Cu paharul îndesește, dar cu birul mai rărește!

Constantin Cantemir

Un „Cântec vechi” chiar și pentru vremurile lui Costache Negri, m-a determinat să-l copii, ca să-l arăt și altora, mai ales că, „citindu-l, m-am încredințat să oamenii de pe atunci (de pe la anul 1700 – n. n.) nu scriau mai rău decât acum” – „acum” al lui Negri și „acum” al generațiilor care suntem.

Profit de prilej pentru a vă reaminti ceea ce susținea Voltaire, și anume faptul că părintele „Principelui Cărturarilor” și „Cărturarului Principilor” se trăgea din Timur Lenk, numit, în limba lui asiatică Chan Temir – deci Cantemir.

Din câte știu eu din relatările cronicarilor moldoveni, Constantin Cantemir a fost un domn bun, milos și prea puțin cheltuitor. „Cântecul vechi” însă îi contrazice pe cronicari, fiind plin de savoare în filonul său epic.

Citiți-l și înlocuiți numele lui Cantemir (Constantin) cu ce „voievod” al zilei vă convine:

Cantemir era un domn

Altfel prea de treabă om,

Numai țara cam prăda.

Boierii, văzând așa,

Îi zicea: Maria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Domnul la masă-i poftea

Și cu cotnar îi cinstea

Până ce îi îmbăta.

Boierii, când închina

Îi zicea: Maria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

El însă nu-i auzea,

Mânca, bea și jăcuia,

Și-n seamă nu le băga.

Boierii se supăra,

Și-i zicea: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Într-o zi s-au adunat

Și-au făcut între ei sfat,

Când la divan i-a chema

Pe norod a judeca,

Să-i zică: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Domnul dacă a văzut

Că de șagă s-a trecut

Și că vor a-l dărâma,

Căci boierii nu-nceta

A-i zice: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Foarte mult s-a mâniat;

Pre doi din ei i-au tăiat

Ca doar de ei va scăpa,

Nu-i va mai asculta

Zicându-i: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Ei la moarte se ducea

Veseli, vorbea și râdea

Frică nicicum arăta,

Și-n gura mare striga:

Ia-n auzi,  Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Spun că cum i-au omorât,

Pe loc Domnul s-a căit,

Căci îndată ce-nnopta,

Amândoi i s-arăta

Și-i zicea: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Pe la schituri, sihăstrii

A dat multe liturghii

Ca doar îi va împăca;

Dar prin somn tot îi visa

Zicându-i: Maria ta! Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Ne-având nici cum răgaz,

De ciudă și de necaz,

Muri Înălțimea Sa.

Norodul îl îngropa

Zicându-i: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

(Scrierile lui Constantin Negruzzi, Volumul I, București 1872, pp. 186-188).

Lexiconul lui T. Stamati, din 1846

„Domnule Redactor! Cheia unei limbi este gramatici, iară comoara sau magazia ei este lexiconul, dicționarul sau oricum altfel ar voi cineva a-l numi: căci într-însul ca într-o visterie se află adunate toate elementele prin care se rostește o limbă”, îi scria T. Stamati lui George Bariț, în 1846, însoțindu-și argumentarea și cu un interesant lexicon.

Viziunea lui Stamati anticipează chiar și metodele de care, peste o altă jumătate de secol, avea să se folosească Hasdeu, etimologia și semantica, pe fondul rulării în popor: „Aceste elemente la început se găsesc în gura poporului, apoi în cărțile, în scrierile, monumentele lui. Deci treaba lexicografului este a aduna toate aceste elemente într-o singură carte, numită lexicon. De la sine, dar, se înțelege că o asemenea adunare din toate și orânduire este însoțită cu mari greutăți.

În această stare se află elementele limbii românești, încât viața mai multor bărbați de abia fu de ajuns de ne-au adunat o mică magazie în Lexiconul de la Buda, tipărit la 1825, dar și aice le aflăm rostite în alte limbi, dar foarte în scurt și adică cu lipsă. Trebuința românilor de un lexicon se simte din zi în zi, și cu atât mai mult, cu cât și românul înaintează în cultură. Toți simt această trebuință și toți se sfiesc a se apuca de un așa lucru gigantic. Cu toate că și eu eram din numărul acestor sfiitori, totuși am îndrăznit, pe cât puterile și bunăvoința m-au iertat, și am lucrat o parte dintr-un lexicon românesc, potrivindu-l cu gradul culturii noastre de astăzi. Drept probă, se alăturează aice câteva articole, ca dintr-însele cititorul să poată judeca încât i-am putut mulțămi dorința”.

Fără îndoială că, pentru un filolog de astăzi, lexiconul lui Stamati, din 1846, înseamnă un rudiment penibil, chiar dacă bietul om a fost exemplar în a stabili o metodă proprie de cercetare și de definire. Iată, de pildă, verbul „a aprinde”, de pe vremea când nu se stabilise regula infinitivului:

„Aprind,  sei, ere, s. v. A. (adrehendo), accendo, inflammo, incendier, brȗler, zűnben, an zűnben. 1). Dau, pun foc, aprinde focul, aprinde lumânarea, aprinde fânațele. 2). așiș, întețesc, l-am aprins spre mânie. 3). Mă aprind, v. rec. Apd, iau foc, se aprinde casa, s-a aprins pădurea. 4). Întrebuințat mai mult la a treia persoană înseamnă: a mucezi și a putrezi, s-a aprins grâul, s-a aprins fânul. 5). Mă pornesc, mă iuțesc, mă aprind de mânie, se aprinde de ciudă. 6). Mă roșesc de rușine sau de osteneală, s-a aprins pe față, s-a aprins pe obraji”[1].

Dacă demersul lui Stamati vi se pare naiv, atunci fiți figuri că doar spiritualitatea noastră este așa. În vreme ce alte neamuri duraseră literaturi temeinice, noi, românii, abia îndrăzneam în 1846, să ne gestionăm cât de cât mijloacele de expresie. Ceea ce, în fond, înseamnă foarte puțin și mult, mult prea târziu.

[1] Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, No. 51, luni 23 decembrie 1846, pp. 404-407.