Timp de trei zile, m-am bucurat de familia mea. Nu am avut nici o altă preocupare, chiar dacă, în scurtul răgaz al despachetării bucatelor pascale de acasă, am discutat, pe fugă, cu fiul meu, Andi, şi cu Alexandru „Teiu” Teişanu, basistul de la „Toy Machines”, cu care Andi se vede de măcar trei ori pe săptămână, despre noul album al trupei lor. Nu am luat cu mine nimic de scris, fiind copleşit de dorinţa de a mă simţi una cu Carina-Ioana, Darius-Andrei (nepoţii), Cozmina şi Mihai (fata şi ginerele), Viorica (soţia) şi Alina (cuscra), Cami şi Vişe (sora lui Mihai şi soţul ei), Mihaela şi Bianca (fetele lui Cami). Şi nu în ultimul rând, cu Bita, căţeluşa de la Sărata a clanului meu.
Până la Sărata sunt, de la Cluj-Napoca, vreo 30 de km, unduiţi pe dealuri păzite de troiţe şi pe văi în care fazanii se plimbă în voie, căutând contrariaţi la maşinile în grăbită trecere. Iisuşi de tablă acceptă ruginirea, iar pădurile, într-un amestec nuanţat de verde crud se apropie curioase şi poate că şi cu o evlavie reală, pe care noi, oamenii, fie că am pierdut-o, fie că doar am înstrăinat-o.
La Sărata, sat vegheat de monumente ale naturii, pe graniţa judeţelor Cluj şi Sălaj, cu dealuri vălurite de turme de… bizoni (aduşi din America de către un întreprinzător german), de cerbi lopătari, de bivoliţe şi de oi, e o linişte de veac îndepărtat, de secol vindecător. Aici şi-au cumpărat Mihai şi Cozmina o căsuţă din calaburi, pe care Mihai a transformat-o într-o minunată şi relaxantă casă de vacanţă, iar Darius şi Carina învaţă tot felul de giumbuşlucuri agricole (straturi cu legume şi flori, vie, livadă) şi se distrează pe cinste, la sfârşitul fiecărei săptămâni. În prima zi de Paşte, copiii au inaugurat fântâna arteziană, lucrată de Mihai drept surpriză, şi în vecinătatea căreia, pe jocuri de laser, aveau să danseze, până târziu în noapte, ca la o discotecă în aer liber. Un adevărat furnicar au fost şi încă mai sunt casa, curtea şi livada copiilor şi nepoţilor mei din Sărata, iar pulsaţia aceasta vie şi nestăvilită m-a făcut să mă simt liber, în familie. Doar în familie.
Nimic nu contează, pentru fiecare dintre noi, cât familia, deci concreteţea Dumnezeirii, dar, de cele mai multe ori, o aflăm prea târziu. Şi pierdem bucuria trăirii depline a celor care datorită nouă s-au ivit pe lume, pentru a încerca propriile lor bucurii. Eu nu cred în negură, ci doar în lumină.
În pascalele Zile ale Fericirii din acest an, mi-am retrăit toate vârstele şi m-am amuzat de propoziţii cu tâlc; de pildă, ieşind din casă, văd verişoarele şezând la masa de pe verandă, iar nepoată-mea tocmai îi explica Mihaelei: „Tu, nici eu nu ştiu toate cuvintele, dar le învăţ!”. Mi s-au umezit pleoapele de seriozitatea discuţiei între nişte gâgâlici de grădiniţă.
Ori de câte ori aveau ocazia, nepoţii mei mă întrebau despre bătrâneţe, pe care Carina o priveşte ca pe o degenerare a voinţei şi o şubrezire a trupului de care singur te faci vinovat, aşa că dincolo de faptul că îl roagă pe Mihai să nu îmbătrânească, intervine şi speră în susţinerea Cozminei, ca „să nu îmbătrânească tata ca bunicul”. Cu Darius e mai complicat, pentru că vrea să ştie dacă bătrâneţea doare. Pe mine, nu. Mie mi s-a acrit doar de prostia unora, nu şi de bătrâneţe, pe care nici măcar nu o iau în seamă. Bătrâneţea e o ostenire care sfârşeşte în somn. Simplu, firesc, legiuit.
În 1995, când mi-a apărut primul roman, „Omul de sacrificiu”, Andi, care, la doar cinci anişori, încă nu ştia să citească, a venit la mine cu un exemplar al cărţii şi mi-a zis, la fel de surprinzător: „Tata, când tu nu o să mai fii şi o să-mi fie dor de tine, o să deschid cartea asta şi o să te găsesc, aici, viu”. Între timp, s-au adunat, în rafturile bibliotecii noastre, mai bine de o sută de cărţi, începând cu cele de poezie şi terminând cu cele ale nevoii de desluşirii, fără să mă mai las minţit de alţii. În toate aceste cărţi m-am aşternut viu, ca să pot sta cândva la taclale cu urmaşii. Doar pentru asta.
