Călușarii, „jucători zeloși ai diavolului”, în 1846

O notiță, semnată de „Tincu” în paginile „Foii” lui George Bariț, din 1846, despre „jucătorii zeloși ai diavolului”, deci despre reminiscența ceremoniilor totemice solare ancestrale, probează, deși nu-și propusese asta, înrudirea dintre jocurile solare călușerești și cele ale pițărăilor („pitar”, în sanscriti, înseamnă „tată”), și unii, și ceilalți fiind plătiți, pentru evoluțiile lor ceremoniale, doar cu „mâncări și băutură”. Diferența este dată doar de durata slujirii: 3, 5 sau 7 ani – la călușari, luna solstițială de iarnă – la pițărăi, dar ambele trupe solare colindă „prin țară și prin sate” cu sugestii de port ceremonial, „întru cel mai frumos ornat”. Chiar dacă este ușor evazivă, mărturia lui „Tincu” se alătură celor care, de la Dimitrie Cantemir încoace, consemnează datina anatemizată a slujirii Soarelui. Drept pentru care am și copiat-o, schimbând buchiile „sfintei” limbi liturgice slavone cu „diavoleștile” litere ale latinității.

„Cei mai zeloși jucători se află între români, căci între aceștia există o datină de tot proprie, în privință spre joc. Un număr de bărbați tineri se dau – cum zic ei – la diavol, pe un timp de trei, cinci sau șapte ani (numărul trebuie să fie fără pereche, altminteri nu are valoare tocmeala), pentru care ei se îndatorează, peste întreg timpul acesta, fără încetare a juca, afară, firește, când dorm. Cumpărătorul sufletelor lor trebuie să-i caute cu bucate și să-i facă suferiți la frumoasele țărănci. Deci, întru cel mai frumos ornat, pornesc zeloșii jucători, de la locul de naștere, și joacă ca din carte prin țară și prin sate. Pretutindeni se primesc cu brațele deschise, precum de juni și bărbați, așa și de fecioare și femei, și toți se întrunesc întru a înzestra de prisos pe acești jucători ai dracului cu mâncări și cu băutură, și așa nu e de mirat de ce se fac ei așa bucuroși sclavi acestei tocmeli nevoioase. Dacă a trecut timpul lor, se întoarnă la locul de naștere și se fac țărani pașnici pentru tot celălalt timp al vieții lor” (Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, No. 49, luni 2 decembrie 1846, p. 392).