„În vremea când a apărut dl Iorga la Sămănătorul şi şi-a publicat lucrările de cercetare a neamului în timp şi în spaţiu, venind ca nişte întregiri la acţiunea sămănătoristă, pe atunci încă mai predomnea stilul maiorescian junimist. Stil prin tot al său academic, zgârcit la vorbă în aristocratismul lui, îndelung elaborat, care circumscria cugetării limite de netrecut decât sub pedeapsa de a cădea în lumea de toate zilele. A se fi lăsat fecundaţi de ea ar fi fost o profanare pentru aceşti cugetători de odaie închisă, doritori să rămână nişte Domni ai Sublimului în mijlocul societăţii ieşene semi-orientale, care le trezea amintirea işlicului şi halatului căzând trândav până în vârful imineilor. Dl Iorga vine ca un reformator al istoriei în convingerea că ea este o necontenită ciocnire de forţe în mişcare, şi, ca să surprindă vieţii durata istorica, istoricul trebuie să se umple mereu de trepidarea vieţii contemporane. Această reformă dinamică, introdusă de d-sa în istoriografia românească, stă în legătura cu intrarea vijelioasă a dlui Iorga în învălmăşagul vieţii care îl face să aducă scrisul mai aproape de toată lumea, să umanizeze stilul. Dl Iorga a făcut anacronic stilul maiorescian şi de mult scrisul epigonilor junimişti, al dlui Sextil Puşcariu de pildă, în ochii noştri este nu numai fără nici o însuşire literară, dar fără nici o vigoare, ministerial sau convenţional academic, de natură să nu răscolească nici străfunduri naţionale şi nici omeneşti.
Prefacerea aceasta s-a săvârşit prin trecerea de la cultul lui Maiorescu pentru abstracţiune la dl Iorga, care este un autor aplicat la plastic, vizibil, concret, înregistrabil prin control direct. Scrisul d-sale susţine şi realizează o fiinţă care întruneşte astfel de atribute. Nimic mai instructiv pentru această concepţie a dlui Iorga despre fiinţă ca aplicarea d-sale de a vedea neamul în tot cuprinsul ţării româneşti, de unde acele volume de călătorii în toate provinciile, şi Istoria Românilor prin călători, în care, atunci când lipseşte călătorul străin, i se substituie d-sa şi ne spune d-sa ce ar fi văzut la noi un astfel de călător. Dl Iorga este scriitor pe măsură ce se animează de fiinţa naţională, care-i dă forma ca şi artistului frumuseţea. În identitatea neamului de-a lungul istoriei şi întinderii ţării româneşti află d-sa identitatea sau necontrazicerea care stă la baza oricărui stil, oricărei vorbiri. Căci oricât ar fi negat principiul fiinţei în cultura modernă, tot la el revenim când vrem să înţelegem permanenţa manifestărilor omeneşti. Şi astfel se întâmplă că opera celor mai puţin dispuşi să primească absolutul, se exprimă totuşi în virtutea fiinţei, căci dacă nefiinţa, neavând existenţă reală, nici nu poate să se numească decât ca o lipsă a adevărului sau a binelui, o vorbire se compune prin raport cu ce este şi o face să fie. Ceea ce negăm noi este acest raport, fie el la Dumnezeu sau la creatură, voind ca în identitatea noastră cu noi înşine să nu avem trebuinţă de un alt termen. Cu totul dimpotrivă, identitatea spirituală a cuiva, fiind o ieşire din sine însuşi către altcineva, prin aceasta ea presupune o legătură continuă a omului în afară de sine, care manifestările lui morale, intelectuale şi estetice le face să se ţină într-un tot unitar. Şi astfel, unitatea de stil a unui scriitor nu este altceva decât răsfrângerea estetică a întregii sale identităţi spirituale.
Printr-o lipsă care în primul rând este a epocii, lipsă reflectată în direcţiunea nouă junimistă, dl Iorga n-a accedat la lucrurile metafizice şi s-a mărginit la înfăţişările relative ale realului, n-a mers niciodată la esenţa lui, căci nu sunt două feluri de real, ci două moduri de a-l aprehenda. Acela, dar, al absolutului dl Iorga nu l-a avut cu toată presimţirea sa de o ordine care depăşeşte faptele particulare cu aspectele lor contingente, la a căror cunoaştere s-a oprit d-sa. Şi cu această presimţire, pe care, departe de a o înăbuşi, i-a dat glas ori de câte ori a crezut că îndărătul lucrurilor stă o taină, dl Iorga se alege la o parte de Maiorescu, a cărui influenţă în privinţa relativistă asupra tinereţii d-sale o destăinuieşte undeva. Tot la acea vârstă dl Iorga a participat la mişcarea socialistă ieşeană, nu ştim în ce măsură; dar destul că începuturile sale literare, îndeosebi articole de critică, se fac sub îndrumările junimiste şi socialiste, şi ele se resimt de lipsa unui corp care să susţină gândirea, sunt fatidice, uşuratice, fără nici o atmosferă românească. Nu este dl Iorga, care a devenit cel ştiut de noi toţi, găsindu-şi fiinţa în neamul în care să se încarneze scriitorul. Cu alte cuvinte scriitorul nu era real. Convertirea d-sale la realul naţional va hotărî şi judecata sa de critică literară asupra scriitorilor din epoca Sămănătorului. Ei vor fi cercetaţi în sinceritatea şi durabilitatea operei lor, nu după cât vor fi de naţionali, ci după cât de reali vor fi. Simboliştii, de pildă, sunt judecaţi negativ, nu pentru că n-ar fi naţionali, fiindcă şi ei scriu limba dlui O. Goga, dar pentru că nu au sinceritatea acestora, le lipseşte realul de susţinere. Şi astfel naţionalismul, dintr-o experienţă personală de convertire a tânărului socialist Iorga în casa lui Haşdeu, care-i dă moţul distinctiv al sectei la o parte de pe frunte, a crescut până la un principiu general de estetică.
Într-o conferinţă despre Eminescu, dl Iorga arată cum Eminescu, înaintea filologilor, a cunoscut cărţile bisericeşti şi manuscriptele vechi: „El s-a cufundat în această limbă, i-a descoperi toate tainele: a fost astfel ucenicul râvnitor al tuturor scriitorilor pe care ni i-au lăsat veacurile cu mai puţin noroc decât al nostru”. Şi d-sa adaogă: „Limba aceasta nu era limba nelucrată a maselor populare, ci era, dimpotrivă, o limbă înfăţişând sinteza dintre graiul popular şi vechea literatură grecească”. Evoluţia urmată de Eminescu până atinge forma artistică desăvârşită, marcând în opera lui o altă epocă, nu poate să stea în legătură decât cu afundarea în vechea literatură, pe care ajunge să o asimileze ca fiind limba ei limba lui însuşi. Că limba nelucrată a literaturii poporale nu fusese destul pentru a da forma artistică aceea care a rămas până astăzi, o dovedesc înaintaşii lui Eminescu, un Alecsandri, cu totul lipsit de aderenţă la rădăcina cultă a limbii. A uita acest fapt formal şi calitatea dominantă de poet metafizic, înseamnă a nu înţelege pe Eminescu, care la gândurile sale avea nevoie de o limbă plimbată odată împrejurul speculării metafizice, şi limba aceea este prelucrarea în graiul nostru poporal a literaturii teologice greceşti. Înţelegerea aceasta justă a scăpat contemporanilor lui Eminescu, n-au avut-o nici cei cari l-au studiat în urmă; dar nu putea să scape dlui Iorga pentru că d-sa s-a simţit pe sine în evoluţia lui Eminescu, vreau să zic că, după cum Eminescu ajunge aici numai pe urma îndelungului contact cu textele vechi, tot astfel dl Iorga leapădă stilul spălăcit din tinereţea socialistă şi devine scriitorul autentic, devenind istoric, afundându-se în limba aceloraşi texte. Căci dacă între gândire şi stil trebuie să fie o perfectă concordanţă, gândirea oricât de abstractă ar fi tot trebuie să se acorde în stilul unei culturi naţionale, adeverind prin aceasta viaţă organică proprie. Şi poate din lipsa unui astfel de acord deţinem sterilitatea atâtor studii filosofice de la noi. Cugetările dlui Iorga sunt cea mai desăvârşită operă a gândirii abstracte în cel mai curat stil românesc, sunt ca o prelungire a acelei vechi sinteze, şi cuvântul pe care-l poate suferi forma lor este acela de strălucire, cu care se încheie o faptă de artă. Cât de departe suntem de aceia care se plângeau că nu-şi pot exprima înălţimea gândurilor din cauza îngustimii limbii româneşti, şi cât de aproape de aceia care o îngustează pentru că gândurile lor sunt tot atât de puţin înalte ca şi ale celorlalţi.
Ne găsim cu dl Iorga în faţa expresiunii originale a limbii noastre, care trece printr-o gravă criză în urma invaziei neologice în scrierile literare. Cu toate că nu e locul să dezbatem aici problema sub toate feţele, pentru a face înţeleasă şi preţuită originalitatea dlui Iorga, vom observa că, pe lângă stilul logic, limba noastră are stilul simbolic care-i creează însăşi originalitatea. În faţa stilului de preciziune logică, pierzându-se până la cronicari, aptitudinea simbolică a limbii este nepreocupată de originea latină a graiului nostru, sustrasă influenţei franceze, şi care instinctiv se închide în partea neraţionabilă a limbii, învăluită în taină şi poezie, originalitatea expresivă a cărţilor bisericeşti, a lui Eminescu, Iorga şi a scriitorilor dintre cei mai autentici. Prin acest simbolism al ei, învăţăm că limba românească poate să fie gândită, dar nu raţionată. Dacă nu ar avea fondul ei naţional propriu, cu pornirea raţionalistă din ultimul veac, cu prestigiul junimist care prin Maiorescu a dus-o la logicizare, dar mai cu seamă prin sintaxa orăşenească decalchiată după cea franceză şi cultivată de ziare, am ajunge să scriem o limbă care nu e de mirare s ă fie aşa de lesne înţeleasă de unii străini ca Francezii. Şi să nu se creadă că am confunda stilul simbolic din Cugetările şi mare parte din scrierile dlui Iorga cu stilul poetic. Precum există un stil literar în scrieri franceze care nu sunt literatură propriu-zisă, tot astfel trebuie să existe şi un stil literar românesc, independent de cel poetic, care să fie apt pentru orice cugetare şi fără a urma modelul logic francez, iar această aptitudine am văzut că limba românească o are în scriitorii noştri reprezentativi. Ea însă este ameninţată de pericolele semnalate în treacăt mai sus, şi au fost perioade zise literare în care stilul românesc a fost cu totul anulat în privinţa intelectuală. O astfel de perioadă a fost cea socialistă, iar după război, ceea ce s-a numit modernismul.
Însemnătatea dlui Iorga de la Sămănătorul n-ar fi măsurată în dreapta ei valoare dacă s-ar uita că d-sa vine îndată după Gherea, care putuse să fie la noi critic literar dintr-un imigrat, suflet rar şi ales, dar neştiutor de româneşte. Cazul lui Gherea a fost cu atât mai grav, cu cât a încurajat scrisul de la sfârşitul veacului trecut, care se scutea de orice calitate a limbii, în credinţa că o are pe aceea a ideilor. Se poate spune astăzi, în perspectiva vremii, că dl Iorga a salvat literele de la decăderea socialistă-poporanistă, redând limbii prestigiul şi strălucirea cu care ne-o transmisese scriitorii bisericeşti şi mireni. Fără îndoială că nici socialiştii şi nici moderniştii nu pot fi făcuţi răspunzători că din cauza atitudinii lor n-au avut simţul limbii. Totul stă în legătură cu talentul, care, dacă nu ar fi hotărâtor în judecata literară, oricine care ar scrie în reviste ori în genere „literatură” ar fi numai prin aceasta şi scriitor român. Cum stau lucrurile în realitate? În afară de Eminescu, poeţii din vechea ţară sau cei din Ardeal, fie dl Goga sau dl Blaga, şi prozatorii care ne dau stilul genului, şi printre ei, din actuala generaţie, în primul rând dl Mateiu Ion Caragiale, unii ca cei ardeleni suferind într-o egală măsură înrâurirea literaturii poporale şi a celei bisericeşti, scriu o limbă care creează însuşi stilul românesc literar; iar între criticii din vremea d-sale, singur dl Iorga l-a avut în măsura lor. De aceea ni se pare că prin d-sa se pune problema stilisticei româneşti, pentru ceea ce ne place să fie originalitatea noastră şi pentru păstrarea criteriului de verificare a cui este şi a cui nu este scriitor în raportul cu talentul limbii, care a fost ca şi anulat în ultimul timp. Nici debitul de idei mai mult sau mai puţin născute printr-o coabitare cu originale străine, şi nici titulaturile generice de poeţi, critici sau pozatori nu vor scuti pe cineva de la cercetarea sa, sub acest raport, de îndată ce bate la poarta intrării în literatură. În virtutea democraţiei, socialiştii au condamnat la moarte stilul, ca o vechitură care împiedică egalizarea între oameni, şi astăzi un scriitor care deţine virtuţile limbii ca dl Iorga este pur şi simplu confundat în masa tuturor celor cari scriu şi vorbesc. S-a mers până acolo de către socialişti-poporanişti că s-a îndreptăţit teoretic dispariţia stilului.
Părerea că stilul falsifică vorbirea naturală, lasă că nu se poate susţinea din cauză că nici vorbirea nu mai este naturală de îndată ce se exteriorizează în limbă, îmbrăcând expresiunea cultivată, un produs social, aşadar „artistic” sau artificial, dar această părere e nefundată şi din pricină că cine nu face înadins stil pentru stil va fi tot atât de natural în scris ca şi în vorbire, scrisul îi va reda vorbirea, bineînţeles vorbirea sa, căci doar de aceea stilul e omul, şi astfel între o pagină şi un fragment de discurs nu putem face deosebire la dl Iorga. Cât de natural, în înţelesul celor zise aici, este stilul dlui Iorga, acelaşi, fie că se îndreaptă către un public cultivat sau la popor, putem vedea prin comparare cu cei care într-un fel scriu la ziar şi într-altul în cărţi savante, adoptând după împrejurări maniere care sunt absenţa unităţii de stil personal. Am făcut aceste observări, de altminteri la mintea tuturora, spre a reieşi limpede că stilul românesc literar, fiindcă se înrădăcinează în limba veche cultă şi în graiul poporal, nu e câtuşi de puţin artificial, o limbă scrisă, aparte de cea vorbită, care printr-o astfel de ruptură să aducă pe departe cu aceea care a dat loc la două limbi în literatura franceză după epoca romantică. La noi legătura viabilă cu poporul ne-a ferit de o astfel de scindare şi dacă s-a produs totuşi un stil neologic, el este semnul distinctiv al acelora care se lasă duşi pasiv de vorbirea zilnică orăşenească, sau de împrumuturile sub titlu de rafinare europeană, într-un cuvânt, arată o cultură neasimilată, fie la propriu, fie cu privire la fondul naţional străvechi. Unde sunteţi izbiţi de stilul neologic, aveţi în faţă o caricatură culturală de oricât de sus ar veni.
Spiritului creator al dlui Iorga i se opune raţionalizarea, pe care d-sa a combătut-o sub toate înfăţişările, prin care se strecoară în cultură. În Introducere sintetică la istoria literaturii româneşti, d-sa spune: „Câţi nu au vrut să disece pe Eminescu, să afle tainele lui; dar tainele acestea, el însuşi nu ar fi putut să le exprime; ele erau ceva formal din adâncimea subconştientului său şi în care se îngrămădise tot ce dăduseră atâtea generaţii. Căci noi purtăm în noi chemarea generaţiilor de la care venim, şi misterul acela poţi oare să-l explici şi să-l pui în formule raţionale?”. Încercarea de a explica pe Eminescu raţionalist datează şi a trecut la alţii de la Gherea, oameni care nu purtau „chemarea generaţiilor de la care venim”. Dl Iorga a dat principiile organice ale culturii româneşti, dar în acelaşi timp şi principii estetice de cea mai superioară calitate, a căror delicateţe imperioasă cu lucrurile gingaşe a marcat cu geniul criticii pe Sainte-Beuve. Cine va şti să apropie pe criticul francez de d-sa şi să compare critica d-sale cu a acelora dintre contemporanii săi aplicaţi silnic asupra autorilor şi sfârşind prin a forţa lucrurile, va recunoaşte că în dl Iorga am avut pe Sainte-Beuve al nostru. A raţionaliza duhul cuvântului, a interveni conştient în procese organice, precum e în ultimul timp pornirea de a defini „specificul românesc”, nu e altceva decât o apucătură de barbarie, oameni care introduc la noi procedee ale popoarelor având îndărătul lor un trecut clasic şi fiind crescute de scolastică. Dascălul nostru a fost ca şi acolo tot biserica, dar câtă deosebire între o cultură şi alta, dacă le privim numai din punctul de vedere al formării chipului de a gândi: – acolo, dacă ideile se orânduiesc într-o ierarhie care le este prescrisă mai dinainte, în vederea înlănţuirii lor silogistice şi definesc lucrurile plastic, vizual, şi-au ajuns chemarea şi fără a atinge o valoare lăuntrică; – aici mişcarea lor liberă, libertatea în care se desfăşură nestânjenite de silogistică, este chezăşia că spiritul s-a afundat până la realitatea vieţii sufleteşti, nu a rămas pe dinafară în concepţie, şi căldura comunicativă a vorbirii, împărtăşirea sinceră a fiinţei scriitorului sunt ca şi obligatorii sub prelucrarea spiritului platonician şi a sfinţilor părinţi ai bisericii, de a căror persistenţă vie în viaţa noastră culturală ne dă o idee îndestulătoare chiar şi numai o fugară privire peste vechea Bibliografie românească. Nici un altul nu s-a făcut expresiunea mai potrivită a acestui fond propriu ca dl Iorga, care în oroarea instinctivă de orice fel de sistematizare silnică, în cultivarea a ceea ce vine spontan şi sugestiv reprezintă cea mai autentică tradiţie. Această potrivire a cugetării sale cu a vechiului nostru scris a fost şi o necesitate a cugetării istoriei noi, care s-a emancipat de retorismul clasic, de stilizarea literară.
Asemănările dintre istorie şi roman sunt folositoare mai mult pentru a da la iveală deosebirile lor esenţiale. Romancierul, care e omul înzestrat cu darul de a povesti istorii, nu ajunge la povestire decât întunecând memoria istoriilor trăite de el. De aceea se poate zice că, dacă romanul este totdeauna o istoric, istoria nu trebuie să fie niciodată un roman. Ceea ce au comun este facultatea memoriei, fantasia, şi dl Iorga ţine să distingă „fantasia literară care scoate opera din creierul artistului”, de „fantasia lui (a istoricului) care e fantasia reproductivă, creatoare şi ea în felul ei, căci din cenuşa ei învie o epocă moartă”. Dar în loc să se poarte ca memoria în trecut, fantasia se aplică la prezent, şi astfel înţelegem când spune dl Iorga în Două concepţii istorice: „Dar viaţa care se desfăşură e cel mai bun învăţător pentru a se putea desluşi viaţa a cărui desfăşurare s-a isprăvit”. Şi pragmatic d-sa îndrumează istoricul ca „în tradiţiile satelor să caute „acele cunoştinţe prealabile care vor umplea lacuna considerabilă pe care o lasă în trecutul nostru izvoarele străine ale lumii civilizate”. Ţăranul ca document al trecutului prin mijlocirea fantasiei a fost consecinţa şi istorică şi literară cea mai fecundă în opera dlui Iorga; el i-a dat sensul plastic de fiinţă naţională. Iar romanele istorice ale dlui Mihail Sadoveanu n-ar fi luat naştere fără de ţărănismul sămănătorist, fără de fantazarea artistică deasupra satului actual, locul lor de plecare, şi mereu va rămânea perechea Iorga-Sodoveanu, care face Sămănătorul. Această trebuinţă a istoricului de fantasie împreunată cu viziunea profetică a omului de acţiune este memoria sub toate înfăţişările ei, care la dl Iorga a întrunit România sub întreitul aspect, veche, actuală şi viitoare.
Istoria se mai apropie de roman prin nepreocuparea de frumuseţea stilului. Despre Tolstoi, care, cu Război si pace, este cât mai aproape cu putinţă de istorici, Melchior de Voguë ne informează că în original n-are deloc stil. Distingerea cucerită de curând dintre proza artistică sau frumoasă şi roman poate fi extinsă şi asupra istoriografiei noi, care ţine ca jertfirea stilului frumos să fie altfel decât istoria veche retorică. S-a spus de atâtea ori că dl Iorga „nu are stil”, ceea ce înseamnă că nu scrie aşa de strălucitor ca dl Sadoveanu sau ca Neculae Bălcescu, exemplarul de la noi al istoriei fermecătoare. Judecat însă sub aspectul obiectului său, dl Iorga nu numai că a curăţit istoria de retorismul romantic, dar adaptându-şi cugetarea la sinuozităţile vieţii, redând înfăţişările atât de variate ale oamenilor şi întâmplărilor cu convingerea că niciodată una nu se aseamănă alteia, d-sa a reformat concepţia scrisului în general şi şi-a extins influenţa peste câmpul istoriei.
După dl Iorga se scrie altfel, altfel de cum se scria după junimişti. Dacă s-a pierdut din preciziunea de la suprafaţă a acestora, s-a câştigat în înavuţirea vocabularului. Căci nimeni, de la Eminescu, încoace, n-a avut o limbă mai bogată ca dl Iorga, din toate regiunile şi din toate timpurile, şi supusă celor mai variate flexiuni sintactice. Se vorbeşte de inovarea în limbă a dlui Tudor Arghezi. Adevărul este că dl Arghezi se foloseşte de revoluţia sintactică a dlui Iorga, acea topică liberă, care lasă cuvintele să cadă unde sfârşeşte gândul, nu unde ar duce regula canonizată.
Dar, pe lângă îmbogăţirea lexicală, dl Iorga a contribuit mult să facă scrisul mai omenesc, d-sa direct şi influenţând şi scriitorii. Iar această contribuţie este produsul concepţiei d-sale în general. Dl Iorga, care are simţul ontologic al întregului tot universal – după d-sa morala este „pentru a duce mai departe în menirea ei, desigur dumnezeiască, umanitatea însăşi”, nu putea să aibă despre om decât o vedere realistă căci d-sa este un metafizician instinctiv. Şi atunci, cunoaşterea trecutului omenesc trebuie să fie „nu în solemne figuri convenţionale ori în grupări estetice cu atitudinile eroice, ci în toată mărimea şi mişelia, în toată valoarea pozitivă şi în toate scăderile de slăbiciune ale lui”. Iar toată mărimea şi mişelia în care sunt zugrăviţi domnitori, oameni politici şi cărturari, formează însăşi concepţia creştină, pascalian-dostoewschiană, care, opunându-se celei olimpiane a lui Maiorescu, ne introduce în diversitatea celor două stiluri. Imaginea lui Maiorescu despre om, pe care a căutat continuu să o facă pe seama sa, netulburat de misterul metafizic şi nici străbătut de vreo dramă sufletească, un cuget curat care între fiinţe este dat numai prototipului îngeresc, această imagine se reflectează în moleşeala, lâncezirea din scrisul său, care urmărind omul ca echilibru în mişcare, îi contraface firea şi duce de-a dreptul la îndoială. Nu e, dar, de mirare că într-o intelectualitate impregnată de scepticismul lui Maiorescu, dl Iorga a apărut ca un revoluţionar, îndrăznind să răscolească adâncimi şi să se dedea la o puternică elocvenţă, căci dacă stilul său nu a fost retoric, totdeauna este elocvent”[1].
[1] Dragnea, Radu, Unitatea de stil, în Gândirea, No. 6-7-8, iunie-august 1931, pp. 261-265
