Povestea aşezării Cluj-Mănăştur (fişe, I)

1864, Ludwig Rohbock: Klausenburg sau Cluj

1580, Wuyek: „Veniturile abaţiei Sfintei Fecioare Maria de Cluj-Mănăştur, care are trei sate.

I. Mănăştur. În acest sat sunt 160 de iobagi. Dar dintre aceştia numai 39 au boi. Văduve sunt în număr de 43. Case părăsite 24. Censul anual al satului (villae) este de 48 de florini. Censul îngăduit la fiecare al treilea an este de 50 de florini şi un bou, şi dacă aceştia s-ar da în fiecare an, censul anual ar ajunge la 73 de florini. Grâul de la moară, pe fiecare an, poate fi preţuit la vreo 200 de florini. Venitul anual al vămii (telonii) poate fi socotit aproximativ la 70 de florini. Avem acolo două cariere de piatră, de la care se plăteşte un cens anual de doi florini. Are şi păduri, din care pot să ne îndestuleze cu lemne pentru bucătărie şi încălzire, dar care nu sunt bune de construcţie. Avem acolo o sută de oi, tot atâţia miei şi zece vaci, de la care avem lapte şi brânză, dar untul nu va fi îndestulător. Cu timpul se va putea avea şi carne pentru o bună parte a anului. Se poate avea şi peşte din râul nostru, în anumite perioade, dar nu în cantitate suficientă. Suma totală este de 354 de florini.

II, Baciu. Iobagii sunt în număr de 93. Cei care posedă oi sunt 45. Femei văduve sunt 10. Case părăsite sunt 3. Censul anual este de 10 florini. Iar censul de fiecare al treilea an este de 50 de florini şi un bou, care amândouă, adunate împreună, ar alcătui un cens anual de 35 de florini. Venitul anual al vămii poate fi apreciat la circa 20 de florini. Se dau găini de două ori pe an de la fiecare casă. Pot fi socotite aproximativ la 5 florini. Când creşte ghinda în păduri, se pot avea din dijmă câţiva porci. Acolo se poate face var pentru clădiri, şi se făcea odinioară. Suma totală e de 60 de florini.

III. Leghea. În acest sat sunt 77 de iobagi. Dar dintre aceştia cu boi sunt numai 35. Femei văduve sunt 11. Case părăsite 2. Censul anual cum se lasă să fie socotit împreună face 12,5 florini. De la morile mici se plăteşte, pe fiecare an, 5 florini. Găini se dau de câte trei ori pe an, fac cam 4 florini. Suma totală e de 21,5 florini”[1].

1874, Le tour du monde: Cluj, vedere generală

1580-1581, Ştefan Szántó: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns teferi, dar pe jumătate îngheţaţi, la 20 februarie 1580, trecând de Cluj (unde nu ne aveam încă sediul) şi am ajuns la Cluj-Mănăşturul nostru, în hotar cu suburbiile oraşului… Sunt trei locuri deosebite în care locuiesc părinţii noştri. Unul, la Alba Iulia, unde este capitala principelui: acolo stau doi din părinţii noştri părintele I. Leleszi şi părintele George Papensis, amândoi unguri, amândoi predicatori, amândoi de constituţie mai plăpândă…

Al doilea loc, în care s-au aşezat, mai întâi părinţii noştri, se numeşte Cluj-Mănăştur. A fost odinioară reşedinţa abatelui Transilvaniei, care avea sub el cam 30 de sate şi oraşe. Toate acestea au fost împărţite între nobili, după ce au fost alungaţi călugării din ţară. Locul dat spre locuinţă aici e prea frumos şi sănătos. Dinspre răsărit are satul nostru, în hotar cu mănăstirea şi suburbia oraşului Cluj, la nord, cam la o milă italiană, se întinde un deal înalt, de la răsărit, la apus, este tot sădit, pe o întindere de trei sau patru mile italiene cu vii, din care ni se dă dijmă, pe sub vii se întind ogoare de lungimea viilor. Între ogoare şi dealul pe care este aşezată mănăstirea curge, pe o albie de pietriş, râul Someş, nespus de limpede spre răsărit, spre oraş. Acest râu ne îndestulează, în fiecare vineri, cu peşti mici, destul de mulţi şi foarte buni pentru sănătate. Pe el umblă neîncetat, şi vara, şi iarna, o moară cu trei roţi, de la care adunăm mai mult grâu şi făină decât ar putea să consume colegiul într-un an întreg. Apoi, de o parte a râului, pe deal este aşezată moşia noastră, la o depărtare de o aruncătură de piatră de mănăstire. Aici se păstrează bucatele, griul, ovăzul, fânul, paiele, aici sunt adăposturi diferite pentru boi, porci, oi, porumbei, albine şi găini, aici se tescuiesc caşurile de oi şi de vaci şi se aduce lapte din belşug, de câte ori este nevoie la colegiu. Dinspre apus, se mărgineşte cu moşia grădina de zarzavat, foarte mare şi lată şi foarte potrivită pentru toate felurile de seminţe. De cealaltă parte a râului, se află o livadă foarte întinsă, sădită cu fel de fel de pomi roditori. Şi de asemenea şi o altă grădină foarte mare pentru varză, pepeni şi in. Dinspre răsărit, se mărgineşte cu mănăstirea sau incinta noastră grădina a patra, care este plantată, de jur împrejur, cu trandafiri, pomi roditori şi viţă. Această grădină ne oferă destui struguri de masă şi, pe lângă ei, şi un număr de butoaie de vin. A cincea grădină o avem în oraş, nu mai puţin spaţioasă, care are plantaţi, de jur împrejur, tot felul de pomi; la mijloc e un pământ gras şi neted, bun pentru semănături. A fost odinioară şi viţă tămâioasă, sădită de călugări, dar pe aceea au scos-o orăşenii eretici, mai înainte de a ne preda locul.

Mai apoi, Cluj-Mănăşturul nostru are, dinspre apus, ogoarele şi fâneţele iobagilor noştri, iar dinspre sud pădurile noastre foarte mari, al căror înconjur, în lungime şi lăţime, se împlineşte într-o zi de mers, aici trăiesc multe păsări şi fiare sălbatice, pe care nu e îngăduit nimănui să le prindă sau să le vâneze fără încuviinţarea noastră. Pe lângă acestea, mai sunt mulţi aluni, care produc de la sine alune. Aşadar, din Cluj-Mănăştur, ori încotro ne-am îndrepta ochii, fie la răsărit sau la apus, la sud sau la nord, tot ce se vede este al nostru şi, în aceeaşi clipă, pot fi îmbrăţişate cu privirea viile, ogoarele, fâneţele, râul, grădinile, satul şi pădurile. Odinioară, Cluj-Mănăşturul avea chip de mănăstire, dar, după ce au fost alungaţi călugării de stăpânii eretici, care locuiau aici, a fost prefăcut într-un fel de castel; au fost dărâmate chiliile fraţilor, s-a împrejmuit dintr-o parte cu un zid, de alta cu gard de pari, lipiţi cu lut. Insignele fratelui George, tezaurarul, se mai pot vedea, cu numele lui săpate în piatră, deasupra porţii. De unde deducem că acest loc a fost clădit de el. Legată cu mănăstirea este o biserică destul de mare, dar despuiată de orice ornamente. Căci ereticii au jefuit toate veşmintele, vasele sfinte şi podoabele de altar, au ars statuile, au spart vitraliile de la ferestre şi n-au lăsat decât pereţii goi. Călugării, când au plecat, au îngropat în pământ, în nişte lădiţe, vasele de aur şi de argint şi, de asemenea, veşmintele bisericeşti mai de preţ, dar au fost descoperite de eretici şi ridicate de acolo. La Alba Iulia, nu ştiu din ce întâmplare, au fost păstrate 8 sau 10 dalmatice… o mitră episcopală cu o cârjă de argint şi dintre potire s-au păstrat 10 sau 12, pe care toate ni le-a dăruit principele şi le folosim în cele trei biserici ale noastre. În primul an, când am venit în Transilvania, am locuit cu toţii la Cluj-Mănăştur şi chiar destul de bine şi de liniştit; acolo am ridicat noi trei şcoli, însă, fiindcă se părea că în oraş se va putea avea mai mult spor şi cu predicile şi cu şcolile, am obţinut de la principe să refacă acolo mănăstirea şi biserica părăsită a franciscanilor şi să ridice şcoli noi, ceea ce a şi început să facă cu dragă inimă… În mănăstire, în puţine luni, au fost terminate cinci hipocauste şi cinci dormitoare. Şcolile vor fi măreţe, cu porticuri etc… Al treilea locaş pe care îl avem în Transilvania este această mănăstire, pe care o avem în Cluj, cu o biserică măreaţă, cu o grădină şi cu şcoli. Locul este foarte liniştit, alături de zidurile oraşului şi foarte vast, cu puţină cheltuială va putea fi adaptat nevoilor noastre… Ne-am mutat în oraş, în anul acesta, 1581, în luna aprilie, lăsând la Cluj-Mănăştur un părinte novice ungur, care să aibă grija locului şi a bunurilor temporale. Acum Cluj-Mănăşturul ne foloseşte de loc de odihnă, cu timpul se va putea face acolo o casă foarte potrivită pentru novici…

…În satul nostru a murit un biet cerşetor: a lăsat rudelor sale lucruri în valoare de trei sau patru florini. Pe acestea a poruncit rectorul să le închidă în cutii şi să le încuie în casa noastră, zicând că sunt ale sale, pentru că acela a murit fără moştenitori. Ruda mortului s-a supărat de acest lucru şi se gândeşte să se strămute, din satul nostru, în alta parte.

Ceartă cu locuitorii din Baci, pentru ghinda din pădure. Locuitorii, din care 50 se convertiseră, se reîntorc la erezia lor. Au rămas doar cinci, care mai vor să se mărturisească. Mulţi s-au întors din nou la ereziile lor…

În ziua de 1 aprilie, când unii din ţăranii noştri îşi aveau lucruri la vânzare în piaţa oraşului, au fost siliţi, cu ciomegele, să-ţi lase lucrurile lor acolo şi să vină să muncească la colegiu, căci aşa poruncea rectorul, spre mirarea şi uimirea tuturor, atât eretici, cât şi catolici, de această nemaiauzită şi odioasă cruzime leşească. Judele satului nostru Baciu a fost chemat, seara, cu tovarăşul său, şi reţinut pentru faptul că nu trimisese pe ţărani la muncă la colegiu, în aceeaşi zi, în care i se poruncise (căci nu îi găsise acasă). În ziua următoare i s-a dat să aleagă sau să muncească el în zilele hotărâte sau să pună cu chirie pe altul în locul său, şi acesta ca să nu mai îndure acasă o pagubă mai mare în averea sa (căci şi el tocmise cu chirie secerători pentru ziua următoare şi le pregătise de mâncare), trimiţându-şi tovarăşul la târg, a tocmit cu chirie, pe cheltuiala sa, un om care să muncească la colegiu în locul său… pretutindeni în această ţară umblă vorba, şi la catolici, ţi la eretici, că iezuiţii, care vor să se arate bărbaţi sfinţi îndurători şi apostolici, au întrecut prin cruzime pe toţi stăpânii eretici, care stăpâniseră mai înainte acele sate ale lor… şi că doar în cuvinte propovăduiesc altora mila si indurarea, dar la fapte sunt mai cruzi decât turcii…

Osândirea a doi ciobani români nedovediţi, judecaţi de iezuiţii colegiului. În ajunul sărbătorii Sfântului Mihail, în aceeaşi noapte, doi copii, unul de opt şi celălalt de nouă ani, care îşi păzeau viile lor de pe podgoria noastră, şi care erau fiii unor văduve, au fost răniţi de moarte de nişte tâlhari veniţi să fure struguri, şi unul din ei a murit după două zile, iar celălalt după trei zile. Şi fiindcă legea acestei ţări este că răufăcătorii să fie judecaţi şi pedepsiţi acolo, pe pământurile acelor stăpâni unde s-au făptuit relele, şi cum, în cele şase sate ale noastre, noi suntem stăpâni temporali şi spirituali şi omorurile fuseseră săvârşite pe pământurile noastre, mamele copiilor au alergat pentru dreptate la stăpânul locului, îndreptându-se nemijlocit către economul nostru şi, prin el, către rector, cu rugămintea să fie prinşi ciobanii ce-şi păşteau oile în apropierea viilor lor, deoarece îi bănuiau pe ei.

Căci unul din copii, înainte de a muri, spusese că a fost lovit în cap cu ciomagul de păstori.

Părintele econom a trimis patru din slugile noastre, ca să prindă pe patru din aceşti ciobani români, pe care îi bănuiau acele văduve. Au fost prinşi şi ţinuţi legaţi în temniţele noastre, mai înainte de moartea copiilor, însă, cum au fost socotiţi nevinovaţi, au fost sloboziţi. După ce au murit copiii, au venit, a doua oară, mamele lor, cu vestea că fiii lor au murit şi au cerut dreptate. Deci acesta a trimis din nou slugile şi le-a poruncit să-i prindă iarăşi pe acei păstori, pe care îi slobozise, şi să-i ţină legaţi, sub pază bună. A trimis apoi pe una din slugi la judecătorul eretic al oraşului, cerându-i sfatul ce e de făcut cu acei păstori şi cum ar putea stoarce adevărul de la ei. Judecătorul i-a trimis răspuns ca să-i despartă pe unii de alţii, şi astfel despărţiţi să poruncească să fie căzniţi fiecare în parte de către ţigani. Căci aci sunt folosiţi drept gâzi ţiganii sau turcii prinşi, întrucât este lucru nemaipomenit ca un ungur să fi făcut vreodată pe călăul, căci ar vrea mai bine să moară de zece ori, decât să împlinească o slujbă atât de mârşavă.

Dar în împrejurarea aceasta, administratorul i-a zis slugii: „Noi nu avem atâtea închisori, ca să putem da fiecăruia din ei câte una pentru el, ci căutaţi lanţuri şi ei vor putea fi trimişi legaţi în diferite hambare”. Şi altei slugi i-a spus: „Să pui două lacăte, să nu poată fugi”. Apoi, în miercurea de după sărbătoarea Sf. Mihail, adică la 3 octombrie, a poruncit să fie chemaţi în curtea castelului nostru juzii din satul nostru Mănăştur şi din alt sat vecin al nostru, Baciu, şi din oraş, căci partea păgubită adică cele două văduve, erau sub atârnarea unor orăşeni eretici. S-au adunat deci din toate locurile orăşenii înarmaţi, şi juzii şi norodul laolaltă, în mare mulţime, ca să vadă încheierea pricinii. După aceea, au fost puşi la caznă doi dintre ciobani, pe care îi bănuiau mai tare văduvele, căznindu-i cu facle aprinse, în aşa fel ca să le ardă pieptul, dar ei nu au mărturisit nimic altceva decât că sunt nevinovaţi. În cele din urmă, cum judecătorii nu au găsit împotriva lor nici un motiv de a-i osândi la moarte, au lăsat la alegerea văduvelor, ai căror fii fuseseră ucişi, ca ele să jure, împreună cu câţiva alţii, împotriva acelora pe care îi bănuiau mai tare; ele au jurat împotriva celor doi, care fuseseră căzniţi, dar cu câtă dreptate sau nedreptate, Dumnezeu ştie, au fost osândiţi acei nenorociţi, nu la vreo moarte uşoară, ci la ţeapă, ca să fie traşi în ţeapă, căci aceasta este pedeapsa… şi a tâlharilor în Ungaria.

După ce s-a rostit osânda, ei au cerut părintelui Matias, procuratorul nostru (care era de faţă cu slujbaşii colegiului, ca stăpân sau om în locul stăpânului acelui loc, măcar că nu şedea în scaunul de judecată, printre judecători), ca să lase să fie duşi osândiţii la locul de execuţie. El a scris rectorului, cerându-i sfatul, dacă trebuie să-i predea pe ei, după ce s-a şi rostit împotriva lor osânda de moarte. Căci stătea în puterea stăpânului locului, adică rectorului, ca şi după darea osândei să-i predea sau să nu-i predea pe acuzaţi, să-i slobozească sau să-i omoare, să amâne sau să grăbească execuţia.

Rectorul, deşi cunoştea bine, de mai înainte, toată această pricină, căci îi scria economul, în fiecare zi, de două şi trei ori, ce făcea cu acuzaţii şi în ce stare se află pricina lor, nu ne-a făcut parte niciodată de această treabă şi nu ne-a cerut sfatul decât doar în ceasul din urmă: atunci, mai întâi a început să întrebe dacă trebuie să lase să fie duşi acuzaţii la moarte sau nu. Unii au spus că nu trebuie împiedicată execuţia cu moartea, după ce s-a rostit osânda împotriva lor, şi când o mulţime de oameni înarmaţi aşteaptă acest lucru în fata castelului nostru. În al doilea rând, el s-a unit cu această părere. Eu însă am spus două lucruri: primul, că părintele Matias, economul, a căzut acum sub pedeapsa suspendării şi a abaterii de la canoane pentru mai multe motive, dar acest lucru a fost respins ca nefiind în cauză. În al doilea rând, am spus că trebuie să fie împiedicată, în orice chip, sau măcar amânată execuţia cu moartea, căci dovezile au fost nule şi este un lucru nevrednic ca, pentru nişte bănuieli nesigure şi pe jurămintele unor muieri neştiutoare, să fie daţi nişte oameni unei morţi atât de crude. Şi acelaşi lucru, fără să ştiu eu, i-l strecurase rectorului şi Martin Undó, deosebit de noi (căci el nu intra în congregaţie), dar nu am câştigat nimic. Rectorul a scris economului să-i lase pe judecători să facă ce vor voi cu acuzaţii…

Părerea îndeobşte a poporului a fost că ei au fost nevinovaţi. Ceea ce mai dovedesc şi prin faptul că, în acelaşi timp, în care aceştia erau ţinuţi în lanţuri, unii români din satul vecin au fugit ca şi când s-ar fi ştiut vinovaţi cu ceva. Iar aceştia, după ce au fost sloboziţi prima dată şi ar fi putut să meargă încotro ar fi vrut, nu au vrut să fugă, cum dacă s-ar fi ştiut fără nici o vină. Se spunea că şi românii mai ameninţă că vor da foc satelor noastre, din cauza răpunerii fraţilor lor, şi de aceea nu suntem niciodată siguri în privinţa lor şi nici nu se poate mergem fără primejdie, la satele vecine…

În ziua aceea în care au fost omorâţi românii şi în cele două zile următoare s-a ridicat o furtună aşa de grozavă, cum se spunea că nu mai fusese văzută niciodată în acel oraş; într-atâta că dezrădăcina copacii şi ridica acoperişurile caselor şi nimeni nu putea face vreo muncă pe ogoare, câmpii şi vii. Judele, înspăimântat, a pus să se vestească să nu iasă nimeni din casă sau din oraş, şi deşi această furtună violentă a adus multă pagubă multora, totuşi nimănui nu i-a adus mai multă ca nouă. Căci toate acestea s-au săvârşit în aceeaşi săptămână, şi umblă vorba în popor că vânturile atât de năvalnice nu erau fireşti, ci că au fost trimise de sus pentru pedeapsa unei nelegiuiri”[2].