Cotiujeni, sub stăpânirea ţaristă

Ocupat, pentru îndelungă vreme, în 1806, de generalul Michlason, cu confirmare a înglobării întregii Moldove de peste Prut în imperiul ţarist prin tratatul ruso-turc de la București, din 1812[1], ţinutul Hotinului se împacă repede şi cu noii stăpânitori, care au vrut să-şi apropie locuitorii printr-o politică şi mai blândă şi, desigur, prin întărirea privilegiilor boiereşti şi călugăreşti. Încă din primii ani ai stăpânirii ţariste, prin „Proiectu / pentru cele mai întâi temelii la obrazovania ocârmuirii politiceşti dinăuntru a oblastii Basarabiei”[2], datat „În Chişinău, aprilie 29 zile, anul 1818”, Ţarul considera necesitatea unei „oştineşti ocârmuiri”, adică „sub privegherea oştenescului gheneral-gubernator de Podolie”, stabilea, în privinţa administraţiei, că „ţinuturi se hotărăsc a fi şasă, anume: al Hotinului, a Eşului (numele vechi pentru ţinutul Bălţi – n. n.), al Orheiului, al Benderului, al Akkermanului şi al Ismailului”, defineşte, cu garantarea averilor şi titlurilor nobiliare moldoveneşti, „partea duhovnicească”, deci clerul, „tagma dvorenilor”, deci marii proprietari, cărora „şi ţiganii să întăresc lui”, „boierinaşii” definiţi drept clasa „care nu să tragi din dvoreni şi care nu a ajuns la cele mai de sus ranguri boiereşti”, „mazilii, stare de lăcuitori cu privilegii, îşi vor păzi în veci împreună cu urmaşii lor pronomiile ce le sunt dăruite de la domnii Moldavii”, „ruptaşii, stări de lăcuitori iarăşi cu privilegii. Tagma lor cuprinde în sine şi pe urmaşii părţii duhovniceşti”, „partea negustorească şi a târgoveţilor”, „ţăranii sau sătenii”, „ţiganii haznelii”, care „să ocârmuiesc de cătră însuşi cârmuirea oblastii” şi cei mănăstireşti şi boiereşti, şi, în sfârşit, „jidovii” din diversele tagme ocupaţionale. Şi mai existau „bejănarii”, adică „străini supt numiri de colonişti”.

Dacă în epoca raialei Hotinului, multe moşii, aidoma celei din Săncăuţi, erau arendate de către spahii, în perioada ţaristă vine rândul polcovnicilor, în majoritate români din armata rusă, precum Mihail Ene, care, din 1821 avea să devină şi alegător, proprietar al unei silişti din Cotiugeni (Grumăzeni), sau fostul vornic Creţulescu, proprietar în Săncăuţi.

Districtul Hotinului, delimitat de „Prut, Bucovina, Nistru, districtul Soroca și Bălți (Belz)”, are „un relief ușor accidentat și în parte acoperit de păduri; multe pâraie îl străbat, printre care Larga. Este animat de activitatea comercială intensă pentru exportul și importul de mărfuri diverse la frontiera ruso-austriacă. Este cel mai populat dintre toate districtele: pe suprafața sa de 3.373 verste, sunt 140 de localități și o populație de 60.612 persoane de sex masculin și 57.696 de sex feminin”[3], iar animată „activitate comercială intensă” de import-export se potrivea de minune sătenilor din Cotiujeni, care încă mai aveau rude apropiate, pe care le foloseau ca intermediari, şi în Bucovina, şi în Moldova, şi în întreg districtul Hotinului, iar de acolo, în sudul Poloniei.

Cotiujenii prosperă de la an la an din negustorie harnică şi cu Bucovina, şi cu Moldova, şi cu Rusia, şi cu Polonia, iar numărul locuitorilor sporeşte necontenit, în sat fiind consemnate de recensăminte familii noi, precum Pumac, Hriţco, Iacob, Rusu, Ivanivici, Rudu, Nechifor – până în 1811, Cojocaru, Ganu, Gutium, Lungu, Mândru, Moroşanu, Rudencu, Ursu – până în 1835, an în care doar în Cotiujeni existat 211 gospodării, care adăposteau 476 bărbaţi şi 474 femei, deci un total de 950 de locuitori, aproape o treime din numărul actual al comunei. Peste doar 16 ani, adică în 1851, un alt recensământ înregistrează în Cotiujeni 264 de gospodării şi 1.279, deci cu 53 de gospodării şi cu 329 de locuitori noi, pentru împrospătarea aşezării şi a comunităţii, numele de familie predominante fiind Cazacu, Ciobanu, Cojocaru, Cuflic, Gutium, Moroşanu, Rusnac, Rusu, Vieru, Balan ş. a., iar semnul prosperităţii nu se opreşte aici, pentru că, peste alţi 19 ani, în 1870, gospodăriile sunt cu 27 mai multe (287), iar locuitorii, cu un plus de 208 (1.487). Şi tot aşa, ajungându-se, în 1886, la un număr de 340 de gospodării şi la o populaţie de 1.497; dintre acestea, doar 84 de case nu aveau pământ, dar asta nu însemna, neapărat, şi sărăcie. Din nefericire, atunci, în 1886, ca şi în 1926, când au spulberat Săncăuţii definitiv, ploile torenţiale au măturat totul în cale, iar pârâul Vilia a rupt podul din centrul satului, despărţind Cotiujenii în două, apoi apele învolburate au înşfăcat morile lui Ferdinand Nemitz, tatăl amiralului ţarist şi apoi sovietic Alexandru Nemitz, cu excepţia morii cu abur. Au supravieţuit furtunii şi morile de vânt, durate de proprietarii Alexandru Gâscă, Grigore Rusnac, Ion Revencu.

În ciuda necazurilor pricinuite de natură, obştea Cotiugenilor continuă să înflorească, recensământul din 1897 înregistrând 2.270 de persoane, adică 1.175 bărbaţi şi 1.113 femei, toate frumoase şi nesulemenite, precum înaintaşele lor, mărturisite de veacuri.

În 1902, mândra obşte a Cotiujenilor, care trăia în deja 646 de case, şi-a zidit o biserică pe măsură, din piatră, cu hramul Naşterii Maicii Domnului, la altarul cărei slujea preotul Timotei Antonovici, răspunsurile fiindu-i date de cântăreţul profesionist Iustin Dimitriu. În bisericuţa serdarului Costea, din 1750, ulterior refăcută, slujise la altar, în 1835, preotul Nicolae Donciul, iar dieci au fost Ioan Balan şi Dumitru Gaşcu, iar bătrânul Ioan Axinia, dascăl. Exista în Cotiugeni, pe atunci, şi un cunoscător şi interpret al cântecului lumesc, pe nume Ivan Cocârlă, de la care a cules folclor chir şi renumitul lingvist austriac Gustav Ludwig Weigand, în vara anului 1904.

Cotiujenii, deşi aveau şi mulţi locuitori cu rădăcini ruseşti, s-au revendicat, întotdeauna, ca o obşte „de limbă moldovenească”, inclusiv în anii de glorie ai ţarismului, când, constatându-se şi de către oficialii ruşi că „elementul românesc mai rezistent în întreaga Basarabie era cel răzeşesc”[4], se consemna că „satele de la mijlocul ţinutului (Hotin – n. n.), adică cele aşezate mai la sud de linia Nistrului şi mai la nord de Prut, precum şi din jurul Bricenilor, au populaţie amestecată şi din moldoveni, şi din rusini – de aceea nu putem da cifra exactă a populaţiei de rusini şi moldoveni. Numărul populaţiei de un fel şi de altul se poate stabili numai aproximativ, dacă vom lua că toate satele de lângă Nistru sunt locuite de rusini, iar toate satele de lângă Prut şi de lângă Briceni sunt locuite de moldoveni”[5]. E drept că au existat şi voci ale unor comentatori ai istoriei care au intrat în contradicţie cu tezele din studiul statistic al lui Ermolinsky, precum Butovich, care a scris că, după 1870, „limba rusă a devenit preponderentă în 9 sate, care erau moldovenești în totalitate (Cebreva, Cotiujeni, Fitești, Târnova, Lipcani, Glinka, Cotelna, Oniantzi, Medivieja de Chelmentzi)”[6], pentru că în Cotiujenii Hotinului (de regulă, al Bricenilor, iar sub administraţie românească, al Edineţului, pentru o scurtă perioadă) spiritul moldovenesc a însemnat mai mult decât identitate, adică o tendinţă de permanentă înnobilare prin eforturi proprii. Cotiujenenii au rămas, adesea, indiferenţi la „românism”, poate şi datorită confuziei cu termenul „rumânism”, care definea şerbia, dar moldovenismul i-a înălţat, învolburat şi statornicit aidoma unei efigii voievodale pusă pecete pe inimi.

[1] Ibidem, pp. 149, 150

[2] Mihail, Paul; Mihail, Zamfira, Acte în limba română / tipărite în Basarabia, I, Bucureşti 1993, pp. 28-126

[3] Ibidem, pp. 148, 149

[4] Cazacu, Dr. P., Moldova dintre Prut şi Nistru / 1812-1918, Iaşi, „Viaţa românească” S. A., p. 78

[5] Ermolinsky, Colecţia datelor statistice asupra ţinutului Hotinului, Ediţia oficială a Zemstvei, Moscova 1906, apud Cazacu, p. 76

[6] Murgoci, G., La population de la Bessarabie, étude démographique, Paris, 1920, p. 60

SATUL ZICĂLAŞULUI PETRU OLOIERU No Comments Jun 10

O carte uluitoare, scrisă de o tânără eroină

O carte vestitoare de geniu, Trei flăcări şi o speranţă, de Mădălina Boca, se va lansa în curând, de către Centrul Cultural „Bucovina”, cu intenţia declarată de a-i saluta apariţia drept una dintre zilele fundamentale ale scrisului bucovinean. Mădălina Boca, un martir al soartei, cu şase operaţii dificile şi cu două cărţi de proză scurtă până la 16 anişori, este o adevărată eroină, care şi-a elaborat o filosofie de viaţă remarcabilă, în care credinţa, scrisul şi muzica la pian reprezintă nu doar terapii subiective, ci mai ales dimensiuni şi repere ale Căii pe care şi-a desluşit-o şi pe care o schiţează, cu o incredibilă maturitate şi în prefaţa noii sale cărţi:

„Există un moment, în viaţa fiecăruia dintre noi, când începem să cugetăm asupra sensului existenţial. Uneori, din dorinţa de a afla „adevărul”, alteori datorită sentimentului de apartenenţă, ce se intensifică odată cu trecerea timpului, sau din teama de necunoscut… Astfel se generează adevărate schimbări interioare, prin răspunsurile întrebărilor sau doar prin întrebările pe care ni le punem. Aceste întrebări reprezintă încercarea de a porni mecanismul conştiinţei creştine.

Acest volum a dat viaţă unui buchet de cinci povestioare, ce întruchipează mai multe atitudini şi trăiri. Am încercat să răspund mai multor întrebări tipice pentru un adolescent ce încearcă să îl descopere pe Dumnezeu şi nu numai. Reprezintă o călătorie prin viaţă, cu sentimente inedite. Momente de fericire şi de tristeţe. Momente în care se îndeplinesc dorinţe şi în care se sfărâmă vise. Un amalgam de simţiri reale, ce sunt puse pe seama unor personaje. Povestioara „Trei flăcări şi o speranţă” este trunchiul unui copac, ale cărui ramuri sunt celelalte patru povestioare. Rădăcina acesteia este o întâmplare reală… Veţi descoperi răspunsurile unor întrebări precum: Nu sunt eu creştin? De ce mi s-a întâmplat mie? Un vis poate deveni realitate, dacă îţi doreşti cu adevărat?

Răspunsurile sunt asemeni unui trandafir, aşa cum, până să ajungi să-i poţi simţi mireasma vie, este posibil să te înţepi. Unele răspunsuri pot lua naştere după propria experienţă, iar altele sunt exacte, fără loc de interpretări.

Nu aş putea să închei această relatare, fără a mulţumi tuturor celor care mi-au fost şi îmi sunt alături şi m-au susţinut pentru a putea continua drumul început.

Mădălina BOCA”.

Cronici sentimentale No Comments Jun 10

Cotiujenii, în raiaua Hotinului

Cavaleria otomană

Raiaua Hotinului există, oficial şi istoric, în ciuda statutului de provincie turcească, de care suferea Moldova de mult prea multă vreme, din 1711, adică de atunci când saraschierul Abdi-paşa ocupă, cu oştile sale, cetatea şi ţinutul „Hotinului şi-l prefac în raia, sub Nicolae Vodă”[1]. Practic, este vorba doar de o nouă poziţie strategică împotriva năvălirilor ruseşti, care se alătură celor anterioare, din sudul Moldovei, numit Basarabia. Cucerit de mareșalul Munich, în 1739, redat apoi turcilor şi iar ocupat de ruşi, apoi recucerit de turci în 1769; ocupat de Rumeanțev, în 1770 și înapoiat turcilor în 1774; ocupat de Potemkin, în 1790 și păstrat până la tratatul de la Iași, din 1792; ocupat, pentru a patra oară și definitiv, în 1806, de generalul Michlason, cu confirmare prin tratatul ruso-turc de la București, din 1812[2], districtul Hotinului, delimitat de „Prut, Bucovina, Nistru, districtul Soroca și Bălți (Belz)”, are „un relief ușor accidentat și în parte acoperit de păduri; multe pâraie îl străbat, printre care Larga. Este animat de activitatea comercială intensă pentru exportul și importul de mărfuri diverse la frontiera ruso-austriacă. Este cel mai populat dintre toate districtele: pe suprafața sa de 3.373 verste, sunt 140 de localități și o populație de 60.612 persoane de sex masculin și 57.696 de sex feminin”[3].

Cucerit sau cedat, şi în veacurile anterioare, de poloni sau de cazaci, Hotinul menţinea, în preajmă, o populaţie densă, pe care Niccolo Barsi de Lucca, în anii 1632-1639, o caracteriza, „măcar că turcii sunt stăpâni aici, locuitorii sunt toţi moldoveni schismatici”, adică ortodocşi. Impresia „moldovenească” este şi mai puternică, după 1711, pentru că şi emigranţii maloruşi, care se stabileau în raia, învăţau rapid limba localnicilor, pentru a nu fi suspectaţi de administraţia turcă drept spioni ai ruşilor. Paşa de Hotin stabilise grupuri militare prin punctele strategice ale ţinutului, acolo unde spahiii luau în arendă moşii, pe termen lung, şi, pe lângă depozitele de muniţie secrete, de care se ocupau, vegheau asupra zonei, în tentativa reuşită a Paşei de Hotin de a stârpi bandele de tâlhari poloni şi moldoveni, care bântuiau prin ţinut. Un astfel de depozit şi de punct de supraveghere exista şi la Săncăuţi, iar dacă documentele moldoveneşti nu-l menţionează, o confirmare de necontestat este cea a prietenului hatmanului Mazepa, Filip Orlik, care, în 22 martie 1722, într-o zi de marţi, călătorind spre Hotin, pentru negocieri cu Paşa, a „poposit în satul Toporăuţi”, iar de acolo, la Săncăuţi, unde a „rămas peste noapte”, fiind invitat la stăpânul de atunci al satului, „un spahiu, care ne-a cinstit cu cafea”. Cum şi Săncăuţii aveau să ajungă, precum toate moşiile lui Mihail de Dorohoi, în mâinile lui Ion Sturza, apoi, prin Toderaşco Jora, în cele ale lui Ioniţă Cuza, iau în calcul că „stăpânirea” spahiului se baza pe un contract de arendă, şi nu pe o ocupaţie, care nu s-a practicat niciodată, în istoria Moldovei, asupra proprietăţilor individuale, ci doar asupra provinciilor şi, dacă era posibil, asupra ţărilor. Orlik a plecat din Săncăuţi în dimineaţa zilei de miercuri, 25 martie 1722, după ce a „tocmit o pereche de cai de cărăuşie, de la un subaşi turcit din Moldova” [4], sau nu neapărat turcit, în sensul abandonării propriei religii, ci poate şi probabil doar trecut în slujba spahiului. Dacă ar fi fost altfel, am fi întâlnit măcar prenume turceşti, în recensământul satelor Cotiugenilor din anii de după 1770, făcut din ordinul lui Rumeanţev.

În vreme ce Moldova se afla la cheremul negustoresc al unei false nobilimi greceşti, care năvălise peste administraţia statală, „iar boierii din ţară nu puteau încăpea la nimic”, chiar dacă Vodă Mavrocordat era, faţă de domnitorii greci de dinaintea lui, „mai bun şi mai înţelept, numai tot fire de grec”[5], după cum scria Ion Neculce, în vreme ce ruşii, deveniseră o mare putere politică şi militară, în răsăritul Europei, satele din raiaua Hotinului prosperau şi atrăgeau bejenari din toate ţările şi ţărişoarele din jur, iar Cotiujenii prind să întreacă, prin numărul de case, prin populaţie şi, indirect, prin eficienţă economică, şi Lucăcenii, şi Săncăuţii, iar dovada stă, iarăşi, în recensământul de după anul 1770, când Cotiujenii aveau 175 de case şi, deci, capi de familii, mai mult decât cel mai populat sat bucovinean al vremii, Bosanci, care avea 159 de case şi familii, şi aproape cât Boianul, care datorită celebrelor şi îndătinatele sale târguri, prin care se realizau schimburile comerciale între Europa Răsăriteană şi cea Occidentală, avea 202 case. Renumita piaţă a Boianului, care a fost deservită, dintotdeauna, de câte un pod umblător, şi care l-a impus, datorită averii obţinute din dările târgului, pe primul proprietar al satului, Tăbuci cel Bătrân din Boian[6], în sfatul domnesc al Moldovei încă din 1407, s-a răsfrânt şi asupra satelor înşirate, spre Hotin, pe celălalt mal al Prutului şi, în primul rând, asupra sătenilor din Cotiujeni, care, conform unei mărturii a lui François de Pavie, din anul 1585, practicau comerţul prin toţi membrii familiilor, inclusiv prin fetele nemăritate, „frumoase toate fără măsură şi fără meşteşug”, adică fără a folosi sulemeneli, şi care „cu o cunună de flori pe cap, pentru a arăta că sunt încă în așteptarea măritișului”, alergau cu teleguţele de la târg la târg, vânzând, pe cale, oştenilor şi alaiurilor de solii sau negustoreşti, bucate proaspete, „lapte, prepelițe și ouă” şi, bineînţeles, fructe din temeinicele lor livezi răzeşeşti[7].

Se spune că schimbarea domniilor înseamnă bucuria nebunilor; aşa o fi, dar nu şi în cazul satelor din jurul Cetăţii Hotinului, asupra cărora stăpânitorii, turci, poloni sau ruşi, revărsau privilegii, pentru a-i atrage pe locuitori de partea lor, un alt motiv fiind acela al bunurilor gospodăreşti, de care aveau nevoie garnizoanele. În corespondenţa lui Nicolae Mavrocordat, reprodusă de Nicolae Iorga, se pot întâlni cazuri de samavolnicii, săvârşite de turci, prin satele Dorohoiului şi ale viitoarei provincii istorice Bucovina (la Bosanci, de pildă), dar niciodată în raia. Şi tot Mavrocordat observa că birnicii din Moldova nu mai pot fi aflaţi, pentru că s-au mutat în raia, acolo unde beneficiau de siguranţă şi de dreptate, ceea ce în Moldova nu se puteau asigura. Zeciuiala se plătea ca peste tot, dar numai atât. Se trăia atât de bine, sub administraţie turcească în raia (restul Moldovei era doar stăpânit, nu şi administrat de către turci), încât, în curând, când va începe stăpânirea rusească, se va simţi nevoia unei uşoare sporiri de privilegii, pe care sătenii din Cotiujeni s-au priceput de minune să le valorifice, favorizaţi şi de poziţia aşezării, la răscrucea graniţelor a trei imperii.

Stăpânii stăpânilor noştri: turcii

[1] Ibidem, p. 47

[2] Ibidem, pp. 149, 150

[3] Ibidem, pp. 148, 149

[4] Călători, IX, pp. 137

[5] Neculce, Letopiseţul…, pp. 303 şi 313

[6] Boier în Sfatul Domnesc, între anii 1407-1414; menţionarea lui, în sfat, drept „din Boian”, reprezintă, practic, prima atestare documentară a Boianului, deci din 1407

[7] Pavie, François de, Relatarea lui François de Pavie, senior de Fourquevaux a unei călătorii făcute de el în anul 1585 în ținuturile Sultanului și în diferite locuri din Europa, în Călători străini despre Țările Române, Vol. III, București 1971, p. 184

SATUL ZICĂLAŞULUI PETRU OLOIERU No Comments Jun 9

Mircea Streinul: Odă la Bucovina

Munţi glorioşi, solemnă furtună, Bucovina

Dragomirnei lumina pe frunte-şi adună;

spadă ştefană la şold răscoală plăieşii,

iar fagii cu cerul pornesc şi cu vifore mari;

stelele duc spre septentrion dumbrăveanul chiot

şi flamura Putnei; germană lespede viperele

zdrobeşte sub rozele aurore ale cerului nordic.

Pas liberator; cadenţă generatoare; oştenii

duc în suflet cântec şi soare; Dumnezeu

semn le-a ales steaua cea mai frumoasă:

înainte!

Mi-e inima în Bucovina, plaiul de albe mioriţe;

iarăşi limpede-i lumina turlelor de Suceviţe;

pajurile regeşti apă vie poartă-n pliscul de aur;

freamătă bourul înaltelor steiuri; legende

brumează pe nouri; istorie, drumul tău e mersul

oştenilor; pace se-aşterne; ţăranul uneltele-şi

scoate, vrednice mâini se roagă de bună ispravă.

Văd în zilele viitoare plugurile multe

cum vor scrie-n ţărnă viaţa grâielor unduitoare,

sterpele mirişti belşug vor naşte şi, toamna,

în largile ogrăzi va creşte văpaia bogatelor roade;

Prutul va duce la vale pădurile Vijniţei

pe verzi le valuri; Dumnezeu va lua luceafărul,

dăruindu-l ciobanilor vrednici de dalbii miori

şi marea frăţie cu fagii pădurii şi cerul.

Tinerii cărturari vor strânge-n sufletul lor

zborul înaltelor pajeri muntene,

în cărţi va sta semn lângă semn întreaga Bucovină,

visul lângă faptă, sufletul la icoane.

Bufniţa înţelepciunii şi mirtul poetului –

heraldica sufletului nostru; nu râvnim cununa

de lauri, dar ni-e dragă sulcina Cuciurului-Mare,

poezia noastră să fie câmpie, pădure şi slavă,

biserică unde-a trecut Eminescu.

Bucovină, pământ de ţărani şi poeţi!

(Revista Fundaţiilor Regale,

Anul VIII, 1 august – 1 septembrie 1941, Nr. 8-9,

Basarabia şi Bucovina / Omagiu / Mareşalului I. Antonescu,

Bucureşti 1941, pp. 437. 438)

MORMÂNTUL POEŢILOR NECUNOSCUŢI No Comments Jun 8

Tudor Arghezi: Cântarea Bucovinei

Adu-ţi aminte… Basmul noi l-am trăit.

Un veac de om a trecut şi nu am băgat de seamă.

Lucrurile scad şi cresc, vremurile s-au mutat, aleargă umbra după umbră şi suspinul după suspin. Noi am rămas neschimbaţi, ca Dragomirna.

Doar cel ce caută-napoi se uimeşte mereu de aceeaşi mirare, că fuge iute timpul oamenilor care se iubesc.

Prinşi de mâni, de-o viaţă mergem alături şi dragostea pare la început.

Cine mi-a spus că omului i se urăşte?

Am fost singuratec şi nemângâiat că nu ştiam din ce cuib să te iau. După ce te-am aflat, am străbătut zodiile nedespărţiţi. Din munţii tăi parc-am plecat aseară.

Codrii veneau cu noi, ne însoţeau apele culcate, ţara ta întreagă cu turmele-i de holde şi ca nişte cirezi cu creştetele la cer.

De jur împrejur, cârjile cu steaguri, cu beteală şi panglici ale pământului vostru jucau din foile lungi.

Logodna s-a petrecut la scăpătat. Când vreau să mai văd stelele de atunci le găsesc păstrate-n ochii tăi. Curată şi neturburată ţine logodna, neîntrerupt. Tinereţea gândului e-n toate zilele nouă şi gingăşia mai proaspătă, pe cât întârziază.

Zilele noastre adună Duminicile din zece mii de ani încă neştirbiţi, pe care lumea de-abia le va trăi în timpul ce va să vie, şi în toată dimineaţa şi seara basmul începe iarăşi.

Câteodată, o lacrimă ascunsă cădea ca un mărgăritar pe împunsătura acului tău. Ştiam ce vis te întristează. Durerea ta era din acelea ce nu pot să fie vindecate cu leacuri şi descântece obişnuite. Îi trebuiau oaste şi săbii, ca suferinţelor din veac al Ziditorului de altare şi hotare. Într-o sută de ani din lacrimile tale ai cusut, ac lângă ac, stiharul întreg de mărgăritare, cu care trebuia să te înfăţişezi la judecată.

Adu-ţi aminte ce nu poate să fie uitat, fărâmă a Bucovinei, din care te-am furat şi te-am dus departe. Pe sub stejari şi brazi, te-am ascuns de ochiul ager al şoimilor puşi să te păzească şi ţi-am minţit cu cântece auzul, ca să n-ajungă până la sufletul său mugetul buciumelor, care ne da de urmă, înfricoşat că poate te-a răpit întunericul din marginile pădurii.

Te-am purtat până la plute şi cu plutele devale. Caii ne-au scos în şesul mare, pe Siret. Şi nu ne-am mai temut că ne dovedesc ciorile Stăpânirii şi rânduiala împărătească înfrântă.

Adu-ţi aminte… Acolo, dedesubtul sălciei despletite şi arţarului, ca un pom de fluturi, ne-am făcut unul altuia spovedania de odihnă, ascultând veşnicia tăcerii dintre râuri. Caii păşteau cu căpăstrul pe coamă, lângă urechile noastre.

Ne-am închipuit, în pădurile, în care se strânge noaptea din lume, ale Moldovei, că eram cei doi singuri oameni dintâi. Mai simţeam încă pipăitul de zămislire îndrăzneaţă al Celui ce ne-a făcut în zorii zilei şi mă supăra plăcut, sub inimă, o coastă. El ne-a lăsat de capul nostru să ne croim drum deosebit.

Adu-ţi aminte. Pasărea care s-a scoborât din creangă-n creangă, până deasupra capului nostru, era o vrabie din streaşină casei tale. Ţi-a spus ceva şi i-ai răspuns. Şi s-a întors acasă.

Cutreierasem peste seminţii şi tărâmuri, ca soarele după lună, fără să-mi pot potrivi oglindirea înflăcărată în argintia ei oglindire. Am ajuns în piscurile voastre. Luna căutată mă aştepta într-un gorun. Că eram şi soare şi om, şi os şi văpaie, în zilele acelea, şi ca un copilandru muncit, născut din cremene şi nevinovăţie.

Am poposit în Bucovina ta, între marile cucoane în odăjdii arhiereşti, ale ţinutului vostru, cucoanele spicului de grâu, şi ale cârjilor de păpuşoi. Auzindu-vă graiul, parcă scris cu slovă veche, l-am ascultat, ca nişte şoapte săpate pe piatră. Netede ca luceafărul vă erau bărbăţia şi hotărârea.

V-am văzut înălbind inul, depănând cânepa, doborând movila fânului cu furca, adunându-vă turmele cu vorbe de cărturari, stăpânind taurii, strănepoţi de zimbru, cu căutătura; femei întregi, ca tulpina subţire şi cu sprinceana dreaptă, fecioare tefere, mume neşovăite. Voinicii, puternici şi mari, ca lespedea crucilor, înalte, munceau neîncovoiaţi, răbdând apăsarea şi jugul, care nu li s-a putut niciodată ridica până la grumaz.

O sută de ani nu s-a clintit un fir de păr din locul lui şi s-au simţit mai străini străinii, în ţara înstrăinată. Satele, bâlciurile, horele, forfota voastră albă de straie şi bundiţe domneşti i-au învăluit şi înecat. Râvnind la fete şi soţii, ei s-au ales cu junghiul împlântat din aruncătură, unde trebuieşte, şi au priceput că Bucovina e a voastră fără tovărăşie şi că nu vă temeţi de nici o mânie.

Iar clopotele voastre vioaie i-au făcut să nu dea biruinţele uitării.

Îţi aduci aminte ? Mi s-a prins sufletul de zulufii tăi, ca o ceaţă. Fata cu ochii vineţi, sprintenă şi căprioară, cu şoldurile drepte în catrinţă şi suman, cu umerii lungi în ie, de flăcău fără mustaţă, cu glezna de cocor, mi-a ieşit înainte.

Ochii au întrebat-o: „Tu eşti aceea, care mă aşteptai, făgăduită din neştiut?” şi ochii au răspuns: „Eu sunt aceea”.

Mâna ta slabă, de Domniţă, cu furca subsuoară, nu se lăsase să fie niciodată apucată şi ţi-ai uitat-o, dusă la buzele mele. Mirosul ţi-era, ca şi azi, de foi de nuc şi de livadă, şi am ştiut că erai tu.

Uitându-se în mine adânc, privirea ta mi-a spus că-mi eşti logodită pe viaţă, şi, răspicat, şi pe moarte. Strângerea mânii a fost un jurământ. La voi jurământul e aspru şi este ţinut.

Şi fusul nu contenise a se învârti. Numai încetinise…

Nu m-ai întrebat cine sunt, nici de unde vin. Ai ştiut în datina sufletului, ceea ce nu se cercetează şi nu se învaţă. O proorocire îţi spusese, că o să vie, odată, un călător şi că ai să pleci cu el din împărăţia blestemată.

Îţi aduci aminte. Cum să nu-ţi aduci aminte? De treizeci de ani vorbim, ca de o taină mare a noastră, numai de asta, în toate zilele într-un chip. Nu surâzi tu, ca atunci, şi acum, când treci de-a fuga, prin ogradă, pe lângă mine, depărtând cu mâinile în coame, ţapul, de la lăstari?

Ţi-aduci aminte… Într-o păşune de-acasă, de la tine. Din cusătura în care înţepai cu firul de mătase ruginie, ţi s-au mutat degetele de la sine şi, dusă cu mintea la zarea rostogolită pe stânci, degetele tale mi-au căutat în păr, aproape adormite. Venea fără voie dezmierdarea maicii tale, cu care aţipeai. Am cunoscut atunci că te legaseşi în mine şi ţi-am sărutat călcâiul din iarbă. Se trezea la lumină, alături de el, bumbul galben, în cheotoarea lui de gulere albe, al unei flori de muşeţel.

Şi din codru, preoţii vântului citeau pentru noi molitvele murmurate ale binecuvântării.

Mi-ai povestit, îţi aduci aminte, sălbatecă, blajină şi cinstită, războiul tău cu împărăţia.

Satul tău, despicat de graniţa diavolului împărătesc, despărţea surorile, fraţii şi bunicii, unii de alţii. De la Ileana la Domnica, la gospodăria de peste drum, legea cotropitorului făcuse două ţări. Neamul ţi se străduia neputincios, sugrumat pe mijloc de verigi de fier, bătută de-a dreptul pe şale şi ferecată cu lanţuri de ocară, în steiul graniţei negre. Şi chinuitul tău sat de răzeşi avea poruncă să nu se mişte, să se întoarcă sau sa se întindă. Nu era voie să i se audă lanţul.

Pomii tăi rodeau într-altă ţară şi-n mijlocul bătăturii curmate, sta omul cu puşcă al împărăţiei, ca să-i plăteşti coşul cu prune culese din livadă.

Aveai şase ani şi erai de-o şchioapă. Treceai cântând peste pârâu, cu o ulcică de smântână. Doi oameni au strigat să stai şi te-au pus între puşti şi te-au dus de vamă. Şi era în ajunul învierii.

Ai stat închisă până ce dreptul împăratului a fost plătit, de o sută de ori preţul smântânii.

Maică-ta, văduvită de curând, a trebuit să facă repede bani, pe ce putea să prindă. A vândut patru oi şi, fiindcă nu s-a ajuns, a vândut şi bundiţa ta de Paşti. Şi pe când plătea ispravnicului cu pasărea de pradă a semnului de la chipiu răscumpărarea copilei, sunau clopotele ducerii pe giulgiu a Mântuitorului în pământ.

Ţi-aduci aminte… Te-ai sculat din iarbă, povestind şi cu pumnul strâns te-ai întors către Vamă şi ai jurat-o să se prăbuşească.

Zimbrul vostru care păzeşte Putna, ascuns între mănăstiri, e fugărit de câte doi, trei împăraţi, ca să-l prindă viu şi să-l înţepenească. Tu l-ai văzut. Cu coarnele lui de fier clătina graniţa pe dedesubt, să o răstoarne.

Ţi-aduci aminte… Fugisem din ţinuturile lui şi întemeiam amândoi dincoace de munte, departe, în matca de baştină a ţării, căsnicie. Îţi aduci bine aminte. Nerăbdător de vestea, pe care ţi-o aduceam din oştire, te-am strigat de afară, de sub zarzărul din fereastră: „Nevastă, Vama s-a prăbuşit!”.

Şi-ţi mai aduci aminte, după ce toate graniţele de robie s-au prăvălit?

Ne-am dus în ţara ta cu daruri pentru surori şi nepoate, şi am intrat prin miază-zi. Nu mai era vamă. Dar şi satul pierise, de şase ori secerat cu focul şi fierul, din două părţi.

Şoseaua Sucevei, arată cu plugul, se pierduse în semănături. Primăria şi clădirile împăratului intraseră în ţărână, ca o îngrăşăminte. Intraseră în ea, ca să-i îngraşe cartofii, şi împăratul, şi împărăţia, şi pajura cu două pliscuri întoarse, unul în răsărit şi altul în apus. Zarea întreagă se mişcase din loc şi încheieturile nu i se mai cunoşteau.

Am umblat ca nişte fugari aiuriţi. Nu ne-a venit să ne spunem unul altuia adevărul şi ne furişam în de noi. De unde era gospodăria Burzilor şi Macaveilor voştri pornea către pădure un cimitir care nu mai fusese. Am păşit printre morminte. Am căutat pe maică-ta Ileana, care cânta frumos, pe Axinia, pe Maranda. Am căutat pe Tecla, pe Minodora, pe Varvara. Ne gândeam fiecare, în sinea lui, să prindem şiragurile de mărgele, aduse de noi, măcar la gâtul crucilor de lemn.

Şi nu era nici una la crucile şterse.

Ţi-aduci aminte de unchiaşul cu pletele albe ? Odihnea la mărul pădureţ, în umbra carului, cu un câine.

– Ia spune, tată, unde-i satul nostru?, l-ai întrebat.

El a făcut un semn cu mâna, careva, undeva, încotro, în lumea cealaltă.

– Satul nostru nu mai este… Dar cine eşti Dumneata?, te-a întrebat.

I-ai spus şi nu te-a mai cunoscut. Nu-şi aducea aminte, îţi aduci aminte?

Ţi-aduci aminte? Ai plâns şi m-ai sărutat. Eu eram şi satul tău şi neamul tău şi morţii tăi…

Dar satul se înfiripa din nou, într-altă parte, din sămânţa satului pierit. La noi acasă, dincoace, acum; copiii tai, caprele, oile, vitele, câinii… Venise Bucovina pe Siret şi Prut şi Mormântul din Putna, pe care călcase ciubota împărăţiei, a sălăşluit în ţara mare. Numai satul vostru n-a mai venit cu ele.

Am scoborât iarăşi câmpiile, posomoriţi.

Dar nu trecuse o viaţă de fecior şi iar a vânat Zimbrul o împărăţie şi iar au cotropit mormintele veneticii.

Luminile cerului s-au cernit cu zăbranic de sânge.

Au fugit păsările, au gemut pădurile, râurile s-au uscat.

Şi iar au plâns ochii tăi de acum treizeci de ani şi acum au plâns pe umerii copiilor noştri.

Luna Iulie, anul o mie nouă sute patruzeci şi unu… Bucură-te, Marie! S-a mai prăbuşit Vama, încă o dată.

(Revista Fundaţiilor Regale,

Anul VIII, 1 august – 1 septembrie 1941, Nr. 8-9,

Basarabia şi Bucovina / Omagiu / Mareşalului I. Antonescu,

Bucureşti 1941, pp. 338-343)

MORMÂNTUL POEŢILOR NECUNOSCUŢI No Comments Jun 8