13, 14: Mândru de viaţa mea!

În fiecare an, în zilele de 13 şi 14 martie, îmi amintesc de viaţa mea. Cu duioşie, cu bucurie proaspătă şi cu omenească mândrie. De ce în 13 şi în 14 martie? Pentru că în zilele acestea am primit darurile dumnezeieşti numite Carina şi Andi, pentru a întregi ceea ce aveam, pentru a-mi întări universul numit Viorica, Cozmina, Darius şi Mihai. Şi – de ce nu? – Diego. Altceva nu mai am. Doar cărţile şi, mai ales, pe cele la care trudesc din zori, în noapte. Cărţile încă nescrise, despre care Arghezi spunea că ar însemna dialogul fiecărui autor, mare sau mic, cu divinitatea.

În fiecare an, în zilele de 13 şi 14 martie, mă tot întreb de ce mai rămân în Suceava şi nu mă mut la Cluj-Napoca, deci acolo unde este viaţa mea. Multă vreme, am fost convins că am rămas pentru Bucovina Rock Castle şi pentru Bucovina Acoustic Park. Amăgiri, iluzii. În Suceava, destinele se află în opinca lui Flutur, numită Barbă. Bucuriile sunt interzise. Iar cele două festivaluri ale muzicii viitorimii însemnau bucuria câtorva generaţii pe deplin îndreptăţite la viitor. Opincile nu au nevoie de viitor. Opincile tropotesc, surd, dar îndesat, pe grumazul prezentului. Eu nu mai exist în prezent, ci doar în trecut şi în viitor. Prezentul nu-i decât punctul de echilibru. Deci, am să plec. Deja îmi aud paşii înspre bucuriile proaspete şi omeneştile mândrii.

Despletesc astăzi aceste gânduri, pentru că Andi, ca să îi lase Duminica nepoţelei noastre Carina, îşi sărbătoreşte naşterea ceva mai devreme. O sărbătoreşte cu un nou album de creaţii proprii – tulburătoare reverberări ale Universului, pe care le ascult neîntrerupt, de-a lungul fiecărei zile, regretând doar faptul că nu le pot difuza, înainte de realizarea videoclipurilor pentru fiecare melodie în parte. Sunt tare mândru de Andi şi de creaţiile lui. Andi e mai mult decât un vis împlinit, iar Carina, deşi activând în alt domeniu al creaţiei, pare să-i calce pe urme. Despre Darius, floare fremătătoare a sufletului meu, care deja trăieşte din propria-i bursă, o să vorbesc atunci când va fi ziua naşterii lui. Sper să nu mai ratez zilele importante ale lumii mele reale, sper să fiu acolo, în tumultul lor, şi cu ochii, nu doar cu sufletul şi mintea. Deocamdată, de aici, de sub opinci şi blănuri de dihor, care sufocă un ţinut în care nu se întâmplă nimic, îmi las doar cuvintele să evadeze (dar pe voi cui vă las?), dorindu-le sărbătoriţilor mei, aşa cum îi doresc fiecărui om în parte, atunci când prind de veste că are propria lui sărbătoare:

FERICIRE,

pentru că le cuprinde

şi este condiţionată de toate,

în vieţile care ne-au fost ursite!

De unde luăm puterea de a trăi?

Nepoţii de la Cluj-Napoca şi strănepoţii de la Breaza

Atât de adânc mi-au răscolit sufletul pruncuţii ucraineni, aduşi, din calea războiului, pe pământul românesc de care mai avem parte, încât, aproape instinctual, mi-am amintit de pruncuţii din jurul nostru, pe lângă care trecem, adesea, cu prea multă însingurare, aproape cu dezinteres.  Am şi eu, în neamul meu, astfel de scăpărări de lumină vie şi durabilă, care, în fond, îmi dau şi putere de viaţă, dar şi dăinuire adevărată, temeinică. Trei dintre ei, nepoţi de la nepoţii Ovidiu şi Nicoleta Hojda, trăiesc la Breaza. Trei fecioraşi frumoşi, sensibili şi inteligenţi, pe care întotdeauna i-am ţinut de egali cu nepoţii pe care mi i-a dăruit bunul Dumnezeu din sângele şi din sufletul meu. Doi dintre ei s-au născut în Spania şi, tocmai de aceea, poartă nume iberice: Antonio şi Raul.

Raul, iar în uşa magaziei, Darius şi Antonio

Celălalt, mezinul, s-a născut acasă, la Breaza, după întoarcere şi după râvnirea încredinţării că şi aici se poate trăi, că şi aici se poate zidi un viitor care să merite trăit. El e Damian, pruncuţ cuminte, dar cu personalitate puternică, de munte care nu se lasă clintit decât de armoniile timpului şi nicidecum de vitregiile lui. Mi-s tare dragi toţi cei trei strănepoţi, iar faţă de părinţii lor, oameni harnici şi vrednici, am doar dezarmantă admiraţie.

Carina şi Damian

Fotografiile de care mă folosesc au fost făcute în urmă cu aproape patru ani, în 2018. Între timp, fecioraşii au mai crescut şi îşi fac propriile lor visuri. Toţi au înţeles, inclusiv mezinul, că în viaţă poţi birui doar cu multă, multă ştiinţă de carte, care să-ţi ofere autoritate. Nu neapărat diplome, ci ştiinţă, adică lumină, adică autoritate reală. Sunt sigur că Ovidiu şi Nicoleta vor fi chezăşia transformării mugurilor în flori şi în fructe. Nimic altceva nu mai contează, oricât de dură ar fi ziua, ora sau clipita. În fond, odată cu naşterea primului copil, fiecare dintre noi se transformă în rădăcină, bucurându-se de anotimpuri prin devenirile care urmează.

Există, totuşi, vreo diferenţă între mamele ucrainence, care plâng tragedia nedreaptă a neamului lor, şi mamele românce de acasă? Nu există nici o diferenţă, pentru că fiecare dintre ele este o eroină, dacă are darul de a-şi trăi, pe deplin şi aproape cu disperare, copilaşii.