Coloana celestă a cântecului nostru secular

„Religioşi, dar nu bigoţi”, cum îi caracteriza Zamfir C. Arbure, pe la 1898, locuitorii din Cotiujeni petreceau rar, dar aşezat şi temeinic, mai ales la nunţi, care odinioară durau de vineri până miercuri seara, reducându-se, în ultimul veac la patru zile, şi cu ocazia sărbătorilor de iarnă, pe care le numeau „de-a hăi-ul” sau „cu hăiul”. Marca sărbătorilor, pentru o populaţie obişnuită cu munca şi cu negoţul, prin care valorifica produsele muncii de peste ani, era portul de sărbătoare, luminos şi impresionant, „strălucind de albeaţă şi podoabele straielor naţionale” şi, tocmai de aceea, descris de mulţi martori ai vremii, mai mult sau mai puţin întâmplători. Pe lângă curtea boierească existau lăutari iscusiţi, ai căror descendenţi încă mai păstrează cântarea „ca de demult, cum am apucat noi“, dar la nunţi erau tocmite tarafurile lui Gheorghi Lomiş din Blţi, al lui Dinicu din cutul Ciolacu, de lângă Ungheni, al lui Angheluţă şi Barbu Lăutaru din Iaşi, al lui Năstase din Botoşani sau al lui Sava Pădureanu, precum şi alte vestite bande, care băteau malurile Prutului, şi de o parte, şi de cealaltă, pentru a semăna bucurie şi dragoste de viaţă.

Din Cotiujeni încă nu se individualizaseră lăutari, care să ducă faima melosului lor, în cele patru zări, dar sămânţa exista şi avea să rodească viguros în anii noştri, când singurul bursier român al Reginei Angliei pentru muzică şi beneficiar, deocamdată pe durata studiilor londoneze, al unei viori „Stradivarius” a ajuns să fie tânărul Dan Iulian Druţac, nepotul gospodarilor Dumitru şi Olga Druţac din Cotiujeni. Admirabilă este şi statura artistică a lui Dorin Druţac, tatăl bursierului şi fiul Cotiujenilor, iscusit violonist în orhestra „Lăutarii” a lui Nicolae Botgros. Odată şi odată, Dorin şi Dan Iulian Druţac vor mărturisi, poate, câte dintre melodiile lor vin de pe malurile râuşorului Vilia, pentru a se revărsa în marea cea mare a melosului universal, deşi se ştie că mai toate cântecele doar poposesc, pentru odihnă, ba ici, ba acolo, în neastâmpărul cosmic şi, oarecum, omenesc al dezlănţuirii de aripi. Prin vremile în care cântecul însemna cea mai importantă efigie a spiritului moldovenesc, armoniile muzicale primiseră cuvintele boierului Costache Conachi, Arde-mă, frige-mă sau Te iubesc peste măsură, Doina, Copiliţa, Doi ochi şi Să mor cu tine reproducând, după cum erau ţinute minte, versurile deschizătorului de drum Conachi, iar mai apoi şi al peceţii Alecsandri.

Cântecele vechi şi mai toate cântecele pierdute ale neamului, inclusiv cele care, în secolul al XIX-lea, defineau românismul basarabean, au fost descifrate, armonizate şi retrezite la viaţă de un alt muzician cu baştina în Cotiujeni, profesorul Petru Oloieru, de la Centru Cultural „Bucovina”, fratele profesorului Ioan Oloieru, de la „Rapsozii Botoşanilor”, feciorii inginerului Vasile al lui Ion Oloieru din Cotiujeni, şi al profesoarei în Cotiujeni Maria Oloieru, născută Cebanu, undeva, în Transnistria.

Petru Oloieru, instrumentist de marcă (ţambal) al Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu” şi profesor al Şcolii de Arte „Ion Irimescu” din Suceava, a conceput şi format trupa „Zicălaşii”, menită săvârşirii unei ample arheologii spirituale, soldată cu scoaterea în lumina zilei a unor cântece din vremea lui Ştefan cel Mare şi a voievozilor de după el, interpretate exact aşa cum au fost notate, iniţial în „tabularia”, ulterior în notaţiile drepte consacrate, de către diverşi cărturari ai Europei şi de publicaţii culturale vechi, precum Wittenberger Gesangbuch, Codex Victoris, Codex Cajoni, Allgemeine musikalische Zeitung etc. Taraful lăutăresc al starostelui Petru Oloieru, cu Răzvan Mitoceanu la braci, cu violoniştii Narcis Rotaru şi Adrian Pulpă primaşi, cu Ionuţ Chitic – contrabas, şi cu Mihai Hrincescu şi Constantin Irimia (voce, deci „zicale”, şi cobză), Viorel Kirilov, de la „Rapsozii Botoşanilor”, braci, a fonotecat audio şi/sau video peste o mie dintre cântecele pierdute ale neamului, iar prin cele două volume cu „Cântecele pierdute ale Basarabiei” a săvârşit şi o reparaţie istorică, în sensul probării că vechiul melos basarabean înseamnă o temelie a întreg melosului românesc, şi nicidecum o adaptare a „folclorului” oltenesc şi… bucureştean.

Despre „fiinţa naţională a moldovanului de la Hotin” s-a scris puţin şi în pripă, culegerile de texte populare şi de melodii fiind făcute, prin fonografiere, doar de Gustav Weigand, iar transcrierile liniare ulterioare, după fonograf, încercate de un muzician vienez, şi cu măsuri şi tacte neromâneşti, sunt imposibil de descifrat, chestie de care s-au convins „zicălaşii” Petru Oloieru şi Răzvan Mitoceanu, de data asta la vioară. Exista posibilitatea confruntării cu notaţiile muzicale ale lui Alexandru Voievidca pentru cântecele Frunză verde de mătasă, Frunză verde solz de peşte, Foaie verde de cicoară, Frunză verde pui de nuc şi aşa mai departe, dar procedeul nu ar fi condus la variante suficient de individualizate. Textele cu poezie populară basarabeană, incluse de Vasile Alecsandri în celebra-i carte pariziană, din 1854, iarăşi nu puteau lămuri mare lucru, pentru că se bucurau de circulaţie intensă pe ambele maluri ale Prutului, aşa că „Zicălaşii” lui Petru Oloieru s-au văzut obligaţi să identifice repertoriile marilor neamuri lăutăreşti din Basarabia, moştenite din tată în fiu şi ritmicizate de urmaşi în raport cu cerinţele vremilor în schimbare, ocazie cu care au constatat că melosul românesc, începând cu Lado, Lado nu mai plânge, „eres dacic dispărut”, după cum scria Dimitrie Cantemir despre acest cântec de „nuntă cosmică”, în care mireasa Lado însemna planeta Venus (Dimitrie Cantemir nu aflase de diferenţierea de calităţi dumnezeieşti între Lună şi Venus), nu doar că nu dispăruse, ci exista în Basarabia, fiind cules, în 1943, de Constantin Brăiloiu. Şi pentru noi a fost o surpriză să aflăm că străvechile cântece ceremoniale ale neamului au supravieţuit intacte nu în munţi, cum era de aşteptat şi de presupus, ci în ţinutul mereu vânturat de copitele cailor al Basarabiei.

Nu a fost greu pentru „Zicălaşi” să alcătuiască o colecţie cu 120 de cântece din Basarabia secolului al XIX-lea şi să cânte, în cinstea Basarabiei, fără trimiteri la politică, ci doar la inimă şi minte, armoniile pierdute, pe care le vom aduce acasă, în Cotiujenii Hotinului, odată cu această carte şi cu o expoziţie de imagini basarabene, de hramul bisericii şi al satului. În fond, fiecare om are nevoie de o împărtăşanie, iar noi, „Zicălaşii”, o facem mereu doar după cum ne îndeamnă inima.

Cu trimitere spre obiceiurile satelor româneşti de pe malul stâng al Prutului am găsit sugestii interesante, pe care, după obiceiul meu, vi le voi expune în integralitatea lor, pentru că notele grăbite, pe care vi le aduc în faţă, confirmă ceea ce „Zicălaşii” lui Petru Oloieru fac de vreo cinci ani de zile:

„Când te uiţi la o adunare de gospodari, în zile de sărbătoare, şi-i vezi pe toţi în sumane lungi, de un negru curat, ori albe ca omătul, cu cizme bune, căciulă lungă, plete retezate, parcă vezi tot boieri şi răzeşi la un sfat domnesc din vechime. Dar limba moldovenilor noştri hotineni? E împestriţată, în unele sate cu adăugiri ruseşti, dar în general are expresii aşa de curat moldoveneşti, unele aşa de rare şi de frumoase, aşa de vechi şi de plăcute, că îmi închipui că au rămas numai datorită unor întâmplări istorice, care au făcut să se păstreze și portul, şi alte elemente rare din trecutul bogat în amintiri al moldovenilor hotineni. Un „pluguşor” sau „cu hăiul”, publicat de subsemnatul şi în „Şcoala Basarabiei”, are elemente folcloristice de o importanţă deosebită. La fel, cântecele, descântecele şi celelalte forme ale literaturii populare.

Dar obiceiurile!… Nunta, începută de vineri seara şi terminată miercuri seara, a fost un şir bogat de obiceiuri din cele mai vechi şi mai frumoase, trăite şi săvârşite cu sfinţenie. Începând cu portul sutelor de nuntaşi, strălucind de albeaţă şi podoabele straielor naţionale, şi terminând cu cele mai mici amănunte, în care bătrânii şi bătrânele aveau grijă să se facă totul „ca de demult, cum am apucat noi“, a fost un prilej de petrecere sufletească rară aşa cum se cuvine la nişte gospodari fruntaşi; acesta putea fi cel mai fericit prilej de studiu pentru etnograful ori folcloristul cercetător, şi iubitor de momente scumpe şi alese… Fiinţa naţională a moldovanului de la Hotin e mai întreagă şi mai caracteristică decât a celorlalţi basarabeni”[1].

„Începuturile muzicii în Basarabia trebuiesc căutate în bogatul folclor al acestei provincii, în cântecele voiniceşti şi haiduceşti, ce le executa încă, la Chişinău, ultimul poet al codrului, Tobultoc[2], pierit în condiţiuni jalnice, la 1833.

Acum o sută şi ceva de ani, la Chişinău era renumită orchestra ţigănească a boierului Iordache Varfolomeu, care executa cu foc cântecele moldoveneşti: Arde-mă, frige-mă şi Te iubesc peste măsură[3]. Melodiile sălbatice impresionau mult pe vizitatorii străini.

Venind la Chişinău, în aprilie 1818, împăratul Alexandru I a ţinut să vadă dansurile naţionale locale, printre care era şi Mititica. Cu această ocazie, au sosit din Iaşi, ca să-l salute, din partea Domnitorului Moldovei, boierii Plaghino şi Pantazoglu, aducând cu ei pe vestiţii lăutari moldoveni: Barbu Lăutarul şi Năstase din Botoşani[4]. Şi mai târziu, lăutarii moldoveni colindau pe amândouă malurile Prutului, mai cu seamă renumitul Lemiş[5], amintit în romanele lui Cruşevan şi Stere.

În Basarabia, pe timpul războiului din 1877, era vestit conducătorul unei orchestre întregi, Iancu, care executa cu multă însufleţire: Doina, Copiliţa, Doi ochi şi Să mor cu tine. Despre un alt renumit lăutar, Sava Pădureanu[6], ne povestea „Moş Pavalache” Kuzminski. Chiar şi orchestrele oficiale cântau vechea horă moldovenească. Aşa s-a întâmplat în decembrie 1862, când, la plecarea sa, neuitatul guvernator generalul Fanthon de Verrayon, căsătorit cu Cleopatra Filipescu, a ţinut să-şi manifeste dragostea românească, jucând cu boierii basarabeni o horă străbună. De altfel, dirijorul orchestrei Diviziei a XIV-a din Chişinău, Bankevici, era apreciat pentru excelentul său potpuriu moldovenesc: Suvenire din Basarabia”[7].

Istoriografia, inclusiv cea muzicală, ignoră, în mod premeditat, că, vreme de peste un veac, până la Tratatul de la Paris din 1856, şi celelalte provincii româneşti, Moldova din dreapta Prutului şi Ţara Românească, s-au aflat mai mult sub ocupaţie rusească, decât turcească, dar niciodată, în acest îndelungat răstimp, sub stăpânire cu adevărat românească. Boierii care au fost obligaţi să opteze sau pentru moşiile lor din Basarabia, sau pentru cele din Moldova, au făcut schimb de moşii cu rubedeniile, menţinând o legătură temeinică cu baştina, pe care o regăseau mai ales cu ocazia hramurile, dar şi cu prilejul sosirii unor înalţi demnitari ruşi, inclusiv, a Ţarului Alexandru[8]. Iar astfel de întâlniri nu se puteau face fără lăutari, care evoluau uneori în tarafuri reunite, precum cu ocazia vizitei Ţarului, când Gheorghe Lomiş[9] din Bălţi, Ion Angheluţă din Suceava, Barbu Lăutarul din Iaşi şi Năstase Angheluţă „Ochi-Albi” din Botoşani au alcătuit un uriaş taraf, „horele” alese fiind preferate, de către toţi, dintre cele mai mişcate, aproape sârbe, prin ritm – după mărturia lui Otto Wagner. Şi au mai existat prilejuri, precum cel din 1809, când haiducul Ştefan Bujor convocase la Iaşi pe toţi lăutarii Moldovei, care să-i compună cântecul, sau cu ocazia nunţilor copiilor boierilor celor mari, la nunţi fiind chemate măcar câte două bande, ca să crească volumul sunetelor. De fiecare dată, lăutarii îşi reaminteau cântece vechi, pe care le adaptau la vremuri şi le răspândeau în lungul şi în latul întregii Moldove, cântecul, ca şi limba, fiind o individualizare distinctă a sufletului neamului nostru. „Nu se poate face o idee corectă a stării de muzică în Moldova, fără a fi făcut, în prealabil, o privire asupra face o privire asupra culturii din această ţară. Moldovenii sunt, în general, ospitalieri, altruişti şi plini de viaţă, şi, deşi sub presiunea stăpânirii turceşti, relaţiile lor civile sunt foarte restrânse”, iar melodiile lor „de mici dimensiuni, interpretate curajos, sunt aproape întotdeauna într-o cheie minoră, limitate la cântece şi dansuri, cu excepţia unor cântece de nuntă sau ale datinilor de sărbători, când timbrul acestor instrumente impune o stare de spirit liniştită şi serioasă”[10].

Nimeni nu a mai încercat să afle şi să retrezească la viaţă respiraţia veacurilor, adică sfânta chemare a străbunilor, care au atâtea să ne împărtăşească. A făcut-o doar un tânăr din Cotiujenii Hotinului, părintele preafericit al unei adevărate prinţese, numită, după cele două bunice, Annamaria, şi care înseamnă pentru Petru Oloieru mai mult şi decât muzica. În această vară, a anului 2019, Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru şi Ionuţ Chitic au mai adus, din veacurile vechi, alte vreo 300 de cântece, sufocate de ignoranţa generaţiilor şi de colbul gros al uitătoarei istorii. Şi, astfel, coloana celestă a cântecului nostru secular trece sau poate că este doar un arbore cosmic din valea luminoasă a râuleţului Vilia, care împrospătează zilnic cerul Cotiujenilor.

[1] Istrati, Calinic, Hotinul adevărat, în România Nouă, Anul III, No. 71 (294), joi 26 august 1926, p. 2

[2] La 1833, a pierit în aceleaşi condiţii ca şi Ursul, în piaţa oborului din Chişinău, cel mai important haiduc-poet, Tobultoc, care alcătuia şi cânta versurile sale stând chiar în lanţuri – I. Kohl, Reisen in Sudrussland, Lipsca 1841, pp. 39, 40; T. Poboda, Haiducul basarabean Tobultoc, Chişinău 1909 – apud Bezviconi, Gheorghe; Callimachi, Scarlat, Puşkin în exil , Vol. I, Bucureşti 1947, p. 118

[3] Piese din repertoriul lui Barbu Lăutarul n. n.

[4] Fiul lui Ion Angheluţă din Suceava, care, în 1818, cânta în taraful lui Barbu Lăutarul – n. n.

[5] Gheorghe Lemiş din Bălţi (confuzia lui Posluşnicu, care îl localiza în Iaşi, se explică prin necunoaşterea numelui vechi al târgului Bălţi, anume… Eşi), muzician evreu, cu studii muzicale la Krakowia, care a cântat, toată viaţa sa, numai muzică românească, pe care o considera sacră, datorită rădăcinilor ei în horirile primordiale; refuzând să cânte şi muzică rusească, guvernatorul rus l-a aruncat în Prut, în 1852, dar bătrânul lăutar a supravieţuit şi a ajuns, cu o căruţă, la Alecsandri, care îl preţuia nespus de mult – n. n.

[6] A uimit Parisul, în 1898, cântând la nai, în taraful lui Ioan Dinicu, în care cânta şi tânărul violonist, pe atunci, Cristache Ciolacu – toţi din cătunul Ciolacu, de lângă Ungheni – n. n.

[7] Bezviconi, Gheorghe, Profiluri de ieri şi de azi, Editura Librăriei Universitare „I. Cărăbaş” 1943, pp. 144, 145

[8] Unii autori datează evenimentul în 1814, alţii în 1818.

[9] În unele scrieri, Lemiş, dar numele nepoatei lui, Emilia Lomiş de Reus, poetesă cu o carte publicată în 1920, mă face să optez pentru această variantă de nume.

[10] Wagner, Otto, Zustand der Musik in der Moldau (Muzica din ţara Moldovei), în Allgemeine musikalische Zeitung, nr. 30, din 25 iulie 1821, pp. 523 şi 524.

SATUL ZICĂLAŞULUI PETRU OLOIERU No Comments Jul 1

O zi cu zicale şi cu muzicieni muzicieni

A fost o zi minunată, pentru sufletul meu, ziua de ieri, care a început la ora 7, dimineaţa, şi s-a încheiat după miezul nopţii. A început devreme pentru că mai aveam multe lucruri de făcut pentru concertul „Sub o culme de cetate”, dedicat „Zilelor Cetăţii Neamţ”, iar noi nu avem cum comite actele de arheologie spirituală muzicală decât în timpul nostru liber, în ciuda faptului că beneficiem de înţelegere şi sprijin şi din partea Consiliului Judeţean Suceava, şi din partea Centrului Cultural „Bucovina”. Înţelegere, dar şi marginalizare premeditată. De pildă, ni se propune „o jumătate de oră”, împreună cu… minorităţile, în zilele proletcultismului, prin care o sută de ani de istorie muzicală a Sucevei, datorită lui Ştefan Nosievici, sunt aruncaţi la groapa de gunoi a istoriei, în favoarea unor falsuri „Arcanul”, pe care şi lumea academică le-a etichetat ca atare. În zadar şi-a bătut capul, pe la 1886, bietul Hasdeu, cu toate variantele de „Arcanul” sau „Arcanaua”, care încă se mai jucau, în Bucovina, în Moldova şi în Ardeal, pentru că pentru publicul şi culturnicii care promovează „Regina blondă a Bucovinei”, doar inexistenta „luare la oaste cu arcanul” înseamnă semnificaţia acestui dans, în care incultura proletcultistă a nivelat totul, aşa că „Strângi-ţi, leli, buzâli / Cî li chişcî gâzâli”! Ptiu, drace, câtă trivialitate peste cântecul preferat de Ştefan cel Mare, „Cucuruz cu frunza-n sus”, publicat de Ioachim Schlutter, la 1531, în „Wittenberger Gesangbuch”, cântec retrezit la viaţă, aseară, de Mihai Hrincescu şi de „Zicălaşi”, într-un mod absolut exemplar.

Din punctul meu de vedere, „Zicălaşii”, care au avut parte de o umilinţă asemănătoare, în urmă cu vreo trei ani, la Bucoşoaia, unde au fost lăsaţi să cânte doar 15 minute, pentru că ora următoare era dedicată unui feşter securist, care avea de povestit cum umbla el, cu oile, prin munţi, ca să le ia urma bandiţilor de intelectuali (cu asta se ocupă şi astăzi), deci, din punctul meu de vedere, „Zicălaşii” trebuie să refuze spectacolele mai scurte de o oră, iar următoarele 9 concerte-dezbatere, pe tema hărţii lăutăriei româneşti, trebuie să se desfăşoare fără public, rolul nostru fiind acela de a desluşi, de a dezbate şi de a încerca să înţelegem. Cereri de concerte publice, îmi spune Petrică Oloiru, sunt berechet, dar putem onora doar câteva, truda pentru pâinea de fiecare zi însemnând, în fond, destinul nostru, al fiecărui zicălaş.

La Târgu Neamţ, unde s-a cântat în formula: Petru Oloieru – staroste şi ţambal, Mihai Hrincescu – zicale (7 cântece) şi cobză, Viorel Kirilov, de la „Rapsozii Botoşanilor” (a cântat cu noi în primul spectacol public, cel din 13 aprilie 2015, precum şi la Vatra Dornei, unde s-au fonotecat video 2 ore de „Cântecele Dornenilor”) – braci, Ionuţ Chitic – contrabas, şi primaşii de-a dreptul uluitori, Narcis Rotaru şi Adrian Pulpă, s-a conturat definitiv un concert de muzică veche românească, numai bun de cântat la manifestările culturale de amploare, la care ni se va solicita şi vom putea accepta colaborarea.

Petrecând o zi împreună, am putut discuta despre multe şi ne-am simţit ca o familie, ceea ce şi suntem. Mai este nevoie să vă spun că am fost tare mândru de „Zicălaşii” mei, pe toată durata concertului de la Târgu Neamţ?

Cronici sentimentale No Comments Jun 29

Cetatea Neamţului, însorită de memoria veacurilor

„Pe o stâncă-naltă”, „Sub o culme ce cetate”, cum zic două vechi cântecele moldoveneşti din repertoriul „Zicălaşilor”, se află Târgu Neamţ, o aşezare cochetă, cu privelişti tulburătoare, care deschide calea spre străvechea mitologie românească, inclusiv spre vechile întreceri cavalereşti de odinioară, care se soldau cu proclamarea unui „Viteaz”, ultima dispută a vredniciei, descrisă, pe bază de mărturii ale vremii, de către Constantin C. Giurescu, desfăşurându-se la mănăstirea Bistriţa, în vremea lui Alexandru cel Bun. Dar pe Giurescu nu-l interesau în mod deosebit întrecerile medievale, ci oraşele şi târgurile Moldovei; aproape întâmplător descrie jocurile vitejeşti, majoritatea preluate de la tătari, şi nicidecum de Occident, deşi Drăgoi Viteazul dobândise titlul de „Viteaz” la Viena, unde, cu ocazia unui turnir, dăduse de pământ cei mai vestiţi cavaleri din Europa, isprava lui fiind repetată doar de Vlad, părintele lui Vlad Ţepeş. Nu cred că ar fi dificil, pornind de la cartea lui Constantin C. Giurescu, să se documenteze cu adevărat mărturiile despre minunatele întreceri de arme moldoveneşti şi valahe, dar truda aceasta nu ar folosi la nimic, pentru că pe nimeni nu interesează trecutul, ci doar jocul de-a trecutul, cu îmbrâncirea în derizoriu a propriei noastre istorii. Nu am văzut festival medieval, de când mă târâie nepoţii pe la astfel de miracole, care le consolidează şi definesc imaginaţia, în care să se pornească de la o concepţie şi de la un scenariu, pus în scenă de o viziune regizorală, şi ea foarte bine documentată. Şi tocmai din astă pricină, peste tot se aruncă din furcă doar o imagistică repetată prin toate colţurile ţării, o imagistică prin care nu se desluşesc, conştizează şi glorifică faptele străbunilor, ci se promovează „patriotismul de profesie” al politicienilor, care au de deversat rumeguşul inculturii în auzul nimănui, fără să conştientizeze că „tăcerea nu spune prostii”. E drept, nici chestii inteligente.

La Târgu Neamţ, unde încă mai există o elită de suflet şi de minte post Daniel Corbu, se încearcă, prin „Zilele Cetăţii Neamţ”, o individualizare benefică a festivalului, inclusiv prin respectarea unor tipare reale ale trecutului românesc, pe care le-au relatat un secui, Dosza Daniil, şi un polonez, Jana z Lublina, care a lăsat posterităţii şi un cântec moldovenesc în şase părţi, „Haiducki”, şi el aflat în repertoriul „Zicălaşilor”, pe care l-au dansat, la Krakowia, în 1502, pe sunetele lăutarilor domneşti din Suceava, gărzile care însoţeau solia condusă de logofătul Ion Tăutu, participantă la încoronarea Regelui Poloniei. Tentativa de românizare bine documentată a festivalului nemţean aparţine unui preot inimos, părintele Filip, care şi-a înţeles bine rolul de „păstor”, fiind o prezenţă dinamică, inclusiv printr-un cor bun, a obştii pe care o slujeşte – adevărată cale a slujirii lui Dumnezeu. Dar, deocamdată, istoricizarea corectă rămâne doar o tentativă, pentru că în absenţa unui scenariu recuperator de istorie reală, doar „patriotismul de profesie” are câştig de cauză.

Până în Cetatea Neamţului este ceva cale pieptişă de urmat, vai de turcii, de ungurii, de polonii, de cazacii şi de tătarii care îndrăzneau asedii şi care, pe la jumătatea căii, cred că-i implorau pe străjerii din cetate să li se facă milă de ei şi să-i omoare. Ordinele cavalereşti de astăzi, însă, urcă pedestru muntele, în vreme ce eu abia mă târâi în urma lăutarilor cântecelor din alte veacuri, dar zidurile bătrânului leagăn al vitejiei moldoveneşti îmi răsplătesc stăruinţa cu nişte privelişti de vis, care îmi împrospătează sufletul şi îmi tămăduiesc ostenelile trupului meu târziu.

În cetate, pentru că sugestia curţii interioare este cea a unei săli de ceremonii domneşti, flancată de iatacurile domniţelor şi ale curtenilor, se desfăşoară, în funcţie de inspiraţia de „staroste” a poetului şi umoristului Sorin Poclitar, din Gura Humorului, un fel de sărbătoare ceremonială, la care participă, cu gărzi proprii, soli turci, tătari, maghiari şi cazaci. E drept, astfel de ceremonii se petreceau doar în Cetăţile de Scaun ale Moldovei şi nicidecum în Cetăţile de strajă, cu excepţia Hotinului, care avea o interesantă colaborare în timp cu Kamenitza, dar sugestia merită valorificată şi în continuare, pentru că nu există loc mai potrivit printre ruinele gloriei noastre anterioare decât curtea interioară a Cetăţii Neamţ. Am să închei aici, chiar dacă rânduiala defilării cavalereşti ar merita o descriere mai largă, fiind făcută cu chibzuinţă şi conform mărturiilor vechi. Ar mai fi de adăugat că lăutarii mergeau, imediat după steag, în alaiurile domneşti de odinioară, dar şi în alaiurile de nunţi obişnuite, dintr-un motiv foarte practic: iarna, deschideau căile prin omături, iar sunetele cântecelor atrăgeau atenţia mulţimii, care, şi atunci, ca şi astăzi, băteau temenele în faţa domnilor.

Jurnalism No Comments Jun 29

Povestea haiducului Ștefan Bujor

Archip Roșca: Țăran din ținutul Hotinului

Documentele care probează, și în cazul haiducului Ștefan Bujor, că, în ciuda aparenței, nu mărturiile, ci memoria ne lipsește nouă, românilor, sunt următoarele:

„(1) De la Divan. / Cinstite dumneata Vel Armaşe, pentru lucrurile ce prin foaie s-au trimis de la isprăvnicat ot sud. Saac, cari s-au luat de la hoţii ce, prin vărsare de sânge s-au prins, s-au scris dumitale a se da înapoi, ca să se dea polcovnicului şi poteraşilor ce i-au prins, fiind hărăzit de Divan lor, ca mai mult să îndemne la prinderea hoţilor şi acum am luat răspuns de la isprăvnicat, că lucrurile nu s-au trimis înapoi. Porunceşte dar Divanul dumitale ca să le dai înapoi în mâna gazdei judeţului, cu foaie anume iscălită de dumneata, precum trimis adică la Pandele, al 3-lea postelnicel, spre a le trimite la jude şi prin dumnealor, Ispravnicii judeţului, să se dea polcovnicului şi poteraşilor. / 1811, Mai 31. (Cod. LXV, fila 77).

(2) De la întâiul Divan şi Comitet. / Cinstite dumneata frate biv Vel Vornic Constantine Bălăcene, Excelenţa Sa domnul gheneral-maior şi cavaler Şteter viţ prezident Divanului, prin predlojenia ce a trimis la Divan, de la 23 ale trecutului Iunie, sub No. 4.677, scrie că din tacrirurile ce au luat de la doi hoţi armăşei, anume Barbul i Nicola sârbi i de la alţi trei hoţi ce sunt la închisoarea puşcăriei: Ion Bunea, Tudor Micleuş i Moise Moga, s-au pliroforisit cum că dumneata, când te aflai epistat al armăşiei, ai fi luat de la mai sus numiţii trei hoţi douăzeci şi nouă cai, însă 19 de la Ion Bunea i Tudor Miclăuş şi 10 de la Moise Moga, care cai au rămas la dumneata, de a-i da stăpânilor păgubaşi şi fiindcă Excelenta Sa cere acest răspuns în scris din partea dumitale de îndreptările ce vei provalisi; de acea aşteaptă şi Divanul acest răspuns în scris de la dumneata, ca să-l trimetem la Excelenta Sa domnul general, spre a vedea. / 1811, Iulie 4. (Cod. LXV, fila 104). Radu Golescu, Isaac Ralet, Mihalache Manu.

(3) Senatorul Miloşievici. / Trimite la Divan examenul de la Departamentul de Criminalion ot Moldova, ca să se cerceteze şi acele cuvinte ce le-au arătat Bujor i cu tovarăşul lui la acel Departament ot Moldova, şi de cercetarea ce se va face să trimită la Excelenţa Sa. / 1810, Ianuarie 23. (Cod. LXIII, fila 64)” p. 469.

„Către generalul Engelhard. / După două predlojenii a Excelenţei Tale, ce mi s-au trimis, una de la 20 Septembrie, cu No. 3.282, şi alta de la 27, tot ale lui Septembre, cu No. 3.420, împreună şi cu copia de tacrir, ce s-a trimis de la domnul Senator, după arătarea ucigaşului de oameni Bujor, pentru chipurile celor întovărăşiţi cu el în fapta hoţiei, de care Divanul îndată făcând porunci, atât aici, la spătărie i agie şi armăşie, cât şi la Divanul Craiovei, trimiţând împreună şi chipurile hoţilor după tacrirul Bujor, acum am primit înştiinţare de la dumnealui biv Vel Logofătul Costache Samurcaş, întâiul dregător al Divanului Craiovei, coprinzătoare că, după primirea poruncii Divanului, ce s-au trimis pentru prinderea acelor 10 lude tâlhari, tovarăşii lui Ştefan Bujor, făcând scumpă cercetare în Craiova, la 7 ale acestei luni, s-au prins unul dintrînşii, anume Manea (iar el îşi zice Manaf), căruia, nefiindu-i tăgăduită tovărăşia, i s-a luat tacrir de urmările sale şi s-au trimis aici, la Divan, şi la întrebările ce i s-a făcut pentru ceilalţi tovarăşi, înţelegând că la satul Valea Putineiului, din sud Mehedinţi, mai sunt încă 4 tovarăşi ai lor, zice dumnealui Logofătul Samurcaş că, pe o parte, au trimis poruncă către Ispravnicul judeţului, ca să trimită sa-l coprindă, iar pe de alta, au gătit şi pe un Chiriţă buluc-başă al domniei sale cu câţiva arnăuţi, să meargă iarăşi acolo, şi, când era să plece, la 8 ale lunii, vreme trecută din noapte, fiind ca la 3 ceasuri, a venit un Petre rachierul, locuitor din Craiova, şi arătând că la gazda lui au venit şi alt tovarăş de ai hoţilor, anume Nicola Căpitan, carele, cum va mânca, gata e să plece şi cu toate că, la însemnarea ce i s-a trimis după arătarea Bujori de numele fieşcăruia, numele Nicola nu se arăta, fără de numai după auzirea semnelor înţelegând că va să fie Tănase, şi vrând ca să-l puie în mână şi pe acela, mai vârtos că luase ştire că este gata să plece, au trimis pre numitul buluc-başa, cu arnăuţi, unde călcându-l au năvălit asupra-i şi buluc-başa întâmplându-se a nu-şi avea armele cu dânsul, decât numai un cuţit la brâu, iar hoţul având 6 focuri lângă el, în luptele ce aveau amândoi au proftacsit hoţul şi, slobozind un pistol în buluc-başa, l-au împuşcat şi fără de pierdere de vreme au şi murit, au mai lovit şi un alt arnăut i un călăraş i aşa înfricoşându-se şi ceilalţi n-au îndrăznit de a mai intra în casă şi, fiind vremea trecută din noapte, au scăpat hoţul; de care înştiinţează Divanului întâmplarea ce s-a făcut şi cum că îndată a trimis Divanul Craiovei după dânsul oameni vrednici, în toate părţile, ca să-l prindă. Mai zice dumnealui Logofătul Samurcaş că, în urmă, luând ştire că si la ordia de peste Dunăre, unde se afla Excelenţa Sa gheneral Zast, mai sunt din tovarăşii hoţilor, îndată au scris şi acolo, trimiţând şi chipurile lor, spre a se face cercetare, ca, găsindu-se, să-i prindă, iar pentru hoţul ce se află prins la Craiova cere poruncă de urmare. I s-au scris dumnealui ca să-l trimită aici în bună pază, iar pe de altă parte nu lipseşte Divanul a arăta Excelenţei Tale, trimiţând împreună ţi copie după tacrir acelui Manea, a se vedea de Excelenţa Ta. / 1810, Octombre 18. Cod. (LXVI, fila 41)”. p. 470

O adresă către „Excelenţa Engelhard” are următorul cuprins: „Domnul Senator, teorisind înştiinţarea şi toate hârtiile ce le-a trimis asupra celor ce sunt în bănuiala că au fost tovarăşi cu ucigătorul de oameni Ştefan Bujor, găseşte mai vinovaţi pre Ion, feciorul lui Toboci, că au fost tovarăş cu Bujor, şi pre Vasilie sin Stanciu, şi Ion Toboci, fiind sudit nemţesc, s-a luat de agenţie (şi) au scăpat de la căprarul agenţiei, porunceşte a fi căprarul judecat după pravilă. Şi mai porunceşte ca să se aducă la judecată toţi cei vinovaţi în fapta aceasta şi, cercetându-se pricina cu scumpătate, să arate Excelenţei Sale. /1810, Decembrie 7. (Cod. LXIII, fila 22 v.)” (p. 471).

[1] Alecsandri, V., Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1908, p. 103

[2] În Convorbiri literare, Anul VI, No. 12, 1 marie 1873, Iași 1873, pp. 437-450, Alecsandri evoca opera și viața lui Alecu Russo, încredințând tiparului și paginile „Din scrierile lui Alecu Russo”, prelinse din pana uriașului vizionar în tinerețe, inclusiv Studii naționale, scrise în 1840, în care se relatează și întâmplările haiducului Bujor.

[3] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 11

[4] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 13

[5] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 2

[6] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 9

[7] În realitate, Mioara și Toma lui Moș nu sunt balade, ci colinde străvechi, dar în secolul XIX nu se știa nimic despre civilizațiile primordiale, polară și boreală, și nici despre „Imnele Titanilor”, adică despre colinde.

[8] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, nedatat, p. IX

[9] Gane, Nicu, Aliuţă, în Novele, Bucureşti 1933, p 33

[10] Urechia, V. A., Istoria Românilor / Seria 1800-1830, Tomul IX, Bucureşti 1896, pp. 469-471