Ucigaşii ignoraţi ai lui Nicolae Iorga (IV)

„Societatea românească nu e, cele mai adesea, un sol spiritual, în care să încolţească şi să înflo­rească psihologia autentică a omagiului. Jumătate din ceea ce se scrie la noi e critică de toate felurile şi, mai ales, de felul cel mai rău: critică de negaţie, nu de valorificare. Românul nu s a născut poet, ci critic. Iar criticul acesta, când nu poate nega, se hotărăşte să linguşească. Cum zice Neculai Iorga însuşi: „în ţara unde combaterea înseamnă batjocura, fireşte că adeziunea nu poate fi decât linguşirea”. Între negaţie şi adulaţie, oscilează, ca o fatalitate, sportul literar al atâtora din publi­ciştii români. Dar în această ambianţă morală nu poate prospera ideea de omagiu. Căci omagiul adevărat e dezinteresare, rămânând totuşi o bucurie aşa de intensă, de luminoasă, aproape mistică, încât e ca o chestiune personală, vitală. Omagiul are, în acelaşi timp, ceva din bucuria în faţa unui răsărit de soare şi din bucuria unei izbânzi personale. Omagiul este el însuşi o valoare culturală şi după cum admiraţia conştientă, proporţională şi dezinteresată, înnobilează un om, omagiul autentic înnobilează o societate. Dar omagiul mai înseamnă ceva: el implică întreaga conştiinţă a greşelilor sau defectelor factorului cultural omagiat. Un om sau un produs cultural fără nici o scădere n-ar merita omagiul, fiindcă ar fi neuman, ar fi, în splendoarea sa hermetică, o expresie a morţii. Nu se înduioşează şi, cu atât mai puţin, nu se închină nimeni în faţa unei sfere sau a unei alte valori geometrice. Ceea ce dă căldura şi acea propulsiune de sublimare a operelor mari este mediul lor eroic uman, mediul de lupte interne şi de scăderi, din care s-a înălţat flacăra. Într-un peisagiu cât de înălţător, umbrele sunt tot aşa de necesare cât şi lumina. Mai mult încă: oricine are o ex­perienţă a vieţii şi a putut, măcar în rare momente, să se ridice la nuanţe de înţelepciune, ştie că dacă scăderile sunt necesare, ele sunt şi impersonale: defectele oamenilor sunt anonime, calităţile sunt personale. Defectele, suntem noi cu toţii, specia. Calităţile sunt salturile organice de perso­nalizare şi de învingere. În omagiu, ne bucurăm, religios şi cu elocvenţa de care suntem în stare, înaintea realizărilor pozitive şi, printr-o înţelegere rapidă şi o înclinare mută, lăsăm restul – nu­meros sau puţin numeros, dar întotdeauna fatal – pe seama vieţii şi a condiţiei umane, afară dacă acest rest nu ne este el însuşi scump, fiindcă a fost prezent în economia intimă a producerii operei. Să ai predilecţia de a diversifica cu lentile deformante ori de a scurma cu scalpelul criticii, în ceea ce formează neajunsurile unei activităţi? Sunt critici carie gustă bucuria de a schimonosi armonii naturale, pentru a avea prilejul să contemple numai caricaturi. Acestora le-a spus N. Iorga de de­mult: „unde se lucrează, e şi de măturat; sunt oameni care fac numai atât”. Sau: „cutare se miră că în codrii dumitale sunt mai multe vreascuri şi frunze moarte decât în livada lui”. Va fi scutit Neculai Iorga, în aceste momente de sărbătoare şi în ţara, în care, de obicei, se critică pentru a se distruge duşmanul ori concurentul sau se linguşeşte tiranul ori ceea ce pare aşa, de critica sterilă şi inoportună şi de adulaţia nu mai puţin sterilă? Va înţelege oricine că datoria lui e să desprindă, din această splendidă şi fastuoasă octavă de raze solare, care e opera profesorului şi apostolului Neculai Iorga, măcar o răsfrângere de lumină înlesnind contemplarea ei din partea celor mai umili decât dânsul?

Căci sufletul lui N. Iorga cine l-ar putea înţelege în întregul său? Într-o cugetare din timpul tinereţii, el a spus că a înţelege în totul o carte înseamnă aproape a putea şi să fi scris acea carte. Atunci, la fel am putea spune că a înţelege complect un om e aproape a fi capabil şi să… fii acel om! Dar cine ar putea fi Neculai Iorga? Cine l-ar putea reface în întregime, prin simpatie intelectuală, în el însuşi, pentru a-l studia şi a-l reda? Cine, pe întinsul României Mari, nu-şi simte lutul personal sau aerul de impietate numai gândind în sine o astfel de ipoteză? Pentru Neculai Iorga se vor face în viitor societăţi, care să-l studieze, aşa cum se face în Apus pentru oamenii mari şi complecşi. Altfel, şi până atunci, cine se va apropia de opera lui va fi ca trecătorul care se mulţumeşte să ia o floare dintr-o grădină întinsă de trandafiri sau un spic, un bob bun, dintr-o holdă nesfârşită de grâu.

Acum câteva decenii, la sfârşitul secolului trecut, era în România o pustietoare deprimare morală, cu totul de altă natură decât cea de azi. Depresiunea actuală are la bază cauze în primul rând economice şi politice. Atunci cauzele erau în legătură cu evoluţia culturii române şi a spiritului culturii europene. Era în vremea când Vlahuţă scria „Unde ne sunt visătorii?”, întrebându-se dacă e „melancolia secolului care moare” ori „doliul ce se exală de pe atâtea mari morminte sau altceva, pe care el nu-l ştia, însă producea acea impresie de parcă ar fi stat „să bată ceasul stingerii universale”. Ce se întâmplase? Spiritul culturii noastre intrase într-o fază de oboseală, pe deoparte, de negaţii fundamentale, la mulţi, pe de alta. Oboseala era firească, după epoca eroică a renaşterii noastre. Iar negaţiile erau în număr de patru: negaţia naţională, negaţia vieţii, negaţia religioasă şi negaţia morală. Socialismul, oricât de generos, care-şi făcuse apariţia, şi umanitarismul impropriu înţeles negau ideea etnică. Pesimismul eminescian, devenit o modă, aliindu-se cu oboseala societăţii noastre şi ignorând puternicul optimism practic şi social al poetului, care, dacă pentru marele său suflet chinuit, a avut accente de pesimism poetic, a fost însă un afirmator al vieţii pentru societate – a produs negaţia vieţii. Pozitivismul culturii europene din secolul al nouăsprezecelea, importat la noi, începuse să-şi producă roadele, încă mai de demult, fiind ajutat acum de socialism, producând astfel negaţia lui Dumnezeu. Iar negaţia morală venea de la sine nu atât afirmată, cât ca o stare de spirit, ceea ce e şi mai primejdios, în urma negaţiei vieţii şi a religiei. Era deci atunci la noi un monstru sufletesc cu patru capete, un dragon, pentru care trebuia un arhanghel să-l răpună. Acest arhanghel era aşteptat, cu elegie şi cu speranţă, de către cei mai sensibili:

„Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,

Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?

Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte…”.

Şi semănătorul, cruciatul chemat să lupte cu armele spiritului şi să schimbe atmosfera de depri­mare a culturii noastre, a venit. El a fost Neculai Iorga.

Împătritei negaţii de mai sus, N. Iorga i-a opus, cu toată forţa şi bogăţia personalităţii sale, o împătrită afirmaţie. În primul rând, afirmaţia realităţii naţionale. E oare nevoie să insistăm în acest sens? Dar nu respirăm cu toţii atmosfera naţionalistă, în înţelesul cel mai bun, creată înainte de toate de vraja inspiraţiei şi muncii sale?

După aceea, afirmaţia vieţii morale. Am spus „după aceea”, dar, de fapt, la Neculai Iorga, mai mult decât la oricine, nu se poate despărţi viziunea etnică de viziunea morală, în practica lu­crurilor. El n-a făcut acest lucru nici măcar teoretic, deşi se poate face. Pentru N. Iorga moralul e valoarea supremă a vieţii. A dovedit-o mai ales atunci când a subordonat esteticul moralului. O carte frumoasă, dar veninoasă, e pentru Neculai Iorga asemenea acelor plante de câmp, ale căror flori, oricât de frumoase, nu le apără de coasă. A scrie o carte e pentru el „a face actul social al frumuseţii şi înţelepciunii”. Un gând curat exprimat poetic e „ca o icoană îmbrăcată cu argint”. Orice carte trebuie să tindă a fi cât mai mult aşa. Care intelectual, isprăvit sufle­teşte, ar putea tăgădui această poziţie spirituală a lui Neculai Iorga? Un estetician pur şi exclusiv nu înţelege aceste lucruri şi din punctul său de vedere are dreptate. Atât că punctul său de vedere este esenţial fals: problema artei şi moralei nu se rezolvă în estetică, ci în filozofia culturii. Iar omul de cultură chemat să înalţe cultura românească, la sfârşitul secolului trecut, trebuia să aibă un orizont de ansamblu, iar nu viziunea unei parcele de realitate. Simpla critică estetică ar fi fost mai prejos de misiunea sa istorică: aceasta cerea cu necesitate o critică culturală. Dar atitudinea morală a lui Neculai Iorga nu s-ar putea nici măcar bănui, fără considerarea puterii sale de iubire umană. Aici e poate, dacă ne e îngăduit să o credem şi să o spunem, miezul misterios şi cheia construcţiei sale sufleteşti. Din nefericire însă greu vom înţelege noi, oamenii în genere, la care iubirea e o excepţie a vieţii noastre şi nu însăşi ţesătura ei, intensitatea şi natura iubirii lui N. Iorga. Ciudat şi preţios amestec natural de mesianism şi totuşi de adâncă umilinţă morală, de anonimat moral, această iubire e tot ce poate fi mai greu de înţeles de către cei mulţi şi care, de fapt, e domeniul cel mai necunoscut din sufletul lui Neculai Iorga, în România. Iar la această configuraţie ocultă, de o nobleţă nebănuită, a iubirii, Neculai Iorga adaogă puternicul său prag­matism moral. Sar putea face interesante asemănări, dar şi deosebiri esenţiale, între pragmatismul lui N. Iorga şi pragmatismul filozofic al lui James de pildă. Oricâte deosebiri ar fi, un lucru e comun însă: valorificarea faptei.  După Neculai Iorga, în viaţa oricărui om trebuie să existe o rentabilitate morală maximă, dacă ne putem exprima într-un stil pe care el nu l-ar admite. Neculai Iorga nu înţelege morala fără iubire şi nu înţelege iubirea fără fapte. Exemplul său – ininteligibil, atât ne depăşeşte – de muncă, e dat mai ales de această concepţie pragmatistă a iubirii, adăogată unui extraordinar echilibru intelectual şi vital. Când Neculai Iorga zice că trebuie să laşi mereu, până la sfârşitul vieţii, odihna ta tot pentru ziua de mâine sau că Adam a făcut bine păcătuind, dacă în rai nu era muncă, ori că trebuie să te înlănţui în viaţă bătându-ţi singur piroanele, se vede tocmai această concepţie voluntară şi lucrând totuşi ca sub comanda unui infinit moral, de voluptuoasă şi totuşi ascetică auto-răstignire activă. Neculai Iorga vrea o consumare continuă, o aprindere necurmată, pe drumul epic al vieţii, astfel încât, la moarte, să nu mai cobori aproape nimic în pământ! Spunea odată, în ultimii ani, Neculai Iorga: „eu vreau să zidesc. În fiece an, vreau să văd zid nou, n-am linişte până nu văd mistria mergând!”. Zicea la propriu, dar aceasta are şi un sens figurat impresionant:

„var şi cărămidă

că-i pustie multă

că-i lucrare lungă!”,

cum spune cântecul bătrânesc…

La afirmaţia morală, Neculai Iorga adaogă afirmaţia religioasă. Desigur, cine ar voi să asi­mileze în chip absolut religiozitatea sa cu dogmele şi canoanele oricăreia din religiile tradiţionale ar întâmpina dificultăţi tot atât de absolute. Dar nu aceasta ne interesează aici, ci suflul şi vi­ziunea sa religioasă. Pentru N. Iorga, religia trebuie să izvorască din inimă, Dumnezeu să fie văzut mai ales în natură, în realitatea generală, iar dovada religiozităţii să fie, şi aici, faptele bune. Neculai Iorga condamnă raţionalismul şi orice discuţie în religie, neavând încredere în puterea raţiunii când e vorba de metafizică. Pe Dumnezeu îl vede în lume, în toată măreţia lui, asemenea acelui erou al Iui Ibsen, care zicea că numai bolţile cerului sunt atât de mari încât să cuprindă minunea divinităţii. Iar faptele sunt cea mai potrivită rugăciune. Afară de aceasta, religia mai e necesară, pentru N. Iorga, din punct de vedere moral, după cum s-a putut vedea. Ca alinare în viaţă. Şi ca un chenar grav, misterios şi absolut, la imaginea lumii: „credinţa e podul de aur peste ne­mărginirea necunoscutului”.

În sfârşit, Neculai Iorga înlătură, cu un gest superb de moralist de rasă, pesimismul. Desigur, el are un anume pesimism relativ, inspirat de amărăciunile vieţii şi de mediocritatea morală a oame­nilor. Dar viaţa trebuie trăită, căci e datorie. Afară de aceasta, oricât de mare ar fi durerea şi de puţină bucuria pe lume, presupunând că ele s-ar putea măsura, bucuria are o valoare imensă, hotărâtă tocmai de imensitatea durerii: „dă-mi durere ca să învăţ a mă bucura”, spune, eliberat de povara durerii ce nu poate vedea dincolo de ea, Neculai Iorga!

Prin această împătrită afirmaţie, N. Iorga şi-a îndeplinit, şi-şi îndeplineşte, azi mai mult ca oricând, rolul său istoric unic în evoluţia societăţii româneşti. Prin afirmarea neostenită, apostolică şi, de atâtea ori, genială a acestor patru valori ale culturii, pe care le supra-ordonează tuturor celor­lalte elemente ale sufletului, izbutind să formeze cu timpul din ele o singură viziune complexă şi organică – „sămănătorul” aşteptat, care a înţeles nu numai să semene, ci să cultive mereu semănătura, aruncând necontenit seminţe noi, a făcut educaţia societăţii româneşti. Azi ne lipseşte încă mult. Dar ce s-a făcut e incomensurabil şi e opera aproape numai a lui Neculai Iorga.

Dar meritele atitudinii spirituale a Iui Neculai Iorga nu se opresc aici. Prin împătrita afirmaţie de valori, el a sintetizat şi a recomandat, cu puterea prestigioasă a personalităţii sale, o concepţie de cultură, care are însemnătate în ea însăşi – şi deci pretutindeni, nu numai la noi. După aceea, această concepţie de cultură se poate aplica în viaţa societăţii generale, dar ea se poate aplica şi în viaţa mai locală a şcolii, adică a educaţiei nu în sensul larg de mai sus, ci în sens mai restrâns şi mai propriu. Pentru educatori, fie că aceştia fac direct apostolat social, fie că aparţin şcolii, concepţia în chestiune le dă ceea ce se cheamă scopul educaţiei. Aşadar, scopul educaţiei va fi, după Neculai Iorga, primordial moral. Şcoala va fi în legătură cu viaţa, adică în legătură cu realitatea infinită şi sacră fiindcă e singura realitate. Iar pentru a fi în legătură cu viaţa, educaţia trebuie să fie esenţial morală şi, în acelaşi timp, spontană în spiritul ei şi practică în rezultate. În misiunea scolii, Neculai Iorga profesează un practicism salutar, pătruns de simţul omeniei, de religia celei mai nobile mora­lităţi. Dar aderenţele sale cu educaţia se văd nu numai din atitudinea faţă de viaţă sau concepţia despre cultură, ci, cel puţin tot atât, şi din mijloacele pe cari le-a întrebuinţat, timp de patru decenii, pentru răspândirea culturii, mijloace dintre care pe multe le-a recomandat chiar, în chip explicit, pentru procesul de răspândire a culturii în societate şi pentru educaţia în şcoală. Didactica lui N. Iorga e interesantă şi cu accente de iluminare şi generozitate de un patetism covârşitor. Aici nu poate fi vorba decât de schiţarea câtorva linii ale acestei didactici.

Neculai Iorga face parte din acea rară categorie de nobili răzvrătiţi, care se revoltă contra unui lucru fiindcă au întotdeauna ceva pozitiv de pus în loc. Iar una din răzvrătirile sale, încă din prima tinereţe, a fost provocată de adânca şi morala aversiune pentru tot ce e formă mai mult sau mai puţin goală, pentru tot ce e rigiditate şi uniformizare. Aceasta pentru că N. Iorga are un profund sentiment al organicului, al vieţii, pe care vrea s-o vadă şi să o simtă pulsând şi comunicând peste tot, prin ridicarea barierelor artificiale ce i se pun în cale, fie de tradiţie, fie de oameni fără gene­rozitate sau care au pierdut ori n-au avut niciodată viziunea realităţii vii. De aceea Neculai Iorga e nemilos faţă de tot ce se cheamă tiranizare a spiritului şi vieţii, de oriunde ar veni: programe, exa­mene, note, sisteme, disciplină înţepenită… Explicarea atitudinii sale faţă de sistemele de filozofie aici trebuie căutată, ca şi duritatea cu care tratează învăţământul secundar – şi mai ales liceul, căci liceul e şcoala tipică a formalismului, a lipsei de legătură cu viaţa, a „noii scolastici”. Această revoltă a lui Neculai Iorga, în numele moralei şi a sentimentului vieţii, e atât în domeniul educaţiei intelectuale, cât şi în acel al educaţiei morale şi fizice. El va scoate din programul şcolii tot ceea ce elevii nu pot înţelege; va cere, în educaţia morală, în locul disciplinei de înţepenire ori de fariseism de azi, o educaţie foarte serioasă dar liberă; şi va cere un nou regim pentru viaţa trupului în şcoală, căci aceasta trebuie să fie, ca la Eleni, sănătate şi frumuseţe. Atât de mare este necesitatea vieţii ne­falsificate la Neculai Iorga, încât, pentru explicarea acestui aspect al său – care e fundamental – ar trebui să se facă legătură cu spiritualitatea bergsoniană. Dacă pragmatismul ajută la lămurirea scopului lui N. Iorga. bergsonismul poate ajuta – şi rezultatele ar fi uneori surprinzătoare şi edifi­catoare – la lămurirea mijloacelor sale, a elanului şi ritmicii sale vitale, fără ca acestea să poată intra, natural,într-o formulă, aceasta contrazicând de altfel şi spiritul lui N. Iorga şi bergsonismul însuşi.

În locul metodelor şi spiritului de silnicire şi inutilizare a vieţii, care domină încă aşa de mult în şcoli, Neculai Iorga va cere o educaţie a vieţii pur şi simplu. O educaţie a vieţii atât în scop, cât şi în mijloace. În locul formelor abstracte, va cere lucruri, intuiţii. N. Iorga este un maestru al intuiţiei, dacă nu sub forma prezentării lucrurilor înseşi, căci aceasta nu se poate în istorie, dar sub forma, tot atât de pedagogică, a puterii de evocare. Cine-l întrece, şi în această direcţie, pe Neculai Iorga? Figurile îndepărtate ale trecutului nostru, de la voievozi, mitropoliţi, oşteni de frunte, şi până la micii neguţători, tipografi, ţărani şi „popi”, care, ca cei din Ardealul medieval, îşi păzeau turma de oi la propriu şi la figurat, trăiesc pentru noi în opera lui Neculai Iorga, care, din cauza aceasta, nu e în primul rând istoric, ci în primul rând educator. El ne-a creat încă o dată istoria. Dar „Oamenii care au fost”? De fapt, nu oameni care au fost, ci oamenii care sunt, atât de mult ei trăiesc încă în paginile lui Neculai Iorga, acele pagini înmuiate în poezie adâncă, înfiorare, filozofie, tristeţe şi totuşi optimism, linie aspră de cugetare şi horbotă poetică, asemenea unui basorelief graţios şi arhaic, pagini în care sunt animate, ca într-un panteon viu, figurile dispărute mai ales ale culturii noastre din urmă!

S-ar greşi însă dacă s-ar crede că Neculai Iorga se opreşte la intuiţia concretă, la intuiţia propriu zisă. El a întrebuinţat şi ceea ce se cheamă intuiţia intelectuală şi supra-intelectuală. Puterea de inspi­raţie, de ghicire a adevărului, a lui Neculai Iorga, acolo unde lucrurile şi documentele nu există sau în domeniul vieţii morale şi metafizice, nu e întrecută de nimeni în România. Mai ales intuiţia sa în domeniul moral-metafizic interesează educaţia. Căci N. Iorga, deşi a combătut adeseori misti­cismul şi filozofia, are un profund sentiment al misterului şi al înţelepciunii, ceea ce, de altfel, concordă cu toată formaţia sa sufletească. Neculai Iorga n-are nimic din neajunsul acelor bărbaţi de cultură, de aiurea şi de la noi, cărora le lipseşte etajul de sus, le lipseşte sensibilitatea metafizică, „priza” asupra lucrurilor care nu se pot şti, dar care trebuie totuşi ghicite, într-un fel, fiindcă de acolo ne tragem tot izvorul vieţii noastre, fără de care totul degenerează în cabotinism vital, oricât de mari ar fi inteligenţa sau rafinarea estetică, sau în deznădejde. Prin puterea sa de intuiţie abstractă, Neculai Iorga e în permanentă legătură cu tărâmurile neştiute şi infinite ale vieţii, pe care, chiar dacă nu le cunoaşte, dar le înţelege porunca misterioasa şi continua. Aceasta e ceea ce dă aerul major de transfigurare a vieţii lui Neculai Iorga, ceea ce îl ajută la rându-i să transfigureze viaţa altora, a societăţii şi şcolii, angajându-le pe drumul mobilării. N. Iorga ascultă necontenit marile, pe veci neînţelesele, dar efectivele porunci ale lumii de dincolo, de care ţine lumea de aici. De aceea viaţa lui Neculai Iorga e o oficiere neîntreruptă. De aceea e un educator permanent.

Dar Neculai Iorga orator? Transmiterea directă a cuvântului e mijlocul educativ, pe care l-a întrebuinţat cel mai des în viaţa sa. Chiar o mare parte din opera-i tipărită a fost, întâi, discurs sau conferinţă. Iar oratoria lui Neculai Iorga, pe lângă faptul că e o minune în ea însăşi, de aceea nu o analizăm, dar a izbutit să realizeze o minune şi alt sens: să facă dintr-un procedeu adânc compromis în ţara noastră, şi nu numai în ţara noastră, pentru opera de educaţie şi de răspândire a adevărului, un mijloc de autentică şi tulburătoare înnobilare a vieţii, redând astfel cuvântului, de care cei vechi legau virtuţi de vrajă şi de schimbare ori clădire a „lumilor din senin”, rostul şi puterea sa, pe care le-a avut în propaganda apostolilor, a tuturor religiilor şi în viaţa tuturor marilor idei morale.

Dar talentul satiric ori numai de umor, ori şi una şi alta, al lui Neculai Iorga? Talent pe care, iarăşi, l-a luat de la îndeletnicirile lui curente de răzbunare personală ori de simplă voluptate estetică, după cum e la noi, şi l-a subordonat servirii idealului moral. N. Iorga n-a întrebuinţat acest mijloc de educaţie – care e totuşi un mijloc însemnat de educaţie, oricât ar degenera – decât numai când a fost nevoie şi numai pentru rosturi educative. În atmosfera culturală cotidiană de la noi, în care mişună pamfletarii de toate calibrele şi de toate deficienţele morale, pilda lui Neculai Iorga, care e totuşi talentul cu cele mai multe resurse satirice, cele mai multe însă neutilizate, de la noi, e profund educativ şi e o indicaţie imperativă pentru orice scriitor de bune intenţii şi pentru oricine într-un cadru cât de modest, e chemat să facă educaţie.

Dar activitatea practică a lui Neculai Iorga? Căci el a găsit timp să ridice atâtea fundaţii şi să fie prezent, cu patronarea sau cu colaborarea directă, în atâtea întreprinderi gospodăreşti. Nu numai atât: chiar în şcoală, N. Iorga vrea ca elevul să aibă o activitate practică, ceea ce vine şi în sprijinul şcolii active. Aici e deci un alt principiu al didacticii sale, însemnat mai ales într-o ţară de oameni teoretici.

Cel mai mare mijloc de educaţie al lui Neculai Iorga este însă iubirea. Aceasta am văzut-o în scopul său, în concepţia de viaţă, şi o vedem acum în mijloacele sale, ceea ce-i verifică adâncimea în sufletul său. Iubirea e scop şi mijloc, este esenţa vieţii. E greu pentru recoltele noastre de levantini morali să înţeleagă aceasta, dar acesta e continentul moral nou, pe care Neculai Iorga îl aduce, înainte de toate, în viaţa noastră. Desigur, o iubire fără margini, dar o iubire implacabil disciplinată de comandamentele seriozităţii morale, mergând, dacă e nevoie, până la asprime. Nimeni în Ro­mânia n-a iubit şi nu iubeşte mai mult omul, copilul, ca Neculai Iorga. E ceva din Rousseau, dar în alt gen şi autonom şi mai ales fără anume erori ale acestuia. Dar mai ales fără nimic din libertinajul unor urmaşi, în pedagogie, ai lui Rousseau. N. Iorga înţelege iubire părintească, şi această expresie spune totul. Înainte de orice, prin iubire înţelege Neculai Iorga să se cucerească sufletele, să se propage adevărul, să se cucerească noul Ierusalim al vieţii morale. Iată cugetări de meditat: „Singura cetate, care nu se poate lua cu sila, e sufletul omului”. „Nu poţi lucra fierul până nu l-ai încălzit, şi sufletele oamenilor tot aşa de puţin”. „Precum trupului îi trebuie aer, aşa sufletului iubire, ca să răsufle: în mulţi sufletul moare pe încetul fiindcă n-o au”. „Ca să vezi că o nălucă nu e un adevăr, nu căuta s-o loveşti, ci caută s-o îmbrăţişezi”. „Se poate floare fără rod, dar nu rod fără floare”. Şi aceste exemple de cugetări s-ar putea înmulţi, căci gândul lui Neculai Iorga se îndreaptă des asupra realităţii iubirii. E însă o cugetare cu o imensă parte de adevăr, usturătoare, obsedantă, îndelung elocventă. Iat-o: „Pedagogia c surogatul ştiinţific al iubirii părinteşti către copii”! Conducătorii atelierelor ştiinţifice de azi, care fabrică pedagogi de serie, pedagogi înarmaţi cu teste şi instrumente de laborator, dar fără pic de iubire şi devotament, pedagogi de prezumţie şi de şomaj, ar trebui să ia aminte. Iar în general să se înţeleagă principala învăţătură ce se des­prinde sugestionant din activitatea şi ideile educative ale celui mai mare educator român, ale lui Neculai Iorga: pedagogia nu e atât o disciplină care se învaţă. Cine vrea să fie pedagog, trebuie să fie educator. Iar cine vrea să fie educator trebuie să-şi prefacă întâi sufletul.

Darul lui Neculai Iorga nu-l înţelege nimeni complect, iar noi cu atât mai puţin. Ceea ce am făcut a fost să ne luăm grăuntele bun, în felul nostru şi aşa cum am putut, de care aveam ne­voie. Mai ştim însă ceva: că acum începe epoca cea mai însemnată de realizare a doctrinei şi operei profesorului şi apostolului: Neculai Iorga e la cârma ţării. Aceste câteva cuvinte au prin ele înseşi o elocvenţă amplă, fiindcă în ele se îngână grav vocile istoriei însăşi, asemenea unor interioare sunete de clopote masive. Ceea ce ne interesează pe noi, unicul lucru, este posibilitatea care se deschide acum educatorului de mai multe decenii al societăţii româneşti, să ducă mai departe, în chipul cel mai efectiv, procesul de educare a societăţii noastre. În acest sens, considerăm momentul cu bu­curie adâncă, dar şi cu atenţie îngrijorată. Natural, indiferent de întâmplările politice, opera lui Neculai Iorga îşi va continua puterea-i educativă, aceasta va creşte chiar cu timpul. Dar nu se poate tăgădui că din locul pe care-l deţine azi, profesorul, care înţelege să facă educaţie acolo unde alţii făceau numai politică ori nici măcar politică, omul providenţial de cultură care nu poate să facă, prin însuşi sufletul său, altceva decât educaţie, într-un fel sau altul, poate acţiona pentru idealul său, care e idealul vieţii celei mai bune a noastră, în chipul cel mai rodnic. Totul e să în­tâmpine în societatea înconjurătoare acea atitudine pe care elevii o au în faţa profesorului bun. Iar acest lucru ne priveşte mai mult pe noi. Căci, după cum Neculai Iorga a declarat. Deunăzi, într-un oraş de provincie, într-o atmosferă de nesfârşită emoţie, pe care ne-o închipuim, orice s-ar întâmpla, mormântul său va fi întotdeauna acoperit cu flori! Dar examenul cel mare, aproape hotărâtor, fiindcă e vorba să folosim pentru noi posibilitatea providenţială de educare a societăţii româneşti, care ne-a fost acordată de istorie, îl dăm noi, cu toţii. De aceea, bine intenţionaţii, dar care n-au volnicia intelectuală să înţeleagă ideile omului pe care vor să-l servească, trebuie luminaţi. Dar mai ales trebuie să se facă inofensivi cei care vor să exploateze simbolul pentru scopuri exclusiv personale. Aceştia sunt asemenea profanatorilor de icoane, mai rău chiar, fiindcă sunt profanatori de idea­luri! Acum primejdia cea mai mare pentru doctrina apostolului nu sunt duşmanii, ci prietenii. Ne vine în minte un pasagiu, genial ca psihologie a oamenilor, ca pitoresc moral şi ca satiră implicată, din opera „Brand”, a lui Ibsen. Brand, eroul simbolic al lui Ibsen, supraomul nordic, reuşeşte, la un moment dat, să antreneze mulţimea după el şi să urce coasta unui munte, a unui gheţar, către culmile unde se găseşte „biserica de gheaţă” a idealului. Brand vorbeşte înflăcărat, iluminat, cu o aspră şi sublimă poezie, făgăduind oamenilor realizarea izbânzii depline a vieţii, fericirea cea mai înaltă, bucuriile de sus, de pe culme. Şi mulţimea începe să-l urmeze dusă, pe deoparte, de su­gestionare, căci oamenilor le place să se lase sugestionaţi, pe de alta, de faptul că înţeleg altfel cu­vintele profetului. Sub aceleaşi cuvinte, în locul noţiunilor lui Brand, ei pun noţiunile lor; în locul „fericirii”, „izbânzii”, aşa cum le concepe Brand, ei se gândesc la bucuriile şi realizările lor mediocre. Ei îşi închipuie, aşadar, că acolo sus îi aşteaptă o pâine mai bună, vite mai grase, familie mai cuminte, peşti mai numeroşi… Şi când sugestia începe să scadă şi când încep să înţeleagă nu adevărul, căci de aceasta nu sunt în stare, ci că n-a fost ce şi-au închipuit ei, când, mai ales, îi ajung din urmă magistratul şi protopopul, reprezentanţii moralei curente, încep să strige că au fost înşelaţi… Brand e bătut cu pietre, iar mulţimea se întoarce la cămin, fericită că revine la me­diocritatea sigură, şi grăbită să nu scape bancul de peşti cu care-i amăgise magistratul… Ibsen e tragic în acest pasagiu. Mulţimea şi eroul ar fi două specii diferite, incomunicabile, iar cei mai primejdioşi pentru erou sunt şireţii. Experienţa lui Brand nu trebuie însă să se repete nici măcar parţial la noi. Fiindcă între Neculai Iorga şi Brand e o deosebire: eroul român a lucrat asupra so­cietăţii sale de mai multe decenii şi, mai ales, a lucrat cu iubire. Eroul ibsenian e rece, şi, mai mult, el refuză poporului orice minune, când acesta i-o cere. Neculai Iorga a adăogat însă, la munca înde­lungată, la iubirea şi duioşia nesfârşită, pedagogia minunii, a exemplului minunii, pe care nici Dum­nezeu nu l-a desconsiderat ca mijloc de convingere a oamenilor, pe care trebuie să-i iubeşti, puţin sau chiar foarte mult, şi în mediocritatea lor de oameni. Într-o însemnare de demult, Neculai Iorga spune că „pentru ca să ţi se creadă adevărul cel nou, datorezi lumii minunea”. Dar această mi­nune el a dat-o: este minunea operei şi vieţii sale întregi. În faţa acesteia, noi, ceilalţi, pentru care au fost făcute toate jertfele, avem o datorie, una singură, dar imperioasă: să primim minunea, să căutăm să o înţelegem cât mai mult, să credem în ea!”[1].

[1] Băncilă, Vasile, Un educator: Neculai Iorga, în Gândirea, No. 6-7-8, iunie-august 1931, pp. 296-302