1914: Un ucrainean condamnat pentru spionaj
1917, Bojan: Untersuchung Spionageverdächtiger
În 18 iunie 1914, s-a judecat, la tribunalul din Cernăuţi, procesul de spionaj al detectivului Poliţiei din Cernăuţi, Vladimir Seniuk. Încă în martie al anului curent, fu prins detectivul Seniuk, din Noua-Suliţă, că stă în slujba Moscalului, făcând, pe lângă slujba sa de detectiv austriac, şi pe spionul Rusiei, pe plăţi bună, bineînţeles. Cât timp a făcut acest Seniuk pe spionul rusesc şi ce documente o fi dat moscalilor de la noi, de aici, din Bucovina, aceasta nu se ştie şi nici tribunalul n-a putut să afle lucrul acesta, dar atâta s-a dovedit, că Seniuk, de fapt, a fost spion moscălesc, că a stat în relaţiuni de corespondenţă cu oameni din Noua-Suliţă rusească, că făcea adese preumblări peste graniţă, supt pretext că caută pe hoţii fugiţi din Austria, preumblări de care ştiau autorităţile poliţieneşti ale noastre, pe lângă altele, făcute în taină, cu ajutorul unui certificat eliberat de autorităţile moscăleşti. Corespondenţa din Rusia o primea Seniuk prin mijlocirea unei tinere evreice, Fani Ioinovici. Atât Seniuk, cât şi mijlocitoarea Ioinovici, fură aflaţi vinovaţi de-a fi făcut slujbă de spionaj în Bucovina, în favorul Rusiei. Drept aceea, tribunalul i-a condamnat pe amândoi vinovaţii la închisoare grea. Seniuk are să-şi ispăşească vina în criminal, prin decurs de 2 ani, şi evreica Ioinovici are să stea 6 luni închisă.
Cazul spionului Seniuk, ca atare, merită o atenţie, întrucât priveşte siguranţa statului, dară, pe de altă parte, el trebuie considerat şi de aceea pentru că spionul în chestie, ca om plătit de stat, îi face slujbă pe bani şi altui stat, şi anume aceluia unde strălucesc nu numai rublele, dar unde îl trăgea şi simpatia. Căci acesta nu e cel dintâi caz unde un ucrainean înclină spre tara moscalului, nu numai cu gândul, ci şi cu fapta. Agentul Seniuk însă n-a fost numai un organ al statului, dar şi persoană de încredere a şefului politic ucrainean, care se girează ca apărător al Austriei faţă de imperiul Rusiei. Acest om, care îi făcea slujbă de agent electoral lui Coco Wassilko, nu se poate, dar, să nu fíe un ucrainean veritabil. Ucrainenii, ca totdeauna, vor căuta, şi de astă-dată, să se lepede de Seniuk, precum s-au lepădat şi de alţii, în momentul când aceştia nu mai au fost în stare să aducă slujbă cauzei lor sau au fost prinşi cu ruble, care, de altfel, le priesc la toţi, cât timp nu află nimeni de ele.
Dar după Seniuk vine şi un alt spion ucrainean, de care degeaba ar încerca rutenii să arate că nu e al lor. E vorba de studentul gimnazial Zapotocki, care chiar a crescut în internatul ucrainean (Bursa Fedkowicza), care e crescut cu mijloacele ucrainene şi în spiritul ucrainean, de care am vorbit în numărul trecut.
Ne vine să ne întrebăm, acuma, ce deosebire s-ar putea face între moscofilii Gerowski -Zurkanowicz etc., ale căror societăţi şi institute de cultură fură desfiinţate de autorităţile austriece, din pricina icoanelor moscăleşti atârnate de păreţi, şi între ucrainenii care se feresc să atârne chipurile moscăleşti de păreţi, dar cu atât mai bine ştiu să-i sălăşluiască în inimile lor. Unii declară pe faţă că sunt aderenţi ai moscalului, cei din urmă strigă în gura mare că sunt buni patrioţi austrieci, însă, cântând „Sce ne umerla ucraina” şi „Ne pora”, lucră în taină pentru moscal (vezi Seniuk-Zapotocki). De altfel, şi unii şi alţii, bat drumul netezit de rublele ruseşti. Moscofilii pierd terenul de supt picioare, graţie muncii „patriotice” a lui Coco Wassilko, bine remunerată din fondurile de dispoziţie ale guvernului, iar numărul şi puterea celor de felul ăstor mai noi spioni descoperiţi încă nu este cunoscut. Că ei nu vor fi singurii aderenţi ai ţarismului rusesc putem vedea de acolo că fuga fraţilor Gerowski a fost înlesnită de alţi ucraineni, îmbrăcaţi în uniformă împărătească (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Anul III, Nr. 15 şi 16, Cernăuţi, 20 iulie 1914, pp. 236).