Dragusanul - Blog - Part 429

De ziua naşterii fiului meu, Andi Drăguşanul

 

„Se spune ca mântuirea nu-i chiar atât de dulce,

Am auzit că nu ar mai fi loc şi pentru mine,

Îmi crestez iluziile în ochii străinilor,

Cuprins ca un orb la vânare de îngeri;

Am auzit că n-ar mai fi loc şi pentru mine”

(Mântuire / Redemption)

 

„They say that redemption, well it ain’t that sweet.

I heard there’s no more room for me…

I cut my illusions in the eyes of the strangers,

Engaged, like a blind man in hunting angels.

I’m sure there’s no more room for me”

(Mântuire / Redemption)

 

„Cuprins ca un orb la vânare de îngeri” în vâltoarea din „ochii străinilor”, Andi Drăguşanul este un veritabil poet de limbă engleză, atunci când premeditează textele pentru melodiile trupei „Toy Machines”, unele dintre cântece fiind, şi ca melodii, creaţia lui integrală (Morning Rush – prima piesă a trupei, Flawless etc.). Dar el există pentru trupă şi în numele ei „îşi crestează iluziile” în „vremurile disperate”, în care „sentimentele vor muri toate / ridicându-se, în timp ce cad”. Nu s-a vrut poet, deşi identificase, în lăuntruri, poezia care cântă, şi-abia atunci când a tradus textele englezeşti pentru mine, ca să înţeleg mai bine mesajul muzicii „Toy Machines”, abia atunci am trăit surprinderea şi bucuria de a descoperi în fiul meu şi un poet adevărat, cu construcţii discursive inedite, care valorifică alegoric, deci mai mult decât metaforic cunoştinţele lui de mitologie şi de astronomie, care l-au îndreptăţit, pe când avea doar 13 ani, să fie cel mai tânăr concurent din lume la Olimpiada Mondială de Astronomie de la Stockholm, deschizând pentru România o cale pe care acum se păşeşte atât de triumfal.

 

Pentru Andi Drăguşanul mitologia, ştiinţa cerului, muzica şi poezia înseamnă un tot unitar şi armonios, menit purificării, deci desprinderii de decadenţa structurală a trăirilor omeneşti, de realităţile în care „violent strigă minciuna”, iar „mântuirea nu-i chiar atât de dulce”, precum se crede, sentimentul de „purtat prea mult” vizând, de fapt, târâşul condiţiei existenţiale prin care suntem obligaţi să răzbatem, pendulând între înălţări şi căderi („raiul a încetat să mă mai urască”), în căutarea propriei identităţi („vei putea străpunge cerul cu vocea ta, şi să strigi numele meu: Ce e purtat prea mult?”).

 

Fiecare poem al lui Andi Drăguşanul, menit doar împlinirii spectacolului scenic, înseamnă mult mai mult, mult mai adânc şi mai tulburător, iar când am înţeles că fiul meu este incomparabil mai dinamic şi mai divers decât am izbutit eu să fiu în poezie (şi niciodată nu am fost de mâna a doua), l-am rugat să scoatem împreună o carte de poezie – ceea ce a însemnat o bucurie şi pentru regretatul poet Roman Istrati, pentru că rareori, în spiritualitatea universală, se petrec astfel de întâlniri tată-fiu într-un spaţiu comun al trăirii, al speranţei şi al mântuirii prin „cântecele despovărării”. De acolo, din filele care ne adăpostesc şi ne apără, „mă alint cu întunericul” şi, mai ales, pe seama lui, şi te invit, cititorule întâmplător: „Vino să guşti cum eu / devin apă!”. Eu, Ion sau eu, Andi Drăguşanul, nu contează, în suprapuneri ursite, întruparea eu-lui, chiar şi atunci când „acţionează în moduri disperate”. Contează doar sigiliul liric, pe care vi-l pun la dispoziţie, în cinstea zile de mâine, 14 martie 2019, ziua naşterii lui Andi Drăguşanul, pe care eu, Ion Drăguşanul, o voi petrece în faţa unei instanţe, apărând pecetea „Bucovina Rock Castle” de răutatea altor nefăcători decât cei deja ştiuţi. Rămâneţi, deci, cu câteva scăpătări de cântec, în variantă română şi engleză, dar nu înainte de a apuca să-i urez fiului meu drag:

 

La mulţi ani, Andi,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 

 

„Vremuri disperate se vor înlănţui,

Acţionează în moduri disperate

Purifică-te, ca să afli

Că totul rămâne la fel:

 

Violent strigă minciuna

Sub piele, se târăşte,

Sentimentele vor muri toate

Ridicându-se, în timp ce cad”

(Treaz / Awake)

 

„Desperate times will bind

Act in desperate ways

Purge yourself to find

All the same it stays

 

Violent calls the lie

Under skin it crawls

Feelings will all die

Rising as they fall”

(Treaz / Awake)

*

 

„Şi-acum mă tem de cădere, nu mai am nimic, totul e purtat prea mult,

îmi vei purta tu inima şi mă vei aştepta? Eu, cel întârziat, raiul a încetat să mă mai urască

vei putea străpunge cerul cu vocea ta, şi să strigi numele meu:

Ce e purtat prea mult? Sunt purtat prea mult”

(Purtat prea mult / Worn Out)

 

 

„And now I fear the fallout, I’m all out, everything’s worn out.

Will you wear my heart and wait me? The late me? Heaven done hate me.

Could you pierce the sky with your voice? And call out my name,

That’s worn out, I’m worn out”

(Purtat prea mult / Worn Out)

*

 

Acum sunt violenţa

împăturită în tăcerea insulelor

ce nu mă vor lăsa niciodată să le văd

de aproape,

Flirtez cu ulcerul,

cu „post-ea”-ul

cu faptul că ea e o minciună

iar eu sunt uitat.

Iroseşte-mă, muscă şi gustă-mă,

dar nu te grăbi,

Vino să guşti cum eu

devin apă!

(Orb / Blind).

 

„And now I’m violence, wrapped inside the silence

Of the islands that will never let me see them

Closer

I’m flirting with the ulcer,

With the post-her,

With the fact that she’s a lie, and I’m forgotten.

Waste me, take a bite and taste me,

But don’t be hasty,

Come and have a taste of how

am I becoming water”

(Orb / Blind).

*

 

„Mă alint cu întunericul,

Nimic nu e ce pare a fi;
De acum, am terminat cu artiştii
Care-mi pictează zidurile în melodii,

Ce nu-s atât de sincere

Şi-s făcute doar ca ei să plece”

(Ultima confesiune / Last Confession)

 

„Cuddling with the darkness,

Nothing is quite what it seems.

From now I’m done with artists

That paint my walls in melodies

that aren’t quite sincere,

And only meant for them to go”

(Ultima confesiune / Last Confession)


În căutarea Cântecului compus de Ștefan cel Mare

 

 

Pentru că aflasem, de la Theodor T. Burada[1] că mitropolitul Dosoftei a notat „cântarea faptă”, deci compusă de Ștefan Vodă cel Bun și Mare, m-am grăbit să caut, în Biblioteca Națională a României (biblioteca digitală) și să răsfoiesc ”Psaltiria dențăles a s(fâ)ntului înpărat pror(o)cŭ David tipărită întru bl(ago)sl(o)vite zâlele mării sale prealuminatului întru Is. Hs. Ioan Duca Voevoda, cu mila lui D(umne)zău d(o)mnŭ țărâi Moldovei cu cheltuial(a) mării sale și cu poslușaniia smerenii noastre Dosothei mitropolitŭ Suciavei, în timpanița s(f)intei mitropolii în Iași. Vleat ot sz. Mir 7188 (1680 – n. n.), msța. aprilŭ 11 dni”, dar nu am avut noroc. Nu găsesc nimic pe „scoarță”, iar cele două coloane ale paginii 75, ambele tipărite după o scriere olografă chirilică specifică secolului al XVII-lea, abia îmi îndăuie să mă dumiresc asupra faptului că în prima coloană se află o chinuită, dar prețioasă formulare în limba română a versetelor din coloana a doua, scrise în limba liturgică slavonă – că așa se făcea cultura română, cale de veacuri, ba în limba slavonă, ba în cea elinească.

 

Revenind la textul lui Burada, înțeleg că textul cântecului făptuit de Ștefan cel Mare a fost scris de mănă, și nicidecum tipărit, doar pe exemplarul aflat în posesia „comitelui Swidzinski, la Kiev”, așa că, vorba lui Dante, las orice speranță de a-l găsi vreodată. Apoi, aproape fără voie, îmi amintesc de o variantă târzie a aceluiași cântec („Hai să bem, să bem, să bem!”), dar tot fără melodie, pe care o cânta Gheorghe Sbiera din Horodniceni, tatăl cărturarului bucovinean I. G. Sbiera, și încep să cred că se întrezăresc șanse de a identifica, odată și odată, și melodia (doar avem mii de cântece vechi, uitate în colecțiile realizate de Karol Mikuli, Calistrat Șotropa și Alexandru Voievidca). Vorba lui Gh. Alexici[2], nu-i nevoie decât să identificăm structura veche a cadențelor românești. Dar, până atunci, iată cum arătau versurile cântecului născocit de Ștefan cel Mare pe la 1848:

 

 

Hai să bem, să bem, să bem,

Dară minte să avem!

Haide să ne veselim,

Dar totuna treji să fim,

De dușmani să ne ferim!

Tot cu chef și voie bună

Să petrecem împreună,

Iar la grele, la nevoi,

Să sărim ca la pripoi!

Să luptăm, să nu ne dăm,

Neamul, țara s-apărăm![3]

 

 

Cu siguranță că melodia străveche a supraviețuit, așa cum a supraviețuit în Bucovina, până pe la anul 1900, cântecul „Sub o culme de cetate”, sub titlul „Am un leu și vreu să-l beu” (în restul Moldovei se cânta drept „Două fete spaqlă lână”), și-abia Gheorghe A. Dinicu avea să-l așeze acolo unde îi este locul, adăugând la linia melodică, pe care Iraclie Porumbescu scrisese poezia „Cântecul Iancului”, splendidul refren „Sus, sus, sus, la munte, sus / Că acolo-i Iancu dus”. Nu știu sub ce versuri proaste supraviețuiește Cântecul lui Ștefan cel Mare, dar am nu doar speranța, ci și convingerea că, odată și odată, poate fi găsit.

 

Ștefan cel Mare, portret imaginat de Carol Pap de Szathmari

 

[1] Burada, Theodor, T.Cercetări asupra musicei ostăşeşti la români, în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, Volumul 06, fascicula 1, 1891, p. 69.

[2] Luceafărul, anul II, nr. 22, 15 noiembrie stil nou 1903, pp. 366-371

[3] Sbiera, I. G., Amintiri din viața autorului, Cernăuț 1899, „cântat de Giorgi Sbiera, la Horodnicu de Jos, în 1841”.


Cântecul compus de Ştefan cel Mare

 

Cântece mai vechi ostăşeşti ale Moldovei cunoaşem următoarele: mai întâi, acel al lui Ştefan cel Mare, şi acel ce se cânta de protopopul hatmaniei, a căror text s-a păstrat la amândouă de Mitropolitul Dosoftei, care le-a scris pe scoarţa Psaltirii tipărită sub Duca Vodă, păstrat în bi­blioteca comitelui Swidzinski, la Kiev. Iată-le:

 

„Iară în vremi dinainte se cânta la tabără, ieşind la halcă, cântarea faptă (făptuită – n. n.) de Domnul Ştefan Vodă cel Bun şi Mare, aşa:

 

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, ţara vă apăraţi.

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, Crucea vă apăraţi.

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, Steagul vă apăraţi

 

Şi apoi, strigând „hat şi cap daţi!”, strigă cu toţii: „Gospodi pomilui!”. Apoi cântarea, precum se cânta în vremi din urmă, după obicina tabărei de protopopul hatmaniei:

 

 

Trei angheli de ţară ne păstră hotară,

Ş-a noastră năzuinţă, cea veche credinţă,

Ţara-i nebiruită, cu îngeri oştită:

Noastra Doamna Maria, Moldovei tăriea,

Ioan ot Suceava, a moşiei slavă;

Şi din Eşi Paraschivă, de noi drăgostivă.

 

Ş-apoi da la năvală, tot striglnd: „haida, haida !”

 

(Burada, Theodor, T., Cercetări asupra musicei ostăşeşti la români,

în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, Volumul 06, fascicula 1, 1891, p. 69).


Cel mai frumos cântec al drăguşanilor: Carina-Ioana

 

Cel mai frumos cântec al drăguşanilor, deja consacrat, pentru că mâine, 13 martie 2019, împlineşte 5 anişori de la… neuitata lansare, poartă titlul Carina-Ioana. Titlul, nu prenumele (unul dintre ele, cu calitate moştenitoare). Nimic mai dumnezeiesc şi mai profund omenesc nu poate ieşi din imaginaţia clanului nostru, clan de oameni fremătători şi frământaţi de perspectivele desluşirii, din convingerea că bunul Dumnezeu ni se arată în fiecare clipită, prin ceea ce lăsăm altora şi prin necuprinsa şi neîncetata Lui întrupare prin poezie, prin muzică şi prin artă plastică.

 

Carina-Ioana e o poveste cosmică, pe care au desenat-o în lumină Ana Cozmina şi Mihai, pentru a ne asigura nouă, bunicilor, tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Până în vara anului trecut, când l-a văzut, din faţa gardului de protecţie a scenei, pe unchiul ei, Andi, cântând cu „Toy Machines” la „Bucovina Rock Castle”, bunicii erau universul fabulos al Carinei, dar, de atunci, Andi a păşit în legenda imaginaţiei neastâmpărate a nepoatei mele – spre bucuria lui Andi, care, fiind născut pe 14 martie, deci… a doua zi după Carina-Ioana, are cu cine solidariza împlinirile şi bucuriile. Cât despre Darius-Andrei, frăţiorul Carinei-Ioana, prinţ sobru şi cu o maturitate încântătoare în gândire, şi el ne-a trecut în linia a doua, în umbra lui Andi, ceea ce nu face decât să ne bucure. Aşa cum se bucură în adâncimi neştiute rădăcinile, atunci când primăvara brodează în crengi nestemate cosmice.

 

La mulţi ani, Carina-Ioana,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!


Gh. Alexici: Din trecutul poeziei poporane române

Chevalier: Ardeleni

 

De multă, multă vreme, ştiu acest studiu al lui Gheorghe Alexici, care mi-a fost de folos pentru premeditarea concertului „Zicălaşilor”, din iunie 2016, pe care îl numisem „Chemarea străbunilor” pentru că retrezea la viaţă străvechiul „Sub o culme de cetate”, dar şi trei cântece din perioada lui Ştefan cel Mare. Exista şi un al patrulea cântec ştefanian, închinat Lunii – „păstoriţa” care şi-a pierdut „turma de capre” (Capricornul ca reper al Timpului Lunar), dar îl vom lua în interpretare, muzicală şi teoretică, în curând.

 

Există, acolo, în aparenta negură a veacurilor, o puzderie de mărturii despre muzica veche a românilor, începând cu cele ale poetului Balassa Bálint (1551-1594), continuând cu cele ale Codex-urilor, cel al lui Cajoni şi al lui Anonymus, cu ale prinţului Paul Eszterházy sau ale „prinţului armoniilor”, Franz Liszt, care păstrează, în templul sacru al Muzeului din Budapesta nu doar notaţii ale melodiilor, ci şi importante consemnări ale prezenţei tarafurilor de lăutari în fruntea oştilor româneşti, ba chiar şi în deschiderea coloanelor triumfale ale alaiurilor domneşti. Liszt, de pildă, menţionează intrarea lui Mihai Viteazul în Karlstadt, în 1599, cu o suită şi o pompă asiatică, în fruntea alaiului aflându-se 10 lăutari ţigani, care cântau un marş triumfal[1], iar dacă vom corela informaţiile despre acest „marş” din 1502, 1599 şi 1680, cu partiturile polone, ungureşti şi româneşti, care conservă acelaşi „marş” al gărzilor domneşti, „Haiducii”, putem lesne înţelege, dacă vom asculta şi muzica reînviată din acele partituri, că muzica veche a românilor, stranie pentru unii, avea două segmente stilistice: o componentă preclasică, de tip „romanesca” (eu crezusem că „romanesca” fusese adusă la Suceava de Maria de Mangop, dar alte variante din spaţiul românesc, precum şi cele trei hore, culese de Domnul de Guisse, mă determină să concluzionez spre această segmentare; una mai populară, de tip „tarantela” – deci de Păstor care îşi pierde „turma” de închinători solari (şi le caută, în neostenit colind, şi Luna, dar şi Soarele), care devine muzică (şi dans) absolut lumească, lăutărească, rareori cu vagi trăsături ceremoniale (horele în cerc sau sinusoidale, dansurile cu măşti şi ancestrala bătaie cu ciomege etc.). Dar să nu ne grăbim, câtă vreme un strălucit antecesor al identităţii noastre, Dr. Gheorghe Alexici, ne-a lăsat o impresionantă temelie, pe care muzicologii, folcloriştii, etnografii ar fi avut obligaţia să dureze; măcar noi să poposim, pentru o clipită, acolo unde buruienişul indiferenţei şi al suficienţei, doseşte o importantă comoară a spiritualităţii naţionale”:

 

Nuntă la Rădeşti, Alba

 

Jocul, ritmul şi melodia sunt strâns înrudite la toate popoarele din răsăritul Europei. Ceea ce ştiinţa nemţească numeşte „scală maghiară” (ungarische Tonleiter) se găseşte aproape în­tocmai şi la noi, în muzica slavilor de miazăzi, la malo-ruşi, ici-colea şi la slovacii din Ungaria, în muzica turcească, la cazaci şi la baschiri. Aceleaşi condiţii de trai, legăturile geografice, istorice, etnografice şi încrucişările de sânge au lăsat urme neşterse în fiinţa etnică a popoare­lor din răsăritul Europei, care urme se vădesc mai lămurit în productul nefalsificat al geniului lor: în poezia poporană, în muzică şi în jocuri. Să nu uităm însă un lucru, că nu numai, spre pildă, portul şi poveştile trec de la popor la popor, dar mai cu seamă o baladă sau legendă, un cântec duios ori vesel, un joc plin de mişcare şi atrăgător etc.

 

Aşa, bunăoară, balada noastră „Meşterul Manole” (Cf. G. Dem. Teodorescu: Poezii populare române, pp. 460-470, şi în colecţia lui V. Alecsandri, Mănăstirea Argeşu­lui, pp. 186-195) a trecut la vecinii noştri unguri (la secui), unde ea poartă titlul de Kömives Kelemenné. Românii şi secuii de veacuri îndelungate trăiesc împreună şi precum se află urme de influenţă reciprocă în limba lor, astfel a priori trebuie să presupunem că şi în port, în joc şi în cântece vom da de influenţă venită dintr-o parte sau din alta. În constatarea obârşiei cuvintelor străine, punctul de pornire tot­deauna trebuie să ne fie: există oare la vecini, căci o împrumutare se poate face numai din con­tact? Vecinul cel mai apropiat al secuilor este poporul român, la care într-adevăr dăm de ba­ladă, unde e vorbă de un obicei (zidirea de viu în temelia unei clădiri), cu desăvârşire străin poporului unguresc, care obicei îl găsim numai la popoarele balcanice. Fără şovăire vom zice, deci, că secuii idea şi conţinutul baladei Kömives Kelemenné le-au auzit de la noi, şi fiindcă poporul analfabet nu traduce din cuvânt în cuvânt, numai cât îi rămâne în minte, au prescurtat balada noastră şi apoi au localizat-o, aplicându-o la clădirea cetăţii Deva. Părerea mea despre obârşia românească a baladei secuieşti Kömives Kelemenné, pe care am emis-o într-o broşură: Vadrózsapör (Budapest, 1897), azi e primită de întreaga ştiinţă ungurească (Cf. şi cartea mea: Texte din literatura poporană română, Buda­pesta, 1899. I., pp. 281-283).

 

Cea mai veche urmă în literatura maghiară despre influenţa poeziei poporane române o aflăm la poetul Balassa Bálint (1551-1594), care e cel mal talentat poet ungur din veacul XVI[2].

 

A fost un om cult, vorbea foarte bine latineşte, nemţeşte, turceşte şi limba polonă; înţelegea italieneşte, româneşte (a trăit şi în Ardeal) şi limba croată. El ne-a păstrat, dintr-o poezie po­porană română, şi un vers întreg, scris cu orto­grafie ungurească. Versul aflător la Balassa este pentru noi preţios, deci, şi ca monument de limbă din veacul XVI. Frumuseţea celor două poezii poporane române, amintite de el, şi duioşia ariilor lor au influenţat într-atâta pe Balassa, încât s-a apucat să scrie şi el două poezii ungureşti, după aria celor româneşti. Balassa Bálint poe­ziile lui (de dragoste) le scrie mai totdeauna după vreun cântec, auzit de el ca ostaş: face poezii după arii sârbo-croate, turceşti etc.

 

Poezia, nr. XXIX. e scrisă: „Az «Szavu nu laszenkaassa fata» oláh ének nótájára” (După aria cântecului românesc; «Savu nu lasă-n casă fata» sau: «Savu, nu lăsa în casă fata?»); poezia nr. XXXV: „ Arra az oláh nótára: «Az mint az eltévedt juhokat siratja volt az oláh leány» (Pe aria cântecului românesc: «Cum se văieta fata de român după oile rătăcite»)[3].

 

Iată cântecul cel mai vechi românesc, despre a cărui existenţă avem date sigure. Aceste date mărturisesc că el a trăit deja în veacul XVI şi a fost un cântec lăţit şi frumos. De n-ar fi fost o melodie plăcută, de bună seama n-ar fi trecut şi la străini. Dl Béla Vikár, care din încredinţarea Muzeului etnografic din Buda­pesta adună, de câţiva ani, melodii prin ţară, cu fonograful, a aflat acest cântec la Oroszhegy (com. Udvarhely), de la secui. În colecţia de melodii poporane a Muzeului etnografic, el poartă numărul 389. Punerea pe note, din placă, o mulţumesc domnului Stefan Kereszty, custode la Muzeu, care este un adânc cunoscător al muzicii poporane.

 

 

În Vásárhelyi daloskönyv (scris circa la 1670, editor Ferenczy Zoltán, Budapesta 1899), care conţine poezii de dragoste şi cântece glumeţe, poezia nr. 166 (p. 192) se bănuieşte a fi alcătuită tot de Balassa Bálint. Ritmul poeziei (4-4-4-2) este cu desăvârşire românesc […].

 

La cele înşirate, am să mai adaog notele unui joc românesc din veacul XVII, pe care le-am aflat în Biblioteca Academiei Maghiare. Jocul românesc (Olach Tanc) se găseşte într-un manuscris (circa 200 fete), făcut de un diletant, care şi-a notat deosebite cântece poporane de pe vremea lui, cântece bisericeşti, jocuri inter­naţionale şi de-ale popoarelor din Ungaria (cele mai multe slovace). La poeziile poporane de­scrie nu numai notele (adică aria), ci dă şi un vers din ele (versul începător), ceea ce la jocuri nu face de loc (numai notele le-a păstrat).

 

Notele sunt date cu tabulatură de orgă şi sunt scrise pe două voci. Pesemne sunt scrise pentru „epinette”; relaţia dintre bas şi melodie ne face să presupunem asta. Se mai află unele cântece bisericeşti, scrise pentru două clarinete şi cam 60 piese de studiu, tot pentru două clarinete. Numirile şi conţinutul jocurilor inter­naţionale, precum şi textele cântărilor ungureşti, literele şi bucăţica de hârtie alăturată, pe care se găseşte întreaga titulatură a prinţului Paul Eszterházy, mărturisesc, că cartea asta de cân­tece s-a scris în veacul XVII (între anii 1665-1700). Mai multe cântece din timpul curuţilor, descrise de Gheorghe Szencsey (manuscrisul, la Muzeul Naţional din Budapesta), cele ce se află în Codicele Mátray (tot acolo), în Vásárhelyi daloskönyv, în colecţiile din poezia curuţilor ale lui Thaly Kálmán (Vitézi énekek, Adalékok) se aseamănă cu cele ce se găsesc în colecţia asta a lul P. Eszterházy.

 

Înşirând cântecele, pe cari le ştie cânta pe „virghinal”, între jocuri (după, Süveges tánc) descrie notele jocului Olach Tanc. Acest joc are două părţi: o introducere mai scurtă, care se repetă, şi partea principală, mai lungă. „Proporcio” înseamnă repetarea întregii melodii niţel mai repede. Ritmul şi melodia seamănă cu jocurile noastre, numai cât modulaţia e mai primitivă, mai învechită şi ne sună cam straniu:

 

 

Se vede, deci, şi din manuscrisul prinţului Paul Eszterházy, că, în veacul XVII, jocurile româneşti erau foarte lăţite între unguri, ceea ce ne spune şi baronul Altorjai Apor Péter, în cartea sa Metamorphosis Transilvaniae, că ungurii joacă şi „jocuri româneşti” (Luceafărul, anul II, nr. 22, 15 noiembrie stil nou 1903, pp. 366-371).

 

Nuntă la secui

 

[1] Liszt, Franz, Des Bohémiens et leur musique en Hongrie, Leipzig 1881, p. 442

[2] Poeziile lui le-a editat Szilágyi Áron, Gyarmathi Balassa Bálint költeményei, (Budapesta, 1870.) Cf. şi celor scrise de dr. V. Branişte, în Transilvania, anul XXII.

[3] Şi cronicarii zic că aliatul lui Rákóczi, Constantin Vodă, când intra în Oradea-mare, muzica călăreţilor săi au cântat Cântecul fetei de român, care, pierzându-şi caprele, plângând le caută între munţi, iar soldaţii lui Rákóczi cântau Cântecul lui Kemény János, psalmul Dumnezeul lui Israel, care locuieşti în ceruri.


Pagina 429 din 1,501« Prima...102030...427428429430431...440450460...Ultima »