea asta revărsată din mister”[11].

 

Există, desigur, şi un sublim al biografiei lui Dimitrie Loghin, cel care ţine de viaţa sa de artist „iconar” („noi duceam pe umeri poemele dintâi”[12]), o viaţă debutată în 1939, când, oficial, renaşterea spirituală, începută în 1932, nu mai exista şi când Mircea Streinul îl invita pe „tânărul profesor sucevean Dimitrie Loghin”, în câteva rânduri ale „Poştei redacţiei” gazetei „Suceava”, să-l contacteze. Streinul, personajul plenar al culturii bucovinene, pe nedrept ignorat şi astăzi, în ciuda cuvenitului mit iconarist („Mircea Streinul va fi pururea viu printre noi”[13]), descoperise în Dimitrie Loghin, care publicase, deja, o plachetă cu superbe poeme la Fălticeni[14], un poet iconarist de primă mână[15] şi se simţea obligat cu includerea lui în prima şi irepetabila reuşită de impunere, în cadrul spiritualităţii româneşti, a „sufletului bucovinean” ca expresie lirică distinctă, rodită „în grădina culturii acestui colţ de ţară”[16].

 

O carte poştală, păstrată, ca şi tablourile, ca şi manuscrisele, în zestrea de suflet a fiicei lui Dimitrie Loghin, doamna profesor Viorelia Braicu, expediată de Mircea Streinul, de la Cernăuţi, în 9 noiembrie 1937, „D-sale D-lui / D. Loghin, / profesor, / în Suceava, / str. V. Alecsandri, 15”, confirmă preţuirea deosebită de care se bucura Dimitrie Loghin în sufletul mentorului său:

 

 

Iubite domnule profesor D. Loghin,

 

De existenţa matale am aflat încă din astă primăvară, când am scris în Iconar despre „Colocviu trist”.

Am revenit în „Buna Vestire” asupra poeziei Matale, în care văd mari realizări. Sunt de părere să continui activitatea lirică.

Te asigur că vad un mare poet în D-ta. Petrecându-mi concediul la Cernăuţi, am văzut la Liviu Rusu un tablou al Matale.

Am rămas uimit. Am sesizat imediat o imensă valoare în plastica Matale.

 

Tabloul cu garoafele e superb. Tonul verde se raportează admirabil la nuanţele roşii – ceea ce numai Matisse a reuşit perfect.

Dacă vrei, trimite-mi imediat la Bucureşti 2-3 tablouri de ale D-tale. Când vei aranja o expoziţie, ţi le retrimit. Vreau să scriu despre D-ta un foileton întreg. Trimite-mi deci imediat la Bucureşti cele 2-3 tablouri, pe adresa de mai jos, într-un colet.

 

Admiratorul D-tale, / Mircea Streinul, / la d-na M. Ionescu, / în Bucureşti, / str. B. P. Hajdeu, 2”.

 

Streinul stabilise, în cadrul programului literar iconarist, dezbătut zi de zi, dar neformulat ca atare vreodată, decât în ripostele din aceeaşi „Poşta redacţiei”, trei tipuri de relaţionări, pe care doar în opera lui Mircea Streinul şi în cea a lui Dimitrie Loghin le găsim explicit şi aproape religios desfăşurate: 1) cu universul, prin credinţă; 2) cu mitul, prin lut; 3) cu viaţa, prin dragoste.

 

Poetul Dimitrie Loghin, deci, avea să fie, pe tot parcursul vieţii sale, un nedezminţit iconarist, în opera lui relaţionările cu universul  („abia început, în cântecul meu, Doamne, te caut”[17], „catapiteazma cerului e-o pleoapă spre munte”[18], „lângă holde satul e ca un leagăn cu heruvimi”[19] sau „mi-ai dăruit neliniştea, mă scutură pe jos, / de ceasuri lungi cătam în luminare slava / sunt piatra ce lovise toiagul lui Hristos / cu sunet lung şi-asemenea cu otrava”[20]), cu mitul („nu mai ştiu căpătâiul ţărnei sub frunte”[21], „norii, cocorii tărâmului”[22], „cerul l-ai gustat ca un olar”[23] sau „sus, de unde spaţiul începe ocult”[24]) şi cu viaţa („plânge / tăcerea pe noi”[25] sau „apoi am stat sub cerul înalt ca un cireş, / a curs pe noi apusul mai galben decât ceara”[26]) coexistând dinamic, într-o nedezminţită armonie a tragicului şi a deplinului, dar întotdeauna dincolo de amintiri, deci departe de matricea stilistică a locului natal („plec de aici, trecerea mea nu e pe lângă moarte”[27], „trec zarea, arde tâmpla-mi, storc cântecul turnând / paharelor lumina, un vers descălecându-l”[28]).

 

Despărţirea de spaţiul arhaic al veşniciei (văzut şi trăit, ca şi la Lucian Blaga, poet şi filosof al culturii pe care Dimitrie Loghin îl preţuia în mod deosebit, drept conservatorism pe deplin justificat şi în bună parte sacru) produce o ciudată dezrădăcinare („braţele-i cer cunoaşterea dimineţii”[29]), o rană de la cer la pământ, pe care nu o poate vindeca decât starea de cântec, ritmicitatea străveche a limbajului („trist alunec în şuvoiul versului înfrânt”[30]), dar şi revolta justificată a poetului-om şi a omului-poet, în faţa timpului neiertător, distrugător („pe visul meu se-nalţă umbrele de-apoi, / nu-i lună să-mi împlânt în ea cuţitul”[31]), o revoltă dusă până la disperare („vai, mamă, nu mai am nici un azur!”[32]), dar şi până la amăgirea care ne dă putere de viaţă, deci până la speranţă, speranţa născocind definiţii ideale („soarele – degetul divin”[33], „ecourile – rândunea spre infinit / ale ierburilor săbii”[34] sau „mă lasă-aici cocorii mai înalt / ca o duminică nedescuiată şi târzie, / un clopot grav pe cer cucernic scrie / mai rar cântări de psalt”[35]).

 

Sub teroarea timpului („alături de somnul de patimi şi moarte”[36]), veşnic strâns de cercurile vârstelor, aparent „e un zbor leneş poemul din care scutur / o lacrimă pe ulucile visului”[37], un zbor asemenea somnului (ecou de netăgăduit al morţii, deci al veşniciei celei de-a doua naşteri), „somnul – subpământeană uimire”[38] – fiind un produs al „frunţii”, fruntea reprezentând reperul lunar al vieţii omeneşti („somnul plutaşilor e lunar / până moare în foi de porumb bruma”[39]), atunci când „penultimul anotimp se iroseşte tăcut, / prin arinişti e o sinucidere moale”[40], de parcă „înalt peste amurguri / trecu jilav destinu-i de stemă, baldachin”[41], statornicind ultima încăpăţânată speranţă, cea a zborului („sub ciocârlii vor rămâne veşnicii”[42]) sau, mai curând, al unei ultime optimiste nedumeriri: „Oi fi rămas să scriu tăcerea ce-ntârzie?”[43].

 

Poezia lui Dimitrie Loghin, aparent aspră şi necizelată – aidoma ciopliturilor ţărăneşti în lemn, este una profundă, tulburătoare, desfăşurată când în crochiuri sugestive, când în filigran trudit cu migală, dar indiferent de starea lirică („poetului i-s dăruite amintiri ce nu-s hărăzite oricui”[44] sau, în celălalt plan, „va fi poemul nostru o albă jucărie”[45]), relaţionarea cu universul („poetul poartă anotimpurile în braţe, / cu zarea se-ncinge – bârneţ de azur şi brumă, / ascult cum îi plesnesc sub tălpi drumuri de ceaţă, / cum regeşte cerbul îi culege stelele din urmă”[46]) poartă pecetea conştientizării vremelniciei, în ciuda dublei naturi a poetului, omenească şi demiurgică: „Abia început, în cântecul meu, Doamne, te caut, / ierburile râd sub rouă ca sub unde de flaut, / crugului luminii m-ai dat să-i fiu stăpânitor / şi-n simbolurile pământului – creator”[47].

 

Natura pământească a creatorului de artă, în general („poemul ce-l scriem acum adulmecă, adulmecă / din şoldul tău pământ prietenească trecere în lut”[48]), însingurează („biet cântăreţ, parcă văd tristeţea cum te-o străpunge, / vom sta şi unul, şi altul deoparte pentru nimeni, / nici pentru tine râuri de aur n-or curge”[49]), deşi „departe cântecul îndeamnă în şipote lumină”[50], însingurarea aceea creatoare îngrădind şi divinitatea între zăbrele nepăsării obşteşti („divinitatea mocnea în păduri primenire / şi nimeni nu o ştia”[51]).

 

Calea spre divin începe, pentru creatorul Dimitrie Loghin, în vecinătatea copilăriei, în necuprinderea satului natal, o vecinătate vegetală ancestrală, în care „ţarina-i moale, / Iisus trece binecuvântând-o sub sandale, / morţii au ochii dulci, prin spicele uitate / numai lumină şi bunătate”[52].

 

Satul zugrăvit şi de poetul, dar şi de pictorul Dimitrie Loghin, adesea contrapus târgului, „târg provincial în care am copilărit anii”[53], satul, deci, „e ca un leagăn cu heruvimi”[54], heruvimii fiind „oameni mohorâţi de vreme… oameni mohorâţi şi drumuri calme”[55], care trăiesc într-un spaţiu sacralizat de timp până la pietrificare, până la un imobilism total, dar plin de lirism şi de mister („e atâta cântec ce a-nceput să ne cuprindă / că satul s-a făcut cale de sprijin, / poamele dau miresme, pruncii colindă / curat ca floarea de vişin”[56] sau „e atâta cântec ce-a început să ne cuprindă / că satul şi-a făcut cale de sprijin interioare luciri, / poamele dau miroznă, pruncii colindă, / prietenă bună mi-i floarea de vişini scuturând liniştiri”[57]).

 

Farmecul sacru al satului, preistoric în tot şi în toate, ţine de borne sentimentale, satul fiind localizat, în timp şi în spaţiu, drept necuprinderea în care „zace munca tatei străjuită-n palme”[58], dar şi propria aparentă ursire („pământu-i gras şi râde pe unde-am tras cu plugul, / căci m-am născut să seamăn, să dărui şi să cânt”[59]).

 

Dincolo de sentimental, nu întâlneşti „nicăieri atâta vreme moartă, / nu-mi pluteşte setea pe la poartă”[60], iar nostalgia pentru satul natal („ne prindem de sat strâns cu amintirile cât plopii”[61]) capătă, ca în mai toată poezia bucovineană, reperele unor încrâncenate subiectivizări mitico-mistice („lângă copilărie, inima e corabia prinsă de vânt”[62] sau „fluierul inimă văratecă ne împrumută”[63]), care să tămăduiască discret eşecurile din vârstele rătăcitoare („mai bine aş fi rămas în sat, la voi, / înalt mesteacăn de colinzi bătut”[64]), prin crearea şi recrearea de mit doar prin atribuirea de aură naturală fiecărei aglomerări tăcute de ruralitate: „Închină-te satului, poleindu-mi jocul solar ca unui mire, / de-acolo m-am ridicat, de unde holdele au să-ţi meargă-nainte, / seara arborii ţin braţele pe umeri-mi a liniştire, / într-o zi vei bea şi tu vinul slovelor fierbinte”[65] sau, cumva lozincard, cu mândrie îndătinată, „în satul cu lumini şi ţărani înfloriţi / ni se scutură stelele, nu le-om mai cunoaşte, / viaţa trece, încă-o să ne mai împroaşte / copilăria cu ulii fugăriţi”[66].

 

Satul înseamnă în spiritualitatea universală, fără nici o îndoială, deschiderea spre sacru, spre îndumnezeire, dar satul acela miraculos şi liric este cel al primelor iniţieri, deci satul copilăriei, invocaţiile poetului către divinitate însemnând, la o privire mai atentă, tot atâtea reîntoarceri în copilărie.

 

„Liberează-mi, Doamne, sufletu-mi spre veacuri / ca fruntea-mi să-nflorească pomilor frunzişul!”[67], invocă poetul, marcat, reîmprospătat de copilărie, iar „Iisus trece tulburând în panere rouă”[68], încredinţat lăuntric, dar prin iconaristă relaţionare, că „strigătul mi-l apleacă pe vânturi Dumnezeu / ca mustul să-mi picure sfinţi în drum”[69] şi că, fiecăruia, „alături, Dumnezeu ne retezase câte-un stup / când culegeam amintiri calde din rouă”[70].

 

Invocarea divinităţii, şi filosofică, dar şi poetică prin însăşi esenţa sa, dezvăluie, în opera lui poetică, un Dimitrie Loghin profund religios, cu solide cunoştinţe teologice, cu o practică de închinător sobră, modestă şi disciplinată, un Dimitrie Loghin care-şi şopteşte inspirat şi cu netrucată evlavie rugăciunile: „Doamne, dă-ne liniştea în flori chibzuită!”[71]; „am început alt vers, cu rătăcitul Crist / cerşind o alinare sub pavăza de spini”[72]; „iar eu te-aştept de-atâta vreme, Doamne, / cu pâinea unui vers în două frântă”[73]; „Doamne, adolescenţa noastră ai înflorit-o-n stele mici, / le striveam când cădea roua sub opinci”, deci „îngăduie, Doamne, poetului, în prag de toamnă, pur / să scrie în culori de curcubeie mult ce se cere, / în stăpânirea Ta stau călimările din fiecare ere”[74]; „te simt iar, Doamne, piatră şi stamine, / la căpătâiu-mi sat cu-ai mei de pază”[75].

 

Lumea urbană, care, într-o primă fază a copilăriei, îl sperie, se dovedeşte a fi, în poezia lui Dimitrie Loghin, doar o prelungire a satului („târgul se-ncuibă în mine flămând ca o daltă”[76]), dar şi o prelungire-trecere a copilăriei în celelalte vârste, în firească succesiune şi, desigur, favorabile pitorescului provincial („oraşul şi-a lăsat pe-această pagină urmele”[77]), deşi prin târg nu se aude „nici un glas. Nici o melodie uitată pe buze, / ascultăm greierii, tristeţile orelor subţiri / ca o trecere în moarte; umbrele ample, ursuze / cădeau în noi nelinişte şi rătăciri”[78], parcul însemnând, ca şi amintirea, o oază de sat şi de copilărie veşnică („spre seară, eu am adus heruvimii în târg”[79]), care îngăduie păşiri pe cer („e parcul ostenit pentru mersul nostru pe cer”[80]), mult anterioare celor ale lui Constantin Ştefuriuc.

 

Târgul Fălticenilor şi, ulterior, cel al Sucevei – ambele unite într-un singur simbol, de „târg provincial cu uliţi mute – / lumină prelinsă de sub storuri străpunge / strada în gură / şi îndrăgostiţii în inimi / învăluiţi în linţoliu de zgură”[81] („se părea că oraşul ne-a adormit visul, dar nu, / la urmă veni mirajul ce nu l-am ştiut, / pruncii privind tainic”[82]), târgul, deci, în care „oameni desculţi s-agită că seara-i răvăşeşte în uliţi murdare” („Serghei Esenin, aceşti oameni sunt cei din vremurile tale”[83]), îl apropie pe Dimitrie Loghin de Serghei Esenin, pe fondul unui impresionist timpuriu, moştenit de toţi iconarii de la Rilke şi de la Trakl, dar în primul rând de la bucovineanul T. Robeanu, cel care, deşi se numea George Popovici, alesese un calambur retoric („Te robea, nu?”), adresat unei foste iubite, ca să-i fie pseudonim liric.

 

În „Acord” cu Esenin, Dimitrie Loghin avea două încredinţări mărturisite, ambele ţinând de durata de după vremelnicie, dar marcând, ca şi în celelalte poeme, o anume specificitate a poetului sucevean, în raport cu iconariştii vremii sale: 1) „tu n-ai să râzi, Serghei Esenin, ironie din ţărâna puhavă, / undeva sufletul meu te-a zărit tristeţe printre oameni umili”; 2) „Serghei Esenin, gândul meu s-a urcat să vorbească cu tine / lângă sufletul topit de clopotul unei biserici, în lumea cealaltă”.

 

Relaţionarea cu mitul, prin lut, ea însăşi eseniană, dar fără a abandona iluminările din poezia morţii scrisă de T. Robeanu, o poezie pe care însuşi Mircea Streinul o lua etalon (visa o monografie despre „Poezia morţii, la T. Robeanu”), începe şi continuă, la Dimitrie Loghin, printr-o suită de mărturisiri, toate în interferenţă cu celelalte două menţionate relaţionări: „Soare am băut eu însumi şi trupul meu e lut”[84]; „viaţa mea vâsleşte proaspăt humei umbră”[85]; „lutul căpăta suc dulce de poezie”[86]; „palmele-mi ridică, în apus şi în răsărit, din lut, / după zapis cu Duh Sfânt, o cruce”[87]; „la marginea pământului întorc faţa la pământ / somnului ce printre ierburi mă pierde”[88].

 

În contradicţie aparentă cu lutul (mitul), dar ea însăşi mit (veşnicie – „Concreteţea lui Tao este apa”, se spune în „Texte taoiste”), apa capătă şi semnificaţie poetică („e cântecul ca ploaia. Pe frunte-mi plânge luna, / lacrima i-o şterge de plopii goi şi ierbi”[89]), dar păstrând simbolistici îndătinate, precum cea a veşniciei („în ape subţiri cineva dezleagă lumină”[90]), cea de relaţionare cu universul („cerul s-a fărâmiţat în ciutură”[91], „înfloreau în ciuturi rădăcini de cer adânc”[92] sau „jilav curgea în şipot aerul pământului”[93]) sau cea de biruinţă a vieţii („fântânile duc luminiş din cer şi din flori, / apele adună în scoarţe clare infinituri”[94] sau „pentru izvoare, dansul dimineţilor nu mai e în nori, / în zâmbetul nechemat, alături de ierburi curgând”[95]), concreteţea multiplă a apei fiind, după viziunea metaforică a lui Dimitrie Loghin, şi liturgică („izvoare / ca o denie spre cer în săptămâna mare”[96]), şi creatoare („fântâna e oglindă spre tării”[97]).

 

Între toate aceste cosmicităţi receptate există şi o cosmicitate pământească, cea a tăcerii şi cea a jertfei, a martiriului, o cosmicitate şi ea preistorică, precum lumea satului, lumea iniţierilor prin copilărie: „Stăm în tăcerea-adâncă cu lumi patriarhale / şi ne privim prin cadre bunici, o clipă-n drum, / când ţi se zbate pleoapa şi-ţi potrivesc postum / poemele, inele pe degetele tale”[98], iar în opus, „tăcerea ce ne prinse de suflete zăbrele”[99] şi, anonimizante, prin uitare, „peste mine au crescut tăceri”[100].

 

Sub tăceri, „ajunşi în timpul jertfei”[101], „de atâta mucenicie plopul nostru e un sfânt”[102], iar noi, cu o ciudată premoniţie, „simţim în jertfa ce-o să vie drumul dintre vise”[103], deşi „un altul va privi, descătuşat din mine, ce îndur, / iar semne multe-or răsări prin lanuri fără rost, / acum e ceasul răstignirii şi-adăpost, / vai, mamă, nu mai am nici un azur!”[104].

 

Suflet, minte, poezie, o stare de spirit superioară, în egală măsură hăruire („mi-ai dăruit neliniştea, mă scutură pe jos, / de ceasuri lungi cătam în luminare slava, / sunt piatra ce lovise toiagul lui Hristos / cu sunet lung şi-asemeni cu otrava”[105]) şi blestem („sub condei viaţa e carte cu soare, / lăutele dau bucurii necântate, în noi / poemele pribegesc pustii ulicioare, / culegem tristeţea şi le aruncăm înapoi”[106]), marchează şi opera lirică a lui Dimitrie Loghin („căzu soarele-n parc vertical ca în mine, / muri apoi ca o lacrimă în vârful degetelor de pluş, / pe alei picurau frunzele pline / de sânge. Ochii nu mai stăruiau în urcuş”[107]), o operă ignorată şi îmbrâncită în uitare de slugoii ideologi ai comunismului, dar şi ţinută secretă de însuşi Dimitrie Loghin, după nefericitul an 1947.

 

Până în Sânzienele anului 1947, Dimitrie Loghin visa frumos şi avea datorii de împlinit. „În strădania de refacere şi reînălţare spirituală a poporului nostru – scria Dimitrie Loghin, împreună cu George Antonescu –, credem a nu fi inutilă participarea sufletului bucovinean cu specificul său, a cărui contribuţie a îmbogăţit – în tot trecutul nostru istoric – patrimoniul cultural românesc”.

 

În primăvara anului 1947, cei doi lucraseră o antologie (cam în genul „Revistei Bucovinei”) de literatură bucovineană, mărturisind, în prefaţa-crez, cum că „mănunchiul acesta de literatură ar vrea să aducă ceva din prospeţimea aerului înmiresmat al pădurilor şi înălţimilor carpatine, în care sufletul bucovinean şi-a avut întotdeauna mediul propriu de trăire şi creare”[108].

 

În cele doar 60 de pagini ale antologiei, purtând titlul unui poem al lui Dmitrie Loghin, „Floare de gând”, figurau cu creaţii proprii (titlurile le reproducem în paranteze) creatorii: Mircea STREINUL (Migrare, Moartea în pădure, Cuvânt către fratele soare), Eusebiu CAMILAR (Bucurie), George DRUMUR (Lucruri mici, Înger străveziu), N. TCACIUC-ALBU (Copilul, Crizantemele), Ghedeon COCA (Poem), George ANTONESCU (Suflete în primăvară), Neculai ROŞCA (Retorsiune, Fata irealei Duminici), Iulian VESPER (Un înger, Arta), Dimitrie LOGHIN (Pomul fără rod, Cerb împuşcat, Tinereţe, Voievodul rapsod), Teofil LIANU (Lirică, Dacică), Eusebiu FOCHI (Copilul în literatura scriitorilor L. Blaga şi I. Teodoreanu), E. Ar. ZAHARIA (Necunoscut de oameni, O, singurătate), D. FLOREA-RARIŞTE (Cântecul făurarului), E. POPOVICI şi D. FLOREA-RARIŞTE (Jertfa pădurii, versuri traduse din N. A. Necrasov), Eugen FRUNZĂ (Acesta sunt, Cântec de leagăn), Sevastia FLOREA (Vis pentru mai târziu), Mihail CAZACU (Funcţiunea socială a culturii), George VOEVIDCA (Amor filologic), Petru REZUŞ (Preludiu la „Marea aşteptare”, După o bătălie interioară), Constantin OLARIU (Cânt al peregrinilor către pace).

 

Existau, în cuprinsul broşurii, şi trei comemorări (în acelaşi spirit al „Revistei Bucovinei”), respectiv „Oameni şi destin în scrisul lui Mircea Streinul” (George Drumur), „Un compozitor bucovinean uitat: Victor Vasilescu” (Gr. Macovei) şi „Mircea Streinul printre noi” (George Antonescu), toate menite tezaurizării de spiritualitate bucovineană.

 

Numai că un astfel de demers, prin care „Iconarismul” bucovinean părea să triumfeze definitiv, nu cred că a convenit autorităţilor bolşevice, în ciuda inserţiilor de „literatură nouă, revoluţionară”, ieşită de sub degetele viitorilor torţionari prin propagandă, adică Eusebiu Camilar, D. Florea-Rarişte sau Eugen Frunză, autorii antologiei fiind, ulterior, marginalizaţi, iar Dimitrie Loghin, copleşit de o umbroasă şi aproape materială tristeţe, nu a mai existat, ca scriitor, după aceea, în gomoasa viaţă culturală suceveană. E drept că, în maldărele de manuscrise puse la dispoziţie de către doamna profesor Viorelia Braicu, se află şi unele de prin anii 1963-1968, adică din perioada în care primul teoretician al iconarismului[109], Traian Chelariu, se stabilise, de nevoie, fără familie, la Suceava (a murit în 4 noiembrie 1966), oferindu-i lui Dimitrie Loghin şansa de a relua dialogurile literare de altădată şi de a comite, în paralel, poezie, dar lirica lui Dimitrie Loghin nu mai interesa pe nimeni, protipendada liric-comunistoidă suceveană refuzând începuturi şi tradiţii anterioare mesianicei lor întrupări literare. Taman cum se cam întâmplă şi astăzi.

 

Despre începuturile lirice ale lui Dimitrie Loghin am aflat din întâmplare, răsfoind paginile „Revistei Bucovinei” şi ale gazetei „Suceava”, pe vremea când lucram „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”. Abia de curând am intrat în posesia vremelnică a manuscriselor şi dactilogramelor sale, descoperind, cu o neostenită febrilitate, şi cărticica din 1935, „Colocviu trist”, dar şi cărţile care n-au mai văzut vreodată lumina tiparului, „Panerul poetului”, „Ritual liric”, „Floare de gând”, „Poarta de aur”, „Panerul cu rod”, „Pe puntea timpului” şi „Versuri de toamnă”, toate aceste opt cărţi de poezie fiind, în fapt, cum o probează şi un titlu aparent repetat („Panerul poetului” şi „Panerul cu rod”), tot atâtea tentative de reorganizare a unui vast material liric într-o posibilă unică tipăritură.

 

În toate aceste cărţi, pe lângă reluarea unor poeme, există şi câte un discurs liric nou, lesne de identificat, în condiţiile în care poemele vechi beneficiază, de regulă, de rescrieri cu creionul, în contrapagină. Domnul profesor se arătase dispus să mai lase de la sine, să-şi rupă, să-şi sfârtece din suflet, dar cartea visată nu a mai apărut, aşa că, astăzi, la trei decenii de la ultima lui plecare, mie nu-mi rămâne decât să încerc îngemănarea, între doar două coperţi, a tuturor celor opt cărţi de poezie (dintre care şapte inedite), premeditate, trăite şi scrise de Dimitrie Loghin.

 

Fiecare dintre cele şapte tentative de recidivă editorială poartă câte un titlu de carte, pe care l-am păstrat, dar asupra titlului general am optat singur. Am avut o primă opţiune pentru „Ctitorul de stele” (fiica poetului, doamna Viorelia Braicu, optase pentru titlul „Peste mine au crescut tăceri”, care prea sugerează moarte, în disonanţă cu un om veşnic viu), opţiune justificată de impresia fluidităţii luminii, pe care o crease Dimitrie Loghin prin cuvânt şi prin culoare, ezitând între titlurile sugestive ale altor poeme ( „Fuga în anotimp”, „Faunul rănit”, „Treceri iniţiale”, „Penultimul anotimp”, „Psalm pentru începerea zilei”, „Maestraşul lui Dumnezeu”) şi versurile la fel de emblematice din cuprinsul acestora („Am început alt vers, cu rătăcitul Crist”, „Peste mine au crescut tăceri”, „Tu n-ai să râzi, Serghei Esenin”, „Cum mă închin la cânt”, „De mână cu cerbii”, „Cu luna pe umeri”, „Cântecele Omului”), optând, în final, pentru sugestia poemului (un poem sacru este, în întregul ei, opera poetică şi plastică a lui Dimitrie Loghin) şi a martiriului, care încă mai stigmatizează, prin ignoranţă şi prin uitare, inconfundabilul iconarism bucovinean, pe care Dimitrie Loghin îl reprezintă pe deplin, iconarii fiind, datorită adversităţii cultivate de bolşevici şi datorită indiferenţei de după aceea, „martirii fără de ţară”.

 

În textul introductiv doar am încercat să expun motivările care fac din Dimitrie Loghin, măcar în sufletul meu, un mare poet bucovinean, aflat în imediată vecinătate cu Mircea Streinul. Nu cer nimănui să-şi însuşească punctul meu de vedere, scopul acestei apariţii editoriale fiind doar acela de a încredinţa rafturilor bibliotecilor (care, din păcate, ne ţin loc de memorie obştească) câteva frânturi din patrimoniul care ne aparţine, deşi nu prea dăm semne că l-am şi merita.

 

Împlinind o datorie lăuntrică, parcă aud în propria-mi însingurare răsucindu-se neliniştita interogaţie a lui Dimitrie Loghin: „Oi fi rămas să scriu tăcerea ce-ntârzie?” (I. D.).

 

Bustul lui Eminescu, de Dimitrie Loghin – nerealizat vreodată

 

[1] Lanuri

[2] Timp nevinovat de vârstă

[3] Banala pândă

[4] Relief

[5] Visează Pan sub febre

[6] Măestraşul lui Dumnezeu

[7] După despărţire

[8] Perspective lirice

[9] Claviaturi serale

[10] După despărţire

[11] Fragment din Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean

[12] Intimitate

[13] George Antonescu, Mircea streinul printre noi, Floare de gând, Suceava, 1947, p. 53

[14] Dimitrie Loghin, Colocviu trist, Editura reviste „Înmuguriri”, Fălticeni, 1935

[15] Inclusiv prin „meşteşugirea” de cuvinte noi, tehnică introdusă în literatura bucovineană de George Voevidca şi preluată de iconari, Dimitrie Loghin născocind cuvintele: cuibuşuri, melancolizau, dumbre, evantalii, iubeţe, crudăciune, amiaz, silnicită, dumbravnic, povârnind etc.

[16] George Antonescu şi Dimitrie Loghin, Început de carte, Floare de gând, Suceava, 1947, p. 3

[17] Psalm pentru începerea zilei

[18] Pământ

[19] Singulara euritmie

[20] Eu te aştept

[21] Pământ

[22] Claviaturi serale

[23] Mesaj pădurean

[24] Penumbră

[25] Invitaţie pentru Eros

[26] Să-ntindem şahul

[27] Cânta un armonist?

[28] Cuvântul prins în ritmul belşugului

[29] Pruncul

[30] Scrisoare

[31] Sub cerul plumburiu

[32] Scrisoare

[33] Psalm pentru începerea zilei

[34] Pământ

[35] Sub cerul plumburiu

[36] Faunul rănit

[37] Final

[38] Echinocţiul de primăvară

[39] Penumbră

[40] Penumbră

[41] Somnul domniţei

[42] Pământ

[43] Azi

[44] Cânta un armonist?

[45] Scrisoare

[46] Măestraşul lu Dumnezeu

[47] Psalm pentru începerea zilei

[48] Trecere în lut

[49] Cânta un armonist?

[50] Semn de drum

[51] Echinocţiul de primăvară

[52] Renunţări autumnale

[53] Litanie

[54] Singulara euritmie

[55] Ţarini îmbrăcate cu trifoaie

[56] Compunere

[57] Să iubim

[58] Ţarini îmbrăcate cu trifoaie

[59] Belşug

[60] Primăvară

[61] După despărţire

[62] Pauză lirică

[63] Verset de margine

[64] Scrisoare

[65] Sacrilegiu

[66] Laude

[67] Eliberare

[68] Privelişte

[69] Floare de gând

[70] Intimitate

[71] Recviem

[72] Pregătire

[73] Eu te aştept

[74] Decor

[75] Poem religios

[76] Acord

[77] După despărţire

[78] Pentru parcul singuratec

[79] Gravură

[80] Pentru parcul singuratec

[81] Litanie

[82] Pauză lirică

[83] Acord

[84] Poveste

[85] Primăvară

[86] Cursiv de taină

[87] Compunere

[88] Ctitorul de stele

[89] Iar trec

[90] Fântâni

[91] Stampă

[92] Fuga în anotimp

[93] Spaima satirului

[94] Recital

[95] Perspective lirice

[96] Verset de margine

[97] Treceri iniţiale

[98] Reculegeri

[99] Reculegeri

[100] Ţarini îmbrăcate în trifoaie

[101] Ad uxorem

[102] Renunţări autumnale

[103] Jertfă

[104] Scrisoare

[105] Eu te aştept

[106] Inscripţie pentru poem

[107] Pentru parcul singuratec

[108] George Antonescu şi Dimitrie Loghin, Floare de gând / Culegeri din scrisul bucovinean, Suceava, Sânziene 1947, p. 3

[109] Digresiuni inoportune, în „Junimea literară”, nr. 7-12/1932, pp. 181-189, şi Înapoi la Eminescu / Digresiuni neliterare în jurul unei teme literare, în „Junimea literară”, nr. 1-12/1933, pp. 119-130, 168-177


„Veniţi la jertfele aduse de cei abia iniţiaţi”

 

 

Cele mai vechi cântece ale omenirii, colindele, pe care „zeii le-au ctitorit” (Pindar, Nemeene I, 2), din convingerea că doar „cuvântul trăieşte vreme mai îndelungată decât faptele” (Pindar, Nemeene, IV, 1), s-au numit, pe vremea orgolioşilor ionieni, „peanuri”, cu rădăcină în „imnele Titanilor”, după cum mărturisea Strabon (Geografia, II, XII. 12,13: „Peanul tracilor este numit de eleni imnul Titanilor”).

 

Pe vremea aceea, „anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor” (Polybios), pentru că, odată cu ivirea „gingaşelor fete ale uriaşului Atlas” (Pindar, Nemmene, IV, 1), abia „acum anul sfânt se împlineşte / Şi Horele sărbătoreau pentru masa lui Apollo” (Pindar, Paiane, I, 52): „O, Hore tinere, frumoase şi prinse-n rotitoare dansuri, / Având veşminte-nrourate, gătite cu frumoase flori… / Veniţi la jertfele aduse de cei abia iniţiaţi / Să ne meniţi recolte bune şi favorabile anotimpuri” (Orfeu, Cele trei Hore). Acolo, la masa sărbătorească a Soarelui, în jurul căreia se roteau, în dansuri ameţiloare, Horele, „La masa de unde răii sunt izgoniţi prin blânde daruri, / A răsărit Pean, vindecătorul cu plante, anume ca să-şi arate sănătatea / Cu armonia lui deplină umplând întregul univers” (Proclos din Lycia, Imn către Helios).

 

Dar „armonia deplină” a cântecelor tracului Pean, care, desigur, se acompania cu „lira tracicului neam”, avea o obârşie în timp, pentru că „peanurile” fuseseră, în fond, „Imnele Titanilor”, ale „copiilor falnici născuţi de Glie şi de Cer”, fiind „obârşia şi începutul mult încercatei omeniri” (Orfeu, Către Titani), pentru că „oameni şi zei – un singur neam (înseamnă); căci dintr-o singură mamă / Ne tragem răsuflarea” (Pindar, Nemeene, VI, I, 1), justificând, în faţa Timpului, numai în faţa Timpului, superba odă a tragicului Orfeu, pe care mă simt obligat să o reproduc, pentru a v-o reaminti, mai pe larg: „Titanilor, copii falnici, născuţi de Glie şi ce Cer, / Voi, bunii şi străbunii noştri, stând pe tărâmul celălalt, / Sortiţi Tartarului şi beznei genunilor de sub pământ, / Obârşia şi începutul mult încercatei omeniri / Şi-a celor care populează văzduhul, marea şi uscatul, / Căci numai voi sunteţi părinţii oricăror neamuri de pe lume”.

 

Iată, deci, că imnele, pe care noi le numim colinde, vin de la protopărinţii neamurilor europene (aşazisa „rasă nordică”) şi însemnau, în vremuri imemoriale, un ritual profund, cuprinzând cântece şi dansuri, în cinstea Timpului, numai a Timpului, omagiat prin intermediul celor doi copii ai săi, Soarele şi Luna, iar de la imitarea rotirii aştrilor cereşti („colinda”, în latină; „cylindea”, în greacă), prin horă („choreia”, în greacă, dansul numindu-se, acum, „choros”), deci de la acel ritual străvechi vine şi numele de colidă, un nume care consacră o datină de măcar două ori mai veche decât creştinismul.

 

Lucrurile astea s-au ştiut până de curând şi au şi fost mărturisite, în baza altor surse străvechi, de Simeon Mangiuca, în „Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882”, apărut la Oraviţa, în toamna anului 1881. Mangiuca, aidoma contemporanilor săi, avea o erudiţie răzvrătită, un fel de veşnic neastâmpăr al sufletului, care contrastează cu erudiţia contemplativă a contemporanilor noştri sau de cea sfertodoxă a scriitorimii sucevene de azi. Concluziile formulate de Simeon Mangiuca (pg. 41) îndreptăţesc la căutare şi susţin imaginaţia vie în neostenitele ei tentative de căutare de sine, aşa că o să le reproduc drept argumente pentru susţineri ulterioare şi însoţindu-le, unde e cazul, de comentarii puse între paranteze:

 

„Deci, constatăm, în reasumare,

 

a) cum că „colinda română” ca cult de Soare, ca cult al Soarelui personificat ca Zeu, are o însemnătate archeologică (Comentariu: În folclorul nostru, se păstrează, prin Ostrea Novac-Jidovul, numele egiptean al Soarelui, Osiris, ca variantă a grecescului Sesostris; „brazda lui Troian” se mai numeşte şi „brazda lui Ostrea-Jidovul”, Jidov însemnând Uriaş. Explicaţia poate fi aflată în Cartea a doua, capitolul III, a „Istoriilor” lui Herodot, în care se spune: „Săvârşind întruna asemenea fapte, străbătea continentul, până când, trecând din Asia în Europa, îi supuse şi pe sciţi, şi pe traci. La aceste popoare cred eu că se află hotarul cel mai îndepărtat, până unde a ajuns oastea egipteană, căci numai în ţinutul acestora se mai întâlnesc stele înălţate, iar mai departe urma lor nu se mai vede”. Herodot se referă la „Cheile Bîcului”, un şir de pietre uriaşe, care duceau de la fosta capitală a Hyperboreilor, Piroboridava, aflată lângă Tecucii de astăzi, până la Don, monumentul megalitic fiind făcut de ultimul Osiris, Rhamses al II-lea. Gloria lui Osiris, fiu al Timpului, era aceea de a fi „arat şi semănat primul”. De altfel, în cronica „Akasha” se spune că, „în figura lui Osiris, egiptenii percepeau acţiunea Soarelui asupra Pământului” nu numai ca rodire, ci şi ca semănat şi arat. Tocmai de asta, colinda scandată, pe care noi o numim „urătură” sau „pluguşor”, este imnul închinat Soarelui (Albul, Aplu), în vreme ce colindele cântate sunt închinate Lunii, Alba sau, în limba băştinaşilor, Eftepir, Crăiasa Zăpezii, pentru că, aşa cum se spune în „Saga”, versul 25, „Luna a fost modelată de zei pentru a indica ciclurile timpurilor oamenilor”);

 

b) cum că chiar cuprinsul colindelor române este mai că identic cu colindele copiilor din Roma şi din Grecia veche;

 

c) cum că ospăţul sau ziua junilor colindători români este identică cu dies juvenalis din „Saturnalia” la Romanii vechi (Comentariu: Cele mai vechi cântece ale omenirii „se cântau, ca să nu se uite”, după cum scria Aristotel prin secolul al IV-lea înainte de Hristos. Obiceiul acesta avea să fie abandonat, ulterior, de popoarele desprinse şi individualizate din Hyperborei, din „rasa nordică” – după cum formulează istoriografia occidentală. Dar, în antichitate, încă se mai păstrau cântecele iniţiatice ale Titanilor, mai ales la populaţiile de prin munţi. Se cântau, contaminate folcloric, şi la Roma, dar între Saturnalii şi datinile noastre de iarnă nu există nici o filiaţie, datinile noastre fiind, aşa cum se va vedea, sărbători de primăvară, sărbători ale timpului Argimpassa, timpul „trecerii zăpezii în iarbă”);

 

d) cum că Turca (Ţurca), Bresaia, Cerbuţul şi Vasilca română, ca parte întregitoare şi dramatică a colindei, încă se ţine de cultul de soare şi formează cu colinda, laolaltă, o totalitate sistematică (Comentariu: Cu o excepţie, reprezentată de jocul cu măşti dedicat morţii şi învierii Timpului, în zodia Capricornului, zodie reprezentată de Cerb sau de Capră, acest dans ritualic fiind jucat, chiar şi în 28 decembrie 1656, conform mărturiei lui Conrad Iacob Hiltebrandt, pe care îl voi cita ulterior, în vremea solstiţiului de iarnă, dar nu într-o sărbătoare solară, ci în cea a Crăiesei Zăpezii, Eftepir, Lucia sau Alba, adică Luna. Crăiasa Zăpezii, deci Luna, era serbată pe tot parcursul iernii, timp de nouăzeci de zile, până la ivirea „Celui beat de dragoste”, Dragobete, deci a Soarelui. Învierea Timpului însemna o sărbătoare distinctă, numită An-Dar, adică Darul Ceresc);

 

e) cum că colinda română şi instituţiunile ei se îndepart foarte tare de isvoarele cunoscute ale credinţei creştine şi chiar prin aceasta se dovedeşte vechetatea colindei române (Comentariu: Sfântul Augustin spunea: „Ceea ce, în prezent, se numeşte religie creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”. Din păcate, agresivităţile pământeşti ale celor care au sfărâmat Biserica lui Iisus în două, apoi în puzderii de culte, s-a manifestat şi împotriva memoriei vechi. Şi trebuie precizat că şi simbolul crucii a existat dintotdeauna, drept literă sfântă care desemna rotirea soarelui pe cer (la felahii egipteni, crucea stilizată, trefla, simboliza nordul), crucea şi colinda însemnând, în fond, intrarea în armonie cu „Soarele Dreptăţii”, cum a fost numit şi este Iisus Hristos. Colinda păgână, pe care noi o numim laică, după ce, prin secolul al XIX-lea, se numise „umblatul cu Malanca”, datorită însoţitorilor mascaţi, care realizau „partea dramatică” a ritualului, ţine de credinţa creştină, în măsura în care ţine de toate credinţele omenirii, care, de fapt, sunt una singură, cea iniţială, ulterior regionalizată şi adaptată pentru a legitima conducători şi organizări statale. Veţi vedea că toate colindele „creştine” au fost, la origine, „colinde de Bobotează” sau „cântece de stea“, scrise de călugări şi interpretate, de Bobotează, doar de epitropii bisericeşti. Datorită oportunismului tradiţional al românilor, aceste încropiri au prins, au fost preluate de „gospodari”, dar cu consecinţa fericită că, după preluare, textele brute şi neîndemânatice au fost şlefuite de generaţii, până la a deveni adevărate nestemate folclorice. Cât despre „vechetatea colindei române”, aceasta este confirmată şi de refrene, în primul rând de reminiscenţa lingvistică „Leru-i Ler”, însemnând „Legea-i Lege”, deci un legământ sacrosant, precum şi aparent banalul „florile dalbe”, care sunt, de fapt, „florile d’Albei”, aşa cum Dochia este „d’ochia”, cu variantele „d’ochiana” şi „d’ochioşica” sau „d’ochioşiţa”, adică oacheşa);

 

f) cum că popoarele slave nu au integritatea şi sistema, dar nici cuprinsul colindei române (Comentariu: Toate populaţiile din zonele de câmpie-deal au pierdut datina străveche, şi nu numai slavii. Doar în munţi, din Balcani şi până în munţii de pe malul Rhinului, ba şi mai departe, până prin Provence, datina s-a păstrat până astăzi, cu mai multă sau mai puţină fidelitate, dar fără iniţieri, fără memorie şi, deci, fără posibilitatea intrării în armonie cu „cel Veşnic şi Nedesluşit”, care „ne-a creat, dar căruia nu-i datorăm nimic, pentru că nu pretinde nimic”, cum spun „Textele Taoiste”.

 

Colindele erau destinate unor „boieri mari” sau, cum se întâmplă în foarte multe colinde vechi bucovinene, unor „boieri plugari”, adică vlahilor. Iar semnul egalităţii între „boier” şi „vlahi” l-a pus Dimitrie Cantemir, care, în capitolele XV şi XVI al des citatei, dar tot mai rar cititei „Descrierea Moldovei”, susţine afirmaţiile deja încetăţenite în epoca lui, referitoare la inexistenţa unei clase ţărăneşti de origine valahă în Moldova, vlahii fiind, încă din vremea Descălectatului, toţi boieri, ierahizaţi, ulterior, în trepte ascendente, pe temelia largă, dar sărăcăcioasă a răzeşismului: „Ţărani moldoveni adevăraţi nu sunt deloc. Cei pe care îi aflăm se trag din ruşi sau din ardeleni sau ungureni, cum avem noi obicei să le zicem. Căci, în veacul cel dintâi după descălecatul Moldovei, Dragoş o împărţise toată între cei care au venit cu el, când a găsit ţara cea nouă pustie de locuitori. Dar fiindcă se părea că nu e cu dreptate ca un boier să muncească la alt boier (pentru că toţi cei ce se trăgeau din sângele Roman se socoteau boieri) şi fiindcă neamul deprins cu armele se socotea prea bun pentru ca să fie folosit la lucrarea pământului, atunci urmaşii lui Dragoş au fost nevoiţi să aducă, cu învoirea domnului, oameni din ţările învecinate – unde şerbia ţăranilor era în obicei – şi să-i aşeze pe moşiile lor. Că lucrul acesta este adevărat, o dovedeşte însuşi numele de ţăran, care în graiul moldovenesc se zice „vecin” şi din care se vădeşte că aceia pe care armele moldoveneşti învingătoare i-au silit să muncească pământul au fost, mai întâi, vecini”.

 

Adevărurile afirmate în paginile 199 şi 200 ale lucrării menţionate pot fi puse la îndoială; de pildă, în limbajul contemporaneităţii Descălecatului, „ţară pustie” însemna, de fapt, ţinut neorganizat statal, şi nicidecum nelocuit. Dar informaţia care ne interesează pe noi, în contextul acestei cărţi, este cea a unei convingeri cu mare notorietate în epoca respectivă, şi anume „boieria” vlahului plugar, o „boierie” care se regăseşte, trufaşă, în toate colindele „boierilor plugari” români);

 

g) cum că „calendae” latin nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac;

 

h) cum că, cu privire la cultul de soare, „colinda noastră” poate să-şi aibă originea sa şi în „coros” grecesc, de unde şi „corindos”, predicat al Zeului de Soare (Comentariu: „Învârtire de soare ori de lună” avea, desigur, o imitare terestră, prin horă, prin „jertfele aduse de cei abia iniţiaţi”. De altfel, şi la egipteni, Horus, fiul „Soarelui” Osiris şi al „Lunii” Isis, este, de fapt, ca şi „Chorus” al grecilor, rotirea pământească, pe care o numim horă. În timpul iniţiaţilor, horirea, săvârşită de personaje cu măşti, făcea parte din ritualul colindei, după cum au mărturisit şi Hecateu Abderida, şi Diodor Sicul, şi Strabon, dar şi Orfeu sau Pindar, ca să nu mai vorbesc de litaniile din „Cartea egipteană a morţilor”);

 

i) cum că „colinda”, care sună şi „corinda”, poate să-şi tragă etimologia chiar şi din jocul „hora”, „choreia” grecesc, „chorea” latin, cu privinţă la soarele personificat drept Zeu şi judecător jur-împrejur prin zodiac (Comentariu: Eu cred că şi colinda, şi hora, ca imn şi ca desfăşurare dramatică în cadrul aceleiaşi sărbători, purtau nume înrudite. Este de presupus că mai întâi a fost dansul şi abia apoi scandarea, care sfârşeşte, ca stare de fruct, prin cântec);

 

k) cum că „colinda” noastră poate proveni chiar şi din „calendae” latin, cu convertirea lui „a”, rădicat în „o”, precum cere fisiologia psihologică a limbei faţă cu „i”, vocal subţire din final (Comentariu: Şi ritualul omagierii Timpului prin intermediul „copiilor” săi, Soarele şi Luna, în toată complexitatea lui, dar şi măsurarea timpului prin calendare, însemnau nişte convenţii care vizau, de fapt, acelaşi fenomen; prin urmare, cuvintele care definesc diverse faţete ale aceleiaşi convenţii sociale nu pot fi decât asemănătoare şi înrudite);

 

j) cum că „colinda” noastră, după Isidor, poate deriva şi de la „colere”, de unde „colenda” latin, cu înţelesul de a aduce cult, a adora, a cânta întru preamărirea unei Zeităţi (Comentariu: Poate că de la „colere” şi de la „colenda” vin şi numele colindei, şi numele horei, şi numele calendarului, dar nu vom avea niciodată certitudini, din simplul motiv că noi suntem, precum am fost, un neam nemărturisitor, în ciuda conservatorismului mimetic probat de datini, de tradiţii şi de obiceiuri. Pe vremea unui neam mărturisitor, cel al elinilor, colindele se numeau „peanuri ale tracilor” şi însemnau o moştenire sacră, moştenirea „bunilor şi străbunilor”, cum formula Orfeu, numită „Imnele Titanilor”).

 

Titanii au rămas în spectacolul Europei. Mi-e greu să spun că în memorie, pentru că toate „Carnavalurile Uriaşilor”, care se organizează prin Belgia, prin nordul Franţei şi chiar prin Germania, nu înseamnă memorie, ci un spectacol moştenit ca spectacol. Şi la noi, cu ocazia iarmaroacelor de până mai ieri, evoluau, pe picioroange, „Uriaşii” sau „Jidovii”, un El şi o Ea fără identitate, deşi simbolizau, cândva, Soarele şi Luna, numindu-se Aplu şi Alba, dar Aplu/Alba însemna „Cel/Cea Fericit/ă”.

 

S-ar părea că „uriaşii” au fost oamenii paşnici din civilizaţia pe care noi o numim cucuteniană, oameni care construiau case cu până la trei etaje, care nu cunoşteau Timpul şi, tocmai de asta, erau profund fericiţi, ca „generaţie de aur”, cum spune Hesiod în „Teogonia” şi în „Munci şi zile”, dar şi Lao Tse în „Texte Taoiste”, oameni care credeau în acel ceva Nedesluşit şi Veşnic, care există dincolo de Roata Cerului (Ur Anu, de unde Uranus al grecilor) sau în Sfântul Cer (Tarkit Anu), căruia evreii aveau să-i zică Tată Ceresc (Anu Yahve; interesant este că şi grecii, prin numele lui Zeus, care defineşte tot roata cerului, dar printr-un import lingvistic persan, perşii numind cerul Deaus, după cum scrie Herodot; deci şi noi, creştinii, când vorbim de Dumnezeu, vorbim, de fapt de… cerul care stăpâneşte peste ceruri). Civilizaţia aceea superbă a fost spulberată, pe la anul 2500 înainte de Hristos, de invazia nordicilor ionieni, de o violentă populaţie păstorească, rostogolită peste o paşnică populaţie agrară (de aici, mitul lui Abel şi Cain, consideră Iorga, în fişele pentru o istorie a umanităţii). Când prima bardă aruncată de mâna unui om ucide un alt om, începe să existe Timpul, se spune în „La Voluspa”. Titanii ar fi fost „aruncaţi în Tartar”, adică peste munţi, în Ardeal, în vreme ce Giganţii pleacă, pe „Calea cea demnă de admiraţiune” („Oamenii mărşăluiau veseli spre paradisul speranţei lui”, se spune în „La Voluspa”, versul 50), de la Piroboridava, din ţinutul Tecucilor de astăzi, spre Asia, unde îl vor cunoaşte pe Lao Tse şi îl vor copleşi cu ştiinţa lor, învăţatul chinez alegând să moară după datina lor, adică urcând pe un vârf de munte pentru a intra în armonie deplină cu Nedesluşitul.

 

Urmaşii Titanilor hyperborei s-au numit pelasgi, iar numărul pelasgilor („copiii pământului negru” sau „capetele negre”, conform altor izvoare antice) era copleşitor faţă de cel al ionienilor. Chiar şi în vremea lui Herodot, deci după alte două invazii nordice, pelasgii, numiţi, mai târziu, moesi, apoi traci şi daci, cuprindeau toţi munţii Europei („Înălţimile vor proteja pe toţi locuitorii Pământului / Şi mai ales pe cei care continuă linia Uriaşilor”, se spune în „Saga”, versurile 49, 50; Uriaşii „au locuit pentru totdeauna în marea casă a vânturilor”, adică în munţi, se spune şi în „Edda”, versul 60).

 

Herodot, ca şi poeţii elini, constată o masivă infuzie de „sânge urieşesc” în etnogeneza neamului grecesc: „Neamul elinilor, după câte mi se pare mie, de când s-a ivit, s-a folosit necontenit de aceeaşi limbă. Pornind de la începuturi modeste, puţin numeros, s-a înmulţit până a atins numărul neamurilor din zilele noastre, mulţămită mai ales amestecului ce s-a făcut cu numeroşii pelasgi şi multe alte neamuri barbare” (Istorii, Cartea I, LVIII).

 

Romanii îi numeau pe aceiaşi protopărinţi hyperborei Rahmani, rahmanii fiind omagiaţi de români, de-a lungul istoriei lor, prin Paştele Blajinilor. În „Coran”, Profetul Mohamed îl numeşte pe Allah „er Rahman”, adică „Cel Îndurător”, deci… Blajinul. „Coranul” e o Carte Sfântă târzie, dar Tatăl Ceresc e unic, acelaşi pentru toate religiile, iar Legea lui, iniţial „cântată ca să nu se uite”, încă mai dăinuie prin munţii Carpaţi, dar fără ca să-şi mai amintească cineva de sacralitatea legământului „Leru-i Ler”.

 

 

in şi iang, la Biserica Sf. Dumitru din Suceava


Pagina 80 din 1,487« Prima...102030...7879808182...90100110...Ultima »