Sofia Vicoveanca și Ion Irimescu
Doamna Sofia Vicoveanca înseamnă pentru mine, dintotdeauna și pentru totdeauna, un sacerdot al spiritualității românești, un paznic al altarelor strămoșești, alături de Maestrul Ion Irimescu, celălalt personaj emblematic al acestui nord de „țară românească a Moldovei” – cum obișnuia să formuleze în urice Alexandru cel Bun. Am trăit norocoasa fericire de a le fi apropiat amândurora și am tot profitat de prilejuri ca să-mi primenesc sufletul cu sfințenie, cu proaspăt și luminos.
Traian Straton, Sofia Vicoveanca şi Alexandru Dumbravă
Lucrând, editorial, cartea „Din culisele sufletului”, de Sofia Vicoveanca, lucrare în care nu am înlocuit nici măcar un singur cuvânt, ci doar am organizat materialul scris după o anumită logică, pornind de la mărturisirea „Îmi place să-mi colorez timpul cu versuri şi cu amintiri dragi sufletului meu”, am avut revelația unui prozator înnăscut, care dă valoare și amplitudine culturală fragmentelor de memorie românească pe care le-a și trăit. Este atât de densă această nouă carte a Doamnei (folosesc în sens voievodal cuvântul) Sofia Vicoveanca, încât nu a mai fost nevoie să încerc o prefață (de altfel, și premeditasem statutul de „prin sine însăși” al operei), admirabilul discurs narativ al autoarei conținând teze postulative (de necontestat, deci) ale unui crez artistic dumnezeiesc. Scrie Doamna Doamnelor Sofia Vicoveanca, așa cum eu nu aș fi putut scrie vreodată, în ciuda faptului că limba străbunilor îmi tot arată niscaiva afecțiune:
La începuturi, cu George Tofan, Traian Straton, Nicoleta Vasilovici, Sofia Vicoveanca, Laura Lavric, Maria Dascălu, Alexandru Dumbravă şi Aurel Tudose
„În artă, ca şi în matematică, munca este continuă, uneori obositoare. Arta nu este o îndeletnicire uşoară, ea poartă mare responsabilitate, dată prin credinţă şi dăruire; poate fi generoasă, fiind o răsplată. Oare câtă lume ştie câtă energie se consumă în întâlnirea cu publicul? Uneori câte căutări pentru a te face înţeles, pentru a „trece rampa”, cum se mai zice? Pentru că aşa cum oamenii nu se nasc toţi într-o zi, aşa nu gustă la fel lucrurile. Publicul, el singur, este arbitrul care selecţionează cine trebuie să rămână pe scenă”.
Final de spectacol la Suceava; dirijor – Grigore Macovei; pe scenă – Gigi Văduva, Nicoleta Vasilovici, Iosif Grigore, Sofia Vicoveanca, Maria Bararu, Alexandru Dumbravă şi două dansatoare: concert-maestru – Martin Mony Szekely
Apoi, în altă pagină de intensă și vibrantă trăire, scria, și cu seriozitatea, dar și cu umorul autoironic moștenite de la tatăl Domniei Sale, Gheorghe Fusa, despre dumnezeiasca-i ursire: „O viaţă întreagă, cu traista-n băţ – cum zic, uneori, făcând haz de necaz. Neam din neamul meu n-a purtat atâta opincă şi catrinţă ţesută în stative. Le port cu mândrie, mă simt bine în costumul de acasă, şi cutreier lumea, făcând cunoscute cântecele din bătrâni, datinile şi tradiţiile neamului meu românesc”.
Ziaristul Victor Micu, soțul Sofiei Vicoveanca
Între cele două repere, cel al crezului artistic și cel al proverbialului „așa i-a fost scris”, evoluează o narațiune complexă, plină de vitalitate și de înțelepciune, de verticalitate și de sacralitate a cuvântului dat, Doamna Sofia Vicoveanca născocind, de-a lungul anilor, savuroase butade, cu semnificații proverbiale, dar care definesc valori morale asumate, cum este și butada „nu port obrazul la călcâi”, pe care mi-a spus-o ieri, eu notând-o sârguincios, pentru că niciodată nu trec indiferent pe lângă cuvinte.
Vlăduț Micu și prințesele lui
Lucrând editorial „Din culisele sufletului”, am dobândit convingerea că trebuie lucrată o carte cu toate prozele Doamnei Sofia Vicoveanca – la fel de frumoase și de valoroase ca și cântecele Domniei Sale. Dar am eu și un presentiment, care-mi supune că Sofia Vicoveanca are și alte câteva cărți de trăit, în deceniul care urmează după șase decenii de cântec, și că le va trăi ca atare. Drept spovedanie și drept închinare.
