În fiecare an, în zilele de 13 şi 14 martie, îmi amintesc de viaţa mea. Cu duioşie, cu bucurie proaspătă şi cu omenească mândrie. De ce în 13 şi în 14 martie? Pentru că în zilele acestea am primit darurile dumnezeieşti numite Carina şi Andi, pentru a întregi ceea ce aveam, pentru a-mi întări universul numit Viorica, Cozmina, Darius şi Mihai. Şi – de ce nu? – Diego. Altceva nu mai am. Doar cărţile şi, mai ales, pe cele la care trudesc din zori, în noapte. Cărţile încă nescrise, despre care Arghezi spunea că ar însemna dialogul fiecărui autor, mare sau mic, cu divinitatea.
În fiecare an, în zilele de 13 şi 14 martie, mă tot întreb de ce mai rămân în Suceava şi nu mă mut la Cluj-Napoca, deci acolo unde este viaţa mea. Multă vreme, am fost convins că am rămas pentru Bucovina Rock Castle şi pentru Bucovina Acoustic Park. Amăgiri, iluzii. În Suceava, destinele se află în opinca lui Flutur, numită Barbă. Bucuriile sunt interzise. Iar cele două festivaluri ale muzicii viitorimii însemnau bucuria câtorva generaţii pe deplin îndreptăţite la viitor. Opincile nu au nevoie de viitor. Opincile tropotesc, surd, dar îndesat, pe grumazul prezentului. Eu nu mai exist în prezent, ci doar în trecut şi în viitor. Prezentul nu-i decât punctul de echilibru. Deci, am să plec. Deja îmi aud paşii înspre bucuriile proaspete şi omeneştile mândrii.
Despletesc astăzi aceste gânduri, pentru că Andi, ca să îi lase Duminica nepoţelei noastre Carina, îşi sărbătoreşte naşterea ceva mai devreme. O sărbătoreşte cu un nou album de creaţii proprii – tulburătoare reverberări ale Universului, pe care le ascult neîntrerupt, de-a lungul fiecărei zile, regretând doar faptul că nu le pot difuza, înainte de realizarea videoclipurilor pentru fiecare melodie în parte. Sunt tare mândru de Andi şi de creaţiile lui. Andi e mai mult decât un vis împlinit, iar Carina, deşi activând în alt domeniu al creaţiei, pare să-i calce pe urme. Despre Darius, floare fremătătoare a sufletului meu, care deja trăieşte din propria-i bursă, o să vorbesc atunci când va fi ziua naşterii lui. Sper să nu mai ratez zilele importante ale lumii mele reale, sper să fiu acolo, în tumultul lor, şi cu ochii, nu doar cu sufletul şi mintea. Deocamdată, de aici, de sub opinci şi blănuri de dihor, care sufocă un ţinut în care nu se întâmplă nimic, îmi las doar cuvintele să evadeze (dar pe voi cui vă las?), dorindu-le sărbătoriţilor mei, aşa cum îi doresc fiecărui om în parte, atunci când prind de veste că are propria lui sărbătoare:
FERICIRE,
pentru că le cuprinde
şi este condiţionată de toate,
în vieţile care ne-au fost ursite!
