1907, Minerva Vaşiadi: Notiţe despre ouăle roşii

Caricaturi: Calicul, Număr dublu de Înviere 7-8, Anul XXXXVI, Sibiu 1927

„Aproape la toate confesiunile religiunii creştine a rămas vechiul obicei ca, la sfintele Paşti, rudeniile, prietinii şi cunoscuţii să cinstească unul altuia ou roşu , şi mai ales băieţii sunt aceia care cea mai mare bucurie o simţesc, în sărbătoarea sărbătorilor, pentru ouăle roşii.

Chiar de aceea, culegând eu aceste notiţe despre ouăle roşii, cred a procura, pentru cei ce le vor ceti, câteva momente de distracţie, acum în zilele sfintelor Paşti, când nu prea este casă şi masă în şi pe care să nu se găsească ou roşu.

Oul, din vremi bătrâne, la cele mai multe po­poare avea un osebit rol, ba uneori chiar exagerat. Aşa, de exemplu, legendele timpului preistoric susţineau că chiar şi universul s-ar fi format din „oul lumii”. Poveste ori paradox? Weda , cartea religioasă a indienilor, încă atribuie oului un deosebit rol la anumite simbolizări. Ca decor simbolic, era folosit la mormintele egiptenilor şi la moscheile turcilor deopotrivă, ba chiar şi creştinii îl priveau, deja de mult, ca simbol al răscumpărării. În Germania încă se aminteşte foarte de mult despre rolul oului. Aici, Paştele, de mult, nici nu erau alta, decât sărbătoarea închinată zeiţei păgâne Ostera (Ostera, în germană înseamnă ou – n. n.), ceea ce e, probabil, chiar şi numai de după numirea nemţească a Paştelor, care a rămas până în ziua de astăzi, după numele acelei zeiţe. Saşii vechi, care locuiau în nordul Germaniei, priveau oul de simbolul reînvierii naturii şi, la serbările ce le aranjau în onoare a acestei zeiţe, care era zeiţa primăverii, cinsteau, unul, altuia, ou.

Tot aşa făceau, încă în evul vechi , perşii c e locuiau în interiorul Asiei, la serbarea anului nou, care cădea, totdeauna, pe prima zi de primăvară. La păgâni era şi un obicei de a se juca cu oul. Era anume un joc de-a „oul ascuns”, cu care se ridica şi mai mult bucuria şi veselia zilei. Jocul era aşa că, în presară sărbătorii, careva dintr-o familie ori dintr-o societate ascundea un ou roşu , pe care era desenată şi o cunună, într-un anumit loc, de exemplu în odaie, curte ori grădină. Acel ou ascuns, în ziua sărbătorii trebuia să fie găsit de o „fată mare”, care, dacă-l găsea, i se explica spre noroc , având a se mărita până la Paştele următor, sau, dacă nu tocmai atunci, în tot cazul va avea peţitori. Acest joc era la ei foarte plăcut, mai ales pentru fetele ce găseau oul, şi la superstiţia lor ţineau foarte tare.

Pe unele locuri se zice că ar fi rămas acest joc în obicei şi la creştini, mai ales între germani. Dacă însă găsirea ar tâlcui adevărul şi norocul pentru „fata mare”, atunci, şoptind fie zis, n-ar fi rău dacă s-ar introduce acel joc şi pe la noi. Năcazul ar fi numai că, în ziua care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa, adică în ziua de Paşti, când timbrul dispoziţiei trebui e să fie bucuria, s-ar găsi prea multe fete agitate şi iritate.

Ouăle, într-un timp, erau un izvor de venit al preoţilor, capelanilor şi, peste tot, al slujitorilor bisericeşti. Fiecare creştin era dator ca, la Paşti, să plătească preoţilor competenţa de ouă, căci, la caz contrar, li se putea face execuţia ca şi pentru altă contribuţiune ori datorie. Cică, în Saxonia, în anii primi ai reformei, fiindcă cei ce trecuseră la reformă nu voiau să plătească preoţilor de mai înainte, acestora li s-ar fi încasat, pe calea execuţiei, competenţa de ouă.

Rămăşiţa din datina de a da preoţilor ouă mai este încă şi astăzi chiar şi la poporul nostru, pentru că, în multe locuri, şi azi, credincioşii, mai ales femeile şi fetele, în ziua de Paşti merg la biserică cu oul roşu în maramă ori în buzunar şi, înainte de a primi păştile de la preot, ca răscumpărare, dau un ou roşu.

La ruşi încă se aminteşte de rolul deosebit al oului. Adam Olearius, un savant din secolul XVIII, într-o carte a sa, descriind sărbătoarea Paştelor la ruşi, între altele zice că nimenea, fie acela nobil ori iobag , nu deneagă unul altuia sărutul de Paşti, salutându-se unul pe altul cu cinstirea reciprocă a oului de Paşti. Însuşi Ţarul, zice mai departe, împărţea ouă roşii personalului de curte şi avea obiceiul că, în ziua Paştelor, dimineaţa, înainte de a merge la rugă, se cobora la temniţă şi, după ce i se deschideau uşile, dădea fiecărui rob câte un ou roşu, zicându-le: „Bucuraţi-vă că Domnul Hristos, care a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi! În Rusia, ouăle mai de mult se vopseau numai galbene şi roşii, culoarea galbenă însemnând soarele, iar cea roşie purpura majestăţii divine.

­Vopsirea ouălor este de origine foarte veche. Jidovii cunoşteau vopsirea ouălor încă pe timpul când erau pe pământul Gozen. Ei le vopseau cu coji de ceapă, dând astfel oului o culoare gălbuie. De aici a trecut obiceiul şi la creştini, unde apoi i s-a dat oului o însemnătate şi mai mare, pentru că, la Paşti, nu numai că se vopsea, ci se şi pictau pe el semne ce reaminteau scene din suferinţele Domnului Hristos, aşa, de exemplu, crucea, cuiele, inima străpunsă şi altele. Că roşitul ouălor va fi rămas de la jidovi o mai întăreşte şi tradiţiunea poporală. Ea susţine că, pe când era Hristos pus în mormânt, petrecând fariseii ziua Paştelor, la masă întinsă, unul dintre ei, speriat, spune că „Hristos, răstignitul şi mortul nu s-a mai găsit azi în mormânt, iar ai săi spun că a înviat”. Atunci, ceata fariseilor striga în cor revoltată: „Când cocoşul ăsta (din blid) va striga „cucurigu” şi când aceste ouă albe (de pe masă) roşii se vor face, atunci credem că a putut învia Hristos”. Deodată, o neaşteptată bătaie din aripi şi un puternic „cucurigu” s-aude. Cocoşul încă bătând din aripi, pentru a putea începe „forte”, toate mutrele fariseilor le stropise cu zamă fierbinte şi, de atunci – zice legenda – rămaseră cu pistrui pe faţă. Ştergându-şi ei bine ochii stropiţi cu zeamă, observară că toate ouăle de pe masă se făcuseră roşii. Aşa li se dovedi, dar, învierea, precum ei cerură!

Maria Magdalena, pentru a dovedi imperatorului Tiberiu că Hristos a fost ucis şi a înviat, îi prezentă mai multe ouă roşii.

O altă versiune despre roşirea ouălor este cea despre o fată, care, mergând cu ouă la piaţa din Ierusalim şi auzind, în cale, că Hristos a înviat, a zis că atunci va crede, dacă ouăle ei albe se vor schimba în roşii. Când ajunse în piaţă, cuprinsă de fiori văzu că toate ouăle se roşiseră.

Oul se roşeşte pentru că el reprezintă forma rotundă a pământului şi acest pământ l-a spălat Hristos cu sângele său. Din cele mai vechi timpuri şi în toate ţările există ouă roşii. Pretutindeni, în palat şi bordei, s-au făcut ouă roşii, colorate din anumite şi deosebite substanţe, până când acest lucru a ajuns acum o adevărată artă.

În Londra, de exemplu, în vitrinele prăvăliilor, dar mai ales a cofetăriilor, poţi vedea ou roşu, începând cu preţul de la 20 bani şi până la câteva mii fonţi şterlingi. Sunt ouă roşii lucrate de cei mai de valoare artişti, a căror preţ se urcă până pe la 20 mii coroane. Sunt apoi ouă lucrate din os de elefant, înlăuntru cărora donatorul poate pune bomboane de prima fineţe ori juvaiere preţioase. Un ou la fel a dat fiului său un american bogat. Diametrul acelui ou a fost de jumătate metru şi în lăuntrul lui era aşezat un instrument de muzică automată, care juca mai multe piese. Acest ou se scrie că ar fi costat 90 mii coroane. Cadou american!

Se mai scrie despre un ou şi mai de mare preţ, care l-a primit ţarul Alexandru II de la o prietenă bună a sa. Suprafaţa acestui ou este din aur, în care sunt gravate scene din răstignirea Domnului, înlăuntrul oului, gălbenuşul îl formează o cruce din rubine, cu marginile de diamante. Oul este lucrat în Paris şi preţul lui este nehotărât, pentru că conţine aşa bucăţi de rubin ca şi care nu mai există altele. Acest ou se scrie că se păstrează şi în ziua de azi, în muzeul „Eremitage” din Petropolea.

*

Câtă deosebire între ouăle roşii, ce se pregătesc pentru palate, şi între cele ce se lucră în bordeie! Colo, auzi de ouă roşii lucrate cu rubine şi diamante, aici vezi oul natural, roşit de multe ori în coji de ceapă. Şi totuşi, bucuria pretutindenea e mare, în palat şi bordei. Da, căci Dumnezeu aşa a întocmit sufletele oamenilor, ca, în ziua luminatei învieri, şi săracul din bordei să se ştie bucura asemenea bogatului din palat”[1].

[1] Vaşiadi, Minerva, Notiţe despre ouăle roşii, în Tribuna, Nr. 89, Anul XI, Arad, 18 aprilie / 1 mai 1907, pp. 2, 3

Ciocnirea ouălor de Paști

Dumnezeu-Timpul, pe coperta cărţii lui David N. Talbot,The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013

Puţini sunt cei care şi-ar putea imagina că în deja banala ciocnire a ouălor de Paşti se află şi o tentaţie, dar şi o nostalgie gnoseologice, dacă nu o cunoaştere metafizică din care nu ne mai putem împărtăşi. Obiceiul exista în toată lumea, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar în rare locuri se mai cunoşteau semnificaţiile iniţiale iniţiatice, totul fiind considerat un joc, o glumiţă ceremonială[1], una dintre glumele populare, născocite de comunităţile umane pentru însorirea primei săptămâni de după ultima de îndelungat Post, când, odată cu Bucuria Învierii, totul se descătuşează până la năzbâtii – de unde şi numele de „săptămâna nebuniilor” pe care îl are această scurtă durată de timp.

Se ciocnesc şi se sparg doar ouă vopsite într-o singură culoare, nu şi cele „scrise” sau „încondeiate”, care sunt adevărate opere de arte, care merită să fie păstrate în vitrină, fără să ne pese se semnificaţii, ci doar de esteticul desenelor simbolice. Iar atunci când ciocnim ouăle, la masa de familie de după Înviere, nici măcar de legendele creştine târzii nu ne mai amintim, deşi toate legendele bisericeşti sunt puerile până la a fi înţelese de toată lumea şi tocmai de aceea atât de durabile în timp. Una dintre aceste legende târzii spune că, pe când Iisus era răstignit pe cruce, Sfânta Lui Maică a adus bucate, inclusiv câteva ouă fierte şi, punând panerul la baza crucii, Sângele Lui s-a prelins, înroşind ouăle. O altă legendă spune că, după Înviere, aflând zvonul, o femeie din Ierusalim, care mergea la piaţă cu un coş cu ouă proaspete, ar fi spus că ea va crede în această minune a Învierii abia atunci când ouăle ei albe se vor face roşii. Şi roşii s-au făcut.

Dumnezeu-Timpul, lângă altarul bisericii mănăstirii Moldoviţa

Cu secole înainte, „creștinii timpurii, văzând oul ca simbol al învierii lui Hristos, au păstrat acest obicei” [2], din două motive: „în amintirea sângelui lui Hristos: o amintire a morții sale sângeroase” şi în amintirea martirilor creştinismului, când oul de fier, „Vora ignita producea tortura oribilă, pe care barbarismul roman a aplicat-o martirilor creștini. Oul de foc era un ou metalic înroșit în foc, care era introdus de călău în gura martirului” [3]. Legendele mai târzii le anihilează pe cele ale Evului Mediu, prin contrafaceri şi mai persuasive, pentru că nici o tortură, oricât de cumplită şi de nedreaptă, nu poate fi pusă în balanţă cu martiriul lui Iisus. În paralel cu aceste legende, pentru că originea antică a dăruirii şi ciocnirii ouălor nu putea fi total ignorată, nici măcar prin „consacrare”, s-a întreţinut confuzia între Roma de odinioară şi Roma papalităţii vremurilor, deşi „romanii dețineau, fără îndoială, acest obicei al orientalilor, în care oul avea, din toată antichitatea, un caracter mistic, reprezentând pentru ei haosul și simbolizând starea primitivă a lumii”[4]. Prin urmare, esenţializând obişnuinţele de până atunci, „un articol din Gentleman’s Magazine, din 1783, spune că ouăle de Paște sunt emblema Învierii, puiul fiind chemat să-și spargă cochilia, în timp ce ființele umane sunt chemate să iasă din mormânt, pentru a renaște în viața viitoare”[5].

Spargerea cochiliei înseamnă o rădăcină a tentaţiei şi a nostalgiei gnoseologice a omenirii, care aspira la al patrulea cer, cel de dincolo de „cerurile temporale, care formează sferele superioare ale oului cosmic… cel mai înalt cer, prin faptul că nu se atinge, la Eliberare, decât după ce „coaja” sau „peretele” oului cosmic a fost „străpunsă”, este definit ca „infinitul de sus, limitat mai jos”[6]. Dar coaja oului cosmic are şi o spargere anterioară, prin naşterea trimişilor lui Dumnezeu pe pământ, dar „a sparge învelișul oului înseamnă, în parabola lui Buddha, a desființa samsāra, roata existențelor, adică a transcende atât Spațiul cosmic, cât și Timpul ciclic”[7].

Dumnezeu-Timpul, pe oul încondeiat

Aparenţa de trimitere la mitul androginului este doar aparenţă, pentru că oul cosmic este, în egală măsură, şi origine, şi destinaţie, precum în cele două naşteri, din care una definitivă, vestite de Iisus, viaţa omului, precum în simbolistica horirii romburilor de pe mijlocul oului încondeiat, fiind doar un parcurs şi o încercare, dacă nu cumva doar o purificare, o despovărare de impurităţi pe Cale. Deci şi ciocnirea  ouălor, de Paşti, face trimitere subconştientă, prin însuşi gândul pios la martiriul lui Iisus, la cele două spargeri ale învelişului oului, care determină o altă dublă natură a ciclicităţii existenţei umane, cea în care „oul cosmic al tradițiilor” iniţiatice poate fi „identificat formal cu Anul, expresie simbolică a Timpului cosmic”[8]. Dacă ne reamintim că Anu, tatăl Marelui Păstor Enlil (Enlil înseamnă Fiul Muntelui) iniţiatorul ancestral devenit însuşi Cerul şi că anul, ciclu formal al existenţei pământeşti, face parte din Timpul cosmic – concepţia aceasta fiind universală, pentru că „Mircea Eliade găsește amintiri ale oului cosmic în Indonezia, Iran, Fenicia, Letonia, Estonia, Africa de Vest, America Centrală și coasta de vest a Americii de Sud”[9], înţelegem semnificaţia florii în opt petale  sau a stelei în opt colţuri (suprapunerea rombului peste pătrat în catapitesmele tuturor bisericilor creştine, drept suport pentru icoanele cu Iisus Mântuitorul sau cu Maica Sfântă şi Pruncul) de Dumnezeu-Timpul, expresie întâlnită şi în culturile primordiale, pe care preoţii egipteni le numeau „insula începuturilor”, în care un „ou, de unde a emis lumina zilei” [10], în toate acele culturi străvechi considerându-se că Originea lumii a fost un ou, iar „această concepție a formei sferice a primei mase arată un avans mare în gândirea speculativă”. Mai târziu, oul cosmic „a fost împărțit în două părți. Deoarece o jumătate a sa este considerată a fi planeta noastră, Pământul, este evident că Pământul a fost privit ca sferic și nu plat, în formă… În această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi învăluită, peste tot, de întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primordială a creaţiei, un ou puternic, inepuizabil, sămânţa tuturor fiinţelor create (Adi Parva, I, p. 3)… În sfârșit, ideea nașterii sau despărțirii soarelui de jumătatea aurie a sferei este demnă de atenția noastră”[11].

Pornind de la cele două ciclicităţi, semnalate de Mircea Eliade, cea a anului pământesc şi cea a Timpului Cosmic, un tânăr filosof al culturii american, David N. Talbot, desluşeşte în mitul lui Saturn, pe care grecii îl numeau Cronos, elinizând numele celtic al cerului îndepărtat, Cernunos, „o reinterpretare a riturilor și simbolurilor care luminează unele dintre zonele întunecate ale societății omeneşti primordiale”, în care „simbolul” lui Saturn, deci al lui Dumnezeu-Timpul este, ca şi pe ouăle încondeiate ale ruralităţii europene de odinioară, steaua în opt colţuri. Şi mai are Talbot o „ecuaţie” interesantă, adică şi îndrăzneaţă, şi de bun simţ – ca să nu spun corectă, prin care pune semnul egalităţii între Timp şi Primăvară, deci între Eternitate şi Reînviere ciclică. Este ca şi cum s-ar consacra locul şi identitatea omului în Univers, cum scria Lucian Blaga, în Trilogia Cosmologică.

Elementele sacre ale culturilor primordiale, feniciană, egipteană, sumeriană, chineză. Hitită şi a ruralităţii europene, toate ne-idolatre, ci „naturale”, adică bazate pe identităţi simbolice astrale, au fost preluate şi de creştinism, adică de religia urbană europeană, care a omis, cu premeditări ciudate, să precizeze vreodată că toate culturile străvechi menţionate nu erau păgâne şi că termenul păgân nu desemna idolatrul, ci ruralul, cuvântul latin pago însemnând sat, şi nicidecum idolatricum.  Un teolog german, Heineo Pfannenschmid, recunoştea, în 1869, dar întreţinând confuzia între credinţe ancestrale, inclusiv cele din ruralitatea europeană din fiecare pago cu păgânismul, că din religia primordială au fost preluate de creştinism „binecuvântarea apei și a uleiului (care) este aceeași cu cea a ouălor de Paște (ovorum Paschalium)… Cei care sunt familiarizați cu antichitatea și mai ales cu mitologia germanică știu că toate acele consacrări și o bună parte din altele se referă la obiceiuri păgâne autentice, care au fost asimilate de Biserică, prin consacrările lor”[12].

Nici măcar în 1869, elementele culturilor primordiale feniciană, egipteană, sumeriană, chineză, hitită şi a ruralităţii europene nu erau şi nu vor fi vreodată de stigmatul „obiceiurilor păgâne autentice, care au fost asimilate de Biserică, prin consacrările lor”, ca şi cum creştinismul ar fi preluat idolatria prin simple binecuvântări şi consacrări, deci printr-un ciudat botez cu rol de legitimare în comunitate. Ideile esenţiale, pe care le predica şi Iisus, ale „religiei dintotdeauna” – cum scria Augustin, în Civitas Deus, nu au fost „binecuvântate” şi „consacrate”, ci doar elementele materiale aparent ţinând de idolatrie şi, astfel s-au ajuns ca ouălor înroşite de sângele lui Iisus să le aruncăm, odată cu coaja, şi… Sângele Lui Iisus, oricât de simbolic şi de nepremeditat ar fi gestul, dar cu această involuntară sugestie simbolică. Când vorbea despre „religia pe care acum o numim creştinism” şi „care a existat” dintotdeauna, Iisus fiind Soarele Dreptăţii”, Augustin încredinţa viitorimii o idee de mare notorietate atunci, şi anume aceea că, în credinţa lor, oamenii folosesc elemente lingvistice ale identităţii lor pentru a defini aceleaşi atribute sacre.

Şi Postul Paştelui, şi Paştele, ne vin din aceleaşi „vremuri cărunte, ba poate şi mai cărunte” ale antichităţii.  Postul Paştelui vine din „luna de așteptare”, când se cântau lamentaţii, apoi, după echinocţiul de primăvară, urma „Festivalul Bucuriei”, Paştele, numit şi „Mireasa şi Mielul”, ceea ce în creştinism semnifică „unirea lui Hristos (cuπνύα) cu Biserica, Mireasa Mielului” [13]. Dar postul devenise, în Evul Mediu, o pedeapsă, în ciuda aparenţei de virtute, pe care o desluşea „Théodule, episcopul de Orleans, care a scris, în 607, într-o instrucție adresată preoților eparhiei sale, relativ la abstinență şi de zile de post: „că e considerat un om cu o mare virtute cel ce se putea abține de la ouă, brânză, pește și vin”[14]. Excesul de înfometare, avea să conducă la o revoltă disperată, reluată, ulterior, în Franţa, ca un ritual glumeţ şi ca o explicaţie a „cerutului de ouă”, care s-a practicat peste tot în lume, dar cu semnificaţii vechi mult mai profunde şi care ţineau din iniţierile în cele două naşteri, prin spargerea cojii. Flămânzi de regulă şi aduşi la o foame disperată, pe timpul postului, datorită regulilor bisericeşti excesive în privaţiuni, aşa cum povestea, în scris Legrand d’Aussy, „în una dintre zilele săptămânii Paștilor, elevii școlilor, clericii bisericilor şi tinerii orașului s-au adunat în piața publică, în zgomotul castanietelor și al tobelor. Unii purtau măşti burleşti, alții erau înarmați cu sulițe sau bastoane; din piață s-au dus, cu zgomotul oribil de care o asemenea grabă era capabilă, până la ușa exterioară a bisericii principale a oraşului. Acolo au cântat laude, după care s-au răspândit în tot orașul, pentru a cerşi ouă de Paște” [15].

Ideea de ou cosmic a şocat omenirea trezită din bezna credulităţii, datorită aparenţei de primordialitate a materiei în faţa spiritului, deşi oul cosmic nu însemna materie, ci energie, fărâma energetică a începuturilor şi, desigur, a concluziilor ştiinţifice de astăzi. În 1878, un englez, Hugh Doherty, apelând la parabola cloştii, opina că „poate că nu există vreo analogie între starea de ou cosmic a unei planete noi, până când anumite condiții de agregare internă și incubație cosmică (prin căldura soarelui) pe suprafața răcită a globului au făcut posibilă evoluția organică?”[16], deşi antichitatea îndepărtată formula, din ce în ce mai inteligent, conceptul egiptean al oului cosmic, „o incintă aprinsă pe marea primordială, un cerc cu un „punct de soare” în centru”[17].

În zorii omenirii, originea lumii a fost concepută sub „forma unui ou”, iar „această concepție a formei sferice a primei mase arată un avans mare în gândirea speculativă”. Mai târziu, oul cosmic „a fost împărțit în două părți. Deoarece o jumătate a sa este considerată a fi planeta noastră, Pământul, este evident că Pământul a fost privit ca sferic și nu plat, în formă… În această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi învăluită, peste tot, de întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primordială a creaţiei, un ou puternic, inepuizabil, sămânţa tuturor fiinţelor create (Adi Parva, I, p. 3)… În sfârșit, ideea nașterii sau despărțirii soarelui de jumătatea aurie a sferei este demnă de atenția noastră”[18].

Concepţia nu însemna o dogmă şi, cu atât mai puţin, o religie, ci un fapt stilistic, cum numeşte Lucian Blaga orice tentativă creatoare, imaginativă a omenirii, de regulă săvârşită individual şi acceptate de comunităţi drept iluminare. Nu contează cât adevăr sau neadevăr există în conceptul oului cosmic (adevărul îl vom afla doar prin naşterea definitivă sau nu-l vom afla niciodată, cum spunea Lev Tolstoi), cu adevărat importantă fiind forţa imaginativă a aşa-zisului om primitiv (omul pelasg, după Klagges), care o depăşeşte cu mult pe cea a omului modern, obligându-ne la o altă perspectivă asupra primelor generaţii totemice de oameni din istoria civilizaţiei pământeşti. Este posibil, dar nu obligatoriu, ca forţa imaginativă a aşa-zisului om primitiv să fi însemnat o identitate metafizică, argumentată, de altfel, de vechii egipteni, care erau de părere că omenirea pierde în metafizic exact atât cât câştigă în civilizaţie, conceptul egiptean al dualităţii armonice plin-deşert fiind identică, de fapt, cu yin-yang. În fond, nu există mai multe credinţe, ci doar mai multe biserici.

În efervescenţa cercetărilor de astăzi asupra tentaţiilor gnoseologice ale omenirii, cercetări mai asidue şi mai îndrăzneţe decât oricând, Richard Leviton, încă fascinat de rolul planetei Venus în regionalizarea modurilor de a practica religia, şi nu credinţa, scrie că „Oul Cosmic (autorul îl numește Phanes – n. n.) a fost primul care a strălucit, s-a ivit și a fost o aprindere a luminii. În măsura în care face lucrurile vizibile, luminează restul creației. Oul Cosmic a fost numit uneori Lumina însăși. Cu siguranță, el a existat înainte de Soare, pe care l-a creat. Singur Oul Cosmic a început procesul de creație și de manifestare și s-a menținut și după ce emisferele Oului cosmic s-au despărțit și Cerul și Pământul au fost separați, iar miriadele de semințe au fost diferențiate în viață și stele; Oul Cosmic a trebuit să fie plafonul (deci bolta cerească – n. n.), să stea între cele două tărâmuri și să le țină împreună”[19].

Credinţa omului primordial că el îşi are locul şi rolul său în Univers şi că e dator să se bucure de acest privilegiu înseamnă adevărate lui identitate, care îl obligă la demnitate şi nicidecum la umilinţă. Despre vechimile acestei încredinţări universale ne vorbesc doar culturile străvechi, care au văzut în mişcarea armonioasă a astrelor „legile”, pe care trebuia să le respecte şi să le încredinţeze celorlalţi prin scriere, prin transpunere celor scrise pe cer şi, astfel, oul încondeiat a fost să fie prima carte a credinţelor omenirii. Iar goana după înţelepciunea iniţiatică iniţială ignoră tocmai această sursă, care, de-a lungul vremurilor, şi-a înstrăinat parte din rostiri în favoarea esteticului. De asta, textele sacre ale antichităţii anterioare celei greceşti şi romane, deşi contaminate de religios, deci de metoda persuasivă de îngenunchere a mulţimilor umane, sunt folosite pentru a înţelege… înţelesul existenţei primordiale pe deplin metafizice, în care „oul cosmic, cunoscut și sub denumirea de oul de aur (hiranyagarbha) reprezintă particula fundamentală, atomul sau cea mai de bază particulă subatomică, cel mai mic obiect din univers. Mitul lui este prima manifestare a fizicității. La nivel macrocosmic, oul reprezintă Universul sau Cosmosul. Între aceste extreme, universul reprezintă Pământul, Luna și Soarele. De asemenea, reprezintă roata (dhamma). În sens literal, ou, anta, se referă și la cupola emisferică… care este o versiune în formă de clopot”[20].

Obiceiul scrierii ouălor, care se mai păstrează, cu o acurateţe remarcabilă, doar la români, ar trebui să însemne pentru noi, împreună cu toate celelalte elemente ale Datinii, un produs turistic de excepţie al unei călătorii în timp spre strămoşii comuni ai tuturor popoarelor lumii. Dar nu o facem şi e păcat.

Fotografii ale ouălor încondeiate: Victor T. Rusu

[1] „În țările de religie ortodoxă, obiceiul de a ciocni ouăle de Paște există încă” – Mathieu, Joseph, La coutume des oeufs de Paques, în Lou Cassaire, No. 117, 27 Mars 1864, p. 513; în Anglia există „un joc al ciocnirii ouălor unul de celălalt” – A. P., Les oeuf de Pâques, în Le Chenil, No. 15, Trente-troisiéme Année, 15 avril 1915, p. 470

[2] Barthélemy, F., L’oeuf de Pâques, în Le Journal de Confitures, Pâtissiers, Glaciers, No. 3, Dix-huitième année, Mars 1907, p. 65

[3] Barthélemy, F., L’oeuf de Pâques, în Le Journal de Confitures, Pâtissiers, Glaciers, No. 3, Dix-huitième année, Mars 1907, p. 65

[4] Barthélemy, F., L’oeuf de Pâques, în Le Journal de Confitures, Pâtissiers, Glaciers, No. 3, Dix-huitième année, Mars 1907, p. 65

[5] . P., Les oeuf de Pâques, în Le Chenil, No. 15, Trente-troisiéme Année, 15 avril 1915, p. 470

[6] Schrader, F. Otto, Introduction to the Pāncarātra and the Ahirbudhnya Samhitā, Madras 1916, pp. 49, 50

[7] Eliade, Mircea, Imagini și simboluri, Humanitas 1994, p. 97

[8] Eliade, Mircea, Imagini și simboluri, Humanitas 1994, pp. 96, 97

[9] Talbot, David N., The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013, p. 38

[10] Talbot, David N., The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013, p. 38

[11] Krishna, Bal, Hindu Philosofers on Evolution, Bombay 1934, p. 124

[12] Pfannenschmid, Heineo, Das weihwasser im heidnischen und christlichen cultus (Apa sfântă, în cultul păgân şi creştin), Hannnover 1869, p. 142

[13] Hilprecht, Hermann Vollrat, The Babylonian Expedition, Volume XXX, Part 1, München 1913, p. VII

[14] Mathieu, Joseph, La coutume des oeufs de Paques, în Lou Cassaire, No. 117, 27 Mars 1864, p. 514

[15] Mathieu, Joseph, La coutume des oeufs de Paques, în Lou Cassaire, No. 117, 27 Mars 1864, p. 515

[16] Doherty, Hugh, Organic Philosophy or man’s true place in nature, Vol. V – Organic Method, London 1878, pp. 291, 292

[17] Talbot, David N., The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013, p. 38

[18] Krishna, Bal, Hindu Philosofers on Evolution, Bombay 1934, p. 124

[19] Leviton, Richard, The Nine Faces of Lucifer, Lord of Light, Hampton Roads 2004 p. 16

[20] Roberts, Tyson R., Manifestations of the Gajasimha of Suryavarman, Oregon 2003, pp. 171, 172