"Alexandru-Horaţiu Frişcu, omul de ziua a şasea" | Dragusanul.ro

„Alexandru-Horaţiu Frişcu, omul de ziua a şasea”

Poetul Alexandru-Horaţiu Frişcu – foto: pinterest.com

 

Singurul creator de literatură născut în Cotiujeni[1], poetul, exegetul şi „inspiratul scriitor satiric şi umorist” Alexandru-Horaţiu Frişcu (n. 13 august 1949), membru al Uniunii Jurnaliştilor, din 1996, şi al Uniunii Scriitorilor din Moldova, din 2003, autor al unei savuroase, rafinate şi înţeleaptă opere, care îl consacră drept un Alexei Mateevici modern şi incisiv, dar la fel de plenar dăruit adevăratei noastre identităţi, scrie o „literatură istorică şi filologică la tema românităţii poporului şi a limbii noastre”[2], prin care scoate în evidenţă şi o erudiţiei demnă de respect, şi un talent nativ al proprietăţii cuvintelor, recunoscut ca atare şi prin decernarea unor prestigioase premii, inclusiv cel al săptămânalului „Literatura şi Arta” (1995). În scrierile rare şi lapidare despre Cotiujeni, Alexandru-Horaţiu Frişcu, el însuşi splendid mărturisitor al unor întâmplări culturale petrecute pe baştină, este vizibil marginalizat, poate şi pentru faptul că el înseamnă o strălucitoare pecete cotiujeneană în spiritualitatea noastră naţională.

 

O inspirată bibliografie Alexandru-Horaţiu Frişcu, editată şi tipărită de Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău, în anul 2014, narată printr-o interesantă cronologie a cronicilor de carte de care au avut parte operele creatorului din Cotiujeni (prin mamă, are rădăcini atestate de trei veacuri în satul de pe malurile râuşorului Vilia, descinzând din Grigore Ciobănaş, născut în 1715, tatăl lui Andrei, născut în 1745), portretizează o personalitate culturală inconfundabilă, care a împodobit rafturile memoriei şi cu lucrări exemplare, dar şi cu o bucurie a vieţii spumoasă, pe care obişnuim să o numim umor. În prefaţa semnată de Elena Caldare, se precizează că lucrarea „se dedică poetului satiric, publicistului, bibliotecarului – colegului nostru, Alexandru-Horaţiu Frişcu, la aniversarea de 65 de ani şi reflectă activitatea sa de poet satiric, publicist, precum şi materiale despre activitatea sa literară”, iar „criteriul de organizare a lucrării este strict cronologic”.

 

Studiul introductiv „Alexandru-Horaţiu Frişcu, omul de ziua a şasea”, semnat de Dr. Lidia Kulikovski, pornind de la parabola genezei, în care fiecare zi îşi avea importanţa ei, sugerează că „acest proces de dezvoltare în succesiune este acelaşi pentru tot ce ţine de viaţă şi, mai ales, de domeniul intelectual, la care se raportează şi Alexandru-Horaţiu Frişcu”, care, prin momentul său aniversar, „face vizibile lucrurile care s-au întâmplat în viaţa lui, lucrurile care adaugă dovezi că le-a făcut pe toate pe rând”, iar „prin capacităţile sale literare ne face să percepem realist viaţa literară, culturală, profesională”.

 

Un alt text introductiv, semnat de Valeriu Raţă, „Harnic asanator al societăţii noastre”, inventariază opera lui Frişcu, cărţile scriitorului din Cotiujeni fiind, în cronologia genezei lor: Descântecul Gorgonei (versuri satirice; 1999); Demitizarea nimicului: o scurtă istorie a repaosului bolşevic (versuri satirice, 2001, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova); Laboratorul lui Paracelsus (parodii şi epigrame, 2006); Greaua ieşire din simulacru (publicistică, 2007); Amuzament cu abonament (coautor, 2007); File negre de istorie roşie: scurtă antologie de obrăznicie, demagogie şi de prostie (publicistică, 2009); Ştiaţi că? Caleidoscop enciclopedic (coautor, 2009, Premiul Salonului Internaţional de Carte, la categoria Divertisment, Chişinău); Mic dicţionar de mari prostii: „moldovenesc”-român (Chişinău, 2012); „…Numele vechiu şi mai direptu iaste rumân…”: două secole de ocupaţie rusească a Basarabiei, 1812-2012 (Chişinău 2012, Premiul Salonului Internaţional de Carte Comoara, Chişinău), Plăcerea umilinţei (2013, Premiul Salonului Internaţional de Carte pentru publicistică, Chişinău); Ignoranţa ca virtute (parodii şi epigrame, 2014).

 

Despre opera poetului şi publicistului satiric Alexandru-Horaţiu Frişcu a scris, cu elogii cuvenite, şi Ion Diviza (Măştile nimicului omniprezent), care sublinia că, „În noua sa carte, intitulată inspirat Demitizarea nimicului, poetul satiric Alexandru-Horaţiu Frişcu aruncă sfidător mănuşa acestui omniprezent „nimic” politic, care este bolşevismul cu toate derivatele şi nuanţele sale cameleonice. Maniera în care o face este inedită, sortită, din capul locului, la… succes. Autorul recurge inspirat la puterea de sugestie artistică a fotografiei şi desenului. Caricaturile, colajele fotografice insolite sunt deosebit de edificatoare. Însă mesajul este orientat în direcţia dorită de autorul cărţii prin versurile cu tentă epigramatică, plasate la subsol”. Iar aceste dimensiuni caracterizează viziunea unui creator erudit şi hăruit, care merită cunoaştere şi firească asumare şi în locul naşterii sale.

 

Viaţa unui scriitor remarcabil, precum Alexandru-Horaţiu Frişcu abundă în mărturii şi despre baştină, mărturii care cu greu ar putea fi aflate altundeva. De pildă, între anii 1958-1968, poetul i-a avut drept dascăli, la şcoala medie din Cotiujeni, pe „primul învăţător – Alexandru Lungu; limba şi literatura română i-au predat-o Clara Carcea şi Anatolie Tăutu; chimia – Teodora Suru­giu; matematica – Pavel Surachi şi Gheorghe Burlacu. Mama dorea ca fiul ei să devină medic, iar tata – inginer. Dar nu a îmbrăţişat nici una dintre acele profesii, deoa­rece pentru medic era „jelos”, iar pentru inginer – slab la matematică”.

 

O întâmplare singular relatată din viaţa culturală a Cotiujenilor, cea din 1965, când Alexandru-Horaţiu Frişcu, pe atunci şcolar, „participă la prima întâlnire cu scriitori în carne şi oase – Fiodor Ponomari, Ion Bolduma şi Petru Cărare, la şcoala din Cotiujeni. Fiodor Ponomari a citit poezii despre război, despre „eliberarea” noastră de sub jugul românesc, despre realizările socialismului…  Ion Bolduma s-a axat pe problemele satului şi pe viaţa de zi cu zi a ţăranului. Mai aproape de poezia adevărată a fost Petru Cărare. Prin verva ironică, verbul inspirat şi expresia simplă, a cucerit ascultătorii. Nu în zadar a vorbit ultimul, pentru a mai atenua puţin impactul somnoros şi lânced al poeziilor vorbitorilor anteriori…

 

Petru Cărare s-a remarcat şi în ca­drul recepţiei de la sfârşitul întâlnirii. Martorii povestesc că, după vreo câteva păhărele, i s-au aprins călcâiele după o învăţătoare tinerică şi frumuşică şi, brusc, a lăsat umorul şi a trecut la lucruri mai serioase, strângând-o în braţe ori de câte ori o prindea, chiar sub privirile în­cruntate ale soţului acesteia, care nu ştim cât simţ al umorului avea. În schimb, ştim, cu siguranţă, că avea un pumn greu ca piatra de moară… Până la urmă, conduce­rea şcolii a aplanat conflictul, care putea degenera într-un scandal din care, evident, pentru Cărare ieşea nu tocmai bine, ca să zic numai atât… Poate nu se reţinea în memorie acest incident, dacă învăţătoarea cu pricina nu era o rudă… a lui Alexandru-Horaţiu Frişcu”.

 

Sacrul statut de poet a fost primit de tânărul autor din Cotiujeni în octombrie 1971, din partea inegalabilului Grigore Vieru (acum înţeleg de ce drumul meu spre Cotiujeni, primul în Basarabia, a început, aşa cum îi promisesem lui Grigore Vieru, de la Pererita), în cadrul unei întâmplări pe care a relatat-o, încă sub impresia emoţiilor, însuşi Alexandru-Horaţiu Frişcu:

 

„Era luna octombrie (1971), pri­mul an de studii la Universitate. În ospeţie la studenţii de la Filologie au venit scriitorii Vasile Vasilache, Grigore Vieru şi Ion Vatamanu, toţi, Dumnezeu să-i ierte, ple­caţi în lumea umbrelor. Ascultând luările de cuvânt şi recitalurile de poezie ale oaspeţilor, brusc mi-a venit ideea de a scrie ceva hazliu în adresa lor. Dar în adresa cui? Aşa cum la primii doi n-am prea găsit ceva care ar putea fi un subiect umoristic, m-am oprit la Ion Vata­manu, ştiind că dumnealui era şi un reputat chimist. În scurt timp, pe un bileţel, am improvizat un catren:

 

Cunoaşteţi, cred, multe formule –

Dacă-i trag pe înţeles,

Dar să ştiţi că-n astă seară

H2O ne-aţi spus-o des.

 

Am trimis bileţelul în „prezidiu”, urmărind curios traseul şi efectul lui. Ajuns la destinatar, acesta l-a citit, a zâm­bit uşor şi l-a pus în buzunarul de la piept. La sfârşitul întâlnirii, la capitolul „întrebări şi răspunsuri”, Ion Vatama­nu scoate bileţelul şi îl citeşte tare, expresiv şi cu dicţia care-l caracteriza. Toate bune, aplauze, numai că, după aceea, Grigore Vieru, adresându-se celor din sală cu „rog să se ridice în picioare autorul acestor versuri!”, mi-a re­dus simţitor gradul de exaltare sufletească. Deprins cu umilinţa şi stricteţea bolşevică de a „nu prea deschide gura în faţa celor mari”, mai cu seamă, Doamne fereşte, să-i critici, mi-am zis: „gata, am păţit-o, cu câtă greutate am intrat la Universitate (după două tentative nereuşite) şi o pot termina doar într-o lună”. După puţină ezitare, m-am ridicat şi… s-a întâmplat ceea la ce mai puţin mă aşteptam. În loc să fiu criticat, am fost lăudat şi încurajat de Grigore Vieru: „Iată, aşa se scriu versurile. Inspirat. Felicitări!”. M-am bucurat nevoie mare. Numai că şi bucuria îi poate dăuna omului. După acest succes „literar”, m-am lăsat de scris. Am revenit foarte târziu”[3].

 

Poezia lirică, desprinsă din pana poetului din Cotiujeni, înainte de a se fi „lăsat de scris”, după întâlnirea fericită cu Grigore Vieru, cuprinde poemele: Ceasul (Viaţa nouă, 1969, 15 noiembrie, p. 4), Dorinţa (Viaţa nouă, 1969, 20 decembrie, p. 4), Iarna aşteptând (Viaţa nouă, 29 noiembrie, p. 4), Adâncul visului (Viaţa nouă, 1970, ie iulie, p. 4), Drum şerpuit (Viaţa nouă, 1970, 23 mai, p. 3), Noaptea (Viaţa nouă, 1970, 18 aprilie, p. 3), Somnul şomerului (Viaţa nouă, 1970, p. 4).

 

Fiecare aşezare omenească din lume are două categorii distincte de reprezentativitate:  cea interioară, plină de patimă, dar care nu oglindeşte aşezarea respectivă în ochii lumii mari; cea a făptuirilor culturale reale, care dau renume şi localităţii în care au văzut lumina zilei creatorii. Din această categorie a fericiţilor fac parte, dintre cotiujeneni, muzicienii Dan Iulian Druţac, Dorin Druţac, Ion Oloieru, Petru Oloieru şi scriitorul Alexandru-Horaţiu Frişcu. Am înţeles că ar exista la Chişinău şi un pictor, cu rădăcini în Cotiujeni, în căutarea cărui va trebui să purced, pentru că ei, creatorii, au propriul lor postament în spiritualitatea românească, postament pe care încrustează nostalgia şi pecetea Cotiujenilor, fără să le pese că dragostei lor pentru baştină nu i se răspunde cu aceeaşi dragoste.

 

 

[1] Mama: Lidia, născută Ciobănaş (1922-1985; tata: Vasile Frişcu (1912-1974); familia a mai avut patru fete: Daria (n. 1942), Irina (1946-1953), Nina (1953) şi Emilia (1955) – cf. Bibliografie, p. 18

[2] Ciocanu, Ion, Un necesar florilegiu de argumente, în Limba Română, Anul XXII, Nr. 9-10, Chişinău 2012

[3] Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”, Alexandru-Horaţiu Frişcu / Bibliografie, Chişinău 2014, p. 20