Iulian Vesper: Iisus
Se pleacă-n noapte marginile lumii
Ce-i viu Te vrea. Uscate mâini se-ntind
Spre chipul Tău ca palidul luceafăr
Ce blând vesteşte oamenilor pace.
Trecute zori ce nu se mai arată
Trufaşe valuri de-ntuneric vin.
Oh, raza Ta din adâncimi ne cheamă
Şi noi păşim în noaptea-nsângerată
Şi n-auzim nici glasul de aramă
Şi fruntea ni-i pe veci întunecată.
Pustii oceane-şi oglindesc durerea
În visul Tău şi Tu le mângâi lin
Şi stepelor le-mpaci nemărginirea
Dai munţilor uşoare povârnişuri
În palma Ta se lămureşte firea.
Săruţi trudite frunţi ce Te aşteaptă
Corăbii trec sub zarea Ta de foc.
Creşti din visare şi rămâi în faptă,
Eşti bici năprasnic, umbră înţeleaptă,
Şi tronul Tău răsare-n orice loc.
Alungă-ne din raiul milei Tale,
Goneşte-ne din slava Ta de crini
Ridică-al răzbunării aprig fulger
Nu mai mustra pe cei de ură plini.
Oh, stinge-Ţi ochii ce ne-aduc iubire.
Prea blândă-i mâna ce pe tâmple trece
Nu mai putem răbda. Ni-i glasul veşted
Lasă-ne-n bezna cea de-a pururi rece.
Şi uită-ne… Te-am răstignit odată
În cuie mâinile le-am pironit pe lemn
Şi-atunci cerşeai iertare pentru oameni
Şi te uram şi ne-ai iertat c-un semn.
Tc-am adăpat cu fiere când strigai: Mi-e sete
Pe ucenici cu pietre-i ucideam pe drum.
Ardeau pe ruguri trupurile-ncinse
Şi-altarele ţi le schimbam în scrum.
Şi azi tot iertător… Întoarce-ţi faţa
Rămâi prea bun în cerul Tău pustiu
Fii paznic drept iubirii Tale treze
Nu Te-arăta, ştim bine că eşti viu.
Dar dă-ne azi pământu-n stăpânire
Prea slab eşti fierul aspru să-l înfrunţi
Bătrâni Ţi-s sfinţii… Viaţa ne ascultă.
Ea umple cerul şi coboară munţi.
Un semn fac şi popoarele pe şesuri
Îşi mişcă-n valuri umbra călătoare.
Motoare vii îţi vor goni odihna
Aripi ca gândul vor ţâşni în soare.
Priveşte-n luciu armele viteze
În aspru pas oştirile pornesc
Vezi graniţe în flăcări… Ard oraşe…
Mulţimi nebune Ţi se roagă Ţie
E rece fierul cald în inimi laşe
Se schimbă-n plâns tăcuta bucurie
Că Tu şi-acum îi vei putea iubi.
Oh, iată deznădejdea cenuşie
Aripa-şi fâlfâie din zori de zi
Pe buze supte rugile-ncetează
În ochii stinşi nu arde nici o rază
Ei ştiu că noaptea asta vor muri.
Ajută-le de poţi… Întinde-ţi mâna
Ei tot mai cred minciuna Ta cerească.
Învie morţii… Iată săptămâna
De când jelesc cei vii. Oh, prind să te urască
Şi cei mai credincioşi se leapădă de Tine.
În loc de rugi, rostesc blesteme. Mâine
Vor zgudui şi zările-Ţi senine
Pentru o bucata mucedă de pâine.
Pe jos un vaier se ridică-n noapte
Pământul faţa şi-o ascunde-n mâini
Prelungi suspine, rugăminţi în şoapte
Se-nalţă dintre ziduri şi ruini.
Mulţimi îndurerate de bătrâni,
Copii ca florie de câmp, senini,
Ridică ochii spre icoane arse
Morminte tinere pe lângă drum
Păzesc vieţi ce-s în pământ întoarse.
Din noi hogeaguri se ridică fum
Femei cu prunci în braţe la altare
Cu ochi curaţi Te caută-n văzduh
Presimt în inimi pacea viitoare
Le-nvie iar puternicul Tău duh.
Războinici tari cu suflete de piatră
Surâd ca-n vis câmpiilor de luptă
Ei văd cum altă viaţă le răsare
Se-ncheagă iarăşi vremea întreruptă
Sclipeşte-n zări odihnitoarei vatră
Pe drumuri vechi copiii îi aşteaptă
Ei vin mereu, zâmbind, cu faţa suptă
S-au războit pentru-o pricină dreaptă.

Durer, Iisus pe Muntele Măslinilor – Universul literar, 1927
Că totuşi jalea sufletul le-neacă
Atâţi tovarăşi ce-au cântat pe aici
Doar umbre-n nopţi târzii o să mai treacă.
Iertarea-n inimi lin îşi face loc
Şi mila-n lacrimi ochii trişti îmbracă
Sub streşini arma şi-o ascund. Acasă
Copiii toţi stau roată lângă foc.
Bogată pare vatra cea săracă
Ca-n basme viaţa iarăşi e frumoasă
Şi obrajii le râd vesel de noroc.
Ogorul negru pieptul îşi desface
Şi fierul luciu cântă pe câmpie
În aer suflete domnesc în pace
Ating din zbor colina argintie
Simt freamătul ce-n brazde tainic zace
Şi trupul lor ca purpura adie.
Cetăţi şi târguri freamătă în soare
Corăbii iuţi oceanele despică
Se aprind din nou boltitele cuptoare
Păduri, furnale cerul înnegresc
Pe cheiuri largi se-nalţă macarale
Semeţul piept vapoarele-şi opresc
Hamali spre punte o pornesc agale
Alţi saci se-aruncă proaspeţi pe cântare
Alţi muşchi plesnesc sub negrele poveri
Miroase a gudron şi-a dor de mare
Odgoane tari catargele strunesc
Se zbate-un suflet trist şi-o sărutare
Pecetluieşte cald trecutul ieri
Străine ţărmuri flutură în zare
Cetăţi de-argint, strălimpezi primăveri.
Şi Maica Domnului stăpânitoare
Le-adună iarăşi slabele puteri.
Un chiot viu. O salvă. Corăbierii
Se-ndreaptă necăjiţi spre nicăieri.
Luptăm mereu. Pe ţărmurile lumii
Se-nalţă ziduri, freamătă oraşe
Ciobanii turmele spre munţi le urcă
Sclipeşte-n zori luceafărul pe cer
Şcolarii-n cărţi învaţă ce-i viaţa
De pretutindeni, mâinile Te cer
Suntem bolnavi. Viaţa ne usucă.
Tristeţea neagră carnea ne sfâşie
Simţim pe buze şoapte de nălucă
Ni-i pasul greu pe-ntinderea pustie.
Unde ne duci? Spre ce minuni de mâine
Ne urci trudind în fiecare zi?
Primim în dar bucata Ta de pâine
Din lut şi somn ne-ajuţi să ne trezim.
Putea-vom oare în lacrimi răsplăti
Că ochiul Tău ne rabdă să trăim?
Loveşte-ne, căci dragostea Ţi-i vie
Flămânzi ne lasă, Te-om dori mai mult
Striveşte-ne, mereu te vom slăvi,
Redă-ne pacea, vei găsi tumult.
Stoarce ţărâna, vei zări iubire
Trudeşte-ne, mai tari ne vei afla.
În ochii stinşi visând nemărginire
Stă cerul plin de Îndurarea Ta.
Eşti pomul vieţii, noi suntem frunzare
Eşti vis, noi trupul Tău vom fi
Râu veşnic, Tu, noi unde călătoare
Timp luminat, noi umbre de o zi.
Semănător, în snopi ne vei culege
Eşti grâu etern, noi brazde şi pământ.
Eşti lege Tu, noi cei fără de lege,
Eşti gând statornic, noi purtaţi de vânt.
Eşti floare Tu, noi spinii Tăi firavi
În cer întâiul, noi mulţimi de rând
Eşti Tu puternic, noi mereu cei slabi
Tu arzi în veci, ne stingem tremurând.
Flacără trează, îţi suntem cenuşi
Temei de veac, noi pulbere în soare
Palat de-argint, noi prag suntem şi uşi
Obraz sublim, noi lacrimi trecătoare.

Durer, Învierea – Universul literar, 1927
(Zaharia, R. Ar, Antologie rădăuţeană, Cernăuţi 1943, pp. 114-118)