Cotiujenii, în raiaua Hotinului

Cavaleria otomană

Raiaua Hotinului există, oficial şi istoric, în ciuda statutului de provincie turcească, de care suferea Moldova de mult prea multă vreme, din 1711, adică de atunci când saraschierul Abdi-paşa ocupă, cu oştile sale, cetatea şi ţinutul „Hotinului şi-l prefac în raia, sub Nicolae Vodă”[1]. Practic, este vorba doar de o nouă poziţie strategică împotriva năvălirilor ruseşti, care se alătură celor anterioare, din sudul Moldovei, numit Basarabia. Cucerit de mareșalul Munich, în 1739, redat apoi turcilor şi iar ocupat de ruşi, apoi recucerit de turci în 1769; ocupat de Rumeanțev, în 1770 și înapoiat turcilor în 1774; ocupat de Potemkin, în 1790 și păstrat până la tratatul de la Iași, din 1792; ocupat, pentru a patra oară și definitiv, în 1806, de generalul Michlason, cu confirmare prin tratatul ruso-turc de la București, din 1812[2], districtul Hotinului, delimitat de „Prut, Bucovina, Nistru, districtul Soroca și Bălți (Belz)”, are „un relief ușor accidentat și în parte acoperit de păduri; multe pâraie îl străbat, printre care Larga. Este animat de activitatea comercială intensă pentru exportul și importul de mărfuri diverse la frontiera ruso-austriacă. Este cel mai populat dintre toate districtele: pe suprafața sa de 3.373 verste, sunt 140 de localități și o populație de 60.612 persoane de sex masculin și 57.696 de sex feminin”[3].

Cucerit sau cedat, şi în veacurile anterioare, de poloni sau de cazaci, Hotinul menţinea, în preajmă, o populaţie densă, pe care Niccolo Barsi de Lucca, în anii 1632-1639, o caracteriza, „măcar că turcii sunt stăpâni aici, locuitorii sunt toţi moldoveni schismatici”, adică ortodocşi. Impresia „moldovenească” este şi mai puternică, după 1711, pentru că şi emigranţii maloruşi, care se stabileau în raia, învăţau rapid limba localnicilor, pentru a nu fi suspectaţi de administraţia turcă drept spioni ai ruşilor. Paşa de Hotin stabilise grupuri militare prin punctele strategice ale ţinutului, acolo unde spahiii luau în arendă moşii, pe termen lung, şi, pe lângă depozitele de muniţie secrete, de care se ocupau, vegheau asupra zonei, în tentativa reuşită a Paşei de Hotin de a stârpi bandele de tâlhari poloni şi moldoveni, care bântuiau prin ţinut. Un astfel de depozit şi de punct de supraveghere exista şi la Săncăuţi, iar dacă documentele moldoveneşti nu-l menţionează, o confirmare de necontestat este cea a prietenului hatmanului Mazepa, Filip Orlik, care, în 22 martie 1722, într-o zi de marţi, călătorind spre Hotin, pentru negocieri cu Paşa, a „poposit în satul Toporăuţi”, iar de acolo, la Săncăuţi, unde a „rămas peste noapte”, fiind invitat la stăpânul de atunci al satului, „un spahiu, care ne-a cinstit cu cafea”. Cum şi Săncăuţii aveau să ajungă, precum toate moşiile lui Mihail de Dorohoi, în mâinile lui Ion Sturza, apoi, prin Toderaşco Jora, în cele ale lui Ioniţă Cuza, iau în calcul că „stăpânirea” spahiului se baza pe un contract de arendă, şi nu pe o ocupaţie, care nu s-a practicat niciodată, în istoria Moldovei, asupra proprietăţilor individuale, ci doar asupra provinciilor şi, dacă era posibil, asupra ţărilor. Orlik a plecat din Săncăuţi în dimineaţa zilei de miercuri, 25 martie 1722, după ce a „tocmit o pereche de cai de cărăuşie, de la un subaşi turcit din Moldova” [4], sau nu neapărat turcit, în sensul abandonării propriei religii, ci poate şi probabil doar trecut în slujba spahiului. Dacă ar fi fost altfel, am fi întâlnit măcar prenume turceşti, în recensământul satelor Cotiugenilor din anii de după 1770, făcut din ordinul lui Rumeanţev.

În vreme ce Moldova se afla la cheremul negustoresc al unei false nobilimi greceşti, care năvălise peste administraţia statală, „iar boierii din ţară nu puteau încăpea la nimic”, chiar dacă Vodă Mavrocordat era, faţă de domnitorii greci de dinaintea lui, „mai bun şi mai înţelept, numai tot fire de grec”[5], după cum scria Ion Neculce, în vreme ce ruşii, deveniseră o mare putere politică şi militară, în răsăritul Europei, satele din raiaua Hotinului prosperau şi atrăgeau bejenari din toate ţările şi ţărişoarele din jur, iar Cotiujenii prind să întreacă, prin numărul de case, prin populaţie şi, indirect, prin eficienţă economică, şi Lucăcenii, şi Săncăuţii, iar dovada stă, iarăşi, în recensământul de după anul 1770, când Cotiujenii aveau 175 de case şi, deci, capi de familii, mai mult decât cel mai populat sat bucovinean al vremii, Bosanci, care avea 159 de case şi familii, şi aproape cât Boianul, care datorită celebrelor şi îndătinatele sale târguri, prin care se realizau schimburile comerciale între Europa Răsăriteană şi cea Occidentală, avea 202 case. Renumita piaţă a Boianului, care a fost deservită, dintotdeauna, de câte un pod umblător, şi care l-a impus, datorită averii obţinute din dările târgului, pe primul proprietar al satului, Tăbuci cel Bătrân din Boian[6], în sfatul domnesc al Moldovei încă din 1407, s-a răsfrânt şi asupra satelor înşirate, spre Hotin, pe celălalt mal al Prutului şi, în primul rând, asupra sătenilor din Cotiujeni, care, conform unei mărturii a lui François de Pavie, din anul 1585, practicau comerţul prin toţi membrii familiilor, inclusiv prin fetele nemăritate, „frumoase toate fără măsură şi fără meşteşug”, adică fără a folosi sulemeneli, şi care „cu o cunună de flori pe cap, pentru a arăta că sunt încă în așteptarea măritișului”, alergau cu teleguţele de la târg la târg, vânzând, pe cale, oştenilor şi alaiurilor de solii sau negustoreşti, bucate proaspete, „lapte, prepelițe și ouă” şi, bineînţeles, fructe din temeinicele lor livezi răzeşeşti[7].

Se spune că schimbarea domniilor înseamnă bucuria nebunilor; aşa o fi, dar nu şi în cazul satelor din jurul Cetăţii Hotinului, asupra cărora stăpânitorii, turci, poloni sau ruşi, revărsau privilegii, pentru a-i atrage pe locuitori de partea lor, un alt motiv fiind acela al bunurilor gospodăreşti, de care aveau nevoie garnizoanele. În corespondenţa lui Nicolae Mavrocordat, reprodusă de Nicolae Iorga, se pot întâlni cazuri de samavolnicii, săvârşite de turci, prin satele Dorohoiului şi ale viitoarei provincii istorice Bucovina (la Bosanci, de pildă), dar niciodată în raia. Şi tot Mavrocordat observa că birnicii din Moldova nu mai pot fi aflaţi, pentru că s-au mutat în raia, acolo unde beneficiau de siguranţă şi de dreptate, ceea ce în Moldova nu se puteau asigura. Zeciuiala se plătea ca peste tot, dar numai atât. Se trăia atât de bine, sub administraţie turcească în raia (restul Moldovei era doar stăpânit, nu şi administrat de către turci), încât, în curând, când va începe stăpânirea rusească, se va simţi nevoia unei uşoare sporiri de privilegii, pe care sătenii din Cotiujeni s-au priceput de minune să le valorifice, favorizaţi şi de poziţia aşezării, la răscrucea graniţelor a trei imperii.

Stăpânii stăpânilor noştri: turcii

[1] Ibidem, p. 47

[2] Ibidem, pp. 149, 150

[3] Ibidem, pp. 148, 149

[4] Călători, IX, pp. 137

[5] Neculce, Letopiseţul…, pp. 303 şi 313

[6] Boier în Sfatul Domnesc, între anii 1407-1414; menţionarea lui, în sfat, drept „din Boian”, reprezintă, practic, prima atestare documentară a Boianului, deci din 1407

[7] Pavie, François de, Relatarea lui François de Pavie, senior de Fourquevaux a unei călătorii făcute de el în anul 1585 în ținuturile Sultanului și în diferite locuri din Europa, în Călători străini despre Țările Române, Vol. III, București 1971, p. 184