Genealogiile înrădăcinate ale Cotiujenilor

– Petre, tu te-ai născut la Cotiujeni, întâiaşi dată, în timpul vieţii lui Cantemir şi a lui Neculce, pe la 1710-1720, într-o căsuţă de pe coasta domoală a râuşorului Vilia, în vecinătatea conacului boieresc. Tatăl tău cumpărase o moară veche pe apă, pe Vilia, înainte de heleşteiele boiereşti, ca să o transforme într-o presă de ulei. L-a ajutat pe serdarul Costea în construirea unei bisericuţe de lemn, pe partea cealaltă a parcului conacului, în 1750, iar serdarul, drept recunoştinţă, i-a poruncit preotului să treacă în condica parohială, la loc de cinste, numele feciorului tău, Ion, în condica parohială nou înfiinţată, în 1755, atunci când ţi s-a născut Ion. În sat, datorită ocupaţiei vi s-a spus, mai întâi, „oleinic”, adică „fabricant de olei”, iar după aceea, „oloier”.

– Nu, Oleinic e altă familie…

– Ca şi Olinic sau Olinici, care au aceeaşi rădăcină etimologică, dar eu nu mă refer decât la Petru, tatăl lui Ion, bunicul lui Artemie şi strămoşul lungului şir Vasile şi Ion din arborele genealogic al neamului tău.

Petrică Oloieru, în faţa casei în care a copilărit

În mintea mea, Cotiujenii, încă nevăzuţi, deja înseamnă o minunată livadă, cu înrădăcinări temeinice, în care numai crenguţele noi, frunzele şi fructele iau, în fiecare primăvară, alte întrupări. Dar Petrică Oloieru are o altă frământare: de unde am aflat eu, care nu am intrat vreodată în Basarabia, unde anume se află, din vremuri vechi, brazda baştinei neamului său? Avusese astfel de ezitări şi cu cântecele Zicălaşilor, dar când i-am pus dovezile veacurilor pe masă, nu a mai avut nimic de zis. Nu mai întâlnise recuperatori de străbuni şi de cântecele lor pierdute şi nu putea înţelege cum se face faptul că, în cercetare, nu se mai slujesc teme, ci cariere.

Maşina rulează încet spre culmea Lipcanilor, apoi pe platoul satelor Hlina, Beleavinţi şi Berlinţi, înainte de a coborî spre valea râuşorului Vilia, care încă îşi mai răsfaţă în soare câteva heleşteie lăsate în paragină şi, tocmai de aceea, de o sălbatică frumuseţe. Ştiu că, dincolo de pod, pe coasta din dreapta a văii Vilia, voi vedea casa în care au copilărit doi mari muzicieni români, Ion Oloieru, iniţial profesor de muzică la Colegiul din Briceni, acum acordeonist la „Rapsozii Botoşanilor”, şi Petru Oloieru de la Ansamblul „Ciprian Porumbescu”, Şcoala de Arte „Ion Irimescu” şi starostele şi sufletul „Zicălaşilor” din Suceava. Când trecem podul, am în faţă, dincolo de o minunată troiţă, un adevărat palat, refăcut, după gustul lui, de către noul proprietar, şi o imensitate de rai pământesc, în care mai poţi desluşi prin iarbă urmele desculţe ale copiilor de odinioară, Ion şi Petrică.

Visez locurile astea şi cele de pe stâncă în fiecare noapte, murmură Petrică, în vreme ce-mi arată, dintr-un zvâcnet al capului, temeliile vechilor castele boiereşti, numite ale lui Nemitz, după numele ultimilor boieri, unul, Alexandru, ajuns contra-amiral al Ţarului în Marea Neagră şi, apoi, amiral al flotei sovietice, singurul intelectual din guvernul lui Lenin, cum îl numea Onisifor Ghibu, care, întâlnindu-l la Moscova şi întrebându-l ce-i mai lipseşte, a răspuns grabnic şi fără ezitări: „Baştina, moşioara din Cotiujeni, în care am văzut lumina zilei”. Ştiam că, prin 1970, un Nemitz s-a întors în Cotiujeni, ca să moară acasă şi să fie înmormântat în cimitirul satului, într-o criptă de el durată, cu sprijinul servitorilor şi prietenilor lui de odinioară, soţii Ivan şi Maria Ganu. Actele administraţiei româneşti, din perioada interbelică, mă orientau spre Konrad Nemetz, feciorul lui Ferdinand, nepotul lui Ludovic (stabilit la Cotiujeni în 1764), întemeietorul unei industrii cu circuit comercial mondial, la Cotiujeni, sau de unul dintre feciorii acestuia, ceea ce numai din cimitirul satului puteam afla. Din câte ştiu, în Cotiujeni au rămas multe rubedenii mai îndepărtate ale polcovnicului ţarist de origine germană, nobil polon al blazonului „Biberstein” din Lublin, dar ei se numesc, de aproape un secol, Neamţu şi nici că le pasă de blazoanele la care ar fi îndreptăţiţi, deşi casele lor, aflate pe pământurile moşiei strămoşeşti, au în temelii pietre din ruinele conacelor de odinioară.

Doamna Maria Oloieru, mama lui Petrică

Pe mama lui Petrică, Doamna profesoară Maria Oloieru, născută Cebanu, în Transnistria, cică „bulgăroaică” după limba natală, deşi Cebanu este un nume străvechi de vlahi balcanici, o aflăm în vecini, în gospodăria familiei Victor şi Nina Kulikov, care se grăbeşte să scoată o masă afară şi rămâne dezamăgită când află că, mai întâi, noi trebuie să mergem pe la Căminul Cultural, pe la Primărie, Biserică şi cimitir, iar după aceea, pe stâncile dinspre satul lui Simca, întemeietor al vetrei Zimcăuţilor, Sincăuţilor, Săncăuţilor sau Stâncăuţilor, cum i s-a tot zis, prin adaptări de pronunţie, chiar şi după ce a dispărut pentru totdeauna, râuşorul Vilia, în acea vatră de dinainte de Descălecatul Moldovei, fiind acum marcajul graniţei dintre Moldova şi Ucraina, continuat, înspre Lucăceni, cu un şir de copaci, iar mai sus, înspre nord-vest, pe malul stâng, de un alt şir de copaci, care ascunde ţinutul şi mai nordic al Hotinului.

Petrică Oloieru şi Victor Kulikov; în spate, stupii şi căsuţa de tratament cu albine a lui Sergiu

În livadă, Sergiu, feciorul, care locuieşte la Briceni şi căruia Jana, tânăra lui nevastă, tocmai i-a dăruit un pruncuţ, se ocupă de stupi şi de căsuţa cochetă, cu stupi sub tăblia paturilor, în care aplică terapia cu zumzetul şi cu miresmele stupilor de albine. Un roi a evadat şi s-a prins ciorchine de bolta de viţă de vie din curte, dar nimeni nu intră în panică, nici măcar dulăul cât o mănuşă, din pricina tinereţii, şi care e legat bine într-un lanţ subţire, ca să nu mai dea năvală printre puii de curcă, de găină sau de pichere, care se înşiruiesc dominatori şi curioşi prin minunata gospodărie, dominată de rodiri şi de flori, într-o dezlănţuire teribilă de culori, de tăcere şi de inefabil.

La Căminul Cultural, îi întâlnim pe Valentin Druţac, directorul instituţiei, şi pe Dumitru Druţac, părintele violonistului Dorin Druţac de la „Lăutarii” lui Botgros, şi bunicul lui Dan Iulian Druţac, Bursier al Reginei Angliei pentru înalte studii de vioară, cu folosinţă gratuită a unei viori „Stradivarius”, care face parte din patrimoniul Coroanei Marii Britanii. Dar timpul ne ia, ne duce şi ne aduce, aşa că şi minunatele bucate ale doamnei Olga Druţac trebuie să mai aştepte, mai ales că încă nu ştiu ce pierd: cei mai buni cartofi cu mărar şi ceapă din câţi am mâncat de-a lungul întregii mele vieţi. Dacă îmi vor ieşi, am să răspândesc reţeta şi în Suceava.

Primarul Mihai Ursu, aflat la al patrule mandat, mi-a mers la suflet încă de la prima strângere de mână. Are o privire caldă, cu care te încadrează dezarmant de sincer, şi un talent narativ pe care doar la Vasile Blendea şi la George Parascan l-am mai întâlnit. Îmi spune o poveste despre cimitirele din Gruzia, în care, pe pietrele mormântale, după numele răposatului şi anii celor două naşteri, se precizează: „nu a trăit” sau „a trăit un an”. Puţini sunt cei care „au trăit cinci ani”, adică au lăsat după ei gospodării frumoase, copii cu cariere admirabile, fapte comunitare demne de ţinut minte, deci trăiri adevărate şi de netăgăduit. Fiind bun prieten cu primarul Pavel şi cu secretarul Mihai Chiriac din Dumbrăvenii Sucevei, primarul Cotiujenilor îmi spune că, după ce a văzut Dumbrăvenii, a concluzionat că el nu a trăit încă deloc. Nu are dreptate, pentru că şcoala, grădiniţa, spitalul comunal, căminul cultural, locurile de joacă şi de practicare a sportului, precum şi toate celelalte edificii publice, excelent întreţinute şi renovate, îmi probează că a trăit şi trăieşte din plin. Mă îndatorează cu un pix, pentru că pe al meu l-am pierdut, luându-mi note, şi îmi promite încă unul, pentru finalul lunii septembrie, când voi merge la Cotiujeni cu monografia satului, cu „Cântecele pierdute ale Basarabiei”, cu o expoziţie de veche şi neştiută iconografie basarabeană şi cu un concert „Zicălaşii”. În schimbul celor două pixuri, am cedat drepturile de autor pentru monografie Primăriei Cotiujenilor, pentru că eu conştientizez faptul că despre contemporaneitatea comunei nu voi putea scrie exhaustiv şi va trebui să o facă un altul, poate dintre copiii de astăzi, pe care trebuie să-l îndreptăţesc, încă de pe acum, să folosească gratuit cercetările şi naraţiunile mele.

Primarul Mihai Ursu avea de mers la o nuntă, în Briceni, dar s-a întors din drum, aflând că noi ne aflăm în Cotiujeni, iar asta e diferenţa dintre domnia sa şi făloşii primari ai judeţului Suceava, nevolnice efemeride de o clipită, care se cred creatorii luminii cosmice.

Biserica satului, durată în 1902 şi renovată de curând, după ce, în vremea bolşevismului, zidirea aflată sub patronajul Maicii Domnului a fost folosită ca depozit, e o construcţie frumoasă, în ciuda înzorzonărilor abundente, şi a varului gros care acoperă inscripţii vechi, şi pe crucile preoţilor, adăpostiţi în curte, şi pe cele mărunte, ale oamenilor de odinioară, încă păstrate în cimitir, dar copleşite cu vopsea albă, care umple şanţurile buchiilor cioplite în trecute vremuri. Dacă nu ar fi colecţiile de documente vechi, nimic nu ai putea afla din muţenia cimitirului, unde, ca peste tot în ţinuturile cu români, chiar şi morţii cred că omenirea începe cu ei şi nu cu rădăcinile care dau trăinicie roditoarei livezi.

Din punctul meu de vedere, înrădăcinarea, adică temeinicul de sub vorba în vânt a patriotismului, nu se probează, ci se constată. În 1852, lăutarul basarabean Gheorghe Lemiş, evreu de origine, a ales să fie aruncat în Prut, decât să cânte muzică rusească, el ştiind, pentru că studiase la Conservatorul din Krakowia, că muzica românilor este sacră, pentru că se trage din ceremoniile civilizaţiei boreale. Prin 1970, un descendent al nobililor Nemetz, a părăsit Viena şi a revenit la Cotiujeni, ca să-şi aştepte moartea şi să se înmormânteze în ţărâna sfântă a satului în care îşi are rădăcinile. Văd că şi acum, în cererile de dobândire a cetăţeniei române, doar tinerii din Cotiujeni optează pentru cetăţenie dublă, din dorinţa de a se întoarce cândva pe meleagurile copilăriei, pentru totdeauna.

Ştiam legenda germanului care a vrut să moară pe pământul natal, stăpânit de Uniunea Sovietică, şi pentru doream proba verităţii, mormântul lui devenise una dintre primele mele ţinte. Şi am aflat că moldoveanul acela cu sânge german s-a numit Mihai, fiul lui Konrad Nemitz, care s-a născut la 1 iulie 1891, la Cotiujeni, şi a păşit în veşnicie, din Cotiujeni, în 14 februarie 1981, după ce a trăit, vreme de vreun deceniu final, în casa prietenilor şi servitorilor lui de odinioară, înhumaţi în aceeaşi criptă, Ivan sau Ion al lui Mihai Ganu, născut în 14 aprilie 1923 şi plecat în veşnicie în 7 martie 1923, şi nevasta lui, Maria, născută în 3 octombrie 1925 şi „despărţită” de lume în 15 septembrie 2006. De-a stânga şi de-a dreapta,  sunt plăcile de marmură neagră, în care sunt săpate numele „Nemiţilor” rămaşi pentru totdeauna în Cotiujeni: Ludvig, fiul lui Karol (1800-1866), Ludvig, fiul Ludvig (1864-1866), Ştefania, soţia lui Ferdinand (1828-1882), Ernest, fiul lui Ferdinand (1860-1892); iar în dreapta: Ferdinand, fiul lui Ludvig (1823-1895), Nicolai, fiul lui Konrad (1895-1902), Maria, fata lui Ivan (1908-1981).

Maria Ivanovna Nemitz, deci soţia, cu 17 ani mai tânără, a lui Mihai Nemitz, deci o poveste de tulburătoare de dragoste, cu doar două perspective în timp: fie şi-a însoţit soţul în Occident, dar şi la întoarcerea pe brazdele natale, fie a rămas pierdută prin imperiul sovietic, până ce Mihai s-a întors pentru a trăi şi finalul tulburătoarei lor poveşti de dragoste. Eu înclin să cred în a doua perspectivă, pentru că dacă Mihai Nemetz ar fi avut-o pe Maria lângă el, în Viena, nu cred că ar fi venit împreună pentru a trăi zece ani într-un imperiu cenuşiu şi sângeros. Mi se pare plauzibil că, după negocieri nereuşite de întregire a familiei în spaţiul german, Mihail Nemitz a preferat să vină în Uniunea Sovietică, pentru a-şi regăsi dragostea vieţii, şi s-a stabilit la Cotiujeni pentru că el îşi avea rădăcinile aici, iar ea, măcar în apropiere, dacă nu cumva tot în Cotiujeni.

Într-un colţ al cimitirului, dintotdeauna al neamului Oloieru îl întâlnesc pe tatăl lui Petrică, domnul inginer constructor Vasile al lui Ion Oloieru, un bărbat frumos şi demn, care a preferat chiar şi rarele marginalizări din viaţă, provocate de refuzul sistematic de a se înscrie în partidul bolşevic. A fost un om îndrăgostit de spiritul viu al românilor, care ştia pe de rost toată opera lui George Topârceanu, dar şi fabulele basarabeanului Alecu Donici, şi, datorită acestor preferinţe, orientate spre partea luminoasă a spiritualităţii omeneşti, l-a convins pe fiul lui, Petru, care intenţiona să facă o facultate economică, după finalizarea studiilor la Colegiul de Muzică din Briceni, să plece la Chişinău, ca să-şi continue studiile muzicale, la zi, nu la fără frecvenţă, printr-o simplă şi scurtă pildă: „Şi ciocârlia, şi vrabia au studii muzicale: ciocârlia la zi, iar vrabia la fără frecvenţă”.

Părinţii muzicienilor Ion şi Petru Oloieru au fost şi au rămas personalităţi superbe ale Cotiujenilor, cărora o puzderie de fii spirituali, adică fini de botez şi de cununie, le păstrează cu afecţiune memoria. Doamna Maria Oloieru încă mai intră în curţile localnicilor, cărora le-a fost şi profesor, cu dezinvoltura unei mame, obişnuită să tot culeagă fructele vocaţiei sale materne. O lăsăm în faţa porţii deschise ale unei astfel de gospodării şi urcăm pe stâncile dinspre dispărutul Săncăuţi, ca să fotografiem panorame, din care să alegem una pentru coperta apropiatei monografii tipărite. Fir-al ele de bătrâneţi, mereu este nevoie să mă sprijin de braţul lui Petrică, mai ales că port nişte pantofi din piele întoarsă, cu tălpi capricioase, şi nu muşamalele mele de fiecare zi. Nici şapca „Bucovina Rock Castle” nu mi-am luat-o, pentru că e mai zdrenţuită şi decât mine şi nu pot risca să nu mai prindă încă o ediţie, probabil ultima pe care o mai fac eu, pentru că autorităţile sucevene abia aşteaptă să scape şi de mine, şi de „Bucovina Rock Castle”. Altfel, adică diametral, stă povestea cu tinerii, dar care politician de tip „după noi potopul” se mai gândeşte la tineri?

Am mai trăit senzaţia de „acoperiş al lumii” doar în munţii Vrancei şi nu mă aşteptam să o regăsesc pe stâncile Cotiujenilor, chiar dacă înălţimea aceasta, cu o peşteră uitată şi cu rol de Ma Go Ra, în vremurile primordiale, domină zările cu atâta măreţie încât şi Cerul se pleacă protector asupra lor. Dacă întinzi palmele, poţi lua cerul în mâinile tale şi să-l duci numai acolo unde este dragoste şi nevoie de el. Petrică tace, i s-au încleştat fălcile în faţa mormântului tatălui său, şi abia apucă să-mi murmure, din nou, ceea ce îmi spusese în faţa casei copilăriei sale: „În fiecare noapte visez acest loc”. Îl cred, pentru că, de două nopţi, îl visez şi eu.

La masa de pe verandă al casei soţilor Valentin şi Olga Druţac mă aşez ca la mine acasă, înconjurat de membrii familiei mele. Mi-i sufletul slobod şi în siguranţă, iar bucatele de pe masă, menite unei zile obişnuite, mă uluiesc: iepure de casă la cuptor, peşte fript în făină de grâu şi ou, cartofi noi, unduiţi în ceapă şi mărar, salată şi compot din sezonul grădinii proprii. Oamenii mănâncă bine, pentru că fără mâncare săţioasă nu poţi munci pământul. În jos, înspre Vilia, se răsfaţă o splendidă grădină cu de toate şi pomet şi vie atât cât să îndulcească şi să îndestuleze casa omului. Cum nu beau nici un fel de alcool, nu servesc nici gazdele, mulţumindu-se cu compotul de zmeură proaspăt, care e un fel de suc de fructe răcoritor şi parfumat, de reţeta căruia va trebui să mă interesez. Simt că aş putea rămâne în această casă până la sfârşitul timpului meu, fără să mă înstrăinez şi fără ca frăţietatea gazdelor să se sleiască, dar trebuie să plecăm, pentru că doamna Maria Oloieru are 81  de ani şi peste 120 de kilometri până la noul ei „acasă”, în Suceava. Mergem, deci, să luăm bagajele, după ce sărut mâna doamnei Nina cu netrucată afecţiune şi strâng puternic mâna de frate regăsit a lui Mitea Mitruţ Druţac, fericitul bunic al unui tânăr bursier al Reginei Angliei.

Nina şi Jana Kulikov

Familia Kulikov ne aşteaptă cu masa întinsă şi, panicat, eu îi cer Janei, o cană cu apă de fântână, iar nora Kulikovilor, care pusese puţin surprinsă că nici nu mă uit la băuturile răcoritoare scumpe de pe masă, îmi aduce apa vie, de care aveam multă nevoie. Există un cult al apei vii la Cotiujeni, pe care doar la Baia, în prima capitală a Moldovei, l-am mai întâlnit: înainte de a se dura o nouă gospodărie, pe locul durat se sapă o fântână şi, dacă apa e vie, se clădeşte casa şi se durează gospodăria. Doamna Nina mestecă de zor o salată proaspătă, din care nu am mai gustat vreodată, în vreme ce Victor ne îndeamnă să dăm năvală asupra bucatelor. Gust din brânzeturi şi realizez că dincoace de Prut nu se mai fac astfel de delicateţi, gust şi din salată, dar uit să întreb de reţetă, din pricina oboselii. Sergiu a liniştit albinele fugare, din pricina prea multor „regine”, aşa că poate pleca la Briceni, „la copil şi la nevastă”, cum zice un frumos cântec al lui Ion Vidu, devenit folclor pentru ignoranţă, deci pentru cei care îl practică, iubindu-l, cică, la fel de mult ca lupul mielul. Victor Kulikov, şofer pe TIR la o firmă privată, îmi povesteşte despre călătoriile lui în lungul şi în latul Europei. Prin România a trecut, de curând, pe itinerariul Cluj-Braşov-Bucureşti.

Petrică Oloieru ţine să-mi arate şi Bricenii, târg interesant, cu blocuri spre periferie şi cu toate construcţiile vechi intacte, multe dintre ele şi renovate. Văd sediul albastru al Colegiului de muzică, cumpăr dulciuri produse în Moldova, ca să le asigur „Bucuria” nepoţilor, pe care ăi voi întâlni curând, la „Bucovina Acoustic Park”, optând pentru alegerile lui Petrică Oloieru, care nu se poate juca de-a cumpărăturile pentru „ce mi-ai adus bun”, cu care îl întâmpină, de fiecare dată, Annamaria. Apoi pornim spre casă, trecând prin vămile pustiei de peste Prut, în care funcţionarii, poliţişti de frontieră sau vameşi, au o înnăscută cumsecădenie, pe care şi-o manifestă prietenos în beneficiul drumeţilor.

Colajul panoramei Cotiujenilor

Cu Grigore Vieru, Arhanghelul Limbii Române

Ieri, odată cu revărsatul zorilor, m-am trezit şi am scris o închinare lui Grigore Vieru. Îl vedeam cum de descătuşează de umbrele nopţii şi mă îndeamnă la taclale. Am scris, am prelins, picătură cu picătură, tot ce aveam în suflet peste necuprinsul paginii albe, apo am coborât în stradă, ca să-l aştept pe muzicianul Petru Oloieru, care, pentru că mergea să-şi aducă mama de la Cotiujeni, m-a invitat să-l însoţesc, prilej cu care să-i cunosc şi satul natal, căruia i-am dedicat, în orb, adică numai pe documente, o lucrare monografică, pe care o voi revizui şi finaliza în câteva zile.

În stradă, am întâlnit o ziaristă, care grăbea spre biserică, pentru că e mare sărbătoare, la noi, la români, Moşii de Vară, închinată „giganţilor” din mitologia elenilor („titanii” au fost întemniţaţi în Tartar, în ţara Tărtăriei, adică în Ardeal), pe care noi îi sărbătorim drept Blajini sau Rahmani (nume din care s-a zămislit cuvântul „Brahmani” şi care a produs, de-a lungul veacurilor, mai dispute între mahomedani, care au crezut că „Er Rahman” ar însemna un alt Dumnezeu şi nu doar o calitate a lui Alah, „Cel Îndurător”, adică blajin). Blajinii încă mai supravieţuiesc ritualic prin Haţeg şi prin Gorj, ba chiar şi prin Banat şi Făgăraş, prin datina „piţărăilor”, de la Pytr sau Pytar, adică tată primordial şi, sinonimic, „cel care aduce pâinea acasă”, şi, cum ştiu că nimic nu-i întâmplător pe lumea aceasta, că nu există eresuri, ci doar incapacităţi metafizice ale minţii noastre de a mai înţelege – după cum susţinea şi René Guénon, am luat întâmplarea acestei prime călătorii în Basarabia drept un semn bun.

Şi iarăşi l-am zărit pe Grigore Vieru, Arhanghelul Limbii Române, înclinând aprobator din cap, şi-atunci am ştiut că, dacă voi trece Prutul, imediat după ce voi desluşi privirile tânjitoare ale adolescentului Grigore Vieru spre pământul sacru pentru el al aşezării Rădăuţi-Prut, va trebui să merg la Pererita. Pentru că fratele meu Grigore Vieru mă aşteaptă, ştiind că i-am promis, pe Oadeci, lângă Cer, că o să vin, atunci când mă vor lăsa să trec Prutul doar cu cartea de identitate în buzunar. Martori ai acelei promisiuni au fost Vasile Ilie, ulterior prefect şi vicepreşedinte al judeţului, dar, şi mai important, omul „pe cuvântul căruia se pot dura biserici” – cum obişnuia să spună Ion Grămadă, savurosul iubitor de spirit şi publicist Mihai Burduja şi fecioraşul meu, pe atunci de doar cinci anişori, Andrei Teodor – cum obişnuia să-i spună Grigore lui Andi, neacceptând diminutivele, care, în Basarabia, l-au transformat pe un Teodor în… Fedea. Mie nu mi se părea grav şi chiar mă surprindea chestia aceasta, pe care o consideram puerilă, pentru că Grigore agrea să-i spun Grig, deci să folosesc un diminutiv, el utilizând, ca apelativ pentru toţi românii şi mai ales pentru cei care-şi picurau sufletele prin degete un invariabil „frate Cutare”.

În Vamă, la Lipcani, într-un zvâcnet al ierbii proaspăt cosită, pe stânca râpoasă de deasupra malului stâng al Prutului, l-am zărit pe Grigore privind spre dincolo, spre stânca de pe malul drept, pe care a fost durată în lemn una dintre cele mai frumoase şi mai surprinzătoare bisericuţe tradiţionale moldoveneşti, „Casă a Domnului” bună şi primitoare,şi  nicidecum palat care să-i nisipeze sufletul, cum se întâmplă în înstrăinatele de inimi construcţii religioase de mai târziu.

Ca să ajungi la Pererita, ai de străbătut, printre coloanele cosmice ale nucilor de lângă drum, un codru secular de stejar şi fag, întrerupt, ici-acolo, de sate frumoase, toate cu statut de comună, doar la Slobozia Şirăuţilor, de după Şirăuţi, beneficiind de o şosea bună şi temeinică. La Pererita nu sunt indicatoare, care să te orienteze spre Casa-Muzeu „Grigore Vieru”, dar localnicii te dumiresc binevoitor, încă de la intrarea în comună: „Prima uliţă, pe dreapta, până dă în uliţa casei cu gard albastru, iar de acolo, la stânga, şi îndată ajungi. Şi o recunoşti după renovările care au transformat-o în muzeu, multe dintre ele artificioase şi de gust îndoielnic, încât doar arborii seculari din curte şi din grădină, care privesc, peste vadul Prutului, spre Miorcanii lui Ion Pillat, poet faţă de care Grigore Vieru trăia un fel de descendenţă a spiritului, o moştenire vie şi tulburătoare.  Bustul urât, amplasat pe un soclu pitic, în capătul curţii, îmi arată un Grigore Vieru chinuit şi care nu are fir din lumina care îi desluşea chipul, sufletul şi opera. Doar în foişor întâlnesc o icoană-vitraliu, minunată ca idee, dar amatoristic până la naivitate pictată: Grigore Vierul, Arhanghel al Limbii Române, purtând ca herb pe scut coperta uneia dintre cărţile lui. În rest, tot felul, de panouri cu citate naţionaliste, inclusiv din Iorga, şi o cutremurătoare absenţă a lui Grigore Vieru. Intrasem în ograda lui cu şapca în mână, ca la închinăciune, şi doar casa în care a crescut, un adevărat monument de adevărată artă moldovenească, mi-l arată şi pe Grigore încă aură, încă viu, fremătând de măreţia Domnului Limbii Române, dogmă prin care Vieru desluşea un nu un voievod, ci un Dumnezeu al spiritualităţii noastre. Iar casa părinţilor lui este Casa acestui Dumnezeu, vegheată de curajosul Arhanghel, care avea caracteristicile unui lujer de floare: fragilitate, longilinitate, lumină.

– Nu credeţi că am fi datori să facem o subscripţie publică pentru un bust al lui Grigore Vieru la Suceava?, mă întreabă, pe neaşteptate, muzicianul Pentru Oloieru, parcă citindu-mi gândurile, în care, alături de spiritul pururi viu al lui Grigore Vierul, mi se arată şi aura Sofiei Vicoveanca, probabil singurul bucovinean care i-a trăit opera până la mistuire.

Când l-am cunoscut, Grigore Vieru era marcat de un atac dur, al unui imbecil din Bucureşti, care, fără să fi scris vreodată o poezie, tocmai se proţăpea drept mare diriguitor al Scrisului Românesc şi, din această postură de satrap literar, tocmai îl proclamase pe Grigore Vieru drept „păşunist”. Îi ştiam bine evoluţia lirică, începând de la poemele moderne, cumva optzeciste, cu care debutase în presa literară românească, şi terminând cu minunatele poeme psaltice risipite pe calea întregii sale vieţi. Pe atunci, făceam „NordPress”, împreună cu fraţii Gheorghe, Vasilică şi Ioan Iftodi, într-o redacţie în care activau sau colaborau Constantin Hrehor, Constantin Severin, Adrian Bocancea, Romulus Nicolae, Tiberiu Avram, Doru Popovici, Tina Onighi, Vichenti Cosma, Cristian Ohrim, Vali Adomnicăi, Doina Angelescu-Boghian, Mugur Geo, Mihai Burduja, Pamfil Horodnic, Constantin Papuc şi alţi oameni născuţi cu vocaţia scrisului, şi pentru că Grigore Vieru ni s-a spovedit public, precum în obştile creştine ale primelor două veacuri, am deschis una dintre cărţile lui şi am început să citesc poemele, cu voce tare, conform metricii impuse şi de punctuaţie, iar când am terminat de citit vreo zece poezii, am ridicat ochii şi l-am privit întrebător:

– Ai dreptate, frate Ioane, e o poezie modernă. Nicidecum „păşunistă”…

– Incantaţiile tale publice o copleşesc într-atât, încât oamenii îţi ascultă sufletul şi îi ignoră, instinctual, mesajul.

Încă mai am cartea aceea prin bibliotecă, aşezată, atunci, în rafturile lăsate pustii, după ce i-am dăruit lui Grigore peste o sută de cărţi, la care nu a avut niciodată acces şi pe care premeditările duşmănoase sau doar inconştiente le spulberă, inclusiv prin programele şcolare, în care opera lui Eminescu este din ce în ce mai marginalizată şi niciodată inclusă în examenele obligatorii. Ba au mai apărut şi tot felul de profesoraşi, inclusiv universitari, care impun tinerilor „teze” despre „exagerările” în interpretarea operei „Domnului Limbii Române”, cel fără de care nu ar fi fost nimic şi nici nu va mai fi, după ce va fi îmbrâncit în ignoranţa noastră tradiţională. Şi-atunci, dacă avem obrăznicia exponenţială de a anihila învăţătura Domnului Limbii Române, ce se va întâmpla cu opera şi memoria Arhanghelului Limbii Noastre, Grigore Vieru?

Casele memoriale nu mai înseamnă mare lucru în contemporaneitatea românească; doar dacă sunt vestite, anual, printr-un festival literar, dedicat organizatorilor, sub pretextul operei celui care a durat în zidirea identităţii româneşti, casele acelea îşi semnalează existenţa, dar fără încărcătură emoţională, fără înfrigurarea de odinioară a atingerii „teiului lui Eminescu”, de pildă. La Târgu Mureş, faţă în faţă cu statuia lui Eminescu, pleacă luminos fruntea de bronz Grigore Vieru. La Pererita, doar casa (nu şi grajdul transformat în casă), Prutul şi Miorcanii din zare creionează sufletul şi personalitatea lui Grigore Vieru. Memoria lui este acaparată şi falsificată de necunoscători, toţi veniţi din România, ca să se joace, la Pererita, de-a Grigore Vieru. Şi totuşi, între Pământ şi Ceruri, Grigore Vieru există. Spun asta, după ce l-am revăzut.