Lansarea cărţii Mădălinei Boca

Două au fost cărţile remarcabile, în realizarea şi lansarea cărora, prin voia soartei, am fost mai mult sau mai puţin implicat: „Din culisele sufletului”, de Sofia Vicoveanca – în ianuarie, şi „Trei flăcări şi o speranţă”, de Mădălina Boca – lansată astăzi şi confirmată drept o carte vestitoare de geniu prin două premii, cel acordat de Centrul Cultural „Bucovina”, cu diploma de „Eroină a scrisului bucovinean”, înmânată de managerul Sorin-Vasile Filip, şi Premiul pentru literatură „Roman Istrati” pentru anul 2019, cu diplomă înmânată de executorul testamentar al Poetului, Marius Bruja. Şi au mai fost solidarizări cu tânărul nostru confrate, Mădălina Boca, soldate cu un total de peste 6.000 lei, care s-o ajute pe Mădălina să ajungă, în toamnă, la cea de-a zecea operaţie, în Canada. Şi au mai fost solidarizări şi prin cântec, din partea interpretelor Dana Dăncilă şi Laura Olteanu, două voci vibrante, tulburătoare, fiecare cu destinul ei liric.

Mădălina Boca a cântat la pian, iar scurtul ei concert a însemnat o pilduitoare lecţie de viaţă, după cum sublinia Dana Dăncilă, prin răbdarea şi stăruinţa în atingerea perfecţiunii, deşi calea e lungă şi istovitoare. Dana Dăncilă m-a impresionat şi prin sinceritate, vocaţia şi statutul ei de mamă simţindu-se în relaţia, pe armoniile cântecelor, cu Mădălina Boca. Frumoase au fost şi cuvântările preotului şi profesorului de română din Botoşana, preotul, un om tânăr şi luminos, fiind şi duhovnicul Mădălinei, din câte am înţeles.

Dar mai presus de tot şi de toate a fost, este şi va fi Mădălina Boca, tânăra prozatoare care mi-a amintit de finalul primului meu roman, „Omul de sacrificiu”, şi tocmai de aceea i-am şi zis: „Povesteşte, Mădălina! Dacă vei povesti, ai să te vindeci!”. În fond, pentru Mădălina Boca, narator înnăscut, inteligent, erudit şi cu o formidabilă intuiţie a tainelor sacre ale vieţii, a povesti înseamnă un sens existenţial, o spovedanie cosmică, prin care răzbate până în vecinătatea bunului Dumnezeu. Atât am de povestit despre lansarea cărţii Mădălinei Boca, înainte de a pleca la „Bucovina Acoustic Park”, în Vatra Dornei, fiind eu un sincer trăitor al muzicii cu pumnii încleştaţi.

Cronici sentimentale No Comments Jul 4

Dincolo de zornăielile patriotarde ale unor nevolnicii

Câteva știri din presa franceză a anilor 1778-1822 îmi lasă gustul amar al orașelor și satelor moldovenești pârjolite, ca să nu încapă în mâna inamicilor, sau, dincolo de Prut, înțesate cu trupe lacome și flămânde. Pe vremea aceea, noi eram „supuși turci”, iar trupele țariste tocmai ne scoseseră la mustru, ca să învățăm să devenim „supuși ruși”. Mai bine de un secol, noi nu am avut identitate în proprie țară; doar prin păduri, unde ne ascundeam „cu tot avutul”, inima noastră moldovenească mai pulsa, fără gând la gloria de odinioară, ci doar cu frământările speranței în supraviețuire. Tristă ne mai este istoria, dincolo de zornăielile patriotarde ale unor nevolnicii, în care unii au nevoie de lustru peste neputință!

1788, aprilie 22: „Viena, 4 aprilie 1788. În 13 martie, Prințul de Cobourg a intrat, cu patru coloane, în Moldova; prima s-a oprit la Baia (Baja – n. n), a doua – la Litenii Mari (Littenmare – n. n.), a treia – la Dorogosia (?) și a patra, la Herța (Hereza – n. n.). În mijlocul acestor poziții, corpul care a fost detașat din Transilvania, de la Ocna, unde se găses saline. Generalul a oprit, de asemeni, la Hotin, un corp de 2.000 de tătari și un detașament de 700 de inamici la Boian (Bojana – n. n.), pe graniță” (Gazette de France, No. 33, Maridi 22 Avril 1788, p. 1).

1802, aprilie 3: „Se transmite din Lemberg (Galiția) că un corp considerabil de trupe austriece s-a așezat pe granița provinciilor turcești Moldova și Valahia, care se zice că vor fi ocupate. Un corp rusesc, compus din cavalerie și cazaci, se află, la fel, în marș pentru a intra în districtul Hotin, unde va rămâne în așteptarea unor noi ordine” (Journal des débats, II, Du 13 Germinal an 10 de la République, p. 2).

1808, iunie 30: „Viena, 16 iunie. De când a devenit gospodar al Valahiei, prințul Ipsilanti (cel care și-a însușit necuvenit munții Dornelor – n. n.), se găsește întruna la Petersburg, împreună cu fiul său mai mare (cel căruia „i-a dăruit” munții Dornelor – n. n.). Soția lui se află, acum, la Raminici-Podolsky, aproape de Hotin. Se pare că acest prinț posede bogății imense” (Journal de l’Empire, 30 Juin 1808, p. 2).

1812, mai 12: „Lemberg, 1 mai. Rușii, se spune, au demolat fortăreața Camenița (Kaminiec-Podolski – n. n.), situată aproape de Hotin, aflată pe granița veche a Turciei (granița Moldovei, desigur, dar Moldova era doar o provincie a Turciei – n. n.)… Scrisori din Iași anunță că o divizie de trupe rusești a trecut de acest oraș și a luat drumul orașului Zalessczyk, cedat Rusiei prin ultimele tratative de la Viena” (Journal de l’Empire, Mardi 26 Mai 1812, p. 1).

1818, iunie 9: „Lemberg, 18 mai. Împăratul Rusiei a sosit, în 6 mai, la Kamenița. Majestatea Sa și-a continuat, în 8 mai, călătoria spre Hotin (Chotym – n. n.), dorind să ajungă, în 9 mai, la Chișinău, unde și-a propus să poposească o zi. Împăratul va merge, de asemeni, să viziteze fortăreața Bender și va trece în revistă trupele din Tiraspol și Basarabia. Majestatea Sa dorea să ajungă, în 13 al acestei luni, la Odesa. Guvernul a fost informat că Împăratul Alexandru se va întâlni, la Camenița, în Basarabia, aproape de Ockopie, lângă frontierele Galiției, cu Domnul baron Hoheneck, general maior și comandant al Bucovinei (Buckowine, în grafia europeană a vremii – n. n.), și cu Domnul de Rosenthal, căpitanul cercului Sothow, pentru a conveni regularizarea graniței, chestiune pe care Majestatea Sa o privește cu deosebită atenție, și i-a invitat să se întâlnească la Hotin, ca să ia masa împreună” (Journal des débats, II, Mardi 9 Juin 1818, p. 1).

1822, ianuarie 19: „Viena, 7 ianuarie – extras dintr-o scrisoare particulară. Suntem asigurați că toate armatele ruse, numite de Sud, mărșăluiesc spre Prut, după 23 decembrie, și că trei divizii au trecut Nistrul, în 26, pe parcursul nopții. Trupele au primit hrană pentru cincisprezece zile. Satele din lungul Prutului sunt atât de aglomerate cu trupe, încât această stare de lucruri pare imposibilă. Se așteaptă din Basarabia noutăți despre mișcările de trupe. Se anunță, în același timp, că trupele otomane au început să evacueze principatele Moldova și Valahia… Se așteaptă noutăți importante. Sursele ne asigură că trupele rusești vor ocupa principatele, în virtutea unei convenții; dar alții anunță că au ajuns întărituri turcești, la Iași, în 28 decembrie…

Se știe, în acest moment, că grosul artileriei turcești (cincisprezece piese) sunt mutate, de la Iași, la Brăila, spre Dunăre, fără piedici din partea ienicerilor, care, în alte împrejurări, s-ar fi opus. Poarta pare decisă să evacueze Moldova, în caz de război, și să-și concentreze trupele pe Dunăre, unde în cea mai mare parte s-a întărit. Fortărețele Brăila, Silistra, Rusciuc sunt întărite cu noi forțe de garnizoană. Cartierul general al seraskierului Tchapan-Oglu este la Silistra. Înainte de a pleca, turcii au ars, fără remușcări, toate orașele și satele Moldovei. Forțele principale ale rușilor s-au concentrat pe malul Prutului și al Dunării; dar, de opt zile, marea masă a trupelor rusești a intrat în Basarabia, trecând Nistrul. Cum ele nu pot traversa spre Hotin, au fost nevoite să construiască două poduri de pontoane, aproape de Moghilev (Mochlew – n. n.); unii au trecut pe gheață, dar nu mulți. Trupele care sunt deja în Basarabia și-au trimis femeile peste Nistru. Ele păzesc Prutul cu detașamente de infanterie. Cartierul general al generalului Wittgenstein a fost mutat de la Tulezin la Chișinău. Puternice convoaie cu muniție și explozibil au trecut, alaltăieri, spre Hotin” (Journal des débats, Samedi 19 Janvier 1822, pp. 1 și 2).

Aşa vă place Istoria? No Comments Jul 4

câtă vreme munții cântă

munții care-au fost altare

încă freamătă pe cer

risipind în fiecare

taina marelui mister,

dar se-aud cum stau la pândă

și cum se îndeasă furii

pe când trâmbițe osândă

țipă sunetele urii,

iar cuțitele lor ude

de-ntuneric presupus

caută tot mai zălude

coasta bunului Iisus

ca să-și lege strâns supușii

în robie milenară,

parcă-aud în dosul ușii

țipăt lacrima amară,

dar încă există munții

care vindecă de teamă

și încing în jurul frunții

doar lumină bună, mamă,

când prin cosmice livezi

dă în rod șoptirea sfântă:

încă ai în ce să crezi

câtă vreme munții cântă

Poezie de ion dragusanul No Comments Jul 4

1835: Despre pricina Dornii

„La clevetirea despre rășluire de acturi însemnătoare din dele, pârătorii pominesc despre pricina Dornii. Pentru a se încredința cineva de adevăr, nu are decât a lua sama la împregiurările atingătoare de această pricină. Satele Dornii în munții Carpați sunt locuite mai bine de trei mii suflete, care din vreme nepovestită bucurându-se în pace de această proprietate, au fost desbrăcați de dânsa de cătră Domnul Constantin Ipsilanti, la 1800, puind stăpânire pe aceste sate, sub pricinuire că se afla o domenie cuvenită țării, Domnul Ipsilanti au făcut-o danie fiului său, mai pe urmă această moșie, prin deosebite tocmele, au trecut, cu prețul de 80.000 lei, în stăpânirea familiei Bălșești (Balș, de la care a „cumpărat-o” Carol I – n. n.), care, sub toate ocârmuirile ce s-au petrecut în Moldova, în curgere de treizeci de ani, au cerut în zadar stăpânirea ei, din pricina statornicei împotriviri a locuitorilor acelor părți, carii, bizuindu-se întru o stăpânire necurmată de multe veacuri și în pozițiea lor prin munți i potice nestrăbătute, s-au ținut în stăpânirea proprietăței lor, ear îndată după numirea Domnului, frații Bălșești au cerut întrebuințarea puterei înarmate, pentru a scoate din stăpânire pe acești trei mii de suflete, și tot cu acest prileju ei au pus înaintea Domnului ca să priimească acele moșii cu preț de de șese mii galbeni, însă Domnul au depărtat o asemine propoziție, având în videre neputința în care s-au aflat toate ocărmuirile de mai înainte de a desbrăca trei mii de suflete în favorul unei singure familii, precum și pribegirea acelor trei mii de suflete în Bucovina, care se află pe marginea aceștii proprietăți, În urmare, dar, înălțimea sa au rânduit, prin cerirea a îmbelor părți, o comisie, îndemnând pe răzăși aș alege vechili, și toată această gâlcevire, care se lănțue de treizeci de ani, s-au curmat printr-o învoire cu bună primire, în puterea căreia douăsprezece mii de galbeni se da familiei Bălșești, de cătră locuitorii Dornii, pentru ca să fie stânsă orice pretenție în sarcina lor.

După această alcătuire, bieții locuitori neavând de unde plăti cea întâi vadea, la împlinirea ei în sumă de patru mii de galbeni, Domnul au plătit, spre înlesnirea unui norod nenorocit, această sumă de la sine, fără vreo dobândă și în singurul scopos a slobozăniei lor. Din această sumă, care s-au numărat fraților Bălșești, Domnul, pănă în ceasul acesta, are a priimi peste 2.000 galbeni de la răzăși.

Duhul acel mai rău voitoriu putea oare să găsiască clenciu de răluire de acturi în această pricină, ale căriea împregiurări nu pot fi nicicum tăgăduite? Însă oamenii nedestoinici de un sentiment marinimos se întunecă de ivala unei fapte pe care demoralizațiea lor nu ar pute ca să o înțeleagă” (Codrescu, Theodor, Uricarul sau Colecțiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Întâmpinare la Memoriul Oposițiunei boerilor din 1835, Art. 23 – Despre pricina Dornii, Iassi 1887, pp. 7-10)

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jul 3

„Alexandru-Horaţiu Frişcu, omul de ziua a şasea”

Poetul Alexandru-Horaţiu Frişcu – foto: pinterest.com

Singurul creator de literatură născut în Cotiujeni[1], poetul, exegetul şi „inspiratul scriitor satiric şi umorist” Alexandru-Horaţiu Frişcu (n. 13 august 1949), membru al Uniunii Jurnaliştilor, din 1996, şi al Uniunii Scriitorilor din Moldova, din 2003, autor al unei savuroase, rafinate şi înţeleaptă opere, care îl consacră drept un Alexei Mateevici modern şi incisiv, dar la fel de plenar dăruit adevăratei noastre identităţi, scrie o „literatură istorică şi filologică la tema românităţii poporului şi a limbii noastre”[2], prin care scoate în evidenţă şi o erudiţiei demnă de respect, şi un talent nativ al proprietăţii cuvintelor, recunoscut ca atare şi prin decernarea unor prestigioase premii, inclusiv cel al săptămânalului „Literatura şi Arta” (1995). În scrierile rare şi lapidare despre Cotiujeni, Alexandru-Horaţiu Frişcu, el însuşi splendid mărturisitor al unor întâmplări culturale petrecute pe baştină, este vizibil marginalizat, poate şi pentru faptul că el înseamnă o strălucitoare pecete cotiujeneană în spiritualitatea noastră naţională.

O inspirată bibliografie Alexandru-Horaţiu Frişcu, editată şi tipărită de Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău, în anul 2014, narată printr-o interesantă cronologie a cronicilor de carte de care au avut parte operele creatorului din Cotiujeni (prin mamă, are rădăcini atestate de trei veacuri în satul de pe malurile râuşorului Vilia, descinzând din Grigore Ciobănaş, născut în 1715, tatăl lui Andrei, născut în 1745), portretizează o personalitate culturală inconfundabilă, care a împodobit rafturile memoriei şi cu lucrări exemplare, dar şi cu o bucurie a vieţii spumoasă, pe care obişnuim să o numim umor. În prefaţa semnată de Elena Caldare, se precizează că lucrarea „se dedică poetului satiric, publicistului, bibliotecarului – colegului nostru, Alexandru-Horaţiu Frişcu, la aniversarea de 65 de ani şi reflectă activitatea sa de poet satiric, publicist, precum şi materiale despre activitatea sa literară”, iar „criteriul de organizare a lucrării este strict cronologic”.

Studiul introductiv „Alexandru-Horaţiu Frişcu, omul de ziua a şasea”, semnat de Dr. Lidia Kulikovski, pornind de la parabola genezei, în care fiecare zi îşi avea importanţa ei, sugerează că „acest proces de dezvoltare în succesiune este acelaşi pentru tot ce ţine de viaţă şi, mai ales, de domeniul intelectual, la care se raportează şi Alexandru-Horaţiu Frişcu”, care, prin momentul său aniversar, „face vizibile lucrurile care s-au întâmplat în viaţa lui, lucrurile care adaugă dovezi că le-a făcut pe toate pe rând”, iar „prin capacităţile sale literare ne face să percepem realist viaţa literară, culturală, profesională”.

Un alt text introductiv, semnat de Valeriu Raţă, „Harnic asanator al societăţii noastre”, inventariază opera lui Frişcu, cărţile scriitorului din Cotiujeni fiind, în cronologia genezei lor: Descântecul Gorgonei (versuri satirice; 1999); Demitizarea nimicului: o scurtă istorie a repaosului bolşevic (versuri satirice, 2001, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova); Laboratorul lui Paracelsus (parodii şi epigrame, 2006); Greaua ieşire din simulacru (publicistică, 2007); Amuzament cu abonament (coautor, 2007); File negre de istorie roşie: scurtă antologie de obrăznicie, demagogie şi de prostie (publicistică, 2009); Ştiaţi că? Caleidoscop enciclopedic (coautor, 2009, Premiul Salonului Internaţional de Carte, la categoria Divertisment, Chişinău); Mic dicţionar de mari prostii: „moldovenesc”-român (Chişinău, 2012); „…Numele vechiu şi mai direptu iaste rumân…”: două secole de ocupaţie rusească a Basarabiei, 1812-2012 (Chişinău 2012, Premiul Salonului Internaţional de Carte Comoara, Chişinău), Plăcerea umilinţei (2013, Premiul Salonului Internaţional de Carte pentru publicistică, Chişinău); Ignoranţa ca virtute (parodii şi epigrame, 2014).

Despre opera poetului şi publicistului satiric Alexandru-Horaţiu Frişcu a scris, cu elogii cuvenite, şi Ion Diviza (Măştile nimicului omniprezent), care sublinia că, „În noua sa carte, intitulată inspirat Demitizarea nimicului, poetul satiric Alexandru-Horaţiu Frişcu aruncă sfidător mănuşa acestui omniprezent „nimic” politic, care este bolşevismul cu toate derivatele şi nuanţele sale cameleonice. Maniera în care o face este inedită, sortită, din capul locului, la… succes. Autorul recurge inspirat la puterea de sugestie artistică a fotografiei şi desenului. Caricaturile, colajele fotografice insolite sunt deosebit de edificatoare. Însă mesajul este orientat în direcţia dorită de autorul cărţii prin versurile cu tentă epigramatică, plasate la subsol”. Iar aceste dimensiuni caracterizează viziunea unui creator erudit şi hăruit, care merită cunoaştere şi firească asumare şi în locul naşterii sale.

Viaţa unui scriitor remarcabil, precum Alexandru-Horaţiu Frişcu abundă în mărturii şi despre baştină, mărturii care cu greu ar putea fi aflate altundeva. De pildă, între anii 1958-1968, poetul i-a avut drept dascăli, la şcoala medie din Cotiujeni, pe „primul învăţător – Alexandru Lungu; limba şi literatura română i-au predat-o Clara Carcea şi Anatolie Tăutu; chimia – Teodora Surugiu; matematica – Pavel Surachi şi Gheorghe Burlacu. Mama dorea ca fiul ei să devină medic, iar tata – inginer. Dar nu a îmbrăţişat nici una dintre acele profesii, deoarece pentru medic era „jelos”, iar pentru inginer – slab la matematică”.

O întâmplare singular relatată din viaţa culturală a Cotiujenilor, cea din 1965, când Alexandru-Horaţiu Frişcu, pe atunci şcolar, „participă la prima întâlnire cu scriitori în carne şi oase – Fiodor Ponomari, Ion Bolduma şi Petru Cărare, la şcoala din Cotiujeni. Fiodor Ponomari a citit poezii despre război, despre „eliberarea” noastră de sub jugul românesc, despre realizările socialismului… Ion Bolduma s-a axat pe problemele satului şi pe viaţa de zi cu zi a ţăranului. Mai aproape de poezia adevărată a fost Petru Cărare. Prin verva ironică, verbul inspirat şi expresia simplă, a cucerit ascultătorii. Nu în zadar a vorbit ultimul, pentru a mai atenua puţin impactul somnoros şi lânced al poeziilor vorbitorilor anteriori…

Petru Cărare s-a remarcat şi în cadrul recepţiei de la sfârşitul întâlnirii. Martorii povestesc că, după vreo câteva păhărele, i s-au aprins călcâiele după o învăţătoare tinerică şi frumuşică şi, brusc, a lăsat umorul şi a trecut la lucruri mai serioase, strângând-o în braţe ori de câte ori o prindea, chiar sub privirile încruntate ale soţului acesteia, care nu ştim cât simţ al umorului avea. În schimb, ştim, cu siguranţă, că avea un pumn greu ca piatra de moară… Până la urmă, conducerea şcolii a aplanat conflictul, care putea degenera într-un scandal din care, evident, pentru Cărare ieşea nu tocmai bine, ca să zic numai atât… Poate nu se reţinea în memorie acest incident, dacă învăţătoarea cu pricina nu era o rudă… a lui Alexandru-Horaţiu Frişcu”.

Sacrul statut de poet a fost primit de tânărul autor din Cotiujeni în octombrie 1971, din partea inegalabilului Grigore Vieru (acum înţeleg de ce drumul meu spre Cotiujeni, primul în Basarabia, a început, aşa cum îi promisesem lui Grigore Vieru, de la Pererita), în cadrul unei întâmplări pe care a relatat-o, încă sub impresia emoţiilor, însuşi Alexandru-Horaţiu Frişcu:

„Era luna octombrie (1971), primul an de studii la Universitate. În ospeţie la studenţii de la Filologie au venit scriitorii Vasile Vasilache, Grigore Vieru şi Ion Vatamanu, toţi, Dumnezeu să-i ierte, plecaţi în lumea umbrelor. Ascultând luările de cuvânt şi recitalurile de poezie ale oaspeţilor, brusc mi-a venit ideea de a scrie ceva hazliu în adresa lor. Dar în adresa cui? Aşa cum la primii doi n-am prea găsit ceva care ar putea fi un subiect umoristic, m-am oprit la Ion Vatamanu, ştiind că dumnealui era şi un reputat chimist. În scurt timp, pe un bileţel, am improvizat un catren:

Cunoaşteţi, cred, multe formule –

Dacă-i trag pe înţeles,

Dar să ştiţi că-n astă seară

H₂O ne-aţi spus-o des.

Am trimis bileţelul în „prezidiu”, urmărind curios traseul şi efectul lui. Ajuns la destinatar, acesta l-a citit, a zâmbit uşor şi l-a pus în buzunarul de la piept. La sfârşitul întâlnirii, la capitolul „întrebări şi răspunsuri”, Ion Vatamanu scoate bileţelul şi îl citeşte tare, expresiv şi cu dicţia care-l caracteriza. Toate bune, aplauze, numai că, după aceea, Grigore Vieru, adresându-se celor din sală cu „rog să se ridice în picioare autorul acestor versuri!”, mi-a redus simţitor gradul de exaltare sufletească. Deprins cu umilinţa şi stricteţea bolşevică de a „nu prea deschide gura în faţa celor mari”, mai cu seamă, Doamne fereşte, să-i critici, mi-am zis: „gata, am păţit-o, cu câtă greutate am intrat la Universitate (după două tentative nereuşite) şi o pot termina doar într-o lună”. După puţină ezitare, m-am ridicat şi… s-a întâmplat ceea la ce mai puţin mă aşteptam. În loc să fiu criticat, am fost lăudat şi încurajat de Grigore Vieru: „Iată, aşa se scriu versurile. Inspirat. Felicitări!”. M-am bucurat nevoie mare. Numai că şi bucuria îi poate dăuna omului. După acest succes „literar”, m-am lăsat de scris. Am revenit foarte târziu”[3].

Poezia lirică, desprinsă din pana poetului din Cotiujeni, înainte de a se fi „lăsat de scris”, după întâlnirea fericită cu Grigore Vieru, cuprinde poemele: Ceasul (Viaţa nouă, 1969, 15 noiembrie, p. 4), Dorinţa (Viaţa nouă, 1969, 20 decembrie, p. 4), Iarna aşteptând (Viaţa nouă, 29 noiembrie, p. 4), Adâncul visului (Viaţa nouă, 1970, ie iulie, p. 4), Drum şerpuit (Viaţa nouă, 1970, 23 mai, p. 3), Noaptea (Viaţa nouă, 1970, 18 aprilie, p. 3), Somnul şomerului (Viaţa nouă, 1970, p. 4).

Fiecare aşezare omenească din lume are două categorii distincte de reprezentativitate: cea interioară, plină de patimă, dar care nu oglindeşte aşezarea respectivă în ochii lumii mari; cea a făptuirilor culturale reale, care dau renume şi localităţii în care au văzut lumina zilei creatorii. Din această categorie a fericiţilor fac parte, dintre cotiujeneni, muzicienii Dan Iulian Druţac, Dorin Druţac, Ion Oloieru, Petru Oloieru şi scriitorul Alexandru-Horaţiu Frişcu. Am înţeles că ar exista la Chişinău şi un pictor, cu rădăcini în Cotiujeni, în căutarea cărui va trebui să purced, pentru că ei, creatorii, au propriul lor postament în spiritualitatea românească, postament pe care încrustează nostalgia şi pecetea Cotiujenilor, fără să le pese că dragostei lor pentru baştină nu i se răspunde cu aceeaşi dragoste.

[1] Mama: Lidia, născută Ciobănaş (1922-1985; tata: Vasile Frişcu (1912-1974); familia a mai avut patru fete: Daria (n. 1942), Irina (1946-1953), Nina (1953) şi Emilia (1955) – cf. Bibliografie, p. 18

[2] Ciocanu, Ion, Un necesar florilegiu de argumente, în Limba Română, Anul XXII, Nr. 9-10, Chişinău 2012

[3] Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”, Alexandru-Horaţiu Frişcu / Bibliografie, Chişinău 2014, p. 20

SATUL ZICĂLAŞULUI PETRU OLOIERU No Comments Jul 2