Iulian Vesper: Iisus | Dragusanul.ro

Iulian Vesper: Iisus

 

 

 

Se pleacă-n noapte marginile lumii

Ce-i viu Te vrea. Uscate mâini se-ntind

Spre chipul Tău ca palidul luceafăr

Ce blând vesteşte oamenilor pace.

 

Trecute zori ce nu se mai arată

Trufaşe valuri de-ntuneric vin.

Oh, raza Ta din adâncimi ne cheamă

Şi noi păşim în noaptea-nsângerată

Şi n-auzim nici glasul de aramă

Şi fruntea ni-i pe veci întunecată.

 

Pustii oceane-şi oglindesc durerea

În visul Tău şi Tu le mângâi lin

Şi stepelor le-mpaci nemărginirea

Dai munţilor uşoare povârnişuri

În palma Ta se lămureşte firea.

 

Săruţi trudite frunţi ce Te aşteaptă

Corăbii trec sub zarea Ta de foc.

Creşti din visare şi rămâi în faptă,

Eşti bici năprasnic, umbră înţeleaptă,

Şi tronul Tău răsare-n orice loc.

 

 

 

Alungă-ne din raiul milei Tale,

Goneşte-ne din slava Ta de crini

Ridică-al răzbunării aprig fulger

Nu mai mustra pe cei de ură plini.

Oh, stinge-Ţi ochii ce ne-aduc iubire.

 

Prea blândă-i mâna ce pe tâmple trece

Nu mai putem răbda. Ni-i glasul veşted

Lasă-ne-n bezna cea de-a pururi rece.

Şi uită-ne… Te-am răstignit odată

În cuie mâinile le-am pironit pe lemn

Şi-atunci cerşeai iertare pentru oameni

Şi te uram şi ne-ai iertat c-un semn.

 

Tc-am adăpat cu fiere când strigai: Mi-e sete

Pe ucenici cu pietre-i ucideam pe drum.

Ardeau pe ruguri trupurile-ncinse

Şi-altarele ţi le schimbam în scrum.

 

 

 

 

Şi azi tot iertător… Întoarce-ţi faţa

Rămâi prea bun în cerul Tău pustiu

Fii paznic drept iubirii Tale treze

Nu Te-arăta, ştim bine că eşti viu.

 

Dar dă-ne azi pământu-n stăpânire

Prea slab eşti fierul aspru să-l înfrunţi

Bătrâni Ţi-s sfinţii… Viaţa ne ascultă.

Ea umple cerul şi coboară munţi.

 

Un semn fac şi popoarele pe şesuri

Îşi mişcă-n valuri umbra călătoare.

Motoare vii îţi vor goni odihna

Aripi ca gândul vor ţâşni în soare.

Priveşte-n luciu armele viteze

În aspru pas oştirile pornesc

Vezi graniţe în flăcări… Ard oraşe…

Mulţimi nebune Ţi se roagă Ţie

E rece fierul cald în inimi laşe

Se schimbă-n plâns tăcuta bucurie

Că Tu şi-acum îi vei putea iubi.

 

Oh, iată deznădejdea cenuşie

Aripa-şi fâlfâie din zori de zi

Pe buze supte rugile-ncetează

În ochii stinşi nu arde nici o rază

Ei ştiu că noaptea asta vor muri.

 

 

 

Ajută-le de poţi… Întinde-ţi mâna

Ei tot mai cred minciuna Ta cerească.

Învie morţii… Iată săptămâna

De când jelesc cei vii. Oh, prind să te urască

Şi cei mai credincioşi se leapădă de Tine.

În loc de rugi, rostesc blesteme. Mâine

Vor zgudui şi zările-Ţi senine

Pentru o bucata mucedă de pâine.

 

Pe jos un vaier se ridică-n noapte

Pământul faţa şi-o ascunde-n mâini

Prelungi suspine, rugăminţi în şoapte

Se-nalţă dintre ziduri şi ruini.

 

Mulţimi îndurerate de bătrâni,

Copii ca florie de câmp, senini,

Ridică ochii spre icoane arse

Morminte tinere pe lângă drum

Păzesc vieţi ce-s în pământ întoarse.

 

Din noi hogeaguri se ridică fum

Femei cu prunci în braţe la altare

Cu ochi curaţi Te caută-n văzduh

Presimt în inimi pacea viitoare

Le-nvie iar puternicul Tău duh.

 

Războinici tari cu suflete de piatră

Surâd ca-n vis câmpiilor de luptă

Ei văd cum altă viaţă le răsare

Se-ncheagă iarăşi vremea întreruptă

 

Sclipeşte-n zări odihnitoarei vatră

Pe drumuri vechi copiii îi aşteaptă

Ei vin mereu, zâmbind, cu faţa suptă

S-au războit pentru-o pricină dreaptă.

 

Durer, Iisus pe Muntele Măslinilor – Universul literar, 1927

 

 

Că totuşi jalea sufletul le-neacă

Atâţi tovarăşi ce-au cântat pe aici

Doar umbre-n nopţi târzii o să mai treacă.

Iertarea-n inimi lin îşi face loc

 

Şi mila-n lacrimi ochii trişti îmbracă

Sub streşini arma şi-o ascund. Acasă

Copiii toţi stau roată lângă foc.

Bogată pare vatra cea săracă

Ca-n basme viaţa iarăşi e frumoasă

Şi obrajii le râd vesel de noroc.

 

Ogorul negru pieptul îşi desface

Şi fierul luciu cântă pe câmpie

În aer suflete domnesc în pace

Ating din zbor colina argintie

 

Simt freamătul ce-n brazde tainic zace

Şi trupul lor ca purpura adie.

Cetăţi şi târguri freamătă în soare

Corăbii iuţi oceanele despică

Se aprind din nou boltitele cuptoare

Păduri, furnale cerul înnegresc

 

 

 

Pe cheiuri largi se-nalţă macarale

Semeţul piept vapoarele-şi opresc

Hamali spre punte o pornesc agale

Alţi saci se-aruncă proaspeţi pe cântare

Alţi muşchi plesnesc sub negrele poveri

Miroase a gudron şi-a dor de mare

Odgoane tari catargele strunesc

 

Se zbate-un suflet trist şi-o sărutare

Pecetluieşte cald trecutul ieri

Străine ţărmuri flutură în zare

Cetăţi de-argint, strălimpezi primăveri.

 

 

 

 

Şi Maica Domnului stăpânitoare

Le-adună iarăşi slabele puteri.

Un chiot viu. O salvă. Corăbierii

Se-ndreaptă necăjiţi spre nicăieri.

 

Luptăm mereu. Pe ţărmurile lumii

Se-nalţă ziduri, freamătă oraşe

Ciobanii turmele spre munţi le urcă

Sclipeşte-n zori luceafărul pe cer

Şcolarii-n cărţi învaţă ce-i viaţa

De pretutindeni, mâinile Te cer

 

Suntem bolnavi. Viaţa ne usucă.

Tristeţea neagră carnea ne sfâşie

Simţim pe buze şoapte de nălucă

Ni-i pasul greu pe-ntinderea pustie.

 

Unde ne duci? Spre ce minuni de mâine

Ne urci trudind în fiecare zi?

Primim în dar bucata Ta de pâine

Din lut şi somn ne-ajuţi să ne trezim.

 

Putea-vom oare în lacrimi răsplăti

Că ochiul Tău ne rabdă să trăim?

Loveşte-ne, căci dragostea Ţi-i vie

Flămânzi ne lasă, Te-om dori mai mult

Striveşte-ne, mereu te vom slăvi,

Redă-ne pacea, vei găsi tumult.

 

Stoarce ţărâna, vei zări iubire

Trudeşte-ne, mai tari ne vei afla.

În ochii stinşi visând nemărginire

Stă cerul plin de Îndurarea Ta.

 

Eşti pomul vieţii, noi suntem frunzare

Eşti vis, noi trupul Tău vom fi

Râu veşnic, Tu, noi unde călătoare

Timp luminat, noi umbre de o zi.

Semănător, în snopi ne vei culege

Eşti grâu etern, noi brazde şi pământ.

 

Eşti lege Tu, noi cei fără de lege,

Eşti gând statornic, noi purtaţi de vânt.

Eşti floare Tu, noi spinii Tăi firavi

În cer întâiul, noi mulţimi de rând

Eşti Tu puternic, noi mereu cei slabi

Tu arzi în veci, ne stingem tremurând.

 

Flacără trează, îţi suntem cenuşi

Temei de veac, noi pulbere în soare

Palat de-argint, noi prag suntem şi uşi

Obraz sublim, noi lacrimi trecătoare.

 

 

Durer, Învierea – Universul literar, 1927

 

(Zaharia, R. Ar, Antologie rădăuţeană, Cernăuţi 1943, pp. 114-118)