Cotiujenii, în epoca boierilor, mazililor şi răzeşilor
Kurt Hielscher: Roumanie Leuşeni, în Basarabia
Mai toate satele din zona Hotinului îşi au vatra străveche din timpul enigmaticei „ţări a Şipenuţului”, dovadă fiind denumirile primei statalităţi moldave, în care numele cu rezonanţă slavonă predomină prin formula „acolo unde au fost” Şizko, Malici, Simca, „unde a şezut Petrişor”, „unde sunt Caragunicii”, „satul unde este Noguicoi, şi satul unde a fost Cleţină”, „unde este Simeon cneaz” şi aşa mai departe. Cotiujenii, de pildă, care îşi caută etimologia denumirii în meşteşugul făuririi de… cotiugi, pentru că nu au prins de veste că toate satele moldoveneşti poartă, dintotdeauna, numele întemeietorului sau re-întemeietorului de sat, în acest ultim caz ilustrator fiind, în megieşie, nemeşul Vartic, stăpânul seliştii Andreicăuţi, pe care, luând-o în stăpânire şi repopulând-o, în 1587, o va numi Varticeanii. Este de presupus că, poziţionat fiind lângă cotul Prutului, Cotiugenii să conţină, în etimologia sa, memoria subconştientă a lui Kotuj, adică a unui întemeietor de vatră „descălecat”, cum se zicea în limbajul vremii, de pe „râul Kotuy”, denumit, ca băştinaş plecat mai departe „kotuj”. Fabulările ar putea continua la nesfârşit, cu argumente pentru cotiugă sau kotuj, dar şi pentru pisică, numită „kot” în limba polonă, dar ar fi curată pierdere de timp. Important este că satele de pe Prut, până aproape de Hotin, se găsesc, în 1437, ca şi în vremea lui Alexandru cel Bun („sfânt-răposatulului tatălui nostru”, cum îl numeşte Ştefan al II-lea în uric), în proprietatea a doi „stâlpi”, adică moşi care au ieşit din proprietatea obştească strămoşească şi devin, prin aceasta, temelia străbunilor, bătrânilor şi bunilor (bunici), Mihail de Dorohoi şi Bilava, primul consemnat de acest uric, iar celălalt de genealogia urmaşilor, stăpânitori peste Lucăceni şi peste a treia parte din Sancăuţi, inclusiv peste moara de pe pârâul Vilia. De altfel, în 1587, când s-a făcut succesiunea pentru una dintre moşteniri între „strănepoţii Bilavei”, din acest strămoş iniţial se revendicau şi „Ion şi Liciul din Săncăuţi”, dar şi Vartic, dar şi Gavrilaş logofăt, dar şi „fiica răposatului Stroici vistier” . Uricul din 1635 este şi mai explicit, „toţi nepoţii lui Bilava din Sencheuţi (Săncăuţi)” fiind, alături de Avram din Lucăciani, Ifrim Hăjdău, Gheorghe Corosteanul, Constantin Drăhuţescul, Zahariia din Hotin, popa Nechita din Lucăciani, Gavril Corostlî din Cotela şi aşa mai departe.
Deşi avea curte şi conac şi în Săncăuţi, Bilava este menţionat, ca origine, în Volcineţ, fiind numit, în alte urice, cu trimitere şi la Săncăuţi, „Bilava din Volcineţ, străbun lui Ion şi alţii din Sincăuţi, menţionat în 1587, 1604”[1]. Nepoţii lui Bilava, dinspre fraţi şi surori, sunt enumeraţi în 19 august 1636, drept: „Avram din Lucăciani, cu un zapis de mărturie de la boierii noştri, de la Gligorie Hruci, fost vornic, şi de la Costantin, fost pârcălab de Hotin, şi de la alţi oameni buni, slugi domneşti, anume: de la Ifrim Hăjdău, şi de la Gheorghie Corosteanul, şi de la Costantin Drăguţescul, şi de la Zahariia din Hotin, şi de la popa Nechita din Lucăciani, şi de la Laver, diaconul de acolo, şi de la Gavril Corostilî din Cotela şi de la alţi oameni buni şi oşteni dc frunte, astfel scriind şi mărturisind, că a venit înaintea lor Odochiia, cneaghina lui Toma, fost vornic de Botuşani, cu fiul ei, Mardaric, şi, de asemenea, Costanda şi cu fratele ei, Andronic, fiii lui Vasilie din Volcineţi, şi, de asemenea, Avram, fiul Măricăi, nepotul Fădorei, şi fratele ei, Toader din Liveni, toţi nepoţii lui Bilava din Sencheuţi”[2]. Deci genealogia din „stâlpul lui Bilava, şi cu iaz şi cu vad de mori pe pârâul Viliia” îşi are rădăcina în Bilava, răzeş din vremea lui Ştefan cel Mare, cu urmaşi consemnaţi în 1587, „Ion şi Liciul din Sincăuţi, strănepoţii Bilavei”[3]. Feciorul lui Ion din Sincăuţi a fost Ionaşco Bilava[4], iar feciorii acestuia. Grigore şi Mihăilaş, care vindeau, în 6 mai 1646, nişte părţi de „moşie din Cruhlicul” rubedeniei lor şi Todiraşco Jora, strămoşul lui Alexandru Ioan Cuza şi al lui Mihai Eminescu, Ifrim Hăjdău şi o puzderie de viitori mazili, adică fii de boieri, şi de răzeşi moldoveni[5].
Un ram important îl reprezintă Avram din Lucăceni[6], descendent din Sin de Hotin, şi care era înrudit, conform regestelor, cu un ispisoc din 14 marie 7143, prin care se constata că „au cumpărat de la Tudori biv părcălab, care şi el l-au fost cumpărat de la Jora (din Jora se trage Ioniţă Cuza[7]) şi de la alte rubedenii a lor” (p. 288); în 14 mai 7151, „Avram din Lucăceni, moşul cuconilor lui Vartic, după moartea lui Vartic, ficiorul ei, precum au poftit Avram cu fata lui, Irina, giupăneasa lui Vartic” (p. 290), deţinea o parte şi din „Şijcăuţi”; „fetele lui Vasile Vartic, nepoatele Grăpinei, strănepoatele lui Gânscă uricarul şi a Mariei Gânscoaie” (p. 291); în 12 ianuarie 7152, este menţionat „Crăstian ficiorul lui Avram” (p.293), iar în 11 martie 7160, „Toderaşco ficiorul lui Avram din Lucăceni” şi „frate-său Criste” (p. 293), deci „Crăstian”. În 5 septembrie 7161, sunt menţionate „Irina şi Zosca (Zoica, în scrisoarea din 20 aprilie 7161, p. 294), fetele lui Avram de Lucăceni, arătând cum s-au învoit cu fraţii lor, Criste şi Toader (Cristea şi Todiraşcu, în scrisoarea din 4 septembrie 7161, p. 294), şi au împărţit satul Lucăcenii cu heleşteu şi cu mori” (p. 295), precum şi alte moşii.
O altă rubedenie a lui Avram din Lucăceni, numit şi Lucacinski, în 5 iunie 1644, a fost „Toader Pârvul diiac… fiul Pârvului din Costina”[8].
Descendenţii lui Simca, stăpânitori peste celelalte două treimi din Săncăuţi şi peste întregul sat Cotiujeni sun mai greu de identificat, pentru că ei, cu rare excepţii, nu au ieşit din proprietatea comună răzeşească, prin indiviziune. În 1587, „Un act rupt (traducere) priveşte nişte locuri luate de Drăgşan la Sencăuţi, în părţile Hotinului, cu patru sute de zloţi tătăreşti. Lista boierilor (Bucium şi Ieremia Vornici, Brut Postelnic, Nădăbaico Spătar, Gheorghe Păharnic, Sava Stolnic, Stan Comis şi Stroici Logofăt) ne trimete la domnia lui Petru Şchiopul, şi anume la anii 1587-91. E interesantă menţiunea uneia din prădăciunile căzăceşti, cari tulburară aşa de des stăpânirea paşnicului Voevod: „Acele dresuri a lui le-au luat tâlharii din Ţara Leşască, când i-au jăfuit lui casa şi i-au 1uat lui toată, avere atuncea, câtă, au avut”[9]. Casa aceasta, a lui „Drăgşan la Sencăuţi”, era aşezată pe cele două treimi de moşie, care nu se aflau sub stăpânirea lui Avram din Lucăceni, ca moştenire din „stâlpul lui Bilava”, ceea ce conduce, în mod obligatoriu, la ideea că aparţinea ramurii care se trăgea din „stâlpul lui Mihail de Dorohoi”.
Uricele îi menţionează, în 2 aprilie 1644, pe fii lui Corotuşco, Neculai Sălitrariul şi Gheorghiţă, precum şi pe feciorii Burloaei, Biluşcă, Maria şi Arseni, care moştenesc Cotiujenii şi Bârlinţii de la părinţii lor, Corotuşco şi Burloaia (văduva lui Burlă, adică). Apoi, abia în 1770, este menţionat serdarul Costea, ctitorul bisericii vechi din Cotiujeni, sat care, în 5 decembrie 1771, se afla în mâinile paharnicului Ioniţă Cuza, strănepotul lui Toderaşco Jora, străbunicul lui Alexandru Ioan Cuza şi vărul lui Ion Iuraşcu, străbunicul lui Mihai Eminescu.
La o primă vedere, „elementul românesc mai rezistent în întreaga Basarabie era cel răzeşesc”[10]. Cu o precizare: până în 1812, Basarabia însemna judeţele din sud, celelalte judeţe, inclusiv Eşi sau Iaşi, cum se numeau, până atunci, târgul şi ţinutul Bălţi, numindu-se, ca şi provincia de pe celălalt mal al Prutului, Moldova. Mitul răzăşismului a supravieţuit, chiar şi pe plan european, până în perioada interbelică, Marcel Gillard scriind, de pildă, în 1922, poate că pe bună dreptate, că „în sânul poporului român din Basarabia, mazilii şi răzeşii ocupă un loc important. Mici proprietari privilegiaţi, şi unii, şi ceilalţi păstrează, în acelaşi timp cu patrimoniul şi cu statutul lor distinct, un instinct ascuţit de independenţă, care se ridică chiar şi din masele cu trecut de şerbi, compatrioţii lor. Mazilii, notăm, au întotdeauna un sentiment profund şi tenace faţă de originea lor; ei au rămas avangarda indestructibilă a naţiunii moldave”[11].
Răzăşismul înseamnă, totuşi, o matrice stilistică bine definită şi care se păstrează intactă sub toate stăpânirile statale care îl conştientizează şi îl acceptă. Şi sub moldoveni, şi sub turci, şi sub ruşi, nu şi sub sovietici, răzeşii hotinceni, ca şi cei din restul Basarabiei, au fost, cu rare excepţii, buni moldoveni, buni oşteni ai Sultanului sau credincioşi închinători sfinţeniei Ţarului, recunoştinţa pentru ne-deranjarea îndătinatului lor prototip fiind totală, iar ţarul Alexandru I, care a vrut să-i atragă de partea Rusiei prin măsuri care să le ridice nivelul de viaţă, avea să constate foarte curând că „binele cu forţa nu se poate face”.
Matricea stilistică a satelor Cotiujeni, Săncăuţi şi Lucăceni este cea caracteristică pentru satul românesc de oriunde, cu mici specificităţi cromatice sau utilitare distincte. „Aspectul exterior al satelor din Basarabia, cu garduri de nuiele, zăplazuri sau ziduri de piatră fără mortar, cu hudiţele tradiţionale, cu casele albe, văruite, şi decorate cu arabescuri şi desemnuri naţionale colorate, acoperite cu stuf, şindrilă sau şovar; fântânile cu cumpene ciuturi, sau cârlige; grădinile cu flori şi pomi, viile înconjurate cu hindichiuri şi cătină, ţăranii cu sumane, şi căciuli, în mijlocul coastelor de dealuri acoperite cu păpuşoi sau a lanurilor de grâu – întreg aspectul oamenilor şi satelor a rămas neschimbat moldovenesc de sute de ani, identic cu acel al moldovenimii din toate părţile ca şi peisagiul înconjurător.
Nimic însemnat nu s-a schimbat nici în interiorul ogrăzii gospodarului, nici înăuntrul casei lui. Aceiaşi poiată, aceleaşi coteţe, aceiaşi căsoaie, aceleaşi forme a căpiţelor şi stogurilor de fân şi paie, acelaşi sâsâiac pentru păpuşoi, aceleaşi instrumente de muncă şi aceiaşi cotei păzitori cu aceleaşi nume. În casa mare acelaşi cuptor şi păreţi zugrăviţi de arta tradiţională a gospodinei, care cu grijă a cultivat şi adunat acelaşi busuioc, calapăr, mintă şi flori de câmp şi le-a pus subt grindă, a tors lâna şi a ţesut paretarii, cu care a acoperit păreţii din jurul laviţelor, acoperite de lăvicere de culori şi desemnuri tradiţionale, aceiaşi zestre aşezată pe lada tradiţională de lemn (albastră cu flori roşi şi galbene), plină de suluri de pânzeturi şi ştergare ţesute de mâna gospodinei şi fetelor.
Dar pe lângă aceleaşi aspecte de exterior şi interior, la sate se păstrau aceleaşi ocupaţiuni, aceleaşi raporturi economice, juridice şi sociale, aceleaşi obiceiuri, credinţe superstiţii şi rituri la naştere, botez, căsătorie, înmormântare, sărbători, vizite, petreceri, vânzări, cumpărări, muncă, creşterea copiilor. Fiecare pas din viaţă era înconjurat şi de stări sufleteşti şi de forme tradiţionale”[12].
[1] Gonța, Alexandru I., Documente privind istoria României / Indicele numelor de persoane, București 1995, p. 72
[2] Academia Română, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova / Volumul XXIII (1635-1636), București 1996, doc. 211, pp. 248-250
[3] Academia RSR, Documente privind istoria României, Veacul XVI, A. Moldova, Vol. III (1571-1590), Bucureşti 1951, Doc. 414, p. 340
[4] Uricar în 16 martie 1591, cf. Surete şi Izvoade, Vol. XXI, p. 133
[5] Academia Română, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova / Volumul XXVIII (1645/1646), București 2006, doc. 369, p. 315
[6] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Vol. III, Iaşi 1907
[7] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Vol. VII, Iaşi 1912, pp. 297, 298: „Moşii ce are, la ţinut Hotinului, dumnealui paharnicul Ioniţă Cuza, cu neamurile dumisale, care moşii se trag de pe strămoşul dumisale Toderaşco Jora, vel sulger”
[8] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Vol. III, Iaşi 1908, pp. 13, 14
[9] Iorga, Nicolae, Boieri şi răzeşi în Bucovina şi Basarabia, în Analele Academiei Române. Memoria Secţiunii Istorice, Seria 2, Tomul 35 1912-1913, p. 33
[10] Cazacu, Dr. P., Moldova dintre Prut şi Nistru / 1812-1918, Iaşi, „Viaţa românească” S. A., p. 78
[11] Gillard, Marcel, La Roumanie nouvelle, Paris 1922, p. 21
[12] Cazacu, Dr. P., Moldova dintre Prut şi Nistru / 1812-1918, Iaşi, „Viaţa românească” S. A., p. 153
Ioachim Obadă, un personaj necunoscut chiar și în Corlata, acolo unde s-a născut la 27 iunie 1891, este unul dintre eroii anonimi ai Bucovinei, care, pentru că a făcut parte din Comitetul de organizare a legiunii române din Italia, a fost condamnat la moarte de către autoritățile austriece.
