CAP. II: „Superlativul Rapidului: Ciprian Deac”

Cartierul în care locuiesc, Mănăştur, e trăitor al iubirii de „U Cluj-Napoca”, aşa că adeseori, seara, până târziu în noapte, aud, de pe balcon, cântecele inimoasei galerii, majoritatea frumoase şi inspirate. De când s-au mutat copiii mei aici, cu ocazia studiilor universitare, eu am simpatizat cu ambele echipe, poate cu un plus pentru CFR, unde joacă şi suceveanul Andrei Burcă, mijlocind nu doar interesul durabil şi constant pentru Ciprian Deac, ci şi pentru dinamicul şi inimosul tânăr Claudiu Petrila sau pentru proaspătul român Mario Camora. Prin urmare, meciul de diseară, împotriva armenilor de la Pyunik Yerevan, îl aştept cu mare interes, aşa cum aştept, de fapt, toate meciurile internaţionale ale echipelor noastre româneşti, deşi sunt un fan îndătinat al Rapidului, cu o galerie de „icoane” în amintirile mele sărbătoreşti, din care fac parte Iuliu Baratky, Ionică Bogdan, Ion Ionescu, Niki Dimitriu, Necula Răducanu, Constantin Jamaischi, Dan Coe, Nicolae Lupescu, Ion Motroc, Iliuţă Greavu, Teofil Codreanu, Constantin Năsturescu, Liţă Dumitru, Nicolae Manea, Marius Şumudică, Daniel Pancu, Dan Alexa, Vasile Maftei, Cristian Săpunaru, Dănuţ Coman, Ciprian Deac, cei doi Alexandru Ioniţă, Rareş Ilie, Ştefan Pănoiu, Antonio Sefer. Pe Ciprian Deac, pe care-l ştiam din cele „şase luni de vis petrecute la Oţelul Galaţi”, unde, sub bagheta antrenorului Petru Grigoraş, avea să ajungă „una dintre marile speranţe ale fotbalului românesc”[1], „Toată viaţa o să-i mulţumesc antrenorului Petre Grigoraş”, declara emoţionat Ciprian Deac, ştiind bine că păşea pe o punte solidă spre selecţia la echipa naţională, la care l-a convocat Victor Piţurcă, în 2008, dar debutul, deci evadarea şi individualizarea din lotul lărgit avea să se producă abia în 2010, într-un meci cu Israel, în mandatul lui Răzvan Lucescu.

După Galaţi şi după suita de împliniri de atunci, Deac a revenit la CFR Cluj, iar jocul lui avântat şi plin de eficienţă a atras atenţia unor cluburi europene, cea mai bună şi concretă ofertă venind din partea echipei germane Schalke 04, rivala echipei Borussia Dortmund, plecând la Gelsenkirchen în august 2010, dar a jucat mult prea puţin pe Veltins-Arena, exigentul şi reputatul antrenor Felix Magath[2], care, datorită raportului secundului său, Bernd Hollerbach, părea să aibă entuziastă încredere în tânărul fotbalist român[3], folosindu-l în doar „două meciuri de campionat și trei în grupele UEFA Champions League”[4], evoluând pe teren „numai 92 minute în Bundesliga şi 59 în Champions League”[5].

Scurta şi oarecum nefericita experienţă la echipa din cartierul Schalke al oraşului german Gelsenkirchen, care îi avea, pe atunci, în componenţă pe celebrul Raul de la Real Madrid, care s-a şi plâns că „atacanţii nu primesc destule baloane în zona careului advers”[6], pe Huntelaar, Neuer, Howedes sau Draxler, i-a schimbat concepţia şi stilul de joc lui Ciprian Deac, în Germania el înţelegând nu doar că fotbalul modern se bazează pe o minte sănătoasă, într-un trup sănătos, ci şi pe o oţelire egală a trupului şi a minţii. „Dacă nu eşti concentrat sută la sută, la fiecare antrenament, se vede imediat. Era şi o concurenţă fantastică. Acolo nimeni nu te aşteaptă, ca în România, să aibă răbdare. Dai totul de la început sau te auto-elimini”, declara el, într-un interviu în exclusivitate pentru PlaySport.ro”, precizând că „experienţa la Schalke a fost foarte plăcută. M-am antrenat cu jucători adevăraţi, am făcut antrenamente la nivel înalt. Raul avea 33 sau 34 de ani, dar venea primul şi pleca ultimul de la antrenament. Era o legendă a Realului, pentru mine era ceva fantastic. De atunci m-am schimbat şi eu”[7].

Timpul de după avea să probeze faptul că tânărul fotbalist român Ciprian Deac avusese parte, sub privirea de gheaţă a lui Felix Magath, de o ucenicie temeinică şi cu adevărat folositoare. Spunea, mai zilele trecute, Daniel Pancu, cu trimitere la eforturile pe care trebuie să le facă un fotbalist talentat, pentru a-i cere maximum trupului său, că Deac, imediat după sosirea la Rapid, se antrena, pe teren şi în sala de forţă, la fel de intens ca Raul; iar dacă nu putea rezista ispitei unei prăjituri, Ciprian fugea, imediat, pe teren şi la sală, ca să ardă caloriile depuse. Un alt rapidist, Alex Ioniţă, care i-a fost coleg la CFR Cluj-Napoca, mărturisea, admirativ, la începutul anului 2022, că veteranul „Ciprian Deac e „Cristiano Ronaldo de România” la capitolul fizic… La 36 de ani, Ciprian Deac e la a doua tinerețe. Mijlocașul lui CFR Cluj e un adevărat pachet de mușchi, la fel ca Ronaldo… Din punctul meu de vedere, Deac face prea multă sală, eu nu aș putea să fac atât de mult ca el. Eram în cantonament, eu mă duceam la micul dejun, aveai o oră limită la care puteai să mergi, de exemplu 9.30, iar el era deja în sală. / Începeam antrenamentul, la 10.30, și el venea la antrenament și, după aia, se întorcea în sală. Eu am făcut vreo 600 de abdomene și el făcea dinaintea mea și continua să facă. L-am întrebat: tu câte faci? Și a zis că el nu le numără”, a spus Alex Ioniță la Liga Digisport”[8].

La Schalke, Ciprian Deac a învăţat cum să devină un gladiator cu mingea, dar învăţămintele a putut să le pună în practică abia după ce a fost împrumutat de Schalche la Rapid Bucureşti, club la care şi-l dorea enorm antrenorul care îl debutase şi la naţională, Răzvan Lucescu. Şi chiar dacă în vestiarul Rapidului nu întâlnea celebrităţi precum cele de la Schalke, existau şi fermecau acolo, în Giuleşti, fotbalişti savuroşi, nu doar prin joc, ci şi prin vorbă, precum Daniel Pancu, Dănuţ Coman, Mihai Roman, Ovidiu Herea, iar Ciprian Deac deveni, în scurtă vreme, „Superlativul Rapidului”, în baza faptului că, „după revenirea de la Schalke 04, Deac a reuşit să revină la forma pe care i-a făcut pe nemţi sa-l transfere în Bundesliga. Giuleşteanul a marcat, în jumătate de an, mai multe goluri decât în toate sezoanele carierei sale. Extrem de apreciat de suporterii alb-vişinii, Deac se află pe podium în topul marcatorilor rapidişti, fiind depăşit doar de Pancu şi de Herea. Fotbalistul ce poartă tricoul cu numărul 7 este cotat, de transfermarkt.de, la 1.250.000 de euro”[9].

Pentru eşecul aparent din Germania, Ciprian Deac s-a învinovăţit mereu numai pe sine, deşi responsabili-tatea revine, în mod logic, unui şir întreg de factori, care ţin de specificul naţional, dacă nu cumva şi de spirit. În două rânduri, întrebat fiind cum poate explica faptul că nu s-a integrat la Schalke, Deac a răspuns tranşant, deşi mult prea nedrept cu sine: „Cred că mi-a lipsit, în primul rând, mintea. Nu cred că am fost destul de pregătit. Nu eram foarte hotărât să fac acest pas. Fiind un copil mai de casă, m-am rupt, m-am dus în altă lume și nu am fost pregătit psihic. Îmi pare rău că am dezamăgit multă lume, dar îmi doresc, din nou, să plec afară, pentru că vreau să demonstrez că a fost o pură întâmplare. Simt o pată asupra carierei mele de fotbalist și vreau să o șterg”[10].

La Rapid, eşecul german deja se transformase în temelie: „Semnând cu Rapid, Ciprian Deac a devenit cel mai bine plătit jucător din Liga 1! Nou-venitul a marcat, împotriva Vasluiului, chiar în prima etapă a campionatu-lui, asigurându-şi simpatia suporterilor alb-vişinii… jucă-torul a semnat cu Rapid, dornic de a se revanşa în faţa celor care s-au grăbit „să-l şi îngroape”. Pentru mijlocaş a contat enorm faptul că Răzvan Lucescu a preluat echipa din Grant. Apreciat şi convocat mereu la naţională de fostul selecţioner, Deac a semnat cu Rapid, deşi îl curta şi fosta sa formaţie, CFR Cluj”[11].

Mi-l amintesc în acea perioadă, când, cu energia inepuizabilă a legendarului rapidist Teofil Codreanu, Ciprian Deac pusese stăpânire pe jumătatea, nu doar pe banda din dreapta a terenului şi, prin deposedări precise, curse în mare viteză, schimburi rapide de pase şi centrări ideale, Deac îl vestea, cu precise contururi, pe cel care avea să fie recunoscut, inclusiv de forul continental, drept „Regele centrărilor fixe”, atunci când „UEFA a realizat şi un montaj cu golurile ardelenilor, în care este inclus golul din lovitură liberă prin care Deac a adus victoria cu Rennes (1-0)”[12].

[1] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[2] „Ciprian Deac, noul mijlocaş al celor de la Schalke 04, a fost lăudat de antrenorul nemţilor, celebrul Felix Magath, care spune că românul este un jucător polivalent, ce va deveni foarte important pentru club. / „Ciprian e capabil sa joace atât pe benzile liniei mediene, cât şi în spatele vârfurilor, poate fi coordonator de joc foarte bun. Ne-am mişcat repede, l-am luat pentru că am ratat transferul lui Misimovici. Ne va ajuta, am încredere că ne va ajuta şi va aduce un plus în lot”, a spus Magath pentru site-ul oficial al clubului. / Ciprian Deac a fost transferat de Schalke, în urmă cu puţin timp, nemţii monitorizându-l un an de zile, până în momentul în care au făcut oferta” – Ziare.com, 2 septembrie 2010

[3] „Am urmărit, în mai multe rânduri, meciurile echipei din Cluj, pentru că eram interesaţi de un atacant, dar secundul Bernd Hollerbach, care a urmărit meciurile de la faţa locului, atunci când s-a întors, nu ne-a vorbit despre atacant, ci doar despre Ciprian Deac” , a declarat Felix Magath” – Ziare.com, 27 august 2010

[4] DIGISport, 27 iunie 2023

[5] Dejeanul.ro, 2 iulie 2011

[6] Adevărul.ro, 22 septembrie 2010

[7] DIGIsport, 22 mai 2018

[8] DIGIsport, 16 martie 2022

[9] Dejeanul.ro, 20 decembrie 2011

[10] DIGISport, 27 iunie 2013

[11] Dejeanul.ro, 20 iulie 2011

[12] DIGIsport, 20 ianuarie 2020

GLADIATORUL CU MINGEA No Comments Jul 13

CAP. I: Un an cât o eternitate

În toamna anului 2011, când a revenit în ţară, la Rapid Bucureşti, după „eşecul” din Bundesliga, aveam să mă dumiresc, surprinzător de repede, că tânărul fotbalist Ciprian Deac deja devenise, în mod aparent paradoxal, un învingător. Biruise, izbutise să se afle pe sine şi trudea din răsputeri să-şi dureze viitorul după schiţele viselor din copilărie. L-am urmărit cu atenţie, de atunci, încoace, propunându-mi să scriu, cândva, o carte despre el, pentru că m-a ajutat, involuntar, să înţeleg că între sufletul unui artist şi cel al unui sportiv nu există nici o altă diferenţă, decât aceea a modului de a se exprima. Acum, dacă tot locuim în acelaşi oraş de pe Someş, trăind identic, dar exprimând prin altceva sensurile existenţiale, trebuie să împlinesc promisiunea pe care mi-am făcut-o mie, în vremurile în care desluşeam în Ciprian Deac nu doar un fotbalist, ci un adevărat gladiator în atât de complexa dimensiune a condiţiei umane.

Cristi Chivu spunea, într-un interviu recent, că ar vrea să întâlnească pe cineva care să-i desluşească şi să-i povestească sufletul; bătăliile şi victoriile au trecut, doar sufletul rămâne aşa cum a fost dintotdeauna. Chivu este, din câte îmi aduc eu aminte, şi un iscusit poet, dar care a scris numai pentru sine. Întotdeauna şi-a cercetat sufletul cu atenţie şi a modelat acolo unde a simţit nevoia să o facă. La fel mi s-a părut şi încă mi se pare fiul fostului fotbalist Ioan Deac, Ciprian, gladiatorul cu mingea, dar cu sufletul fragil ca un lujer de floare. Poate că şi datorită statutului de provincial al copilului de odinioară, cuprins ca într-o menghine de sfera unui oraş neasemuit de frumos, dar pietrificat în timp, începând de la şipotele austriece de la răscrucea drumurilor Bistriţei şi Băii Mari, de la densitatea lunară a Someşului şi până la zvâcnirea de pasăre măiastră a Dealului Florilor spre soare sau la nostalgica centură a drumului care duce, pe lângă gară şi, iarăşi, pe lângă un şipot străvechi, spre Cluj-Napoca. Acolo, în Dejul unei remarcabile tradiţii muncitoreşti, deci şi a unei anonimizări în salopetele albastre, cenuşiu de albastre, ale meseriilor împovărătoare, doar fotbalistul atrăgea atenţia obştii şi beneficia de nărăvaşul capital de simpatie publică. Dejul avea mulţi sportivi, activând în campionate diverse, întotdeauna cu rezultate notabile, dar fotbalistul deţinea întâietatea, pentru că el împlinea şi o nevoie omenească de bucurie a sărbătoririi, dar şi o revoltă lăuntrică a fiecărui om, care-şi afla, prin fotbal, albie tainică de revărsare.

Ciprian, care se născuse în 16 februarie 1986, la Dej (multe surse dau Bistriţa drept locul naşterii, altele – Dejul, dar eu optez pentru naşterea prin cunoaştere, deci prin deschiderea copilăriei spre lume) a năzuit spre fotbal încă de foarte fraged, când abia împlinise şase anişori. Nu-l îndemnase nimeni, nici măcar tatăl său, care fusese şi el fotbalist, iar mama nici nu vroia să audă despre altceva în afară de carte, pentru că aşa erau mamele pe atunci: toate îşi îndemnau copiii să înveţe carte, „ca să nu munceşti ca mine”. Din nefericire, după ce a dat probe, deşi plăcuse antrenorului, a fost respins, pentru că vârsta minimă obligatorie era de 8 ani. Un an şi ceva e doar o frântură de timp; nu şi pentru un copil, pentru care frântura aceasta durează mai mult decât o veşnicie. Cred că această primă înfrângere i-a marcat subconştientul multă, multă vreme mai târziu. Nici măcar la Oţelul Galaţi, unde strălucise în vremea împrumutului din 2008, încă nu-şi biruise temerile şi nici tăinuita neîncredere în propriile lui forţe. Copilăria trasează în subconştient anumite limite ale visării, ale năzuirii şi ale încrederii în forţele proprii, deşi copilăria poate răsturna munţii, e vie şi neînfricată; limitele apar mai târziu, poate că şi datorită lipsurilor care au marcat-o („Să știți că știu ce înseamnă foamea. Știu ce înseamnă neajunsurile. Am avut o copilărie grea, dar nu vreau să-mi condamn părinții pentru asta. Am avut foarte multe neajunsuri, dar părinții au încercat să ne ofere ce era mai bun. Au fost momente când lucra doar taică-meu. Avea trei copii și o soție și ne descurcam destul de greu. Am știu tot timpul. Atât poate să-mi ofere. Era suficient pentru mine. Puteam merge mai departe”)[1], poate că şi din pricina izolării prin neînţelegere. Cu ocazia unor interviuri, Ciprian Deac avea să lăcrimeze îndurerat, în două rânduri, amintindu-şi de greutăţile copilăriei sale (, pe care nu le-a pus în seama cuiva. Dimpotrivă, s-a arătat generos cu întreaga lui familie, pentru care, în 2008, a cumpărat un teren la Dej şi a durat o casă, iar părintelui său, care avea să se bucure, în 28 iunie 2018, şi de privilegiul de a ridica, împreună cu primul antrenor al lui Ciprian Deac, Sabin Coc, zis „Arconada” („cel care a devenit pentru mine al doilea tată”[2]), diploma cu titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Dej”, i-a dăruit un WV Golf („A rămas mut. De bucurie, în prima noapte a dormit în ea!“[3]).

Neajunsurile din copilărie, repetate şi mai dureros în primii ani ai carierei de fotbalist („Eram la echipa a doua a Gloriei, în Divizia C. Locuiam în cantonament, în condiţii vitrege. Ca să nu cad din pat, mă ţineam strâns de marginea lui! Era rupt! În trei luni cât am stat acolo am primit 800.000 de lei vechi. Nu-mi ajungeau de mâncare şi vă spun, fără ruşine, am simţit pentru prima oară în viaţă ce înseamnă foamea. Descoperisem nişte napolitane ieftine. Beam apoi apă şi aşa aveam senzaţia că sunt sătul. Într-un weekend, antrenorul Dan Matei mi-a zis că nu mă mai lasă să plec acasă. Că nu o să ajung niciodată fotbalist dacă nu mă pregătesc permanent. Ştiam asta, dar i-am răspuns că nu mai pot. Că îmi e dor de casă şi că îmi e foame. Am plecat şi n-am vrut să mai aud de fotbal!”)[4], puteau să-l înfrângă, să-l îmbrâncească în anonimatul unei vieţi chinuitoare, în care nu mai există vise şi năzuinţe, mai ales că toate aceste neajunsuri veneau după ani trudnici, dar luminaţi de licăririle viitorul din proprie iniţiativă asumaţi, Ciprian Deac ucenicind în antecamera gloriei, vreme de mult prea mulţi ani. A început la Centrul de copii şi juniori al echipei Unirea Dej, în 1994, după anul de chinuitoare aşteptare la porţile raiului închipuit, a continuat la Clubul sportiv Luceafărul Dej, din 2000, până în 2004, când revenea la Unirea, ulterior fiind împrumutat la Gloria Bistriţa, club care i-a pus şi sufletul la încercare, prin expediere la echipa a doua, care evolua în Divizia C. Atunci, în 2005, Ciprian Deac ar fi putut rata bătălia cu viaţa pentru totdeauna, pentru că nimerise în avalanşa devastatoare a obtuzităţii.

Dacă nu ar fi revenit la Unirea Dej, în 2006, dacă nu ar fi prins puteri proaspete din energia oraşului natal, Ciprian Deac nu ar fi căpătat statutul meritat de „revelaţie a returului campionatului”, statul datorat şi echipei, care se remarca, pe atunci, printr-o formă deosebită. Începuse să-şi arate calităţile pe care le conştientiza, nu şi pe cele care aveau să i se desluşească abia după episodul Schalke 04, şi atrăsese privirile diriguitorilor celor două mari echipe ale judeţului Cluj, Universitatea şi CFR, destinul său fiind hotărât, involuntar, de rectorul Universităţii, care a considerat că „20.000 de euro, cât a cerut Dejul pe mine, era un preţ mult prea mare pentru un puşti de 17 ani”[5], chiar dacă puştiul acela era recomandat cu căldură de antrenorul Ion Marin, şi de „ochiul” de profesionist al lui Dorinel Munteanu, care, văzându-l, l-a luat la CFR Cluj-Napoca.

Viaţa unui tânăr fotbalist, oricât de talentat ar fi, este, de cele mai multe ori, descurajantă, mai ales dacă are ghinionul să evolueze, o anumită perioadă de timp, sub autoritatea unui antrenor fără vocaţie, care să-i repete la nesfârşit: „Tu nu o să ajungi niciodată fotbalist!”. La fel i s-a întâmplat şi lui Ciprian Deac, după perioada „napolitanelor” de la Bistriţa, deşi „cei de la Dej” l-au convins să joace în continuare, plătindu-l cu 1.000 de euro pe an, dar abia la CFR Cluj-Napoca „a văzut” şi el „bani din fotbal”. „Cu primul salariu luat de la CFR am dat fuga în oraş şi m-am îmbrăcat. Apoi am mai strâns ceva şi m-am dus acasă la Dej. Le-am pus banii pe masă părinţilor şi le-am zis să renoveze apartamentul. Au început să plângă!”, i se destăinuia fotbalistul, în 2008, jurnalistului bucureştean Adam Popescu.

„Acasă” însemna pentru Ciprian Deac părinţii şi cele două surioare, Loredana şi Maria, spaţiul acesta de sacră intimitate urmând să se concentreze, peste ani, în jurul celor două fetiţe, dăruite de soţia lui, Cristina Lucaci, fostă campioană naţională de tineret la 100 de metri garduri[6], Anelis şi Natalia Giulia. Fără îndoială, viaţa personală a lui Cristian Deac îi aparţine numai lui şi nu aş fi pomenit despre ea, dacă, într-un recent interviu, fotbalistul nu ar fi declarat, cu infinită duioşie, că, pentru el, cel mai plăcut mod de a-şi petrece timpul liber este să se joace cu… păpuşile, împreună cu cele două micuţe crăiese ale lui. Chestia asta m-a dat gata, statutul trăit de familist al fiecărui om însemnând, şi după spusa unui teolog ardelean de la sfârşitul veacului al XIX-lea, „concreteţea dumnezeirii”, scânteia divină din sufletul fiecăruia dintre noi.

Ciprian Deac a biruit în cariera fotbalistică, dar în viaţă este mai mult decât un învingător. S-a împlinit, şi-a umplut sensurile cu cea mai minunată poezie existenţială: urmaşele, cărora le prezice şi le doreşte câte un viitor în sport, dar pe poteci nu la fel de dificile, pentru că, în fond, sunt durate pe sufletul lui ca un lujer de floare. Cred că asta apreciez eu cel mai mult la gladiatorul cu mingea, care este fotbalistul Ciprian Deac: dezinvolta armonie între spiritul lui bătăios şi rezolvările duioase ale trăirilor cotidiene. Dacă nu ar fi fost toate acestea, nu aş fi purces la scrierea unei cărţi despre el, fără să-l fi văzut vreodată decât din rândurile mulţimilor care râvnesc necontenit la bucuriile duminicale ale unor competiţii, în care, odată cu sportivii, se definesc şi îşi rezolvă, în parte, nevoia de speranţă şi cei care văd cu sufletul şi cu mintea. În fond, în fiecare atlet poposeşte şi câte ceva din noi, iar Ciprian Deac, pricepând aproape instinctual această simbioză, declara cândva, cu trimitere tranşantă spre propriul său destin: „Noi, sportivii, ducem o viață extraordinară. Cred că cea mai frumoasă meserie e cea de fotbalist. Ce poate fi mai frumos pe lumea asta decât să faci lucrul care-ți place cel mai mult și să câștigi și sume frumoase de bani. Eu cred că asta e cea mai frumoasă meserie. Drumul spre performanță nu e ușor. Și nu înseamnă doar disciplină, ci și să poți să renunți la multe lucruri”[7].

[1] Doar România, 2 aprilie 2020

[2] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[3] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[4] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[5] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[6] spynews.ro, 30.10.2018

[7] Tudor Runcanu, Interviurile EBS | Ciprian Deac, Jucătorul român e foarte talentat, dar asta nu înseamnă nimic dacă nu muncești, 19 septembrie 2019

GLADIATORUL CU MINGEA No Comments Jul 13

MERCENARUL NEGRU: Cap. XII: Ziua răstignirii lui Iisus

Îmi dorisem atât de mult să fiu martorul Tainei, încât am şi răzbit în ziua aceea de primăvară, împovărată cu neasemuite flori de măr. Cât vedeai cu ochii, până la poalele păsurilor care urcă munţii, merii sărbătoreau ca într-un alean cosmic, iar pământul fremăta reavăn de o neascunsă bucurie, rostogolindu-şi ierburile înflorate până hăt, dincolo de nemărginire.

Mă aflam într-un sat cu câteva bordeie, întărite, peste buza pământului, cu bârne de lemn, învelite discret la încheieturi în lut proaspăt văruit, iar acoperişurile din stuf vechi, deja cenuşiu, clocoteau sub năvala albinelor şi a fagurilor nou duraţi. Primăvara însăşi e o sărbătoare, iar sufletul vibrează de primăvară ca de nemurire. Am ajuns într-un trup tânăr, de adolescent îndreptăţit de prima lui vânătoare, lângă un suflet încă neştiutor şi care nici că-şi putea bănui limitele. Am încercat să-i vorbesc, dar am înţeles curând că nu mă aude, că nu conştientizează vaga prezenţă a altui suflet, care-i îmbrăcase trupul, decât ca pe o migrenă oarecare, ca pe o astenie de primăvară, pe care o puteai alunga cu o cupă de vin bun. Tânărul trup se încolonase într-o şerpuire bărbătească pe potecile nici măcar bănuite ale pădurii, păşind spre culmea măgurii din vecinătatea cătunului. Pe alte poteci, în apropiere, urcau femeile şi copiii, iar dinspre culmea măgurii, dinspre locul în care se ating Cerul şi Pământul, în anumite clipite ale unor zile îndătinat stabilite, se revărsa domol şi tânguitor glasul nepământesc al unui bucium, care călăuzea paşii, învăluind sufletele într-o unificatoare taină. Era straniu să te simţi părticică, fir de nisip dintr-o stâncă şi piatră în dezlănţuirea de inefabil a muntelui. Nici o înstrăinare, nici o desprindere, nici o tentaţie, ci o solidaritate naturală de sferă întregită în desăvârşita ei armonie. Şi sunetul buciumului, aidoma mâinilor unui olar, care îmblânzesc formele, călăuzindu-le discret spre perfecţiune.

„Am ratat”, mi-am zis, deja convins că dacă moşii mei, cu feţele vopsite, în părţi egale, cu alb şi cu negru, trăiau atât de departe de Ierusalim, eu nu voi putea fi martorul răstignirii şi nu voi înţelege nicicând adânca semnificaţie a împlinirii. Oricum, nu aveam nimic de pierdut, dacă participam la ceremoniile echinocţiale ale naşterii luminii întărite, săvârşite, Primăvara, pe Muntele Soarelui.

Pe culmea netedă şi întinsă a măgurii, un vibrant apus de soare răzvrătea luminile, rostogolindu-le peste acoperişul cerului, dogorit de lumini aprinse. Luna se ivi ca o seceră albă, de parcă doar ar fi tras cu ochiul spre trupul Mirelui, întins pe iarbă, în mijlocul cercului celor doisprezece bătrâni, care-i vegheau somnul. Când ne-am apropiat, i-am văzut fruntea scrijelită de spini şi sângele rubiniu, care i se prelingea, fără să se închege, în iarba care-l sorbea cu nesaţ. Buciumul continua să tânguie, iar cei doisprezece, stâlpii neamurilor din văile Muntelui, şopteau înfundat sub măştile cu întruchipări zodiacale.

– Neamul nostru se trage din stirpea Omului cu Ulciorul, a şoptit bărbatul din faţă, peste umăr, înspre fiul în trupul căruia aflasem adăpost.

Băiatul a încuviinţat, înclinând capul, apoi s-a îndreptat, împreună cu alţi flăcăi, spre focul dinspre soare-răsare, în vreme ce bărbatul păşea, printre cei din leatul lui, spre vâlvătaia dinspre miază-zi. Erau patru focuri mari, care străjuiau întinsul măgurii, marcând cele patru puncte cardinale. În faţa fiecărui foc încă molcom, aşteptau câte trei lăutari, câte un scripcar, un cobzar şi un năier, iar când buciumul a tăcut, năierul a presurat peste bobotaie cetină verde, dezlănţuind roiuri nervoase de scântei. Între timp, scripcarul a început să tânguie discret din strunele meşteşugite sub arcuş, apoi, odată cu primele ritmicităţi ale cobzei, naiul risipi peste depărtări o lumină blândă şi îmbătătoare. La fiecare foc, un alt cântec, o altă slăvire a sacralităţii vieţii, a Cerului şi a Pământului. Bărbaţii au prins să păşească ritmic, de la un foc, spre celălalt, în sensul invers al rotirii Soarelui pe Cer, iar femeile, rămasă mai înspre streaşina pădurii, formau, cu trupurile lor minunate, sinusoidele vechi ale fostului calendar lunar. Nu se horea, se oficia, se celebra o anume ritmicitate universală. Muzicanţii, cum erau singurii care mai aveau darul de auzi sonorităţile astrelor, aducea sunetele pe pământ, între oameni şi iarbă, între tina care ne ştie sufletul, pentru că-i croită la fel ca ţipătul. Iar oamenii păşeau apăsat, de parcă fiecare sonoritate şi-ar fi căutat, prin tălpile lor nervoase, stigmatul vremelniciei, arsura popasului pe pământ.

După întregirea cercului, ne-am întors în jurul cerului celor doisprezece stâlpi. Se făcuse tăcere, soarele plecase, iar Mirele Cosmic, încă întins în iarbă fragedă, cu somnul vegheat de zeii cei vechi, surâse prin somn, atunci când în palme, apoi şi în labele picioarelor, au înflorit stigmatele suferinţei, risipind alte izvoraşe de sânge rubiniu, pe care iarba le sorbea dezlănţuită. Când a năvălit, iar, sunetul buciumului peste cer, toate vârstele lumii s-au îndreptat spre cele patru bobotăi, dar fiecare vârstă spre cea care urma. Flăcăii deveneau, astfel, prin ceremonia focului din miază-zi, bărbaţi, iar bărbaţii gustau amarul apusului vestitor de îmbătrânire; doar moşii focului de miază-noapte se îndreptau veseli şi revigoraţi spre focul soarelui-răsare ca spre o înviere, care îi investea direct cu o altă tinereţe, cea fără de bătrâneţe şi fără de moarte. Doar cântecele lăutarilor rămâneau aceleaşi şi aşa cum le-au fost dăruite de astre, în veşniciile în care le era îngăduit să le audă şi să se iniţieze. Pasul înşiruirii rotunde, de la un foc la altul, devenea mai aşezat, mai chibzuit, iar umbrele, pe care în mersul tineresc nu le observasem, se prelingeau greoaie, împovărând picioarele aidoma unor corăbii trase la edec.

În mijlocul măgurii, pe iarbă, Mirele îşi continua liniştit somnul vegheat de bătrânii înţelepţi, iar târziu, în noapte, când i s-a ivit stigmatul din coastă, s-a ridicat, cu mâinile îndepărtate de corp, de parcă ar fi cuprins lumea într-o neasemuită îmbrăţişare, şi a şoptit, cu glas limpede şi clar ca un zvâcnet de izvor proaspăt:

– Fiţi binecuvântaţi! Aţi fost mântuiţi!

Apoi s-a ridicat, împreună cu cei doisprezece stâlpi, în vreme ce mulţimea levita doar la câţiva paşi deasupra ierbii, urmărind înălţarea cu înfrigurată fericire. De sus, de foarte sus, a mai răzbit, încă o dată, glasul limpede şi curat până în sufletele noastre:

– Voi fi Luceafărul de Dimineaţă, ca să vă vestesc Lumina Adevărată!

Undeva, pe Cer, înspre miază-zi, s-a ivit, aidoma unui vehicul cosmic, Luceafărul, steaua Marelui Păstor, ultimul Mare Păstor, care îşi veghea, de sus, din inefabil, turmele de încrezători în adevărurile lui:

– Bine, dar e Iisus! Răstignirea nu s-a făcut la Ierusalim, ci aici, pe o măgură oarecare?, mi-am auzit sufletul, într-o pustietate a tăcerii.

– Şi aici. Şi peste tot, mi-a răspuns un glas de sub masca stirpei Omului cu Ulciorul. Răstignirea şi învierea s-au petrecut peste tot şi se vor petrece, ca şi naşterea, în toate sufletele, până în vecii vecilor.

Am vrut să mă apropii, dar stâlpii încă rămăseseră în preajma Luceafărului de Dimineaţă, la o distanţă pe care levitaţia celorlalte trupuri nu o puteau parcurge. Şi-atunci am înţeles că Divinitatea este atât de departe, încât nici măcar cu mintea nu ai răzbi până la ea.

CARTE IN LUCRU: Mercenarul Negru No Comments Jul 10

MERCENARUL NEGRU: Cap. XI: Împovărat cu dumnezeire

Trebuia să mă dumiresc, de aceea am urcat iar, înălţime după înălţime, până pe culme, şi l-am văzut dansând prin iarba spuzită cu cer şi cu inflorescenţe.

– Acum ştiu!, i-am strigat, când s-a oprit din rotire.

– Curios, înseamnă că eşti singurul care ştie. Eu, de pildă, nu-s la fel de norocos ca tine şi nu ştiu nimic…

– Înseamnă că eşti îngerul căzut, i-am zis, iar Mercenarul Negru a râs hohotit, privindu-mă cu o milă nedisimulată.

– Cât încă nu te despovărezi de mit, înseamnă că nu ştii nimic.

– Ştiu, totuşi, că tu eşti primul şaman!, nu m-am lăsat eu.

– Nu există primul sau ultimul, ci numai şama-nul…

Mulţi au fost, de-a lungul veşniciei efemerităţii, cei care şi-au proclamat nemurirea, dobândind doar sfinţenie în dezarmanta credulitate a generaţiilor umane. Iar sfinţenia nu-i altceva decât o temere, o cauză a spaimelor şi neliniştilor noastre existenţiale.

– Da, ceva-ceva tot ai înţeles, a râs iar şamanul.

Nu se poate să-mi fi citit gândurile.

– Dar sfinţenia, ca temere, înseamnă împovărare.

– Eu m-am eliberat. M-am eliberat prin dragoste de dumnezeire…

– Dragostea este împovărarea supremă!

– Dar l-am văzut, i-am auzit sufletul suferind pentru că nu-şi poate da jos Fiul de pe cruce…

– Ai văzut în tine, nu în El, care nici nu poate fi văzut şi desluşit.

– Din pricina îndepărtării…

– Din pricina definitivei şi primordialei îndepărtări. Din cauza mitului: cum l-aţi creat, aşa îl aveţi.

– L-am văzut în sufletele generaţiilor omeneşti…

– Nu poţi călători decât din străbuni în strămoşi; fisurile duc numai înspre ei, aidoma unei activări norocoase a subconştientului…

– Cum adică? Dacă voi răzbate, de pildă, spre ziua crucificării lui Iisus, nu voi putea fi martorul supremei mântuiri?

– Dacă un strămoş al tău a fost acolo, atunci da. Dacă nu, nu. Vei întâlni doar un bordei, undeva, prin lume, dormitând printre vietăţi şi vegetaţie. Când vei mai călători, să-ţi priveşti chipul…

L-am privit. De fapt, l-am zărit în undele dense ale Bosforului, atunci când am fost martorul martiriului Brâncoveanului. L-am zărit şi în vitraliile colorate ale Palatului Administrativ din Suceava anului 2115, atunci când am încercat prima mea evadare în viitor. Nici unul nu era chipul meu, deşi fiecare îmi era oarecum familiar. Eu nu eram eu, eu eram ei. Nu îmi spălam chipul cu palmele mele, ci cu ale lor. Pentru că chipul nici nu era al meu, ci al lor.

– Nu, nu ai luat-o razna, îmi pară Mercenarul Negru începutul de gând tăinuit. Începi să înţelegi, dar e cale lungă până la totala despovărare de mit, de manipulări convenite drept spiritualitate sau istorie.

– Bine, dar miturile vin din realităţi…

– Miturile sunt creaţii mult mai târzii, pe seama unui trecut din ce în ce mai întunecat. Chiar şi Dumnezeu e un mit. Că doar nu ţi-l imaginezi chinuindu-şi trupul îmbătrânit într-un incomod tron de aur şi asudând la nesfârşit, în durata judecăţii de apoi…

– Dumnezeu e Lumină!

– Oare?

M-a privit curmeziş, în vreme ce-şi ridica braţele spre cer, pentru a se înfăşura într-un dans neaşteptat, tropotind chiar şi pe Soare, iar de sub tălpile lui se desprindeau aşchii şi jarişti care alungau întunericul.

– Lumina e nevoia şi amăgirea omului dornic de a şti!, l-am auzit spulberând şi cuvintele. Lumina e mitul fiecărui suflet în parte, care confundă clopotul de sticlă al propriei existenţe cu dumnezeirea!

Parabola clopotului de sticlă chiar o înţeleg, dacă nu cumva am ştiut-o dintotdeauna. În fond „firul” şi ghemul” existenţial nu înseamnă decât o axă convenită în timp, dar viaţa omului este un întreg distinct, un larg al celor percepute numai de el, deci un clopot de sticlă sau o sferă de sticlă, pururi rătăcitoare prin spaţii şi timpuri şi tocmai de aceea apusă, cândva anume, în sferele de sticlă ale celorlalţi. Nimeni nu moare niciodată, ci se mută cu sfera lui altundeva, fără a se mai întoarce vreodată. La naştere, omul primeşte simultan şi naşterea, şi viaţa, şi moartea, dar naşterea şi moartea nu sunt decât dimensiuni ale sferei, subconştiente atingeri ale membranei care statorniceşte şi defineşte fiecare viaţă în parte. Doar vieţile există, prizonieratul lor într-o anume dimensiune a conştientizării înlesnind speculaţiile de genul „ceea ce există e creaţia percepţiilor mele”.

– Ceea ce ar însemna că eu nu sunt decât năluci-rea răzvrătirilor tale!, îmi şopteşte dansul, dar văd bine şi chiar conştientizez că dansul nu are chipul meu. Poate doar chipul sufletului, pe care nu-l cunosc, deşi l-am pus pe masă adesea, ca să stăm la sfat.

– E doar o speculaţie!, răspund.

– Încearcă să-ţi priveşti, odată, sufletul. Şi poate că ai să înţelegi.

– De parcă nu aş fi vrut, de parcă nu aş fi încercat! Îmi stau mărturie poemele…

– Cine are nevoie de mărturii? Fiecare are nevoie doar de el însuşi. Când nu pricepe, rătăceşte…

Între mine şi dans, împietreşte statura unui bătrân. Nu ştiu când şi de unde a venit. Nu ştiu dacă mă zăreşte, nu ştiu dacă înţelege dansul. Îşi pune palma la ochi şi măsoară zările încercănate de culmile munţilor. În curând se va transforma într-o stâncă, va fi lumina din adâncul nebănuit al pietrei. Fiecare piatră are un suflet, o lumină. Aşa e ursit, astfel se durează vremelniciile şi veşniciile. Şi văd şi izvorul, care exista aici dintotdeauna sau de foarte curând. Sau poate că doar va exista: se va desprinde proaspăt din sufletul meu, care de-atât amar se tot caută. Sorb din unda răcoroasă: îngenunchez, cu mâinile împreunate, şi sărut unda, şi sorb. Îmi zăresc chipul: e chipul meu, iar recunoaşterea mă face fericit. Sorb, beau cu nesaţ din unda răcoroasă, desfăcând cu dinţii fiecare picătură. Cale de o veşnicie, mă bucur de răcoarea undei, stau îngenuncheat şi mă simt fericit. Când mă ridic, dansul nu mai exisă. Doar câteva urme, risipite prin iarba domoală a culmii muntoase. Şi nu ştiu ale cui sunt urmele: ale dansului, ale sufletului sau ale trupului meu.

Când cobor, cerul e tivit cu şiroirile viguroase ale apusului. Ştiu că aş putea sorbi şi din acest izvor, care picură vesel pe clopotul de sticlă al cerului, dar amân pe altădată. Probabil din superstiţie: cum să vreau să gust din propriul meu apus?

Dar unde cobor, înspre ce mă întorc? Valea râului e copleşită de umbre şi primele lumini ale civilizaţiei umane fumegă ostenite. Un clopot răguşit amăgeşte şi ademeneşte întunericul, iar glasurile profane ale sătenilor cheamă animalele la muls. În şiştare de lemn, spumegă laptele, despletindu-şi calea pe cer. Câţiva câini îşi trimit veşti liniştitoare, peste care întunericul întinde pănuri grele şi împovărătoare.

– Nu-i aşa că-i frumos?, întreabă Dumnezeu, de undeva, de nu mai ştiu unde.

Nu-i răspund, deşi îi simt palmele cereşti cum îmi mângâie sufletul. Cu dragoste. Dar dragostea adevărată este apogeul împovărării. După împovărare şi doar ca împovărare se cunosc chipul şi asemănarea.

CARTE IN LUCRU: Mercenarul Negru No Comments Jul 9

Spectaculosul neam Ţicală, în nobleţea Maramureşului

Fiecare familie maramureşeană are măcar o rădăcină în elita nobilă a Maramureşului, care poate fi identificată genealogic în „Clasificatio Personalistarum”, anale ale nobleţei dovedite, dar pe care încă nu am izbutit să le găsesc. Există, totuşi, o puzderie de documente, inclusiv originalele, elaborate în limba latină, în colecţiile de documente, publicate, de-a lungul timpului, de Joan Mahalyi de Apşa[1] şi de Alexandru Filipaşcu[2], multe dintre acestea preluate şi de Nicolae Iorga, după ce fuseseră expuse în expoziţia de la Sibiu. Chiar şi legendarul haiduc Grigore Pintea figurează, drept „Gregoriu Pinte, nobil din Budeşti”, în diverse înscrisuri ale vremii, din 1494[3], până la moartea sa, întâmplată în 1703. . p. 563), mort în 1703[4], unii dintre străbunii lui fiind nu doar nobili, ci şi autorităţi judecătoreşti, adică kenezi[5], precum, în 1 iunie 1453, cei din Vişeu, Iancu de Hunedoara conferind „titlul de nouă donaţiune lui Petru Mandra şi Nan Kenezilor din Vişeu şi fratelui lor Keneziatul ambele Vişae… deoarece ei au adeverit că dânşii, din timpul regilor din bătrâni, au fost şi sunt în domeniul acestui Keneziat”[6].

Există şi lucrări care se ocupă de „nobilitatea” străveche a unor anumite neamuri, precum cea a reputatului istoric Ioan-Aurel, Genealogii maramureşene medievale – Exemplul familiei Gorzo (Gurzău) din Ieud[7], care probează că neamurile stăpânitoare peste satele Ieud, Dragomireşti, Cuhea, Bocicoiu etc. sunt urmaşii Drăgoşeştilor, care se trag, prin Sas, din copii acestuia, Balc[8], Drag, ginerele Dragomir, Ştefan şi Ioan Românul, menţionaţi documentar în anii 1365[9] şi 1373, urmaşii direcţi ai lui Dragomir fiind Sandrin, numit, în 1471, „Sandrin de Dragomireşti”[10], şi Gheorghe, menţionaţi în anul 1402. Dragomir[11], care dă numele satului Dragomireşti[12] sau Dragomérfalva[13], era ginerele lui Sas Voievod[14], iar eu sunt de părere că şi primul Ţicală pătrunde în familia descendenţilor lui Ştefan Voievod – fiul lui Iuga şi fratele lui „Iohanis Olachorum”[15], tot din postura de ginere, „posesiunile principale Cuhea”[16] aflându-se, încă din 14 mai 1353, în posesiunea descendenţilor lui Iuga, „mandatul regal”, cum se numeau întăriturile, fiind reconfirmat în 12 octombrie 1355 (p. 33) şi în 24 iunie 1360 (p. 45) şi în 22 iunie 1384 (p. 82).

În Mihalyi, găsim, în afară de lista de beneficiari de „nobilitate” deja citaţi la subsol, şi o altă listă („Din Dragumireşti şi-au produs nobilitatea familiile Dragomir (1431), Deak (1489), Szakalos (1549), Zubasko (1587), Font, Boduma; la anii 1763-1763, familiile Thorkos (1451), Ostas (1470), Offrim (1608), Turkus alias Conciu (1672)”[17]), completată, ulterior, de Alexandru Filipaşcu[18], care nu se limitează doar la parcursul de până în veacul al XV-lea, precum Diplomele maramureşene ale lui Mihalyi şi, prin urmare, se referă şi la neamul Ţicală, care, în 1763[19], era trecut în registrul nobililor, dar în baza moşiilor de la Vişeul de Sus. Dar, la Dragomireşti exista, cel târziu de pe la anul 1700, dacă nu cumva din 1635, „Poiana lui Ţicală”, toponimul confirmând o răspândire a neamului pe întreaga vale a moşiei principale Cuhea. Astfel, în 1 august 1815, când se încerca rezolvarea „litigiului vechi de graniţă”, între comuna maramureşeană Dragomireşti şi cea năsăudeană Hordou, litigiu care „datează din 1635”, o comisie de delimitare „ajunge la Poiana Ţibleşului… De aci, suind faţa muntelui menţionat, a ajuns la meta IV, aşezată la dreapta, la marginea pădurii, renovată cu piatră nouă şi numită Poiana lui Ţicală”[20].

„Cu timpul, membrii familiilor nobiliare s-au înmulţit atât de mult, încât pentru deosebire au fost siliţi să adopte, după acelaşi străvechi obicei românesc, nume secundare ori nume de poreclă. Acest obicei îl menţionează adesea şi procesele verbale de investigaţie nobiliară din anii 1751-1768”[21].

Iniţial, îmi închipuisem că numele Ţicală are rădăcini slave, în Ţicalo sau în derivatele Ţicaleac, Ţicaliuc sau chiar Tucaliuc, dar presupunerea că un Ţicalo s-a fi căsătorit cu o descendentă din Ştefan Vodă, fiul lui Iuga, dobândind ulterior nobilitatea neamului în care a intrat, pare să fie infirmată de existenţa reală a unui Ţicală, în aceleaşi vremuri, dar la… Bucureşti. Exista obiceiul, de-a lungul generaţiilor acestui neam, ca şi fetele[22] să păstreze drepturi nobiliare egale, drepturi conferite, în fapt, de proprietatea asupra pământurilor[23], „nobilitatea” maramureşeană fiind, în fond, similară răzeşismului moldovenesc, dar trebuie luat în calcul dacă Ţicală, stăpânul unei poieni în Dragomireşti şi al unor pământuri în Vişeul de Sus descinde dintr-un Ţicalo sau din rumelianul Ţicală bucureştean. E vorba de Ghinea Ţicală, vistierul lui Matei Basarab, în anul 1660 (7168)[24], dar sosit în Principat înainte de anul 1653. Oare acest Ţicală nu o fi venit însoţit şi de alţi fraţi, care s-au răspândit, în căutarea norocului, pe te miri unde. Dar feciorii acestui Ţicală nu s-or fi răspândit, după uciderea tatălui lor de către seimenii lui Matei Basarab, prin toată lumea, după exemplul celui ajuns la Paris, drept „prinţ musulman”?

Un răspuns nu se poate da, fără consultarea analelor nobiliare „Clasificatio Personalistarum”, dar cum povestea rumelianului Ţicală este interesantă şi spectaculoasă, o voi relua exact aşa cum am aflat-o:

„Din următoarea Nota (N.) lectorul va afla cauza intrării lui Ţucală în minister, adică promisiunea ce acesta dăduse lui Matei de a-i mări avuţiile sale prin arta sa himică sau diabolică cum vom vedea la vale.

Nota N. Dăm aci un extract de genealogia lui Ţucală (comunicat de dl. N. Rosetti), bazată pe mai multe cotaţii istoriografice:

„La 1653, Ghinea Olariul, Ţucală[25], meşter fierar, a venit în România, din Rumeli, de mic copil, cu prenumele Ţicală, fiind un om foarte viclean, căci dădea răspuns îndată la orice întrebare, răspuns spiritual (sau cu duh, să zic mai bine). El îşi făcu, în scurt timp, o avere însemnată, cu vicleniile lui şi se însură în judeţul Romanaţi, la satul Brătăşanii, dinspre Olteţ. Cu marea lui ipocrizie şi cu mintea sa cea ageră, înaintă curând, încât domnul Matei Basarab, crezând diavoleştilor sale consilii (că-i va înmulţi vistieria şi cu modul ăsta va putea Matei ajunge domn pe mai multe ţări), îl numi vistier. Ajuns la ţinta sa, Ţucală se despoaie de pielea sa de miel, ce acoperea caracterul său de lup şi de vulpe, şi devine un scelerat, înnegrind cu laşităţile sale strălucita faţă a eroului de la Plumbuita. Seimenii şi dorobanţii, lipsiţi de salariul (leafa) lor, răniţi de Ţucală, se revoltă contra domnului, şi-l forţă să demisioneze şi să se călugărească, ca bătrân şi necapabil a mai ţine frânele statului; şi ceru moartea miniştrilor sceleraţi, Vărzarul şi Ţucală. Matei era în aşternut şi suferea, tăcând, toate ultrajele revoltaţilor. În fine, seimenii sparg porţile palatului, intră în cabinetul domnului, unde se ascunseseră miniştrii criminali, şi, descoperindu-i, îi târăsc de păr afară, şi-i ucid cu pietre.

Anul 1670, Tigala[26], Cigala, un amăgitor, se iveşte în Paris, sub nume de prinţ de sânge otoman, paşă şi plenipotenţiar suveran al Ierusalimului, al Chiprului, al Trebizontei ş. c. l. El se numea şi Mahomet-bei. Acest mincinos prinţ s-a născut (după opiniunea lui Rocoles) din părinţi creştini, în oraşul Târgoviştea, din Ţara Românească. Taică-său era tare stimat la curtea domnului Matei Basarab şi fu aşezat de dânsul pe lângă Matei, care-l trimise la Constantinopol ca ambasador al său. După moartea lui Matei, el se înturnă în România, cu speranţa de-a se face ministru şi domn, prin ajutorul boierilor; însă nereuşind în planul său, se duse iar la Constantinopol, unde se turci. De aci plecă şi colindă toate ţările lumii, înşelând pe mai mulţi suverani ai Europei, care îi făcură cea mai onorabilă primire; însă un oarecare om de condiţie, ce îl cunoscuse la Viena şi ştia toată viaţa şi şireteniile lui, îl demască în ochii potentaţilor europeni, ca intrigant şi scelerat; Ţigală se face nevăzut[27].

Anul 1674. Sultanul Murat Han, pentru pedeapsă, scoate din post pe aga ienicerilor şi în locu-i numeşte pe un renegat italian, ce îşi schimbase numele din Ţicală, în Dţigala.

Anul 1685. Ţigală răzbună onoarea armelor otomane, repurtând o victorie ilustră asupra şahului persian.

Anul 1695. În împărăţia lui Sultan Mohamel Han III, fiul lui Sultan Murat Han III, o bătălie fu dată la timp de vizirul Dţigala. Victoria acelei zile o repurta Dţigala, care fu numit, pentru aceasta, mare vizir, în locul lui Ibraim-Paşa; însă, la înturnarea sultanului în Constantinopol, acesta dete sigiliul viziratului iarăşi lui Ibraim Paşa, după voinţa şi intriga sultanei mume; iar pe Dţigala îl exilă sultanul la Ac-Şair (în Anatolia). Ministrul acesta (Ţigală) îşi însemnă trecerea sa în vizirat prin măsuri rele şi periculoase.

Anul 1701. Dţigala-Zadé devastează ţărmii Italiei.

Anul 1704. În împărăţia lui Sultan Ahmet Han I, fiul lui Sultan Mohamet Han II, Ţigaia-Zade pleacă la Constantinopol, în fruntea armatei de expediţie, destinată pentru Persia.

Anul 1705. Seraskierul Dţigala (Cigala), al cărui caracter era mândru şi întreprinzător, neputând suferi ruşinea înfrângerii sale (în Persia), moare de obidă, la anul 1705.

Marele vizir numeşte pe Mehmet-Paşa, fiul lui Cigala-Zadé, guvernator la Bagdad[28]. Aci se pierde urma sa şi numai în analele Bagdadului poate afla cineva posteritatea machiavelistică a cameleonului Ţigală cel vestit!”[29].

Dincolo de presupuneri şi de mărturii, neamul Ţicală există, după 1918, cu statut de români obişnuiţi la Dragomireşti şi la Vişeul de Sus, eu aflându-i, în mărturii, în ordine cronologică, doar pe:

1926[30]: „Ţicală Maria, văduvă de război din comuna Vişeul de Sus, judeţul Maramureş, titlul no. 4.203”; „Ţicală Ioan, orfan de război din comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş, titlul no. 10.966”; „Ţicală Ioana, văduvă de război din comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş, titlul no. 6.343”; „Ţicală Maria, văduvă de război din comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş, titlul no. 6.365”

1926[31]: „Lista de numele şi pronumele invalizilor şi orfanilor de război care au pierdut certificatele de înlesnire de trai: Ţicală Maria, văduvă de război din comuna Vişeul de Sus, judeţul Maramureş, titlul 4.343”; „Ţicală Ioan, orfan de război din comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş, titlul 10.966”.

1930[32]: Florea D. Gh. Ţicală, membru în organizaţia AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi) din Dragomireşti, „constituit la 5 octombrie 1930, cu 11 membri activi şi 33 ajutat”.

1940[33]: „Listă de locuitorii care au cerut înscrierea în listele de naţionalitate. / Primăria comunei Dragomireşti, judeţul Maramureş”„Ţicală Gheorghe I. Ion, născut la 8 Martie 1913, în comuna Dragomireşti”; „Ţicală Ion I. Gavrilă, născut la 20 Aprilie 1908, în comuna Dragomireşti”; „Ţicală Mihai I. Dănilă, născut la 5 octombrie 1907, în comuna Dragomireşti”; „Ţicală Ion I. Şt. Filip, născut la 13 februarie 1902, în comuna Dragomireşti”; „Ţicală Vasile I. Ion, născut la 27 decembrie 1883, în comuna Dragomireşti”

1948: Ţicală Ion „zis Nuţu” din Dragomireşti a fost arestat în 1948[34], împreună cu Ilie Ţicală[35]. „Ţicală Ilie, învăţător din comuna Dragomireşti; Ţicală Vasile Corătăreanu, ţăran din comuna Dragomireşti-Maramureş, Ţicală Vasile, ţăran din comuna Dragomireşti, ucis la Peninsula în anul 1950”[36].

Fără îndoială, există mai multe informaţii despre acest neam (volumul II al Diplomelor lui Mihalyi încă nu l-am găsit), dar rândurile acestea pot însemna un început, chiar dacă le-am lucrat cu intenţia de a afla doar dacă mă pot descurca şi pe potecile din alte păduri româneşti, documentarea fiind, după părerea mea, aidoma mersului prin pădure: dacă ştii potecile, ajungi repede unde ţi-ai propus; dacă nu, te rătăceşti şi te poţi şi pierde.

[1] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900

[2] Filipaşcu, Alexandru, Istoria Maramureşului, Bucureşti 1940, Baia Mare 1997, p. 78

[3] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 563

[4] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 561

[5]Kenezii din secolul XIV erau de o categoria cu nobilii ţării, cum vedem din diploma acesta şi din altele; dreptul la posesiunea lor era drept de proprietate moştenită din neam in neam. La anul 1385, întâlnim, la noi, întâia oară instituţiunea juzilor nobililor, până atunci Kenezii au exercitat jurisdicţiunea acelora şi erau judecătorii şi mai marii între oamenii lor. Într-un fragment de scholion, manuscris din secolul trecut, am dat de următoarea definiţiune „§. 21. Kenesiatus erat Ius dominium exercendi in suis bonis, îndependens a publico magistratu. Itaque quibus posessiones cum jure Kenesiatus conferebantur, in iis foro dominali magistratul Cottus competente utebantur, hoc est pari jurisdictione. Subditi eorum praestabant Regnantibus tributa, sed Jurisdictioni tantum Kenesiorum suberant”. Această definiţiune se justifică prin datele noastre din secolul XIV. Aceste date ne îndreptăţesc să presupunem, că Kenezul era şi în secolii precedenţi proprietar independent şi cap al poporului supus jurisdicţiunei sale. Instituţiunea Kenezilor era cunoscută în Ungaria şi înainte de secolul XIV, să amintesc numai pe magistrul Rogeriu, care, în „carmen miserabile”, cap XXXV, vorbeşte de Kenezii tătăreşti. Iar regele Bela IV, în donaţiunea din anul 1247, dală Ioaniţilor, aminteşte Keneziatele lui Joan şi Farkas şi Keneziatul voivodului Lynioy, rămas românilor, care l-au stăpânit şi până atunci. Altcum cuvântul Kenez e de origine gothică şi provine din: Kunnings (regele) – vezi I. Jung: Roemer und Romanen, pag. 229, era uzitat în tot orientul, pe unde au stăpânit oare cândva Gothii; principii serbilor, înaintea de proclamarea regatului, erau Kenezi, principele Bulgariei e şi acum – Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, Diploma din 22 septembrie 1326, nota de subsol, p. 7

[6] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 367,

[7] Maramureş – Vatră de istorie milenară, volumul VII, p. 99

[8] 1365, februarie 2: „Balc, fiul lui Sas şi fraţii săi, Drag, Dragomer şi Ştefan” primesc întăritură pentru „moşia Cuhea, cu pertinenţiile sale: Jeud Bachov, ambele Vişae, Moyseni,Borşa şi ambele Selişte, confiscate de la Bogdav Vodă, ieşit la Moldova şi căzut sub nota de infidelitate”. Întăritură, în 11 august 1373 (p. 65).

[9] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 56

[10] Dumineca, Anul XV, No. 18, 30 aprilie 1939, p. 2

[11] 1365, 2 februarie: „Dragmer = Dragumir, nume personal compus din vechiul slavonic drag = filemon = iubit şi din mir, asemenea vechi slavonic, înseamnă şi lumea (vezi F. Miklosich: Lexicon Linguae slavonicae veteris dialecti, 1850). Dragomir ar însemna: iubitul lumii şi ne aminteşte, la împăratul Tit Vespasian, pe care Suetoniu-l numeşte „amor et delicae generis humani”. Altcum, sufixul „mir” îl întâlnim şi la Goţi, de exemplu: Theodemir, Valamir, Videmir (Jordanis (551): de Gothorum origine et rebus gestis”

[12] „Dragomireşti (ung. Dragomerfalva), 1385 „Dânfalva”, 1435 „Dragomerfalva”, proprietatea lui Dragomir, ginerele lui Sas Vodă, şi a descendenţilor săi (cf. ib. nr. 51, 170, pag. 355, 505, 508, 627); străbunii familiilor: Bodruma alias Fiţigău (1749), Deac alias Dragomir (1489), Fiţigău (1549), Font (1653), Gricl (1549), Ostaş (1470), Pop alias Fiţigău (1579), Sacalâş (1549), Tomşa alias Dragomir (1699), Ţurcuş (1451), Zubaşcu (1587) şi Conci alias Turcuş (1672)”

[13] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 58, nota 3

[14] Filipaşcu, Alexandru, Istoria Maramureşului, Bucureşti 1940, Baia Mare 1997, p. 92

[15] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 30

[16] 1353, mai 14: Ştefan şi Ioan, fii lui Iuga („Stephani et Iohanis Olachorum filiorum Ige similer Olachy”) primesc „mandatul regelui Ludovic I” pentru „posesiunile principale Cuhea, în districtul Maramureş”.

[17] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, nota 3, p. 627

[18] Filipaşcu, Alexandru, Istoria Maramureşului, Bucureşti 1940, Baia Mare 1997, p. 91

[19] „Vişeul de Sus (ungureşte Felsoviso), 1549 „Ujviso”, numit la început Între Râuri: proprietatea descendenţilor lui Ştefan Vodă (fiul lui Iuga, nepotul lui Balc, vărul lui Bogdan Întemeietorul; 1360 – n. n.), străbunii familiilor Andreica (1549), Dobica alias Andrcica (1752), Giurgiu (arm. 1676), Moga alias Simon (1456), Ţicală (1763), Tomoiaga alias Vlaşin (1445) şi Pop alias Tomoiaga (1636).

[20] Arhiva Someşană, Nr. 1, mai 1925, p. 52

[21] Filipaşcu, Alexandru, Istoria Maramureşului, Bucureşti 1940, Baia Mare 1997, p. 78

[22] 1385: Fiii lui Ştefan şi, deci, nepoţii lui Iuga, Sandor, Michai, Alexa şi Nicoară, „din bună voie, nesiliţi au dat a patra parte din moştenirea părinteacă, Vişeul de Sus, Vişeul de Jos, Şieu, Botiza şi satul lui Dan, surorilor lor, cu nume: Scora, Baba şi Margareta, soţia lui Petru, notarul din Baia Sprie”

[23] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 85

[24] Analele Architecturei, Anul II, No. 6, Bucureşti 1891, p. 111

[25] Manuscrisul logofătului Greceanu şi codul bălăceniean din Şincai.

[26] Fiul Iui Ţucală vistierul.

[27] Biografia universală sau Dicţionarul istoric de bărbaţi ce şi-au făcut un nume prin geniul lor, prin talentele şi virtuţile lor, prin rătăciri şi prin crime, de F. H. Felser, tom III, Paris, 1833. litera Bry-Com, fila 460, coloana II, la numele Cigale.

[28] Universul pitoresc sau Istoria şi descrierea popoarelor, la articolul Turcia, de domnul M. Ioanim. primul secretar al regelui Franţei pentru limbile orientale, şi de dl. Jules Vanguar, Paris, 1840, fila 165, coloana I şi următoarele.

[29] Aricescu, C. D., Istoria Câmpulungului, prima rezidenţă a României, Ars Docendi 2007, pp. 154-156

[30] Monitorul Oficial, nr. 181, 15 august 1926, pp. 12276-12278

[31] Monitorul Oficial, Nr, 15 august 1926, pp. 12276, 12277

[32] AGRU, în vicariatul Maramureş, Anul I, No. 5, Sighet 1832, p. 2

[33] Monitorul Oficial, Nr. 172, 27 iulie 1940, pp. 3821, 2922

[34] Vişovan, Aurel, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit, Constanţa 2000, p. 54

[35] Permanenţe, Anul XXV, nr. 4, aprilie 2022, p. 15

[36] Ioaniţiu, Cicerone, morminte fără cruci, p. 31