Ovidiu Papadima, despre „Iisus” al lui Iulian Vesper
Iulian Vesper, desenat de Radu Bercea
Mi-aduc aminte de poezia sa Iisus, poem de largă şi adâncă respiraţie, publicat la începutul acestui an. Una din cele mai impresionante cristalizări poetice a acelor teribile alternanţe de umbră şi lumină, care ne trec astăzi prin suflet nu numai nouă, ci unei bune părţi din întreaga omenire.
Poemul începe cu un vers ce dezvăluie deodată şi singur toată lărgimea orizonturilor sumbre din sufletul poetului:
„Se pleacă-n noapte marginile lumii”.
Însă, peste momentul omenesc de îndoială, de tragism (Şi noi păşim în noaptea-nsângerată) se suprapune nesilită, întremătoare, uriaşa încredere nelămurita a firii ce se lămureşte în Dumnezeu:
„Pustii oceane-şi oglindesc durerea
În visul Tău şi Tu le mângâi lin
Şi stepelor le-mpaci nemărginirea
Dai munţilor uşoare povârnişuri
În palma Ta se lămureşte firea”.
Dar liniştea aceasta încrezătoare a firii nu poate fi şi cea a omului modern. El e atât de conştient de căderea lui în păcat, încât aproape ajunge să urască chipul atotînţelegător, ce-l iartă mereu, aducându-l la umilinţă:
„Oh, stinge-Ţi ochii ce ne-aduc iubire-
Prea blândă-i mâna ce pe tâmple trece.
Nu mai putem răbda. Ni-i glasul veşted.
Lasă-ne-n bezna cea de-a pururi rece.
Şi uită-ne..”.
Omul modern nu poate suporta această umilinţă, tocmai fiindcă orgoliul său e prea mare. E gata să ofere un pact satanic în adâncimea disperării sale:
„RĂMÂI PREA BUN ÎN CFRUL TĂU PUSTIU
Dar dă-ne azi pământu-n stăpânire.
Prea slab eşti fierul aspru să-l înfrunţi
Bătrâni Ţi-s sfinţii… Viaţa ne ascultă.
Ea umple cerul şi coboară munţi.
Un semn fac şi popoarele pe şesuri
Îşi mişcă-n valuri umbra călătoare.
Motoare vii îţi vor goni odihna
Aripi ca gândul vor ţâşni în soare”.
Trebuie să recunoaştem că rareori s-a creionat cu mai multă vigoare şi puritate poetică, la noi, mişcarea orgolioasă a tehnicii moderne. Dar orgoliul acesta îşi cuprinde în sine însuşi caducitatea, ca orice orgoliu. Din el creşte ruina:
„Oraşe ard…
Oh, iată deznădejdea cenuşie
Aripa-şi fâlfâie în zori de zi”.
Mişcarea aceasta din sufletul omului îşi prelungeşte ecourile grave şi triste în cosmos:
„De jos un vaier se ridică-n noapte
Pământul faţa şi-o ascunde-n mâini”.
Dar îndurarea destinelor privegheate de cer rămâne totuşi în adânc şi va ieşi odată în lumină – ca pace.
Una din cele mai largi şi mai viguroase bucolice ale muncii modeme, din câte au fost la noi poezie, se încheagă ca alternanţă astfel în poem:
„Cetăţi şi târguri freamătă în soare
Corăbii iuţi oceanele despică
Se-aprind din nou boltitele cuptoare
Păduri, furnale cerul înnegresc.
Pe cheiuri largi se-nalţă macarale
Semeţul piept vapoarele-şi opresc
Hamali spre punte o pornesc agale
Alţi saci se-aruncă proaspăt pe cântare
Alţi muşchi plesnesc sub grelele poveri.
Miroase a gudron şi-a dor de mare
Odgoane tari catargele strunesc
Se zbate-un suflet trist şi-o sărutare
Pecetluieşte cald trecutul ieri
Străine ţărmuri flutură în zare
Cetăţi de-argint, strălimpezi primăveri.
Şi Maica Domnului stăpânitoare
Le-adună iarăşi slabele puteri”.
Nici o înflorire a cuvântului în imagini izbitoare, nici o preocupare de a ului cititorul. De fapt, poemul acesta e scris de parcă nici n-ar exista cititori pe lume. Poetul îţi dă impresia că-şi deapănă gândurile doar pentru el însuşi pe hârtie. Nu e orgoliu, ci o formă de umilinţă, de respect faţă de propriul său gând, fiindcă şi pe el, la rându-i, nu-l simţi decât ca pe un vas simplu, ce trebuie doar să cuprindă lucrul mâinilor şi înţelepciunii Domnului, E o umilinţă simplă şi firească, ce a dat clasicismul anticilor când credeau tare în zei şi clasicismul creştinilor, când Iisus le era tare aproape, în Evanghelie…
Dar poetul e al vremii de azi, nu al acelora. De aceea în el nu poate dura această încrezătoare contemplaţie a rânduielii sub semnele Transcendentului:
„Simţim pe buze şoapte de nălucă
Ni-i pasul greu pe-ntinderea pustie.
Unde ne duci? Spre ce minuni de mâine
Ne urci trudind în fiecare zi?
Primim în dar bucata Ta de pâine
Din lut şi somn ne-ajuţi să ne trezim.
Putea-vom oare în lacrimi răsplăti
Că ochiul Tău ne rabdă să trăim?”.
La aceste îndoieli şi întrebări, poetul nu poate răspunde direct şi sigur. Şi nici Divinitatea nu mai poate coborî azi, să răspundă şi să lămurească singură, ca în bunele vremi de odinioară.
Şi atunci poemul se sfârşeşte – recapitulându-se şi rezumându-se patetic – într-un întreg şir de puternice antiteze:
„Loveşte-ne, căci dragostea Ţi-i vie
Flămânzi ne lasă, Te-om slăvi mai mult!”.
Din antiteza faptei creşte antiteza cunoaşterii şi a recunoaşterii:
„Semănător, în snopi ne vei culege
Eşti grâu etern, noi brazde şi pământ.
Eşti lege Tu, noi cei fără de lege,
Eşti gând statornic, noi purtaţi de vânt…
… Flacără trează, îţi suntem cenuşi
Temei de veac, noi pulbere în soare
Palat de-argint, noi prag suntem şi uşi
Obraz sublim, noi lacrimi trecătoare”.
În finalul poemei astfel antiteza ajunge la tensiunea ei maximă: omul e văzut doar ca o lacrimă trecătoare pe chipul infinit al Dumnezeirii. Umilinţa lui a ajuns şi ea la termenul ei ultim: la calmul marilor înţelegeri.
Calmul acesta poetul ni-l dăruieşte şi nouă. Luciditatea marilor zbuciume până la el poetul şi-o ia asupră-şi. Ca orice adevărat slujitor al marilor destine ale poeziei.
(Universul Literar, Anul LII, Nr. 12, 30 aprilie 1943, pp. 1, 2)