Tudor Arghezi: Cântarea Bucovinei
Adu-ţi aminte… Basmul noi l-am trăit.
Un veac de om a trecut şi nu am băgat de seamă.
Lucrurile scad şi cresc, vremurile s-au mutat, aleargă umbra după umbră şi suspinul după suspin. Noi am rămas neschimbaţi, ca Dragomirna.
Doar cel ce caută-napoi se uimeşte mereu de aceeaşi mirare, că fuge iute timpul oamenilor care se iubesc.
Prinşi de mâni, de-o viaţă mergem alături şi dragostea pare la început.
*
Cine mi-a spus că omului i se urăşte?
Am fost singuratec şi nemângâiat că nu ştiam din ce cuib să te iau. După ce te-am aflat, am străbătut zodiile nedespărţiţi. Din munţii tăi parc-am plecat aseară.
Codrii veneau cu noi, ne însoţeau apele culcate, ţara ta întreagă cu turmele-i de holde şi ca nişte cirezi cu creştetele la cer.
De jur împrejur, cârjile cu steaguri, cu beteală şi panglici ale pământului vostru jucau din foile lungi.
*
Logodna s-a petrecut la scăpătat. Când vreau să mai văd stelele de atunci le găsesc păstrate-n ochii tăi. Curată şi neturburată ţine logodna, neîntrerupt. Tinereţea gândului e-n toate zilele nouă şi gingăşia mai proaspătă, pe cât întârziază.
Zilele noastre adună Duminicile din zece mii de ani încă neştirbiţi, pe care lumea de-abia le va trăi în timpul ce va să vie, şi în toată dimineaţa şi seara basmul începe iarăşi.
Câteodată, o lacrimă ascunsă cădea ca un mărgăritar pe împunsătura acului tău. Ştiam ce vis te întristează. Durerea ta era din acelea ce nu pot să fie vindecate cu leacuri şi descântece obişnuite. Îi trebuiau oaste şi săbii, ca suferinţelor din veac al Ziditorului de altare şi hotare. Într-o sută de ani din lacrimile tale ai cusut, ac lângă ac, stiharul întreg de mărgăritare, cu care trebuia să te înfăţişezi la judecată.
*
Adu-ţi aminte ce nu poate să fie uitat, fărâmă a Bucovinei, din care te-am furat şi te-am dus departe. Pe sub stejari şi brazi, te-am ascuns de ochiul ager al şoimilor puşi să te păzească şi ţi-am minţit cu cântece auzul, ca să n-ajungă până la sufletul său mugetul buciumelor, care ne da de urmă, înfricoşat că poate te-a răpit întunericul din marginile pădurii.
Te-am purtat până la plute şi cu plutele devale. Caii ne-au scos în şesul mare, pe Siret. Şi nu ne-am mai temut că ne dovedesc ciorile Stăpânirii şi rânduiala împărătească înfrântă.
*
Adu-ţi aminte… Acolo, dedesubtul sălciei despletite şi arţarului, ca un pom de fluturi, ne-am făcut unul altuia spovedania de odihnă, ascultând veşnicia tăcerii dintre râuri. Caii păşteau cu căpăstrul pe coamă, lângă urechile noastre.
Ne-am închipuit, în pădurile, în care se strânge noaptea din lume, ale Moldovei, că eram cei doi singuri oameni dintâi. Mai simţeam încă pipăitul de zămislire îndrăzneaţă al Celui ce ne-a făcut în zorii zilei şi mă supăra plăcut, sub inimă, o coastă. El ne-a lăsat de capul nostru să ne croim drum deosebit.
Adu-ţi aminte. Pasărea care s-a scoborât din creangă-n creangă, până deasupra capului nostru, era o vrabie din streaşină casei tale. Ţi-a spus ceva şi i-ai răspuns. Şi s-a întors acasă.
Cutreierasem peste seminţii şi tărâmuri, ca soarele după lună, fără să-mi pot potrivi oglindirea înflăcărată în argintia ei oglindire. Am ajuns în piscurile voastre. Luna căutată mă aştepta într-un gorun. Că eram şi soare şi om, şi os şi văpaie, în zilele acelea, şi ca un copilandru muncit, născut din cremene şi nevinovăţie.
*
Am poposit în Bucovina ta, între marile cucoane în odăjdii arhiereşti, ale ţinutului vostru, cucoanele spicului de grâu, şi ale cârjilor de păpuşoi. Auzindu-vă graiul, parcă scris cu slovă veche, l-am ascultat, ca nişte şoapte săpate pe piatră. Netede ca luceafărul vă erau bărbăţia şi hotărârea.
V-am văzut înălbind inul, depănând cânepa, doborând movila fânului cu furca, adunându-vă turmele cu vorbe de cărturari, stăpânind taurii, strănepoţi de zimbru, cu căutătura; femei întregi, ca tulpina subţire şi cu sprinceana dreaptă, fecioare tefere, mume neşovăite. Voinicii, puternici şi mari, ca lespedea crucilor, înalte, munceau neîncovoiaţi, răbdând apăsarea şi jugul, care nu li s-a putut niciodată ridica până la grumaz.
O sută de ani nu s-a clintit un fir de păr din locul lui şi s-au simţit mai străini străinii, în ţara înstrăinată. Satele, bâlciurile, horele, forfota voastră albă de straie şi bundiţe domneşti i-au învăluit şi înecat. Râvnind la fete şi soţii, ei s-au ales cu junghiul împlântat din aruncătură, unde trebuieşte, şi au priceput că Bucovina e a voastră fără tovărăşie şi că nu vă temeţi de nici o mânie.
Iar clopotele voastre vioaie i-au făcut să nu dea biruinţele uitării.
*
Îţi aduci aminte ? Mi s-a prins sufletul de zulufii tăi, ca o ceaţă. Fata cu ochii vineţi, sprintenă şi căprioară, cu şoldurile drepte în catrinţă şi suman, cu umerii lungi în ie, de flăcău fără mustaţă, cu glezna de cocor, mi-a ieşit înainte.
Ochii au întrebat-o: „Tu eşti aceea, care mă aşteptai, făgăduită din neştiut?” şi ochii au răspuns: „Eu sunt aceea”.
Mâna ta slabă, de Domniţă, cu furca subsuoară, nu se lăsase să fie niciodată apucată şi ţi-ai uitat-o, dusă la buzele mele. Mirosul ţi-era, ca şi azi, de foi de nuc şi de livadă, şi am ştiut că erai tu.
Uitându-se în mine adânc, privirea ta mi-a spus că-mi eşti logodită pe viaţă, şi, răspicat, şi pe moarte. Strângerea mânii a fost un jurământ. La voi jurământul e aspru şi este ţinut.
Şi fusul nu contenise a se învârti. Numai încetinise…
*
Nu m-ai întrebat cine sunt, nici de unde vin. Ai ştiut în datina sufletului, ceea ce nu se cercetează şi nu se învaţă. O proorocire îţi spusese, că o să vie, odată, un călător şi că ai să pleci cu el din împărăţia blestemată.
Îţi aduci aminte. Cum să nu-ţi aduci aminte? De treizeci de ani vorbim, ca de o taină mare a noastră, numai de asta, în toate zilele într-un chip. Nu surâzi tu, ca atunci, şi acum, când treci de-a fuga, prin ogradă, pe lângă mine, depărtând cu mâinile în coame, ţapul, de la lăstari?
*
Ţi-aduci aminte… Într-o păşune de-acasă, de la tine. Din cusătura în care înţepai cu firul de mătase ruginie, ţi s-au mutat degetele de la sine şi, dusă cu mintea la zarea rostogolită pe stânci, degetele tale mi-au căutat în păr, aproape adormite. Venea fără voie dezmierdarea maicii tale, cu care aţipeai. Am cunoscut atunci că te legaseşi în mine şi ţi-am sărutat călcâiul din iarbă. Se trezea la lumină, alături de el, bumbul galben, în cheotoarea lui de gulere albe, al unei flori de muşeţel.
Şi din codru, preoţii vântului citeau pentru noi molitvele murmurate ale binecuvântării.
Mi-ai povestit, îţi aduci aminte, sălbatecă, blajină şi cinstită, războiul tău cu împărăţia.
Satul tău, despicat de graniţa diavolului împărătesc, despărţea surorile, fraţii şi bunicii, unii de alţii. De la Ileana la Domnica, la gospodăria de peste drum, legea cotropitorului făcuse două ţări. Neamul ţi se străduia neputincios, sugrumat pe mijloc de verigi de fier, bătută de-a dreptul pe şale şi ferecată cu lanţuri de ocară, în steiul graniţei negre. Şi chinuitul tău sat de răzeşi avea poruncă să nu se mişte, să se întoarcă sau sa se întindă. Nu era voie să i se audă lanţul.
Pomii tăi rodeau într-altă ţară şi-n mijlocul bătăturii curmate, sta omul cu puşcă al împărăţiei, ca să-i plăteşti coşul cu prune culese din livadă.
Aveai şase ani şi erai de-o şchioapă. Treceai cântând peste pârâu, cu o ulcică de smântână. Doi oameni au strigat să stai şi te-au pus între puşti şi te-au dus de vamă. Şi era în ajunul învierii.
Ai stat închisă până ce dreptul împăratului a fost plătit, de o sută de ori preţul smântânii.
Maică-ta, văduvită de curând, a trebuit să facă repede bani, pe ce putea să prindă. A vândut patru oi şi, fiindcă nu s-a ajuns, a vândut şi bundiţa ta de Paşti. Şi pe când plătea ispravnicului cu pasărea de pradă a semnului de la chipiu răscumpărarea copilei, sunau clopotele ducerii pe giulgiu a Mântuitorului în pământ.
Ţi-aduci aminte… Te-ai sculat din iarbă, povestind şi cu pumnul strâns te-ai întors către Vamă şi ai jurat-o să se prăbuşească.
Zimbrul vostru care păzeşte Putna, ascuns între mănăstiri, e fugărit de câte doi, trei împăraţi, ca să-l prindă viu şi să-l înţepenească. Tu l-ai văzut. Cu coarnele lui de fier clătina graniţa pe dedesubt, să o răstoarne.
*
Ţi-aduci aminte… Fugisem din ţinuturile lui şi întemeiam amândoi dincoace de munte, departe, în matca de baştină a ţării, căsnicie. Îţi aduci bine aminte. Nerăbdător de vestea, pe care ţi-o aduceam din oştire, te-am strigat de afară, de sub zarzărul din fereastră: „Nevastă, Vama s-a prăbuşit!”.
*
Şi-ţi mai aduci aminte, după ce toate graniţele de robie s-au prăvălit?
Ne-am dus în ţara ta cu daruri pentru surori şi nepoate, şi am intrat prin miază-zi. Nu mai era vamă. Dar şi satul pierise, de şase ori secerat cu focul şi fierul, din două părţi.
Şoseaua Sucevei, arată cu plugul, se pierduse în semănături. Primăria şi clădirile împăratului intraseră în ţărână, ca o îngrăşăminte. Intraseră în ea, ca să-i îngraşe cartofii, şi împăratul, şi împărăţia, şi pajura cu două pliscuri întoarse, unul în răsărit şi altul în apus. Zarea întreagă se mişcase din loc şi încheieturile nu i se mai cunoşteau.
Am umblat ca nişte fugari aiuriţi. Nu ne-a venit să ne spunem unul altuia adevărul şi ne furişam în de noi. De unde era gospodăria Burzilor şi Macaveilor voştri pornea către pădure un cimitir care nu mai fusese. Am păşit printre morminte. Am căutat pe maică-ta Ileana, care cânta frumos, pe Axinia, pe Maranda. Am căutat pe Tecla, pe Minodora, pe Varvara. Ne gândeam fiecare, în sinea lui, să prindem şiragurile de mărgele, aduse de noi, măcar la gâtul crucilor de lemn.
Şi nu era nici una la crucile şterse.
Ţi-aduci aminte de unchiaşul cu pletele albe ? Odihnea la mărul pădureţ, în umbra carului, cu un câine.
– Ia spune, tată, unde-i satul nostru?, l-ai întrebat.
El a făcut un semn cu mâna, careva, undeva, încotro, în lumea cealaltă.
– Satul nostru nu mai este… Dar cine eşti Dumneata?, te-a întrebat.
I-ai spus şi nu te-a mai cunoscut. Nu-şi aducea aminte, îţi aduci aminte?
*
Ţi-aduci aminte? Ai plâns şi m-ai sărutat. Eu eram şi satul tău şi neamul tău şi morţii tăi…
Dar satul se înfiripa din nou, într-altă parte, din sămânţa satului pierit. La noi acasă, dincoace, acum; copiii tai, caprele, oile, vitele, câinii… Venise Bucovina pe Siret şi Prut şi Mormântul din Putna, pe care călcase ciubota împărăţiei, a sălăşluit în ţara mare. Numai satul vostru n-a mai venit cu ele.
Am scoborât iarăşi câmpiile, posomoriţi.
*
Dar nu trecuse o viaţă de fecior şi iar a vânat Zimbrul o împărăţie şi iar au cotropit mormintele veneticii.
Luminile cerului s-au cernit cu zăbranic de sânge.
Au fugit păsările, au gemut pădurile, râurile s-au uscat.
Şi iar au plâns ochii tăi de acum treizeci de ani şi acum au plâns pe umerii copiilor noştri.
*
Luna Iulie, anul o mie nouă sute patruzeci şi unu… Bucură-te, Marie! S-a mai prăbuşit Vama, încă o dată.
(Revista Fundaţiilor Regale,
Anul VIII, 1 august – 1 septembrie 1941, Nr. 8-9,
Basarabia şi Bucovina / Omagiu / Mareşalului I. Antonescu,
Bucureşti 1941, pp. 338-343)