Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman (I)

Plute pe Bistriţa – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

tratată în limba română de J. cav. de Cuparenco.

Ca izvoare au fost întrebuinţate, afară de materialul mai vechi şi cel nou, existent în arhiva direcţiunii bunurilor fondului religionar gr.-or. din Cernăuţi, încă următoarele opuri şi tratate:

Raportul asupra activităţii ministe­rului de agricultură, în periodul de la 1 Januar 1869 până la 30. Junie 1874 (Viena, 1874). De asemenea, de la 1 Julie 1874 până la 30 Junie 1875 (Viena, 1875); de la 1 Junie 1875 până la 31 Decemvrie 1876 (Viena, 1877); de la 1 Januar 1877 până la 31 Decemvrie 1880 (Viena, 1881); de la 1 Januar l881 până la 31 Decemvrie 1886 (Viena, 1888); de la 1 Januar 1887 până la 31 Decemvrie 1893 (Viena, 1895).

Raportul asupra excursiunii făcute de societatea silvică austriacă în Bucovina, şi adunării a 42 ambulante ţinute de aceeaşi societate la Cernăuţi. Redigeat de Adolf cav. de Guttenberg –Viena, 1897.

Ficker, Dr. A., Una sută ani (1775-1875) – Viena, 1875.

Raportul principal al camerei de comerţ şi industrie pentru ducatul Buco­vina, pe lângă un tablou topografic statistic al districtului acestei camere, cu finea anului 1861 – Cernăuţi, 1862.

Anuarul administraţiei bunurilor sta­tului şi fondului. Redigeat de Ludovic Dimitz,   Tom. II, Viena. 1897.

Kunz Ignatz, Silvicultura şi vânatul din pădurile statului şi fondului din Galiţia, 2 Tomuri, Lemberg, 1845.

Manualul de instrucţiune pentru cur­sul de pădurari din regiunea direcţiunii bunurilor fondului religionar gr.-or. din Bucovina la Cernăuţi – Cernăuţi, 1894.

Comunicări statistice, Anul III, Viena, 1864.

Silvicultura Austriei 1848-1888, scriere comemorativă, dedicată de socie­tatea silvică austriacă din Viena în me­moria festivităţii jubilare de 40 ani de domnie a Majestăţii Sale imperial-regale apostolice, Împăratului Francisc Iosif I. Redigeată de Ludovic Dimitz – Viena, 1890.

Schindler Carol, Pădurile bunurilor statului şi fondului, administrate de ministeriul de agricultură – Viena, 1885 şi 1889.

Anuarul statistic al ministeriului de agricultură pentru anul 1895, Broşura III – Viena, 1896.

Administraţia şi economia în pădurile fondului religionar gr.-or. din Bucovina, scrisă de un specialist (Ludovic Dimitz), pe baza unei schiţe generale culturale a ţării, cu ajutorul de data oficiale – Viena, 1897.

Wickenhauser, Francisc Adolf, Bochotin sau istoria oraşului Cernăuţi şi a împrejurimii sale – Viena, 1874; Co­loniile germane în Bucovina – Cernăuţi, 1887; Istoria episcopiei Rădăuţi şi a mănăstirii Schit – Cernăuţi, 1890 şi 1891; Primele plutării pe Bistriţa aurie în Bucovina, în Raportul asupra adunării 5 generale a secţiunii silvice a societăţii de cultura ţării din ducatul Bucovina – Cernăuţi, 1886.

Wiglitzky, Dr. Hubert, Meseria, in­dustria, comerţul şi comunicaţia în Bu­covina, în Monarchia austro-ungară în scriere şi vederi (întrebuinţată în manu­script).

Dl consilier silvic superior, August Böhn, administratorul silvic şi domenial Francisc Czech, inspectorul silvic al ţării Vincenz Eckel, administratorii silvici şi domeniali Anton Dagonfsky, Vasile Halip, Leo Jirku şi măiestrii silvici August Lugert şi Josif Opletal au sprijinit autorul, prin eliberarea de diverse date, hărţi, proiecte şi fotografii.

Datele din capitolul VII sunt elibe­rate de industriaşul mare, dl Louis Ortlieb, precum şi de dl plenipotenţiar al societăţii pe acţiuni de câştigarea şi fasona­rea lemnului, mai înainte P. şi C. Goetz şi Comp., firma I. Greiner, I. Hecht şi Baronul Kapri, societatea pe acţiuni de industrie lemnoasă Leopold de Popper, societatea pe acţiuni de distilarea lemnului „Kassza”, A. Löwy şi I. Werth şi Comp.

Binevoiască numiţii domni, precum şi firmele mai sus amintite, a primi, pentru amabilul concurs, pe care l-au oferit acestei scrieri, mulţumita cea mai călduroasă.

Plute pe Bistriţa, la Dorna (Arini)

I). Introducere.

Numele „ţara fagilor”, care, pro­babil, la început suna, după un idiom slav, „Bochotin”, mai pe urmă „Bucovina”, se află deja în documentele secolului al XV; numirea „Bucovina”, în înţelesul „pădure de fagi”, provine (mai ales în descrierile de frontieră) şi mai înainte.

În primele ei conturi iese ţara aceasta din negura trecutului la lumină pe la mijlocul primului mileniu înainte de Christos, căci Herodot scrie că Agatârşii, care locuiau aici, de-a lungul Prutului, erau limitrofi cu Sciţii.

Numeroasele valuri ale puternicilor migraţiuni, care au trecut şi peste terito­riile aceste, s-au dezlănţuit asupra lor în răstimpuri mai mult sau mai puţin dese, repetându-se până târziu, în secolul al XVIII-lea. Puţine numai şi scurte au fost perioadele în care aceste regiuni, agitate de atâtea catastrofe istorice, s-au putut dezvolta într-un mod mai liniştit. Numai din când în când putu prinde rădăcini o cultură mai primitivă, înfiinţându-se colonii de o durată ceva mai trainică.

Astfel i-a rămas ţării conservată, în măsură abundentă, şi pădurea, mai ales în părţile apusene şi mijlocii, pe care statele vechi, înaintate în cultură, o exterminau de obicei prea din cale-afară.

Ocuparea Bucovinei, prin Austria, a fost condiţionată numai de motive de uti­litate, mai ales însă de necesitatea de a stabili o legătură între Transilvania şi Galiţia, dobândită în urma primei împăr­ţiri a Poloniei.

Impulsul în acest sens îl dăduse îm­păratul Iosif II, în anul 1773, cu ocaziunea unei călătorii prin Transilvania şi Banat. Urma, peste puţin timp, şi fapta. Cu ocaziunea încheierii păcii de la Cuciuc-Cainarge, între ruşi şi turci, se ceru Porţii otomane cedarea Bucovinei către Austria, ce se şi realiza prin Convenţiunea din 7 mai 1775.

Pe timpul acela se numea „Bucovina” mai ales districtul păduros, situat între râurile Prut şi Siret. Acest nume a trecut apoi asupra întregului teritoriu al noii proprietăţi, anexată ţărilor ereditare aus­triece.

În agitata istorie a acestui teritoriu, schimbarea făcută, prin casa domnitoare, constituie inaugurarea unei perioade de tranziţie, şi anume începutul unei transformări satisfăcătoare a referinţelor din ţară; se-nţelege, şi în privinţa silviculturii începu a se deschide calea spre progres, de multe ori, nu-i vorbă, abia după experienţe triste – lucru ce nu te miră, dacă consideri toate circumstanţele – iar pe multe terenuri numai foarte încet şi prin un şir de mai multe decenii, mai mult platonic, decât prin faptă.

Referinţele de tot destrăbălate, pe care le atlase administraţiunea austriacă, reclamau, în mai multe privinţe, o acţiune energică.

Cu ocaziunea regulării referinţelor clerului gr.-or., s-a creat, în urma auto­grafului împăratului Iosif II, din 29 Iunie 1781, Fondul religionar gr.-or., după ce însuşi episcopul de pe atunci din Ră­dăuţi, Dositei Cherescul, exprimase deja, la o ocaziune precedentă, dorinţa de a fi, dacă se poate, degajat de administrarea bunurilor sale, în schimbul unei dotaţiuni corespunzătoare, spre a se putea dedica cu totul obligaţiunilor sale păstoreşti. Menţionatul autograf decretă că „bunurile şi fondurile mănăstirilor bucovinene să treacă toate în administraţiunea statului: cele însă ce aparţin preoţilor străini, care nu locuiesc în ţară, dă li se ia cu totul, iar din întregul fond astfel format să se susţină tot clerul gr.-or. şi să se creeze cel puţin o şcoală, fie la Suceava sau în Cernăuţi; excedentele eventuale însă să rămână rezervate pentru alte întrebuinţări folositoare”.

Fondul religionar se compune deci din moşiile odinioară mănăstireşti ale Bucovinei. Afară de aceste i s-au mai anexat moşiile mensale episcopeşti de odinioară, care au fost cedate deja mai înainte Curţii. La acestea se mai adăogaseră moşiile din Bucovina ale mănăstirii galiţiene Schit, desfiinţată în urma prea înaltei deciziuni din 11 Iunie 1785, şi, în fine, acele venituri din moşiile dependente, pe care le aveau mănăstirile din Bucovina în Moldova.

„Ordonanţa cu privire la regu­larea instituţiunilor monastireşti şi şcolare din Bucovina”, aşa numi­tul regulativ ecleziastic, emis de acelaşi monarh, la 29 Aprilie 1786, zice, relativ la fondul religionar: „Suveranul e patronul fondului religionar; admini­strarea, conservarea şi întrebuinţarea lui pentru cler şi instituţiunile şcolare, care este singura lui menire, sunt dependente numai de dispoziţiunile sale”.

Fie-ne permis a menţiona, spre completare, încă şi deciziunea din 10 Decemvrie 1869, ca cea mai recentă cu privire la chestiunea aceasta, emisă deja sub domnia Majestăţii Sale Francisc Josif I, care sună: „Este voinţa Mea ca patronagiul rezervat suveranului ţării, de strămoşul Meu, răposatul împărat Iosif II, asupra fondului religionar gr.-or. al Bucovinei, menit de Dânsul pentru trebuinţele şcolare şi cultul gr.-or., precum şi principiul ca, pe lângă observarea exactă de a îndeplini scopurile destinaţiunii acestui fond, admi­nistrarea, conservarea şi întrebuinţarea lui au a depinde numai de dispoziţiunile suveranului ţării, vor fi în vigoare şi de acum înainte”.

Averea fondului religionar se poate taxa, în momentul de faţă, cu rotund 10 milioane avere mobilă şi aproximativ 20 milioane imobilă, afară de o mulţime foarte considerabilă de edificii, care nu-s cuprinse în aceste din urmă.

Pe timpul ocupării, erau, în partea meridională a Bucovinei, şi anume în di­strictul Câmpulung, suprafeţe destul de însemnate proprietatea suveranului ţării. Afară de aceasta s-a cumpărat, în acea perioadă, de către guvernul statului, domeniul Zucica. Din aceste, precum şi din supra­feţe mai mici, situate aproape de Franzthal, pentru care, cu ocaziunea delimitării moşiilor boiereşti, făcută la 1782, nu s-a anunţat nici un proprietar, s-a format în Bucovina proprietatea statului.

Cu regularea afacerilor bisericii gr.-or. şi cu înfiinţarea fondului religionar, precum şi în multe alte privinţe, îşi câşti­gase, după o luptă în contra multor obsta­cole mari, merite majorul-general, baronul de Enzenberg, care, după ocuparea Buco­vinei, a fost însărcinat cu administrarea militară.

Enzenberg pare a fi fost primul care s-a folosit de organe silvice, precum se şi vede aceasta din raportul lui, datat 26 Ianuar 1783, ataşând, spre finea anului 1782, doi forestieri, ca organe de supraveghere la tăierea lemnului de construcţii, îndrumată de administraţiunea ţării în urma ordinelor primite, ca măsură pentru aşezarea coloniştilor germani.

Peste scurt timp, se făcură, în această pri­vinţă, alţi paşi spre bine.

Încă în anul 1785, se introduse în Bu­covina un regulament silvic, care exista în Galiţia din anul 1782. Spre aplicarea lui, fură angajaţi încă, în acelaşi an, câte un forestier, cu sediul în Iacobeni, unde, pe atunci, se crease, de scurt timp, o exploa­tare de mine, şi Câmpulung, apoi câte un pădurar pentru Putna şi Dorna. În anul 1786, urmă denumirea unul forestier superior, cu sediul în Cuciurmare, căruia îi erau încredinţate toate pădurile fondului, afară de cele de pe domeniul Rădăuţi, arendat statului, care însă, la anul 1794, fu strămutat la Cernăuţi, angajându-se totodată, din străinătate, noi agenţi silvici.

Din partea oficiilor superioare ale or­ganismului administrativ, organism care se dezvoltă în timp relativ scurt din ce în ce mai mult, se trimiseră apoi organelor subordonate diferite regulamente, care tratau, într-un mod corespunzător timpului, mai detailat chestiuni silvice de natură tehnică, precum tăieri, curăţiri, paza tuturor re-împopulărilor artificiale din parchete etc.

Astfel e regulamentul din 11 Mai 1798, Nrul 1793, cu „punctele lui de procedeu”, adresat de cătră inspectorul silvic superior al administraţiunii regale din Galiţia de Est către forestierul supe­rior cameral din Kuti, care era însărcinat cu inspecţiunea pădurilor din Bucovina, apoi e instrucţiunea, confirmată cu decretul camerei domeniale a curţii din 18 Ianuar 1810, Nrul 2279, o instrucţiune destinată pentru forestierii superiori, cărora le era, pe acel timp, încredinţat controlul mai multor ocoale, care, ca atare, e bazată pe regulamentele speciale, emise pentru unele ocoale, sau pe cele generale.

Legate prin organismul administrativ, pentru timp îndelungat, cu administraţia pădurilor fondului şi statului din Galiţia, făcură şi pădurile din Bucovina progrese foarte mari, care se iviră, aşa-zicând, surprinzător de timpuriu. Aceste sunt merite adevărate, care, în ceea ce priveşte amena­jarea şi, în legătură cu aceasta, ridicarea în plan, sunt a se atribui acelei admini­straţiuni sau, mai bine zis, administrato­rului bunurilor statului, consilierului aulic de Kortum şi ajutoarelor sale.

Instrucţiuni speciale, emise în anii 1792 şi 1805, garantară un procedeu unitar. Având pururea în vedere, în prima linie, momentele economice, efectul binefăcător al acelor prescripţiuni de exploatare, n-ar fi întârziat a se arăta în ambele provincii, dacă trista situaţiune politică, lipsa unul personal de administrare, care, pe acel timp, era cu atât mai greu de recrutat, şi, în fine, lipsa de debuşeuri pentru produsele silvice în ţările adesea îmbelşugate cu păduri n-ar fi format tot atâtea obstacole mari.

Deja, în partea primă a acestei scrieri, dedicată agriculturii, s-a amintit introdu­cerea (1786) a relaţiunii de sudit. În acelaşi an, au fost încheiate, cu supuşii, aşa-numitele convenţiuni silvice, cu scop de a regula, in pădurile statului şi fondului, cel puţin întru câtva utilizarea produselor silvice, care se făcea, până atunci, într-un mod absolut neregulat. Ele au fost de mai multe ori reînnoite. Pe baza acestora, îi era permis fiecărui supus a-şi procura, din pudurile statului şi fondului, lemn de construcţii şi de lucru, precum şi uscături. Supuşii aveau să plătească, în schimb, 1 florin, până la 1 florin 15 cruceri v. vienezi, în caz, dacă dispunea de cai, şi 30 cruceri, dacă ducea lemnul cu braţele. Aceasta s-a fost fixat, mai pe urmă, în toate pădurile slutului. Şi alţi proprietari de păduri, din aşa-numitul district al Câmpulungului rusesc, din valea Moldovei şi a Moldoviţei, încheiaseră astfel de convenţiuni silvice.

Cu scopul de a mai scoate încă oare­şicare venit din păduri şi spre a oferi populaţiunii ocaziune de câştig, s-au creat, în anul 1808, la Carlsberg şi Furstenthal, precum şi în alte locuri, fabrici de sticlărie, pentru care pădurile aveau să dea lemnul de foc. Acest ram de industrie a izbutit să se menţină până în timpul cel mai nou; pe la anul 1890, însă, a trebuit inevitabil abandonat, de­venind, în urma împrejurărilor schimbate, cu totul pasiv, şi anume, pe de o parte, din cauza concurenţei mari cu sticla de Boemia şi cu cea din alte locuri, iar pe de altă parte, fiindcă, din cauza războiului vamal cu România, s-a pierdut un debuşeu foarte însemnat.

Cu începutul secolului, se inaugura fabricarea potasei. În anul 1884, existau 9 stabilimente de aceste. Acest ram de producţiune aduse, mai târziu, ve­nituri crescânde şi foarte considerabile.

Şi industria cu marfă din lemn despicat (draniţe) începu a prinde ră­dăcini în pădure.

E uşor de înţeles că, prin atari mo­duri de utilizare, au fost pădurile din Bu­covina foarte mult deteriorate, cu toate că unele intenţiuni şi impulsiuni erau bune. Modul acesta de utilizare forma însă singura posibilitate de a scoate un oareşicare venit din întinsele păduri ale proprietăţii, deoarece lipseau alte debuşeuri şi instalaţiuni pentru scoaterea lemnului.

Nu se poate însă, precum ne spune un raport, datat 11 Iulie 1815, al administraţiunii camerale din Câmpulung, nega că „încă din timpurile cele mai antice cherestegii turceşti lăsau să li se aducă, pe Bistriţă şi pe Siret, lemn de construcţiune la Galaţi şi Chilia”. Iar în anul 1816 şi 1820 încercă rezolutul şi dârzul măiestru-dulgher, Michail Steier, de a duce în plute lemn de construcţiune, de pe însuşi teritoriul Bistriţei aurii, spre Marea Neagră. În anul prim indicat ajunse însă, reţinut prin formali­tăţi, prea târziu la târgul de lemne în Galaţi, iar o altă încercare nu-i succese, din causa referinţelor nesigure din Mol­dova. Paşa din Brăila anume îi confiscă lui Steier plutele aduse, fără să-i ofere vreo despăgubire.

Abia în anul 1843 succese o altă încercare, făcută de către mandatarul-cameral Petru Strohmeyer din Vatra-Dornei[1]. Condus de Steier, întreprinse el plutăritul pe seama statului. Plutării noi întreprinse Strohmeyer în anii 1845 şi 1846. Acest funcţionar, tot atât de rezolut ca versat şi conştiincios, care, ce-i drept, n-avea a lupta cu împrejurări atât de defavorabile ca Steier, contribui în mod esenţial la crearea temeliilor pentru un negoţ cu lemn de construcţiune, pentru care a primit preţuri, pentru acel timp, relativ destul de convenabile, dând însă astfel mână de ajutor şi negoţului cu lemn de lucru din Bucovina.

Pe la mijlocul anilor ’40, se mărginea acest ram de comerţ la amintitele prime încercări mai mari de plutărit, care se făceau dintr-un teritoriu relativ mic al colţului sud-vestic al ţării (pe Bistriţa), precum şi la plutăritul pe Ceremuş, care se făcu posibil după regularea acestuia, executată de la 1790-1812; apoi, la vânzarea de lemn despicat, care se putea desface, ca şi lemnul de foc, în şesurile părţilor răsăritene ale ţării, unde erau mai puţine păduri.

Partea principală din vastele teritorii păduroase era însă mai ales acolo unde acestea pătrund mai adânc în munte, cu desăvârşire moartă şi nedeschisă.

S-a amintit deja, în partea primă a acestei scrieri, relativă la agricultură, că populaţiunea, care, pe timpul ocupării, număra cel mult 75.000 locuitori, crescu, până la anul 1846, la 370.000 suflete şi deveni, prin urmare, aproape de cinci ori mai mare.

Do asemenea, a fost menţionată acolo înfiinţarea hărţii cadastrale şi re­gularea impozitului funciar, exoperate pană la acea epocă.

Ceremuş, Plute pe Ceremuş – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Iată icoana împrejurărilor, la înce­putul acelui period, a cărui descriere mai detailată, relativă la referinţele silviculturii, se va face pe paginile următoare. Deoarece însă numai rar când străbate, în afară, vreo ştire despre ţara noastră, si­tuată în extremul orient al monarhiei, credem, că va fi în interesul completării tabloului, dacă vom descrie momentele mai însemnate, privitoare la silvicultură.

[1] Părerea cancelarului de consulat Adam Sievert asupra comerţului cu produse silvice din Bucovina, redigeată Viena, 1 Februarie 1844. În concordanţă cu Primul plutărit pe Bistriţa aurie, de Wickenhauser.