În căutarea Cântecului compus de Ștefan cel Mare | Dragusanul.ro

În căutarea Cântecului compus de Ștefan cel Mare

 

 

Pentru că aflasem, de la Theodor T. Burada[1] că mitropolitul Dosoftei a notat „cântarea faptă”, deci compusă de Ștefan Vodă cel Bun și Mare, m-am grăbit să caut, în Biblioteca Națională a României (biblioteca digitală) și să răsfoiesc ”Psaltiria dențăles a s(fâ)ntului înpărat pror(o)cŭ David tipărită întru bl(ago)sl(o)vite zâlele mării sale prealuminatului întru Is. Hs. Ioan Duca Voevoda, cu mila lui D(umne)zău d(o)mnŭ țărâi Moldovei cu cheltuial(a) mării sale și cu poslușaniia smerenii noastre Dosothei mitropolitŭ Suciavei, în timpanița s(f)intei mitropolii în Iași. Vleat ot sz. Mir 7188 (1680 – n. n.), msța. aprilŭ 11 dni”, dar nu am avut noroc. Nu găsesc nimic pe „scoarță”, iar cele două coloane ale paginii 75, ambele tipărite după o scriere olografă chirilică specifică secolului al XVII-lea, abia îmi îndăuie să mă dumiresc asupra faptului că în prima coloană se află o chinuită, dar prețioasă formulare în limba română a versetelor din coloana a doua, scrise în limba liturgică slavonă – că așa se făcea cultura română, cale de veacuri, ba în limba slavonă, ba în cea elinească.

 

Revenind la textul lui Burada, înțeleg că textul cântecului făptuit de Ștefan cel Mare a fost scris de mănă, și nicidecum tipărit, doar pe exemplarul aflat în posesia „comitelui Swidzinski, la Kiev”, așa că, vorba lui Dante, las orice speranță de a-l găsi vreodată. Apoi, aproape fără voie, îmi amintesc de o variantă târzie a aceluiași cântec („Hai să bem, să bem, să bem!”), dar tot fără melodie, pe care o cânta Gheorghe Sbiera din Horodniceni, tatăl cărturarului bucovinean I. G. Sbiera, și încep să cred că se întrezăresc șanse de a identifica, odată și odată, și melodia (doar avem mii de cântece vechi, uitate în colecțiile realizate de Karol Mikuli, Calistrat Șotropa și Alexandru Voievidca). Vorba lui Gh. Alexici[2], nu-i nevoie decât să identificăm structura veche a cadențelor românești. Dar, până atunci, iată cum arătau versurile cântecului născocit de Ștefan cel Mare pe la 1848:

 

 

Hai să bem, să bem, să bem,

Dară minte să avem!

Haide să ne veselim,

Dar totuna treji să fim,

De dușmani să ne ferim!

Tot cu chef și voie bună

Să petrecem împreună,

Iar la grele, la nevoi,

Să sărim ca la pripoi!

Să luptăm, să nu ne dăm,

Neamul, țara s-apărăm![3]

 

 

Cu siguranță că melodia străveche a supraviețuit, așa cum a supraviețuit în Bucovina, până pe la anul 1900, cântecul „Sub o culme de cetate”, sub titlul „Am un leu și vreu să-l beu” (în restul Moldovei se cânta drept „Două fete spaqlă lână”), și-abia Gheorghe A. Dinicu avea să-l așeze acolo unde îi este locul, adăugând la linia melodică, pe care Iraclie Porumbescu scrisese poezia „Cântecul Iancului”, splendidul refren „Sus, sus, sus, la munte, sus / Că acolo-i Iancu dus”. Nu știu sub ce versuri proaste supraviețuiește Cântecul lui Ștefan cel Mare, dar am nu doar speranța, ci și convingerea că, odată și odată, poate fi găsit.

 

Ștefan cel Mare, portret imaginat de Carol Pap de Szathmari

 

[1] Burada, Theodor, T.Cercetări asupra musicei ostăşeşti la români, în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, Volumul 06, fascicula 1, 1891, p. 69.

[2] Luceafărul, anul II, nr. 22, 15 noiembrie stil nou 1903, pp. 366-371

[3] Sbiera, I. G., Amintiri din viața autorului, Cernăuț 1899, „cântat de Giorgi Sbiera, la Horodnicu de Jos, în 1841”.