Caragiale, despre Eminescu: În Nirvana

Sunt peste 20 de ani de atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă, şi aceste pasări călătoare se întorceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam întruna, actorul îmi zise cu un fel de mândrie:

– Îţi place să te ocupi cu literatura… Am şi eu un băiat în trupă, care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu cred că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti.

Şi-mi povesti cum găsise, într-un hotel din Giurgiu, pe acel băiat, care slujea în curte şi la grajd, culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan, biblioteca băiatului, plin cu cărţi nemţeşti.

Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin, de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare.

Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie, îşi luase biblioteca şi acum se afla în Bucureşti. Seara, trebuia să vie la directorul lui, astfel puteam să-1 văd. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se estrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi, în genere, teoria de la care plecam eu, ca să gândesc astfel, că adică un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii, era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

Tânărul sosi. Era o frumseţe! O figură clasică, încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari, la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înlăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri vii torturătoare.

– Mă recomand, Mihail Eminescu.

Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filozofie n-am depănat împreună, toată noaptea aceea, cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entuziasm! ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase… Era un copil minunat.

Într-o noapte, mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.

– Dacă îţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis… Am aflat eu că dumneata ai şi scris.

– Da, am scris.

— Atunci, şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de dumneata.

Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe, de care el era foarte înamorat… De-abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian, nenorocit de o pasiune contrariată… cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat, prin 68 sau 69, în „Familia” din Pesta.

A doua zi, seara, ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi, o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâhnirea regelui asirian. Eminescu era, de astădată, tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea, pe care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme şi, dimineaţă, la amiazi, când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind.

L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre Daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a cântat doina. Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci, apoi, lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură, fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

Primăvara următoare, a plecat, cu o trupă ambulantă de teatru, prin Moldova. Am aşteptat, toamna, pe Eminescu în zadar – trupa s-a întors fără dânsul. Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a trimis la Viena. Am văzut, mai târziu, „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este…”. Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare.

Mai în urmă, l-am întâlnit, tot aici, pe Eminescu, cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare: tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat – o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară, cu talentele-i, şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.

Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând: „Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi”.

Peste câţiva ani, a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i dea „din viaţă” o sută de galbini, partea lui de moştenire din averea părintească. L-am întrebat, atunci, pe Eminescu dacă muma lui mai trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute. Am aflat, apoi, că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată, din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viţiu.

Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor excluziv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi ei defecte.

Avea un temperament de o excesivă ne-egalitate, şi, când o pasiune îl apuca, era o tortură nepomenită. Am fost, de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă, destul de clar, felul cum acest om superior trebuia să sfârşească.

Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi, peste două, trei zile, se arăta iar liniştit ca „Luceafărul” lui „nemuritor şi rece”. Acum începea, cu verva lui strălucită, să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie, să se culce şi să mai facă ce făcea mai înainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i, încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrece lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei – geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. încercarea, drumul, cătră Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât si de strălucită.

În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns, când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii, sub „teiul sfânt”, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi vor să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate.

Să doarmă în pace necăjitul suflet. Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana – aşa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea de vreme pentru noi.

1889, Iunie 18.

I. L. Caragiale