Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Bahrineşti

BAHRINEŞTI. În 26 mai 1670, fostul vistiernic Neculai şi marele pitar Dumitraşco se înţelegeau să stăpânească frăţeşte satul Bahrineşti, „fiindu acel sat a Grămoae”.

În 31 mai 1695, „Anastasia, domniţa doamnei Dafina”, nepoata lui Ionaşco Jora şi fata Dafinei şi a lui Dumitru Buhuş, dăruia mănăstirii Cetăţuia jumătate de sat Bahrineşti, „care sat l-a fost cumpărat Nicolae visternicul şi jupâneasa sa, Alecsandra, de la Grama cămăraşul”. Anastasia, care se va căsători cu Gheorghe Duca Vodă, îşi numea mama „doamna Dafina”, pentru că Dafina, în cea de-a treia căsătorie, fusese doamna lui Istrati Dabija Vodă.

Cealaltă jumătate de sat aparţinea mamei lui Stroici spătar, care, aşa cum rezultă din uricul din 16 iunie 1705, obţinut de Stroici, i l-a lăsat mama lui cu limbă de moarte, „precum mărturisi şi preotul Fădor, cari au fost duhovnic mamei lui Stroici”.

În 16 ianuarie 1708, Sanda cluceroia şi feciorii ei, Ursul postelnic, Gheorghiea postelnic, Antiohie medelnicer şi Gavriluţă, vindeau egumenului mănăstirii Putna, Calistru, pentru 150 lei, partea de sat Bahrineşti pe care o stăpânise Stroici, „fiindu-ne nouă danie de mătuşa noastră, de Cărstăna, fata Gramăi, giupâneasa lui Statie, ce au fost vistiernic, pentru multe datorii ce am plătit şi noi a mătuşei noastre, a Slătioea”. Există, tot de atunci, şi o „ţidulă de însemnare, pentru răzeşii ce şi-au vândut părţile din Bahrineşti lui Orăş Hatman” [1].

În 7 ianuarie 1709, Nicolae Mavrocordat Vodă întăreşte un hrisov „privitor la cumpărarea moşiei Bahrineşti”, un al doilea hrisov, din 17 iulie 1710, de la acelaşi domnitor, întărind „lui Calistru, episcopul de Rădăuţi, stăpânirea asupra satului Rădăuţi”[2].

1710, iulie 17:„Carte domnească de la Nicolae Alexandru voievod, dată lui Calistru, Episcopul de Rădăuţi, de stăpânit satul Bahrineşti” [3].

1732, iulie 5: „Carte domnească de la Grigorie Ghica voievod, dată lui Antonie mitropolit, de stăpânit jumătate sat Bahrineşti”[4].

1740, ianuarie 13: „Carte domnească de la Grigorii Ghica voievod, dată egumenului şi a tot Soborul de la sfânta mănăstire Putna, să fie tari şi puternici a apăra moşia Climăuţii, despre oamenii din Bahrineşti”[5].

În 2 august 1741, Gheorghe Perjul, fraţii săi şi vara lui, Paraschiva, obţineau uric de la Grigori Ghica Vodă pentru „moşiile ce zisă că au di pe părinţii lor” în Bahrineşti. În 1742, când s-au împărţit moşiile lui Miron Costin între feciorii lui, partea lui din Bahrineşti a revenit lui Ion Costin.

1756, mai 28: „Carte domnească de la Constantin Mihail Cehan Racoviţă voievod, dată lui Calistru egumen şi soborului de la mănăstirea Putna, de stăpânit jumătate sat Bahrineşti”, uricul fiind necesar pentru că „mânăstirea Cetăţuii (din Iaşi – n. n.) cu judecată au luat-o de la Putna şi o stăpâneşte Cetăţue”[6].

În 25 iulie 1761, Lupul Stroici obţinea uric pentru jumătate din satul Bahrineşti, care era „driaptă ocină şi moşie a lui de baştină”, plângându-se că foştii lui iobagi, care plantaseră livezi la Bahrineşti, dar s-au răzleţit pe alte moşii, veneau la vreme de toamnă şi culegeau fructele.

Recensământul lui Rumeanţev[7], din 1772-1773, înregistrează la Bahrineşti, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „20 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, 3 femei sărace, 3 argaţi ai lui Lupul Stroici şi 12 birnici.

Recensământul din 1775 al generalului von Spleny, înregistrează satul Bahrineşti, din Ocolul Berhometelor, cu 3 popi şi 22 ţărani, iar „Topografia” lui Werenka, pentru 1774, menţionează 20 familii, sporite la 63, până în 1784.

Prima biserică „modestă din lemn”[8] a fost adusă la Bahrineşti, în anul 1777, de la Vicovu de Jos, de către episcopul Dositei Herescu.

„O scrisoare a lui Ioasaf, egumenul mânăstirii Putna, din 8 decembrie 1778, adresată generalului Enzenberg, cu privire la zisa oamenilor din Bahrineşti, că Leonteştii, o bucată din moşia Bahrineşti, ar fi proprietatea lor, însă s-ar afla sub stăpânirea mânăstirii. Pe dosul scrisorii se află răspunsul lui Enzemberg, datat din 18 decembrie 1778 (fără număr”[9].

Partea de sat a lui Lupul Stroici şi a jupânesei Aniţa a fost moştenită de fiul lor, mazilul Antohi Stroici, care, în 4 ianuarie 1779, se plângea generalului Enzenberg de împresurare din partea mănăstirii Putna.

Vecin cu târgul Siretului, cu Bainţii, Bănceştii, Muşeniţa, Văşcăuţi pe Siret, Cerepcăuţi, Volcineţ şi cu moşia Moiseni, Bahrineştii aparţineau, în 1783, în părţi egale, mănăstirii Cetăţuia şi lui Antioh Stroici. În acelaşi document sunt menţionate şi „trei movile în pădure, unde stau lingurari”, „livada lui Ungureanu şi Murguleţ”, „Movila îngrădită”, Poiana lui Velişco şi „Drumul Iancului” (Voievod). Mănăstirea Cetăţuia va arenda partea ei de sat, pe şase ani, în 9 mai 1793, lui Todori Mustaţă, apoi, din 23 iunie 1799, lui Graf Iacob Logoteti.

Antohi Stroici, care moare în ziua de 9 februarie 1814, dăruia, în aceeaşi zi, partea lui de sat Bahrineşti, în părţi egale, copiilor lui, Gheorghe, Manolachi, Petrachi, Mihalachi şi Nicolai. Gheorghe Stroici va lăsa jupânesei Elisaveta şi copiilor lor, Ioan, Maria, Zoiţa, Catarina, Maranda şi Simeon, a cincia parte din jumătate de sat Bahrineşti, în 14 mai 1832. Petrachi Stroici va vinde partea lui de sat, în 10 noiembrie 1834, lui Ioan Vasilco, pentru 1.320 guldeni.

Parohia din Bahrineşti sau Cetăţuia există din 8 decembrie 1870. În 1876, patroni ai bisericii din Bahrineşti, cu 972 enoriaşi, erau Ioann von MUSTAZZA şi Christofor von JAKUBOWICZ, iar paroh era Georgie MIRONOVICI. În 1907, când patroni ai bisericii erau obştea din Volcineţ şi Johann HERMANN, paroh era Ştefan CEPIŞCA, născut în 1870, preot din 1898, paroh din 1905, iar cantor era, din 1884, Ismail SIRETEAN, născut în 1861.

O şcoală cu două clase activa, în Bahrineşti, din 1884[10].

În 1890, satul Bahrineşti avea 1.100 locuitori, fruntaşii obştii fiind primarul Ioan Tofan, preotul Ştefan Selenschi, învăţătorul Alexandru Dunic şi cantorul bisericesc Ismail Siretean.

Numele familiilor ţărăneşti, adunate în vatra Bahrineştilor, în vremurile începuturilor, sunt păstrate de toponimica părţilor de sat: Corneni, Dăscăleni, Hurjuia, Lăzăreni, Tofaneni, Ungureni şi Văleni, alte două părţi de sat purtând nume arbitrare, Fundătura şi Şirlivăţ.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Bahrineştii, comună rurală, districtul Siret, aşezata la obârşia pârâulul Volcineţ, la Est de comuna Fântâna Albă şi la Nord de Băinţi (Baineţ – n. n.). Suprafaţa 12,30 km p.; po­pulaţia: 1.105 locuitori, români de religie gr. or. Este străbătută de o pre­lungire a drumului districtual Siret – Fântâna Albă, ce trece prin apropiere; marginea sa din­spre Est este tăiată de linia fe­rată Hliboca – Suceava. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sf. Treime”. Această comună este po­menită, pentru prima oară, în anul 1458. La 1773, o ju­mătate aparţinea mănăstirii Cetăţuia din Iaşi, iar cea1altă mazilului Antochi Stroici. La 1780, a fost unită cu comuna Băinţi. Populaţia, formată din lo­cuitori originari, peste care au venit colonişti din Transil­vania, se ocupă cu agricul­tura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.115 hectare pământ arabil, 109 hectare fânaţe, 20 hectare grădini, 240 hectare izlaz, 136 hectare pădure. Se găsesc 94 cai, 421 vite cornute, 400 de oi, 330 porci şi 47 stupi. Bahrineştii, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 7,97 km p.; popu­laţia: 36 locuitori români, izra­eliţi, poloni şi germani”[11].

1912: „Comuna (să zicem!) românească Volcineţ e patron, în trei parohii (Volcineţ, Bahrineşti şi Baineţ), toate 3 în protopresbiteratul Vicovelor” [12]. Învăţător era Octavian Paulovici, care cumpăra câteva exemplare ale „Calendarului Naţional”, dar nu ca „să le vândă şi să aibă ceva câştig, ci foloseşte şi vinderea calendarelor în scop educativ: învaţă pe copii a câştiga şi ei ceva, a înţelege de mici că negoţul e brăţară de aur”[13].

1940: „Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”: Prepeliţă Gheorghe, cojocar, domiciliat în Bahrineşti; Broască Mihai, fierar, domiciliat în Bahrineşti; Ionuţă Ştefan, rotar, domiciliat în Bahrineşti; Grün Iacob, tâmplar, domiciliat în Bahrineşti; Toma Albert, cizmar, domiciliat în Bahrineşti” (Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208).

[1] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 224

[2] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 92

[3] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 224

[4] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 224

[5] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 173

[6] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 224

[7] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 338

[8]Pacurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, ediţia a II-a, Bucureşti 1994, p. 454

[9] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 100

[10] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1876 p. 66, 1907 p. 163

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 6

[12] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii,  în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9

[13] Libertatea, Nr. 53, Anul XI, Orăştie 13/26 decembrie 1912, p. 5

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Bădeuţi

BĂDEUŢI. Sat vechi, cu mult anterior Descălecatului (în greaca veche, numele satului ar însemna „Înţelepţii”, iar în tătară, de unde probabil vine şi numele satului, „bad” înseamnă „rău”), Bădeuţii fac parte, probabil, dintre enigmaticele „sate ale lui Radomir”, menţionate în uricul din 18 noiembrie 1393, ipoteza fiind susţinută şi de statutul ulterior, de centru al ocolului domnesc al Bădeuţilor, pe care îl va avea, de-a lungul timpului, acest sat, a cărui curte domnească este atestată documentar, în 15 martie 1490, când printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 31-a biserică, la Bădeuţi, cu popă”.

În 1481 (1487), a fost durată biserica lui Ştefan cel Mare de la Bădeuţi, spulberată de artileria rusească în 1917. „Biserica de la Bădeuţi fusese ridicată de Ştefan în amintirea înfrângerii lui Basarab Voevod cel Tânăr, Ţepeluş”[1]. „Conservatorul Klauser și reverendul Tomini au trimis un raport detaliat Comisiei Centrale despre biserica din Bădeuţi, situată pe valea râului Suceava, pe un deal de pe malul drept al Suceviţei, care se varsă în râul sus numit, nu departe de această biserică parohială, care a păstrat un caracter vechi. Fondarea sa datează din 1487, după cum scrie pe o inscripție din stânga, deasupra ușii bisericii. Pe de altă parte, anul 1481 este cel adoptat. Biserica, a cărei figură o ilustrează dispunerea sa, are o lungime de 24 m, şi  9,05 m lățime. Este construită în formă de cruce, pavată cu dale de piatră, are ferestre mici și arcuite, cu pereți de piatră. Iconostasul este, în înălțime și lățime, până la pereții care ajung între altar și naos. Biserica a fost bogat pictată, atât în ​​interior, cât și pe pereții exteriori, până în 1790. Cu toate acestea, atunci când au fost necesare unele reparații de construcții, la acea vreme, totul a fost văruit. Biserica avea patru turnuri, la acel moment, dar trei dintre ele au fost eliminate, şi doar cel mare a rămas, dar modificat într-o mansardă foarte nepotrivită. Din păcate, de-a lungul timpului și prin neînțelegere umană, construcția a fost grav deteriorată, dar este de sperat că existența sa va fi asigurată în continuare, printr-o restaurare adecvată. În 1887, a venit timpul să refacem, treptat, frescele acoperite cu var; frescele altarului au rămas destul de clare, mai puțin pe bolta de acolo. Imaginile sunt grupate în trei rânduri, între primul și al doilea rând existând o panglică modelată, iar în rândul de jos, opt figuri înfățișează pe sfinții părinți; în al doilea rând sunt reprezentate sacramentul și spălarea picioarelor, iar în al treilea, heruvimii. În naos (detașamentul bărbaților sfinţi, de asemenea în imagini încă bine păstrate.) La intrarea dinspre vest, vedem imaginea ctitorului, Ștefan cel Mare, cu familia, care ține imaginea bisericii în mâinile sale, înmânând-o Sfântului Procopiu, răstignirea, Hristos înaintea marelui preot, coborârea de pe cruce, în seria despre moartea Mariei, despre transfigurarea lui Hristos; unele reprezentări nu mai sunt determinabile (la sud), decât vag imaginile sfintilor mucenici, a Maicii Domnului cu Pruncul, purtarea în mormânt etc. În diviziunea femeilor, picturile de perete sunt, de asemenea, foarte bine păstrate, existând acelaşi aranjament în trei rânduri. Cele mai multe imagini se referă la Sfântul Procopius. La exterior, imaginile sunt distruse iremediabil de calcar“[2].

1538: „De domnia lui Ştefan vodă ce l-au poreclit Lăcustă, 7047 (1538), septembrie. Prădând şi stropşind Ţara Moldovei împăratul Suleiman, şi fiind ţara bejenită spre munţi, strânsu-s-au vlădicii şi boierii ţării, la sat la Badeuţi, de s-au sfătuit cu toţii ce vor face de acea nevoie ce le venise asupră. Mai apoi, din toate ş-au ales sfat ca să trimiţă sol la împăratul, cu mare rugăminte şi plângere, să-i ierte. Şi aşa au ales, dintru dânşii, pre Trifan Ciolpan, de l-au trimis sol în Suceava, la împăratul, de să rugară de pace şi-şi cerură domn. De care lucru, văzând împăratul rugămintea lor, s-au milostivit şi i-au iertat şi au trimis la dânşii, cu Ciolpan, pre un ceauş mare, cu credinţă, de i-au chiemat pre toţi la împăratul, în Suceava. Cari cu mare frică au mers şi au căzut la picioarile împăratului, pre cari i-au iertat împăratul şi cu dragoste i-au primit, ca pre nişte robi ai săi. Mai apoi le-au pus domn pre Ştefan vodă, ficiorul lui Alixandru vodă, şi el s-au întors înapoi, cu multă dobândă, dimpreună cu toată oastea sa. Deci Ştefan vodă, cu vlădicii şi cu toţi boierii, au petrecut pe împăratul pănă la Dunăre şi, acolo, au întors împăratul tot pleanul şi robii, câţi s-au aflat de faţă şi birul încă le-au iertat. Şi deci au trecut Dunărea, iară Ştefan vodă s-au întors la scaunul său, la Suceava.” (URECHE, Letopiseţul…).

În 6 august 1583, ocolul domnesc al Bădeuţilor este menţionat şi într-un hrisov emis de Petru Şchiopu.

În 13 martie 1615, Ştefan Tomşa al II-lea îşi înzestrează ctitoria, mănăstirea Solca, „cu satul Bădeuţi, ţinutul Sucevii, cu morile de pe apa Sucevii, aşijdere cu patru sate, anume Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani, cu toate hotarele şi cu toate veniturile de pe aceste sate, care au fost drepte domneşti, ascultătoare de ocolul Bădeuţului. De aceea, să fie mai sus-zisele sate Bădeuţi, Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani dreaptă ocină mai sus zisei mănăstiri Solca, cu toate locurile şi toate hotarele, cu tot locul ce l-au avut, cu heleşteie şi mori, cu fânaţe şi cu toate veniturile, şi cu câmp, cu pădure, neruşiit în veci”, dania aceasta fiind întărită, în 15 aprilie 1618, şi de Radu Mihnea Vodă.

1742: Selişte pustie, în 1742, satul Bădeuţi, din Ocolul Vicovilor, avea, în 1775, împreună cu Făgeţel şi Milişăuţii de Jos, 3 popi şi doar 15 ţărani (12 familii, după Werenka), colonizările ulterioare sporind numărul locuitorilor la 54 de familii, în 1784.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[3], din 1772-1773, înregistrează la „Badiuţii”, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „18 – toată suma caselor”, însemnând 7 popi, 2 turci botezaţi, 2 nevolnici, 1 femeie săracă şi 6 birnici.

În 21 mai 1781, Hrihor Sanciuc, locuitor din Bădeuţi, trimite o jalbă Administraţiei Militare a Bucovinei, în care arată că Dumitru Hepiciu, ginerele său, mergând cu tutun de vânzare, a fost schingiuit de „Ghedeon, călugăr la mănăstirea Solca, din care cauză a murit”. Acelaşi cumplit purtător de sutană l-a bătut şi pus în fiare şi pe fratele lui Dumitru Hepiciu, când, înainte de moartea lui Dumitru, cei doi fraţi au mers la isprăvnicie, să se plângă şi să arate starea în care a ajuns victima. Sechestraţi la mănăstire şi schingiuiţi, până ce Dumitru a semnat scrisoarea de iertare pentru călugărul Ghedeon, cei doi fraţi au fost aruncaţi, după aceea, în şanţul din afara zidurilor şi lăsaţi în voia sorţii.

În 1787, câteva familii de fermieri şvabi s-au stabilit la Bădeuţi (Deutsch-Badeutz), rutenii, stabiliţi în partea de sus a satului, fiind colonizaţi încă din 1775.

În 1843, când parohia Bădeuţi număra 616 enoriaşi, altarul bisericii lui Ştefan cel Mare era slujit de preotul administrator Teodor OLINSKI. În 1876, biserica din Bădeuţi era arondată parohiei din Milişăuţi, slujită de parohul Nicolai DASZKIEWICZ şi de preotul Meleti COMOROŞAN. Cele două biserici aveau 2.672 enoriaşi. În 1907, când Bădeuţii aveau 1.036 enoriaşi ortodocşi, dar biserica ţinea de parohia din Milişăuţi, paroh era Vasile CALANCEA, născut în 1849, preot din 1882, paroh din 1898, preot cooperator fiind Casian BREABĂN, născut în 1870, preot din 1904, iar cantor, din 1890, Petru LOMUŞ, născut în 1860.

1845: Învăţământul, în limba germană, la Bădeuţi, datează din 1845, când s-a înfiinţat o şcoală cu 4 clase, căreia i s-a mai adăugat o şcoală cu două clase, în 1903[4].

În 12 iulie 1886, nişte ţărani din Bădeuţi s-au fost înţeles cu un agent din România să plece în Regat, ca să muncească, cu plată, pe nişte moşii boiereşti. Ca să obţină paşaportul, sătenii trebuiau să-şi achite dările la zi, să fie „liberi de arme” şi să plătească o taxă de timbru de 1 florin. Primarul Bădeuţilor, Gavril Cazac, a pretins consătenilor lui câte 10 florini, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu câte 5 florini de persoană şi obţinând, astfel, un venit necuvenit de 80 florini, într-o singură zi.

În 1890, satul avea 981 locuitori, doi preoţi, pe Vasile Tomiuc şi pe Georgie Pojoga, cantor bisericesc fiind Georgie Halip. Învăţător era Eugenie Siretean, iar primarul românilor şi al ruşilor era Gavriil Cazac, în vreme ce primarul şvabilor era Iacob Presser.

1902: Însoţirea raiffesiană de credit din Bădeuţi şi Milişăuţi s-a înfiinţat, cu sediul la Milişăuţi, în 21 septembrie 1902, sub preşedinţia lui Constantin Nastasi. Georgie Abager a fost primul director al însoţirii (casier, din 1903), vistiernic a fost Vasile Calancea (director, din 1903), cu Eugeniu Siretean director şi  cu Petrea Lomoş vicepreşedinte.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza, „Bădăuţul-Nemţesc, sat, districtul Rădăuţi, alipit de comuna Bădăuţul-Românesc. Suprafaţa: 9,82 km p., îm­preună cu Badăuţul-Românesc; populaţia 327 locuitori germani, de confesiune evanghelică. Are o şcoală germană. Colonie, înfiinţată de familii germane, venite la anul 1787, pe teritoriul comunei româneşti Bădăuţi. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea de vite, mai ales cai de rasă. Se găsesc 67 cai, 171 vite cornute, 58 porci. Bădăuţul-Nemţesc, moşie, atenenţă a moşiei cu admimistraţie particulară Hardeggthal, districtul Rădăuţi. Bădăuţul-Românesc, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată la con­fluenţa Suceviţei cu Suceava, între comunele Satul-Mare şi Milişăuţ. Suprafaţa: 9,82 km p., îm­preună cu Bădăuţul-Nemţesc; populaţia: 891 locuitori români, de religie gr. or. E legată cu oraşul Rădăuţi şi cu Burla, printr-un drum districtual, din care se bifurcă la vadul numit Vadul Vlădicăi (peste Suceviţa), apucând fiecare ra­mură către una din cele 2 lo­calităţi arătate; prin drumuri de ţară comunică cu Satul-Mare şi, mai de-a dreptul, cu Burla. Are o şcoală populară cu 2 clase; şi ţine de biserica pa­rohială din Milişăuţ. Aci se găseşte o biserică veche, zidită, la anul 1481, în care se păstrează portretul lui Ştefan cel Mare. În anul 1538, s-a ţinut în această localitate o adunare a boierilor, care au ales domn pe Ştefan Lăcustă. Teritoriul aceslei comune a fost dăruit, de către Domnul Moldovei, Ştefan Tomşa, prin hrisoavele din 13 martie 1615 şi 20 februarie 1625, mănăstirii Solca, în posesia căreia se găsea şi la 1776, când a fost unită cu moşiile Iasicel şi Slo­bozia. La 1780, a fost anexată la Milişăuţ. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Această comună, împreună cu Bădăuţul-Nemţesc, posedă 739 hectare pământ arabil, 33 hectare fânaţe, 8 hectare grădini, 70 hectare izlaz. Se găsesc 106 cai, 305 vite cornute, 172 oi, 223 porci, 22 stupi”[5].

În primăvara anului 1904, când Nicolae Iorga trece prin Bădeuţi, satul este „românesc şi rusesc; Bădăuţenii din vale sunt „Moldoveni”, iar Ruşi, vecinii lor de pe deal; de altfel, fac, la un loc, un singur sat, şi căsătoriile nu ştiu graniţa de limbă, fiindcă nici Rutenii nu sunt „uniţi”, ci adevăraţi ortodocşi, cari vin la biserica lui Ştefan cel Mare. Mulţi ştiu amândouă graiurile. Hotărăşte, însă, acela dintre soţi care e obişnuit a hotărî în toate. O Ruscă, măritată cu un  Român, pe care o găsesc în curtea bisericii, nu ştie să spună copilului ei, în româneşte, decât „măi Ioane”. Un sătean, pe care-l văd în curtea ţintirimului, se laudă însă că, deşi ţine şi el o Ruscă, copiii lui, care cunosc amândouă limbile, sunt „Moldoveni” şi vorbesc, „pe rumânic”, „moldoveneşte”.

De la sătenii ce s-au strâns, acolo, în curte, unde aştept să mi se deschidă biserica, aflu lucruri folositoare şi adevărate. Bătrânii nu-şi mai aduc aminte să fi fost, altădată, mai mulţi Români şi mai puţini Ruşi laolaltă, ci tot aşa, un neam în deal, altul în vale, smulgându-şi necontenit câte ceva prin nunţile amestecate, crescându-se Ruşi româneşte şi Români ruseşte. E cineva de limba pe care o ştie mai bine, şi cât temei se poate pune pe statistică arată faptul că judecata, în această privinţă, o are aici vornicul (primarul), care poate fi Rus, şi un Evreu. „Uite, domnule – zicea unul –, fratele meu, frate adevărat, de un tată şi de o mamă; el a răspuns ruseşte şi eu moldoveneşte. Aşa s-a întâmplat. Şi pe mine m-a trecut Moldovean, şi pe dânsul Rus”…

Pe din afară, biserica se arată foarte frumos, în legătura contraforturilor sure, cu muchile acoperişului de şindrilă neagră, veche, în zbucnirea supţiratecului turn cu ocniţe frumoase, care păstrează, chiar supt streaşină, unde se oploşesc ciorile, trei rânduri de discuri smălţuite, albastre şi galbene…

La intrarea satului, s-a încins hora, care fâlfâie, de departe, albă, în mişcări line, întipărite de o armonie simplă. Lăutarii zbârnâie din cobze şi scripce, şi strigătele căpeteniei jocului se aud până la mine. Şi bărbaţii şi femeile sunt foarte frumoşi: care e Român şi care e Rus nu se prea poate deosebi în unitatea costumelor, împrumutate de la Români, şi multe căsătorii amestecate se vor fi punând la cale în asemenea prilejuri de hore ale Paştilor luminoasă”[6].

„Oamenii cu inimă pentru popor, văzând destrăbălarea ce-o aduce beţia asupra ţăranilor Bădeuţeni, au căutat ca pentru satul acesta să se dea numai o concesie (pentru deschiderea unei singure crâşme)… Şi, la licitaţie, s-a dat crâşma în arândă, la sfatul preotului Velniceriu, unui Jidan cu 680 coroane la an, deşi un Român din Rădăuţi a oferit 1.500 coroane”[7].

„Vineri în 31 iulie 1908, a fost promovat la univerzitatea din loc la gradul de doctor îa ştiinţele teologice dl Casian Breabăn, preot în Bădeuţi”[8].

1915, 1916: „Pavel Popescul, din Bădeuţi, a participat la război şi ar fi murit, într-un spital la Viena, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Aftira a lui Pavel Popescul, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9]. „Toader a lui Nicolai Popescul, din Bădeuţi, a participat la război şi ar fi murit, în anul 1916, într-un spital din Reichenberg, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Toader Popescul, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[10]. În timpul războiului, rezervistul Cozac, din Bădeuţi, ostaş în Regimentul 22 Infanterie, a căzut mort, iar rezervistul Ion Popescul, din Bădeuţi şi tot din Regimentul 22 Infanterie, rănit[11].

„Un ţigan desculţ şi zdrenţuros din Badeuţi, cu numele Toader Băncilă”, a fost pus în lanţuri, împreună cu „preotul Ggeorghe Lanivschi” de la Catedrala din Cernăuţi, împreună fiind „târâţi prin toate oraşele ţării, ca să fie („trădătorul” Lanivschi, filoromân – n. n.) scuipat, batjocorit şi bătut”[12]. În cele din urmă, preotul a fost achitat; cu bietul Băncilă din Bădeuţi nu se ştie ce s-a mai întâmplat; el reprezintă, în fond, doar o scânteie efemeră în istorie.

Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[13], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la bădeuţenii Petrea a lui Toma CAZAC (23 ani în 1909), Catrina a lui Gheorghe CAZAC (20 ani în 1909), Toader a lui Ion TATAR (23 ani în 1909), Saveta a lui Gheorghe CAZAC (16 ani în 1909), Veronica a lui Nicolai PETRESCU (21 ani în 1909) şi Gheorghie DOHOTAR (34 ani în 1909).

1940: „Listă de locuitorii care au cerut înscrierea în listele de naţionalitate: Manz Hermine, văduvă de război, născută la 3 iulie 1873, în comuna Bădeuţii Noi; Müller Adalbert, născut la 3 iulie 1873, în comuna Bădeuţii Noi; Müller Emil, născut la 11 septembrie 1904, în comuna Frătăuţii Vechi; Müller Karl Franz, născut la 16 august 1908, în comuna Rădăuţi; Mülller Maria, văduvă de război, născută la 11 ianuarie 1876, în comuna Frătăuţii Vechi; Popeseu Petru, magistrat, născut la 2 iulie 1895, în comuna Bădeuţi; Rilling Iacob, născut la 23 septembrie 1894, în comuna Bădeuţi; Şerban Modest, născut la 15 martie 1915, în comuna Bădeuţi; Uhl Iohan, născut la 27 ianuarie 1903, în comuna Bădeuţii Noi; Walter Heinrich a Peter, născut la 9 decembrie 1902, în comuna Bădeuţii Noi; Weiss Martin, născut la 4 martie 1900, în comuna Bădeuţii Noi” (Monitorul Oficial, Nr. 28, 3 februarie 1940, p. 464).

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”: Herman Ioan, fierar, domiciliat în Bădeuţi” (Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208).

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941”: Tempelean Cornel, seria 1938, media 7,40, numit în comuna Bădeuţi Vechi, postul V, jud. Rădăuţi” (Monitorul Oficial, Nr. 249,  2o octombrie 1941, pp. 6439 şi următoarele).

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare: Chiriac Vasile, comuna Bădeuţi, jud. Rădăuţi, media 8,12” (Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552).

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947, următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Coştiug Teofil, de la Bădeuţi, la Horodnicu de Sus, Est” (Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657).

[1] Morariu, Leca, Ţara scaunelor de domnie, în Revista Fundaţiilor Regale, Nr. 8-9, Anul VIII, 1 august 1 septembrie 1941, pp. 419, 420

[2] Romstorfer, Carl A., Mittheilungen der k. k. Central-Commission, Volumul 15, nota 160, pagina 215

[3] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 46, 1876 p. 49, 1907 p. 125

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 7

[6] IORGA, NICOLAE, Neamul românesc în Bucovina, Rădăuţi, 1996, pp. 104-107

[7] REVISTA POLITICĂ, nr. 11/1910, p. 8

[8] Apărarea Naţională, Nr. 46, Anul III, Cernăuţi, dumnică 2 august stil nou 1908, p. 3

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[11] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[12] Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din Timpul Unirii / 1918, Cernăuţi 1938,  p. 190

[13] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Babin

BABIN. Satul lui Moţoc cel Bătrân şi al starostelui Cernăuţilor, logofătul Gavrilaş Mateiaş, de pe graniţa cu Polonia, aflat aproape de malul drept al Nistrului, lângă Luca, Prelipcea şi Borăuţi, în ţinutul Zastavnei, beneficiază de atestare documentară 29 aprilie 1642, când se împart moşiile lui Moţoc cel Bătrân, şi se înfăţişează Divanului Domnesc Lupul Prăjescul, cu feciorii lui, nepoţii marelui logofăt Ghenghe, nepoţii lui Neagoe, strănepoţii lui Crăciun postelnic şi toţi strănepoţii lui Lenţa cel Bătrân, revendicând şi obţinând întăritură pentru părţile lui Lenţa cel Bătrân, câte un sfert din satele Babin şi „Stepanovca”.

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copiii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… trei părţi din satul Babina”, care vor fi moştenite, în 1 ianuarie 1670, prin testament, de la sora ei, Ileana, de Alecsandra, fata lui Gavrilaş, jupâneasa lui Iordachi Cantacuzino.

În 1 aprilie 1680, când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, între ea şi cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, Grozavei îi revenea „a patra parte din Babin, ce este cumpărătură”.

În 23 iunie 1712, Nicolai Alexandru Mavrocordat întăreşte fraţilor Gavril, Nacu şi Vasilie Volcinschi „jumătate de sat Zvinece… cu toţi vecinii care locuesc pe ea, jumătate de sat Babin… a şasea parte de Stepaniuca… care părţi de moşie le stăpânise, mai înainte, Rugină jitnicer şi aceste moşii le-au venit de la sora moşului lor, de la sora lui Nacul, fata lui Gavril, Nacul şi Vasilie Volcinschi, după cum au mărturisit du-lui Ioan Paladi mare spătar, partea de moşie din Babin fiind lăsată moştenire, în 7 decembrie 1739, în mod indirect, prin Gheorghe Cârstian, Gheorghe Ursuleţ şi Gheorghe Volcinschi, fraţilor Maria şi Pavel Rugină.

În 7 decembrie 1739, când Miron Gafenco uricar, Gheorghe Ursuleţ postelnic şi Gheorghe Volcinschi împart între ei moşiile rămase „de la moşi şi fraţi sterpi, anume de la Duraşco comis şi sora acestuia, Grozava Cocoraniţa, cari au fost fraţi cu moşii lor, anume cu Nastasia Rugină, care l-a făcut pe Pavel Rugină, cu Maria, mama lui Miron Gafenco, şi cu Cârstian armaşul, care i-a făcut pe Gheorghiţă vameşul şi pe Sofronia, iar Sofronia l-a născut pe Gheorghiţă Ursuleţ postelnic şi pe sora acestuia, şi cu Nacul, care i-a făcut pe Gheorghiţă Volcinschi şi pe sora acestuia”, Nastasia Rugină, Miron Gafenco şi fraţii lui primesc jumătate de sat Babin.

Cealaltă jumătate de sat, moştenită de Ursachi, este revendicată, în 21 iulie 1741, de mănăstirea Putna, pe motiv că Ursachi n-ar fi plătit „patruzăci matci de stupi”, pe care i le vânduse „Calistru ce au fost episcop rădăuţchi”, dar ruda cea mai apropiată a lui Ursachi, vătaful Vasile Drăghici, returnează stupii şi plăteşte mănăstirii şi o despăgubire de „o sută de lei noi”, păstrând jumătatea aceea de sat.

Hotarnica satului Babin s-a făcut, în 21 iulie 1742, la cererea fiicei lui Pavel Rugină, Nastasia, jupâneasa lui Drace, şi „începe la dealul Horodencei, lângă drumul sobarilor, şi merge până la marele drum care duce la Horodenca. Încă înainte de prima venire a Moscoviţilor în ţară, a stăpânit Rugină comis până la apa Sarafineţului, care cade în Nistru. De la marele drum al Horodencei, pe care îl taie drumul sobarilor, hotarul merge cu coama dealului, până la piatra de Stepeniuca, deasupra bălţii de Borăuţi; de la această piatră, la piatra de Prilipce, unde se întâlnesc hotarele de Borăuţi, Prilipce şi Stepeniuca; de aici, drept la Nistru”.

În 1752, monahul Onufrei a construit un schit, pe moşia Babin, înzestrat cu 10 fălci de teren arabil şi cu o moară, arendată, în 1782, lui Vasile Marcu, pe trei ani, pentru 17 florini pe an, dar schitul a fost desfiinţat, în 19 iunie 1783, odată cu emiterea legii noii organizări religioase în întregul imperiu habsburgic.

În 11 iunie 1754, fraţii Nicolae şi Dumitraş Gafenco obţin uric de la Matei Ghica Vodă pentru părţile lor de moşie din Babin.

În 16 martie 1760, copiii Raiftei Vlaiculesii, Ştefan, Mihai şi Maria Tumurugiesii, împart între ei a patra parte din satele Babin, Vasileu, Horoşăuţi şi Stepaniuca. Jumătatea de sat Babin, cumpărată de Andrieş Turcul de la Ilie Drace, s-a împărţit între surorile Safta, Aniţa şi Anghelina, Aniţa vânzând partea ei lui Ilie Drace, care a zălogit-o lui Ursachi vistiernic, feciorii acestuia vânzând-o lui Vasile Drăghinici, dar răscumpărată fiind de Gheorghi Turcul. Moşiile Raiftei Vlaiculeasa din Babin (a patra parte din sat) aveau să fie împărţite între Ştefan, Mihai şi Marica Tumurugesii, în 16 martie 1760.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Babin, moşie răzăşască, „71 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasili, 1 dascăl, Andrei BOŞNACA, 2 mazili şi ruptaşi, Constantin DRĂGHINICI mazil şi Vasili SĂMACA ruptaş, 1 călăraş, Luchian, 4 văduve, Paraschiva, Gafiţa, Anca şi Ticana, 22 case pustii şi 40 birnici, şi anume: Anton vornicul, Mihailo HRINIUC, Hrihor BALONAC, Ivan sin HRINIUC, Ilco CEREP, Hrihor BLAJCIUC, Iacob morar, Ivan AHAFIE, Ştefan VARVSU, Ivan PRODAN, Ivan CHIFTORAC, Sămen CHISĂLIŢĂ, Dumitru HUNCIAC, Ştefan OSTAPENCU, Iacob ŞMUNDAC, Dumitru SAUCIUC, Hrihor LUNIC, Ilco HICU, Mihailo brat lui, Vasili HOLOVACIUC, Toader PROCOPIUC, Alecsa morar, Simion OZĂCU, Hrimko BOIKO, Ştefan SIMACIUC, Oleksa HUMENIUC, Tănasi zet popii, Nechifor zet Hlihor BALONIC, Pricop salahor, Hrihor HOROBEŢ, Iacob MURUSACU, Mihailo vătăman, Mihailo CALICU, Ivan CIOPIEI, Dumitru CALICICA, Vasili BACLAN, MARCO, Petrea ce şade cu vornicul, Mihailo BUNICU şi Simeon BOIKO.

În 1775, satul Babin, din Ocolul Nistrului, avea 3 mazili, 2 popi şi 44 ţărani (62 familii, după Werenka), iar în 1784, 125 de familii. Conform mărturiei lui Karacsay, „în satul Babin, pe Nistru, se găseşte pucioasă”[2].

Biserica din Babin, construită în 1777,  şi care-i avea drept patroni, în 1907, pe Kaietan JOSEFOWICZ, Dr. Oswald FREUNDLICH, Josef BLUM, Hersch şi Schlome KARMELIN, era slujită, în 1843, când satul avea 1.196 locuitori, iar patron era Constantin von KALMUTZKI, de parohul Georgie KIRILOWICH. În 1876, când patron era Ioan de ZOTTA, paroh peste cei 1.669 enoriaşi era Isidor LITWINOWICZ. Altarul bisericii din Babin, de care ţinea şi Ştefaniuca, era slujit, în 1907, de parohul Victor RACOCE, născut în 1872, preot din 1897, paroh din 1901, şi, din 1902, de cantorul Emanuil KAUTISH, născut în 1872.

O şcoală cu 3 clase activa, în Babin, din 1862[3].

În 1890, satul Babin, din ţinutul Zastavnei, avea 1.827 locuitori, în mare majoritate ruteni, românii constituind, alături de câteva familii evreieşti, doar o pătrime din populaţie. Preot al satului era Isidor Litwinowicz, Simion Starciuc era cantor, iar învăţător, Vasile Prodan, fratele acestuia… Ioan Prodanek fiind primar.

În 1907, „Ministerul de comerţ a încuviinţat activarea unui oficiu poştal în comuna Babin, districtul Coţman. Concursul pentru ocuparea acestui post s’a escris cu termin de 4 săptămîni”[4].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza, „Babin, comună rurală, districtul Coţman, aşezată pe un pârâiaş, afluent al Nistrului, între comuna Prelipce şi hotarul de Vest al districtului cu Galiţia. Suprafaţa: 9.01 km p.; po­pulaţia: 1.333 locuitori ruteni, gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra satului, cu 1.254 loc, şi cătunul Vimuşiv (Wymusziw). Prin drumuri de ţară este legată cu comunele vecine: Pre­lipce şi Luca, apoi cu Horodniţa, Probabin, Serafinţe (Galiţia), precum şi cu dru­mul principal Zaleszczyki-Horodenka, ce se află la o depărtare numai de 2 km. Are o şcoală populară, cu o clasă, o biserică parohială, cu hramul „Sf. Arh. Mihail şi Gavril”, şi o societate de economie. Această comună se afla, la 1776, în stăpinirea următorilor proprietari: Vasile Semaca, Ioan Mitesco, Constantin Reginitiş şi Nicolae Gafenco. În secolul al XVII-lea, se afla aci o mănăstire. În 1783, se face cunoscut, prin raport special guvernului austriac, că în această comună se găsesc pietre foarte intere­sante de alabastru, ce se scot din albia Nistrului. Se mai găseşte aci gips, precum şi o carieră din care se scoate piatră pentru pavaj, precum şi pentru alimentarea unei vârniţe. Această localitate e însem­nată şi prin o mulţime de obiecte din epoca preistorică, ce s-au găsit pe teritoriul ei. Are mai multe mori şi ferăstraie (gatere – n. n.). Populaţia se ocupă cu agricultura. Comuna posedă: 1.824 hectare pământ arabil, 7 hectare fânaţe, 25 hectare grădini, 105 hectare izlaz, 47 hectare pădure şi 2 hectare heleştee. Se găsesc 78 cai, 248 vite cornute, 619 oi, 89 porci şi 6 stupi. Babin, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 12,44 km p.; popu­laţia 245 locuitori, în majoritate izraeliţi, restul ruteni şi po­loni. Se compune: 1). din moşia Babin propriu-zisă, care, împreună cu târlele Davidovici, Semaca şi Ududovici, numără 217 locuitori; 2). din că­tunele: Ştefanovca şi Vimuşiv (Wymusziw) şi 3). din ferma Rudca. Are 89 cai, 225 vite cor­nute, 27 oi, 50 porci şi 2 stupi de albine”[5].

„Ioan a lui Vasile Mechetiuc, născut în Babin, la 27 noiembrie 1878, chemat sub arme, în 1915, luând parte la o luptă de lângă Leow, dată în acelaşi an, e dispărut, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Anei Mechetiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut” [6].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 434

[2] Călători, XIX, I, p. 783

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 31, 1876 p. 84, 1907 p. 83

[4] Apărarea Naţională, Nr. 26, Anul II, Cernăuţi, duminică 7 aprilie stil nou 1907, p. 3

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 5

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 20 martie nou 1919, p. 7

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Argel

ARGEL. Înfiinţat în 1776, pe valea pârâului Argel, cu 97 de familii de colonişti galiţieni, satul s-a numit, iniţial, Ruşii Moldoviţei şi se învecina, în 1785, cu Putna, cu Straja, cu Sadova, cu Fundu Moldovei, cu Vatra Moldoviţei, cu Ciumârna şi cu Frumosu.

În 1843, când „Ardzel”, numit şi „Russ Moldowitza”, dar şi „Czumerna”, în evidenţele metropolitane, avea 1.412 locuitori, paroh era Manolie MATIASCHEWICZ. În 1876, când satul avea 2.240 locuitori, paroh era Vasile COCÂRLĂ. Altarul bisericii era slujit, în 1907, şi de parohul Teofilact BOCANCEA, născut în 1846, preot din 1873, paroh din 1876, espozit din 1900, şi de preotul Ioan BERARIU, născut în 1881, preot din 1906, şi de cantorul Dimitrie MOLDOVAN, născut în 1881.

Învăţământul, la Ruşii Moldoviţei, funcţiona, cu 4 clase, din 1872, iar în Argel, cu o clasă, din 1899[1].

Biserica din Ruşii Moldoviţei a fost sfinţită, Duminică, 8/20 Septembrie 1896, de arhimandritul şi vicarul general Vladimir de Repta, întâmpinat de „o mulţime de huţani călări, în pitorescul şi frumosul lor costum, împuşcând din pistoale şi strigând necontenit „Hura!”. Lângă biserica cea nouă din Ruşii Moldoviţei era ridicat un portal frumos. La acest portal îl primi pe I.P.C. Sa epitropia bisericească cu pâine şi cu sare, oferindu-i doi colaci mari şi frumoşi şi cu huşte de sare. Asemenea, îl aşteptară şi Evreii din loc, cu Tora lor”[2].

În „anii l897 şi 1898 se află în lucrare o cale de vagonete spre Dra­goşa (7 km), Ciumărna (8,6 km) şi Argel (7 km) [3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza, „Argelul, sat, districtul Câmpulung, aşezat pe râul cu acelaşi nume. Suprafaţa: 5.710 km p.; popu­laţia: 275 locuitori, ruteni, de religie gr.-or., şi care se români­zează foarte încet. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, 139 locuitori şi cătunele: Bradul, Dubul, Poharul, Poloneanca, Roseş, precum şi târla Plaievca. Este legat cu Ruşi-Moldoviţa printr-un drum mare, comunică apoi cu Putna, adică valea Sucevei, printr-un drumeag de călărie, ce trece peste muntele Oglinda, precum şi cu Breaza, adică valea Bro­dinei, printr-o potecă ce trece peste muntele Sihloia (1.225 m). Ca parohie, ţine de biserica din Ruşi-Moldoviţa; şcoală nu are. La 1776, era în posesia mănăstirei Moldoviţa. Populaţia, formală din huţani şi din colonişti transilvă­neni, se ocupă cu exploatarea pădurilor. Satul posedă 17 hectare pământ arabil, 498 hectare fâneţuri, 1 hectar grădini, 600 hectare izlaz, 108 hectare poieni, 4.446 hectare pădure. Se găsesc 75 cai, 573 vite cor­nute, 980 oi, 244 porci şi 16 stupi. Argelul se numeşte şi râuleâul Moldoviţa, de la locul de izvorâre şi până la salul Argel, distristrictul Câmpulung”[4].

„Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922”, se numeşte „în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive… Climentie Stefanovici la Argel”[5].

În 1915, a căzut rănit pentru Bucovina şi rezervistul George Chiraş, din Argel, ostaş în Regimentul 22 Infanterie[6].

1919; Prin decizia judecătoriei din 7 mai 1919, „se declară Vasile a lui Ioan Kocerhan din Argel minor, din cauza boalei mintale. Ca curator s-a instituit Nicolai Kuşnir din Argel”[7].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922: Climentie Stefanovici la Argel” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41).

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare: Cotlarciuc Artemiza, comuna Argel, jud. Câmpulung, media 7,50” (Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552).

[1] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 55, 1876 p. 61, 1907 p. 68

[2] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 78/1896, p. 3

[3] Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman, tratată în limba română de J. cav. de Cuparenco, în Geschichte der österreichischen Land- und Forstwirtschaft und ihrer 1848-1898 / Supplementband, Wien 1901, pp. 81-231

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 3

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[6] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 38, Cernăuţi în 15 iunie nou 1919, p. 8

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Arbore

ARBORE. Istoria satului Arbore este legată, pentru totdeauna, de numele nefericitului Portar de Suceava, Luca Arbure. Cariera militară şi dregătorească a fiului fostului mărunt diac domnesc Ivan Arbure pare să fi început „în 19 zile ale lui octomvrie, joi, leat 7005 (1497), când s-au întors craiul (polonez Albert) de la Suceava şi s-au apucat de cale. Ci nu s-au întors pre calea pre unde venise, ci pre altă cale, pre unde era ţara întreagă, spre Codrul Cozminului… Ştefan vodă… au trimis înainte ca să apuce calea la Codrul Cozminului, să săciuiască pădurea, să o înţineaze, ca să o poată porni asupra oştii, daca vor intra în pădure. Iară el cu toată oastea au intrat după dânşii şi cu doao mii de turci. Şi a patra zi i-au ajuns în pădure, joi, octomvrie în 26 de zile, luundu ajutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a sfântului marelui mucenic Dimitrie şi lovindu-i de toate părţile şi oborându copacii cei înţinaţi asupra lor, multă oaste leşască au pierit, unii de oşteni, alţii de ţărani, că le coprinsese ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei înţinaţi”[1]. Cel care s-ar fi ocupat de „săciuirea” pădurii pare să fi fost Luca Arbure, care ar fi beneficiat de mari danii din partea Voievodului, pentru că, „dupre aceia, au dat cuvânt Ştefan vodă a toată oastea să să strângă la Hârlău, în zioa lui sfeti Nicolae. Şi aşa s-au adunat cu toţii la Hârlău, într-aceia zi, şi acolo Ştefan vodă au făcut ospăţ mare tuturor boierilor şi tuturor vitejilor săi şi cu daruri scumpe i-au dăruit pre ei. Şi deci i-au slobozit cine şi pre la casa sa, dându-le cuvânt ca toţi să dea laudă lui Dumnezeu, pentru ce că toate puterile sunt de la Dumnezeu”[2].

Aflat în plină glorie, iubit de Ştefan cel Mare ca un fiu, dar şi de Bogdan-Vlad, cu care se asemăna în multe privinţe, inclusiv în cea a vârstei, Luca Arbure, proaspăt căsătorit cu cneaghina Iuliana, cumpără, de la „neamul lui cel mai apropiat”, pe linie maternă, „sluga noastră Sima şi sora lui, Nastasia, copiii Stanei, nepoţii lui Cârstea Horaeţ… un sat, anume Solca, jumătatea de jos, şi a cincia parte din jumătatea de sus din acelaşi sat… pentru trei sute cincizeci de zloţi tătăreşti”, iar de la „Ivul şi sora lui, Nastea, copiii lui Mihul, şi verii lor, Fădor, fiul Malei, şi Dragotă şi sora lui, Stana, copiii lui Ivul, toţi nepoţii lui Şandru Gherman… patru părţi din jumătatea de sus a aceluiaşi sat, anume Solca… pentru trei sute şi treizeci de zloţi tătăreşti”[3], urmând să construiască, pe moşia Solca Mică, curţi şi o biserică de piatră, în jurul cărora se va închega un sat nou, numit, după ctitor, Arbure sau Arbore.

După moartea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, când pe tronul Moldovei a urcat tovarăşul tinereţilor lui Luca Arbure, Bogdan, care urma „întru totul pilda domnului, tatăl său, e sfios ca o fată şi e bărbat viteaz, prieten al virtuţilor şi al oamenilor virtuoşi”[4], Portarul Sucevei s-a înţeles bine cu noul domn, dar, în cele din urmă, „Bogdan vodă cel Grozavu, ficiorul lui Ştefan vodă cel Bun, s-au pristăvitu în anii 7025 (1517), aprilie în zile 18, în ceasul cel dintăi al nopţii, în târgu în Huşi, nu cu puţină laudă pentru lucrurile cele vitejăşti ce făcia, că nu în beţii, nici în ospeţe petrecea, ci ca un strejar în toate părţile priveghia, ca să nu să ştirbească ţara ce-i rămăsese de la tată-său. Şi domnindu 12 ani şi 9 luni şi 3 săptămâni, multe lucruri bune au făcut. Şi deci, cu mare cinste l-au îngropat în mănăstire, în Putna”[5].

Şi cu fiul lui Bogdan, Ştefăniţă, ajuns în scaunul domnesc la vârsta de doar 9 anişori, Luca Arbure, care, într-un anume fel, îşi asumase un rol patern, s-a înţeles bine, vreme de vreo cinci ani, purtând, alături de Petrea Cărăbăţ, o parte dintre primele războaie ale tânărului domnitor, dar, începând cu ziua de 23 aprilie 1523, când Cozma Şarpe, postelnicul, fuge în Polonia, bănuielile lui Ştefăniţă, cum că bătrânul Arbure ar unelti să-l înlăture de la domnie, se transformă în certitudini pentru nepotul lui Ştefan cel Mare, şi, drept consecinţă, câteva zile mai târziu, „în cetatea Hârlăului, Ştefan vodă au tăiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic să-l fie aflat în viclenie, iară lucrul adevărat nu să ştie. Numai atâta putem cunoaşte că norocul fie unde are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan vodă pre palmile lui, având atâta credinţă şi în tinereţile lui Ştefan vodă toată ţara otcârmuia, unde mulţi vrăjmaşi i s-au aflat, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnu-său. Ci pururea tinerii să pleacă şi cred cuvintele cele rele. Şi acea plată au luat de la dânsul, în loc de dulceaţă, amar, pentru nevoinţa lui cea mare, că nici judecat, nici dovedit, au pierit. De care lucru mulţi înspăimântaţi din lăcuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată ca şi Arburie, că nu multă vreme după aceia, într-acelaşi an, au tăiat şi pe ficiorii lui Arburie, pre Toader şi pre Nichita…

Văzând boierii şi lăcuitorii ţării Moldovei moartea lui Arburie hatmanul, mai apoi şi a ficiorilor lui, ştiind ce bine au avut Ştefan vodă de la dânşii şi mai apoi cu ce plată le-au plătit, cu toţii s-au întristat de vrăjmăşia lui Ştefan vodă, socotind că şi ei vor lua acea plată, care au luat şi Arbure, cu toţii s-au rădicat asupra lui, septevrie şapte zile. Ci nimica nu au folosit, că celui fricos şi înspăimat, ştiindu-şi moartea de-a pururea înaintea ochilor, nici un loc de odihnă nu-i, nici inima de război. Şi văzând că lui Ştefan vodă i-au venit ţara întru ajutor, s-au răsipit printr-alte ţări, lăsându-şi ocinele şi moşiile. Iară pre Costea pârcălabul şi pre Ivanco logofătul şi pre Sima vistiernicul şi pre alţii pre mulţi i-au prins vii şi le-au tăiat capetile în târg, în Roman”[6].

În ciuda faptului că urmaşii, pe linie bărbătească, ai lui Luca Arbure sfârşesc sub securea călăului, fetele lui şi ale cneaghinei Iuliana, Sofiiţa, Nastasia, Stanca, Odochia, Maria călugăriţa, Tudosia, Ana Plăcsoaie şi Cheldoaei, scapă cu viaţă, iar moşiile părinteşti le moştenesc, prin urice de folosinţă, încă din vremea lui Petru Rareş, ginerii lui Luca, precum Gavril Trotuşan, mare vistier şi vameş, comisul Plaxia (Praxia, adică Plăieşul), Grigore Udre sau Toader Turcea, păstrându-şi capetele, slujbele domneşti şi averile. Desigur că Ştefăniţă confiscase o parte din moşiile Arbureştilor, aşa cum se întâmpla, de regulă, în cazul „hainirii”, adică al trădării de ţară şi de domn, dar vinovăţia lui Luca, pusă la îndoială şi în acele vremi, şi mai târziu, nu s-a putut solda cu confiscarea brutală şi irevocabilă a moşiilor, toate revenind, datorită Anei, jupâneasa comisului Praxia, în folosinţa familiei, Ana fiind cea care, în aprilie 1523, ceruse lui Ştefăniţă Vodă rămăşiţele pământeşti ale părintelui ei, pe care, obţinându-le, le-a şi înhumat creştineşte, în ctitoria lui de la Solca Mică, biserica Arbure. Cum nu a avut copii, fiind „rudă stearpă”, Ana a cedat o parte din moşii surorilor şi nepoţilor ei, în vremea Movileştilor, iar altele au fost înstrăinate ulterior.

În 20 martie 1589, uricul, scris în slavonă (sârbesc), al lui Ieremie Movilă, face un scurt istoric al satului şi al moşiei („satul Solca la pârâul Solca, cu mori în Solca, şi cu biserică de piatră şi cu case de piatră, şi cu pomete şi cu slatine, şi cu izvoare cu peşti, cu tot venitul”), pe care moştenitorii lui Luca Arbure, „credincioasa Părasca, fiica Odochiei, nepoata lui Luca Arbure, portar de Suceava, şi nepoata Sohiicăi, şi Nastasiei şi Stancăi, şi Maricăi şi a Anei, fiicele panului Luca Arbure, portar de Suceava, jupâneasa panului Grigore Udre, şi fiica ei, Nastasia, nepoata Odochiei, strănepoata panului Luca Arbure, portar de Suceava, jupâneasa lui Toader Turcea, mare vătaf de Suceava”, le schimbă pe Stănileşti-Hotin şi pe „500 ughi roşii înaintea întregului sfat”, satul lui Luca Arbure devenind proprietatea mitropolitului Gheorghe Movilă şi, ulterior, prin danie, proprietatea mănăstirii Suceviţa.

În uric se spune că moşia se moşteneşte „din ale lor drepte privilegii din uricul de cumpărătură, pe care l-a avut moşul lor, panul Luca Arbure, de la Ştefan cel Bătrân voievod, şi din uricul de întărire, pe care l-a avut de la Bogdan şi de la alt Ştefan voievod, şi din ispisocul de împărţeală ce l-au avut cu rudele lor, când s-au împărţit de Petru voievod, care acel sat anume Solca rămase în partea mai sus-scrisei mătuşe lor Ana, fiica panului Luca Arbure; dar, neavând copii din trupul ei, această mătuşă a lor mai sus-scrisă, Ana, s-a lăsat de acel sat şi l-a dat nepoatei sale, mai sus-zisei Parasca, fiica Odochiei, care a fost fiica panului Luca Arbure, jupâneasa panului Udre, ca să aibă a o pomeni şi ca să-i fie ei acel sat, scris mai sus, Solca, ocină şi moşie deosebită despre alte rude ale ei”[7].

Din 3 octombrie 1614, satul aparţine mănăstirii Solca, din voinţa ctitorului, sângerosul Ştefan Tomşa al II-lea, care începuse şi construise mănăstirea Solca până în 13 martie 1615, când a sfinţit-o, înzestrând-o cu sate şi moşii încă din 3 octombrie 1614, după ce au „pierit în hiclenie” Vasile Stroici şi „alţi pribegi” care „s-au sculat… asupra domniei mele”. Ba chiar şi satul Solca, pe vatra căruia îşi va construi mănăstirea, şi l-a însuşit motivând „cum că Arbure au fost hain, au ucis pre stăpânul său şi pentru aceia satul Solca au umblat din mână în mână”[8].

Între anii 1758-1776, se aşează pe proprietatea mănăstirii Solca, numită Arbore, preotul Mihai ALEXOVICI din Abrud, Ioan CÂNEPĂ, plugar din Coplean, Gavril LUPU, plugar din Borla, Ion MIHULEAC, plugar din Budeşti, Ion TRUNCHINEC, plugar din Sălecia, şi Dumitru POP din Chintelnic.

Triunghiul celtic, pe mormântul lui Luca Arbure

În 1775, satele Solca şi Arbore, din Ocolul Vicovilor, aveau 4 popi şi 68 ţărani de ţărani, conform evidenţelor generalului Spleny.

În 1776, satul Arbore avea 72 de gospodării, iar în 1784, 225, fiind, pentru acele vremuri, un sat mare şi important. În 1785, se aşezaseră în sat 9 familii de colonişti germani[9].

În 1787, vin 8 familii germane, cu 24 de adulţi şi 10 minori, formând, împreună cu familiile stabilite în sat, o colonie de etnici germani, veniţi din Renania, Bavaria şi Baden-Württemberg, numită Deutsch-Arbora şi compusă din 40 de familii, cuprinzând 141 de adulţi şi 44 de minori. La fel ca fiecare comunitate germană din Bucovina, coloniştii au primit gratuit seminţe, inclusiv mazăre, şi unelte agricole[10].

În 1788, naturalistul breton Baltazar Hacquet întâlneşte, prin Bucovina, „mulţi din bejenarii Moldovei de Jos şi ai Basarabiei, care scăpaseră de apăsarea turcilor şi a tătarilor” („aceşti bieţi oameni, care îşi aveau vitele cu ei şi trăiau mai mult pe seama acestora, rătăceau acum, de patru luni, dintr-o pădure într-alta, pentru a nu fi văzuţi de turci), naturalistul merge la Gura Humorului, apoi revine la Arbore[11]. „Numărul coloniștilor germani a crescut foarte mult la Bucovina, de la domnia lui Joseph II, încoace; astăzi există opt sate formate în întregime din acești coloniști. Arbore ​​și Satu-mare sunt cele mai importante” (De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 227-233).

În 1850, trăiau la Arbore, printre alţii, germanii: Adam WÜRTH  – numărul casei: 150, Jakob SCHLOTTER  – numărul casei: 151, Wilhelm NEU  – numărul casei: 152, Lorenz NEHR  – numărul casei: 153, Michael SCHLOTTER  – numărul casei: 154, Peter BURGHART  – numărul casei: 155, Jakob LEIB  – numărul casei: 156, Georg WAGNER  – numărul casei: 157[12].

L’Art et les Artistes, ianuarie 1917, Biserica din Arbore

Biserica din Arbore, ctitorie a lui Luca Arbure, pârcălab de Suceava, construită după anul 1500, era slujită, în 1843, când populaţia comunei număra 2.563 creştini ortodocşi, de preotul Ioan BALMOŞ, postul de paroh fiind vacant. În 1876, când populaţia ortodoxă a comunei sporise la 4.052 persoane, paroh era Ştefan ISOPESCUL, iar preot cooperator, George POPESCU. Altarul bisericii era slujit, în 1907, de parohul Teodosie ILIUŢ, născut în 1840, preot din 1865, paroh din 1869, espozit din 1880, de preotul cooperator Vasile MIRONOVICI, născut în 1860, preot din 1888, şi de cantorul Isidor BEUCA, născut în 1854.

În 1867, Nicolae Ştir, din Arbore, a fost citat în faţa Comisiunii electorale Solca, să declare dacă a fost îndemnat cu bani de neguţătorul Chaim Schieber, ca să-l voteze pe pretorul din Umor Victor Tustanowski[13].

Învăţământul în comuna Arbore s-a desfăşurat, cu 6 clase, din 1819, o şcoală germană cu 5 clase fiind deschisă în 1901[14].

Din 1869, din administraţia raională Solca (judecătorie raională), făceau parte satele: Arbore cu Bodnăreni, Bălăceana, Botoşana, Clit cu Lichtenberg, Iaslovăţ, Cajvana, Comăneşti, Ludihumora, Pârteştii de Sus cu Soloneţul Nou sau Slovac, Cacica, Pârteştii de Jos, Poieni[15].

În 1890, Arbore avea 4.896 locuitori, păstoriţi de parohii Teodosie Iliuţ şi Constantin Tarnavschi, de învăţătorul Matei Sahlean şi de cantorul Isidor Beuca-Costineanu. Primar al comunei era, de ani buni, Teodor Irimescu.

O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Niculaiu al lui Zaharia BULIGA, agricultor din Arborea”, menţionează, printre familiile satului, pe: Trifon PAHOMI, Georgi BRAESCU, George a lui Teodor GRECU, Grigori CIBUC, Gavril MACSIM, Ioan TEPERCIUC, Toader IRIMESCU, Isidor BEUCA, Ferdinand COSMANEC, Toader al lui Nichita MACSIM, Ioan MACSIM, Georgi IRIMESCU, Georgi a TITIENI, Ilie IACOTA (JACOTĂ), Samoil GROSARIU, Precob LIAHU, Ştefan HODINESCU, Ioan CUPSEHANU, Pavel LUPU, Toader BULIGA a CIOGOLI, Simion TEPERCIUC, Ioan al ILIESI, Mihalachi CÂMPANU, Ciori MITRIUC, Axenti TEPERCIUC, Constantin MACSIM, Georgi a ILIESI, Ştefan SCRIPCARIU, Niculaiu PAHOMI, Pavel SOBOLESCHI, Petrea NISTOR, Vasile LUPU, Vasile PAHOMI, Vasile TEPERCIUC, Ignatie BULIGA şi Vasile MACSIM[16]. O altă colectă, pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „dl paroch Teodosiu ILIUŢ din Arbora”, menţionează următoarele nume de localnici: primar Toader IRIMESCU, Trifan PAHOMI, Vasile PAHOMI, Miron PAHOMI, Vasile T. PAHOMI, Ştefan PAHOMI, George BRĂESCU, Nicolai PAHOMI, evreul Chaim ZWECKER şi Mihai alui George alui Toader IRIMESCU[17].

1891: „Conservatorul Romstorfer a făcut un raport detaliat asupra fostei biserici mănăstirești din Revna, în Bucovina. De asemenea, a dat un raport despre fosta biserică mănăstirească din Solca și despre cea pe care a studiat-o în Arbore și s-a decis să atragă atenția Ministerului cezaro-crăiesc de culte și instruire asupra acestor monumente. Ulterior, el a făcut şi alte comunicări cu privire la restaurarea bisericii din Solca, distrusă de trăsnet, ulterior. Același conservator a raportat și despre lucrările de restaurare necesare în biserica mănăstirii de la Humor și a fost numit profesorul Luntz să se ocupe de restaurarea menționată în decizia Ministerului cezaro-crăiesc al Cultelor și Instruirii. Mai mult, el a subliniat că, de-a lungul vremii, clădirilor bisericii din Bucovina nu li s-a acordat deloc îngrijirea necesară. Comisia Centrală a recunoscut importanța deosebită a acestui raport, dar și-a menținut punctul de vedere, afirmând că, din păcate, nu primește rapoarte despre puținele renovări din Bucovina, care au loc, deoarece nu se încearcă aproape nimic, în atâtea locuri, pentru a elimina răul structural existent“ (Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71).

În 1892, biserica lui Luca Arbure a fost studiată de conservatorul Carl A. Romstorfer, care a scris studiul „Die griechisch-orientalischen Pfarrkirchen in Solka und a Arbora”, cu o planşă, pe care l-a publicat în mai multe gazete din Bucovina şi din Viena[18].

„Prin anul 1895, săpându-se un mormânt în cimitirul din comuna Arborea, în Bucovina, la o adâncime de doi metri s-a dat peste o lespede (acoperământ) de piatră, sub care s-a observat că ar fi o criptă familiară, un canal sau alte asemenea. Se ştie că în Arborea zac osemintele căpitanului Arbore, care-şi avea acolo moşia sa şi care a zidit biserica din acea comună, o biserică vestită pentru arta sa architectonică. În interesul archeologiei ar fi foarte de dorit ca conţinutul acelei cripte să fie cercertat de bărbaţi specialişti. Între comuna Solca şi Arborea se află o cruce, despre care poporul pretinde că ea ar fi aşedată acolo de mitropolitul Atanasie Crimca, care a urzit mănăstirea Dragomirna şi care, şi de altmintrelea, are un rol însemnat în istoria Moldovei. Se mai vorbeşte prin popor, că pe acel loc să fi fost metropolitul Crimca lovit de buzduganul lui Vasilie Vodă cel Cumplit. Ar merita ca specialiştii să adune aceste tradiţiuni din acele părţi, care pot fi de mare valdre. Profesorul Fleischer, de origine din Suceava, actualmente în serviciul gimnaziului românesc din Pomârla”[19].

Cabinetul de lectură „Lumina” din Arbore se va înfiinţa în 1896, în casa cantorului Isidor Beuca-Costineanu, cu 88 membri, 48 de cărţi, un abonament la gazetă şi un capital de 26 florini şi 62 creiţari. Preşedintele acestei prime biblioteci săteşti era preotul Teodosie Iliuţ, secondat de vicepreşedintele Vasile Mironovici şi de secretarul Nicolae Buliga.

1898: „O icoană fidelă proiectul de drumuri pentru seria Solca: numai puţine drumuri mai vechi, care însă sunt rău făcute şi care duc mai că exclusiv spre comuna Arbore… Drumurile mai vechi, care, în parte, sunt mai bine făcute, vor mijloci şi mai departe transportul lemnului spre Arbore şi spre regiunile din apropiere, sărmane, ca şi comuna aceasta, de lemne” [20].

În 19 august 1901, dialectologul german Gustav Weigand a fost la „Arburea, o comunitate mare, frumoasă de români și germani, cu o biserică veche, în care se află interesante şi bine conservate picturi în frescă. Tatăl preotului m-a întâmpinat cu ospitalitatea caldă a acestei familii”, unde i-au cântat Casandra lui Ion Cotleţ (Jos, la ţara muntenească) şi Domnica Aruşte (17 ani)[21].

Banca populară Raiffeisen s-a înfiinţat în 12 februarie 1902, sub direcţiunea lui Trifan Pahomi, cu Nicolai Buliga preşedinte şi cu Isidor Beuca-Costineanu vicepreşedinte, membrii direcţiei de control fiind George a lui Ion Hrincescu şi vistiernicul însoţirii, Vasile Mironovici.

Bucovinence, rugându-se la Arbore

În primăvara anului 1904, când Nicolae Iorga trece prin „Arburea”, în ceas târziu, de noapte întunecoasă, „aici sunt lumini în multe case, dar nu lumini de lampă atârnată, ci lumini de policandre cu cinci ramuri. Spre acele case luminate se urcă cete de oameni negri în caftane, cu brâie lungi şi cizme, cu feţe prelungi albe supt căciuli de blană de vulpe. Ei stau în loc şi se uită foarte caraghios la trăsura care trece. Iar jos, în vale, e o căsuţă care străluceşte toată şi din care, unul câte unul, se strecoară cei cu căciuli blănite cu vulpe. E havra: Evreii au intrat în sărbători în satul lui Arbure Hatmanul, care atârnă de ei”[22].

Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[23], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Eugenia MEDVIGHI (soţia învăţătorului superior Simion Medvighi, 38 ani în 1908) din Arbore.

1907: „Prin rostul economului Buliga din Arbore şi a lui Filaret Doboş din Cernăuţ, fostul prezident al societăţii „Dacia”, care acuma a devenit cu întreaga sa societate agent politic plătit a lui Aurel Onciul, au încercat domnii democraţi proclamarea lui Aurel Onciul de candidat… Sub scutul jendarmariei, toţi democraţii au fost necesitaţi să părăsească sala din Solca şi au fost conduşi de aceasta până la hotarele comunei Arborea. Mai ales în contra unor învăţători era îndreptată furia poporului, care le striga că locul lor e să instruiască copiii încredinţaţi conducerii lor, dar nu în localuri unde se face politică”[24].

În acelaşi an 1907, liniştea românilor din Arbore e tulburată de zavistia politică dintre „Ilarie Isopescul, teolog absolvent de 25 de ani, dar până astăzi încă fără examen”, care „e încătrănit contra dlui O. Manescu, conducătorul comunii noastre, încă de pe timpul alegerilor, din cauza că dl Manescu ne povăţuise şi ne arătase că nu democraţii, acei ce scriu înjurături la „Voinţa poporului”, ne sunt prieteni, ci numai acei care s-au apucat să înjghebe comitetele naţionale de prin cele districte şi comitetul central naţional”, primarul fiind acuzat de către tânărul teolog că „ar fi comis fapte samovolnice, fapte contra legilor”, chestie care nu s-a adeverit în justiţie, aşa că „Manescul, la rândul său, a fost silit să dea în judecată pe dl Ilarie Isopescu, pentru calomniere şi pentru vătămare de onoare, şi dlui Isopescu nu i-a mers deloc bine, căci judecata l-a aflat vinovat şi l-a condamnat la 14 zile arest sau la o amendă de 140 coroane. Afară de astea, dl Isopescu trebuie să plătească şi spesele judecăţii, în sumă de 30 coroane”[25].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza, „Arbora (româneşte Arbore), comună rurală, districtul Gura-Humora, aşe­zată pe ambele părţi ale pârâului Solca, la confluenţa sa cu pârâul Clitulul. Suprafaţa: 41.17 km p.; popu­laţia: 2.896 locuitori, dintre care trei părţi români, restul ger­mani şi israeliţi; religia gr. or. pentru majoritate, rom. cat., evanghelică şi mosaică pentru rest. Se compune din vatra sa­tului, cu 4.731 locuitori, şi din cătunul Bodnăreni. Este legată cu comunele din vecinătate, Burla, Iazlovăţul şi Botuşna, prin drumuri dis­trictuale; cu Solca, printr-un drum principal; iar cu Clitul, printr-unul comunal. Are un oficiu poştal, o şcoală populară românească cu 4 clase, înfiinţata la 1844, şi una par­ticulară evanghelică, cu o clasă, în­fiinţată mai târziu; o biserică parohială, cu hramul „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”, zidită din piatră, la 1502, de Luca Arbore, pârcălabul Su­cevei. Poporul crede că, sub zidul bisericii, care e gros de 2 metri, s-ar fi ascunzând subterane cu comori. Are o casă de economie românească şi alta germană, apoi un ferăstrău (gater – n. n.) şi mai multe mori. Localitatea purta, odată, numele de Solca de Jos, fiindcă ţinea de teritoriul comunei Solca, care teritoriu a fost cumpărat, la 1492, de pârcălabul Arbore. După moartea acestuia (decapitat fiind la 1523), s-a înfiinţat, pe acest teritoriu, satul Ar­bora, pomenit, pentru prima dată, la 1576. La 1598, satul a trecut în proprietatea Mitro­politului Sucevei, Gh. Moghilă, care l-a dăruit, în acelaşi an, mănăstirii Suceviţa. La ocuparea Bucovinei, s-au stabilit aci multe familii româneşti din Transilvania; iar la anul 1787, au fost aduşi şi colonişti germani. Populaţia se ocupă, în ge­neral, cu agricultura şi cu prăsila de vite; sărăcimea trece, peste vară, în România, la munca cîmpului. Comuna posedă 2.950 hectare pământ arabil, 315 hectare fâne­ţe, 40 hectare grădini, 849 hectare izlaz, 437 hectare pădure. Se găsesc 340 cai, 2.317 vite cornute, 1.880 oi, 2.646 porci, 240 stupi de albine” [26].

1908: „Zidindu-se o biserică gr. or. în Arbore, a fost fiecare locuitor îndatorat să contribuie la zidirea bisericii cu oareşcare sumă de bani. Ar fi ajuns, dacă ar fi contribuit fiecare locuitor dintr-un sat aşa de mare ca Arborea, deocamdată numai suma de cel mult 40 coroane pentru clădirea casei lui Dumnezeu; dară unii gheşeftari din Arbore, ca fostul vornic Grecu şi alţii de tagma lui, care voiau să aibă şi ei vreun folos, nu s-au mulţămit cu atâta, ci au silit pe fiecare, chiar şi pe acela care are o mulţime de copii şi care numai cu vai îşi poate agonisi 25 cruceri pe zi, ca să-şi susţină femeia şi copiii, să plătească o sumă de tot mare, pe care aceştia nu sunt de loc în stare a o solvi. Mai ales acum, în timpul iernii, şi cînd domneşte criza aceasta de bani, n-are ţăranul de unde scoate paralele. Toţi însă au promis că vor plăti, însă în fiecare an câte o sumişoară, după putinţa lor. Neputînd aşadar ţăranii să solvească îndată taxa impusă cu de-a sila, au chemat pe un secvestru districtual, anume Ostrakiewicz, ca să împlinească, cum se zice, pe fiecine care nu va plăti. Auzind ţăranii de sosirea dlui secvestru, unii neavând ce începe, au încuiat casele şi au luat-o la sănătoasa, alţii fiind mai viteji au încuiat uşa şi i-au ieşit dlui secvestru la poartă, înainte, ca să-i spună, că nu pot să dea nimică, având numai un suman şi un cojoc în casă, pe care, în timpul iernii, nu pot să îl dea. Cu sumanul merge bărbatul la lucru, ca să-şi cîştige cei 25 cruceri, iară cu cojocul umblă băietul la şcoală ori îl întrebuinţează nevasta. Dl secvestru, cu o botă groasă în mână, se apropie răcnind ca un leu şi dă navală asupra ţăranului. În disperarea lui, ţăranul caută, cum ar face fiecine într-o astfel de stare, să oprească pe dl secvestru şi pe cei plăiaşi de a străbate mai departe. Dl secvestru se uită iute împrejur. Vede el mulţi oameni împrejur, căci se uitau vecinii ca la o panaramă, şi atunci dă poruncă celor 5 plăiaşi să strice uşa şi să intre. Dacă nu erau mulţi spectatori, atunci dl secvestru întorcea bota şi începea a trânti în vrăjmaşul său. În modul acesta a fost maltratată o femeie, care era singură acasă, fiind bărbatul dus la lucru. În modul acesta a purces dl secvestru, în mai multe locuri, luându-le şi straele din casă şi lăsându-i astfel batjocuriţi. Atunci ţăranii, neştiind ce face, au pus băieţii pe câte trei înaintea sfintei icoane, zicând: „Rugaţi-vă, băieţi, voi, că pe voi vă va auzi mai degrabă Dumnezeu, să se dărâme zidurile bisericii, până mâine dimineaţă!”. Alţii iarăşi au luat bâta şi traista în spate şi s-au dus la munte, să cîştige banii pentru biserică. Astfel voiesc ei să zidească locaşul sfântului Dumnezeu! Suntem curioşi, ori judecătoria din Solca are ştire despre toate acestea?”[27].

1909: „Arborea, satul Hatmanului Arbore, cu o populaţiune de 5.657 locuitori, dintre care 4.581 români, 670 nemţi, 363 evrei 13 ruteni”[28].

Conform hărţii etnografice, din 1910, în Arbore trăiau doar români şi germani, în proporţie de 9 la 1, dar harta lui Iancu Nistor nu exclude prezenţa evreilor în satul Portarului de Suceava, în cadrul micii colonii germane.

„În luna mai 1914 au dat examene de capacitate”, printre alţi „învăţători şi învăţătoare”, în limba germană, „Buliga Vasile din Arbore-Cotul” şi „Velehorschi Cornel din Arbore-Bodnareni” (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 13 şi 14, anul III, Cernăuţi 29 mai 1914, p. 222).

În 27 august 1917, spune un comunicat românesc, „în Bucovina, între Solca şi Arbore, 3 ofiţeri şi 50 de călăreţi ruşi au făcut o recunoaştere îndrăzneaţă, până pe culmea Ciporniţa, atacant la baionetă o parte a avanposturilor  duşmane şi revenind cu zece prizonieri austrieci. După mai multe atacuri şi contraatacuri ale duşmanului, care a fost obligat să se retragă însângerate, trupele româneşti au intrat în posesia Piscului Coessila”[29]. În 21 septembrie 1917, ruşii, aflaţi între Solca şi Arbore, încearcă un atac împotriva Clitului, apărat de trupe ale arhiducelui Joseph, dar care nu reuşeşte[30]. Nici încercarea de a cuceri Arbora nu izbutise, pentru că, aşa cum spunea comunicatul german din 20 septembrie (Berlin), pentru că „focul nostru defensiv s-a transformat într-un atac dur asupra tranşeelor ruse, iar mitralierele au încercat să-i secere, pentru a contraataca”. Conform comunicatului vienez, din aceeaşi zi, „aproape de Arbora, în Bucovina, ruşii au încercat să atace, după o pregătire de artilerie; trupele noastre au dispersat trupele atacatoare, obligându-le să se retragă în tranşeele lor”[31]. În 2 noiembrie, conform unui comunicat românesc transmis din Iaşi, „în sectorul Arbora, artileria noastră a dispersat mai multe detaşamente de recunoaştere”[32], „trupele germane din Bucovina încercând să fraternizeze cu cele ruseşti”[33].

În 1919, Comisia agrară de ocol Solca îi număra, printre componenţii ei, şi pe Ion Tonigar, preot, Arbore, iar ca reprezentant al ţăranilor, din acelaşi sat, pe agricultorul Vasile Buliga[34].

În 1919, Eroii Necunoscuţi din Arbore sunt, încetul cu încetul, identificaţi de instanţele bucovinene. „Ion a lui Florea Brăiescu, din Arbore, a participat la război şi e dispărut din anul 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Magdalena a lui Ion Brăiescu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Roman a lui Axenti Apostol, din Arbore, a participat la război şi e dispărut din anul 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Frosina a lui Roman Apostol, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Vasile a lui Gheorghe Tabarce, din Arbore, a participat la război şi ar fi căzut pe frontul rusesc, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ilinca a lui Vasile Tabarce, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[35]. „Trifon Dulgher, din Arbore,  a participat la război şi ar fi murit, în anul 1916, în tabăra din Şipote, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Floarea a lui Trifon Dulgher, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[36]. „Vasile a lui Gherasim Ursan, din Arbora, a participat la război şi ar fi murit ca prizonier în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Floarea a lui Vasile Ursan, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[37].

„În 17 septembrie 1921, în comuna Arbore, 15 bărbaţi şi femei au participat la slujba religioasă (adventişti – n. n.). La mijlocul oficierii slujbei, au năvălit jandarmii, conduşi de primarul Gheorghe Balmoş; ei au luat cu forţa toate Bibliile şi i-au bătut pe credincioşi. L-au înşfăcat pe predicatorul A. Sireteanu şi au bătut pe toată lumea într-o asemenea măsură, încât feţele şi trupurile lor erau acoperite de vânătăi. Apoi, credincioşii au fost duşi la jandarmerie, şi cum era într-o sâmbătă (sărbătoarea publică a adventiştilor), jandarmii i-au obligat să cureţe grajdurile”[38].

1922: Văduva Frusina Apostol, din comuna Arbore, judeţul Gura Humorului, a pierdut „certificatul de înlesnire de trai No. 2.461”, care s-a declarat nul[39].

1924: Ctitorul bisericii şi a satului, Luca Arbure, „s-a serbat, cu toată evlavia şi toate onorurile”, pentru prima dată, în 17 august 1924, când s-au comemorat 400 de ani de la moartea lui Luca Arbure. „Încă de dimineaţă, a început a se scurge pe drumurile şi potecile ce înconjoară frumosul sat, care poartă numele fericitului său întemeietor, mulţime de popor şi intelectuali din împrejurime… După sosirea domnului Ministru Ion Nistor, iniţiatorul acestei serbări… s-a oficiat prohodul pentru odihna şi liniştea sufletului lui Luca Arbore de către IPSS Ipolit, Episcopul Rădăuţilor, şi înaltul cler ce-l înconjura, în asistenţa înalţilor demnitari civili şi militari şi a tot ce Bucovina are mai de seamă”[40].

1924: Abţinerea de la alcool, cu jurământ în biserică nu a prea prins la Arbore, „dovadă, păţania preşedintelui „Trezviei” din Arborea, Toader Hrib, şi a preotului din Arbore, care au fost crunt bătuţi de către vreo 70-80 de beţivani, puşi la cale de către crâşmarii satului, fiindcă s-au văzut stânjeniţi în negustoriile lor”[41].

În 1 octombrie 1925, se înfiinţa în comuna Arbore, printr-o decizie a judecătoriei Solca, „o societate cooperativă de producţie forestieră cu numele Zimbrul Moldovei”, scopul declarat al societăţii (să vedeţi ce demagogii urmează) fiind „de a lua păduri în exploatare sau în plină proprietate, de a înfiinţa ateliere şi fabrici pentru lucrarea lemnului şi a deschide depozite de desfacere a produselor lemnoase, pentru ca, pe deoparte, membrii să poată găsi de muncă în condiţiuni mai bune şi să poată desface pe piaţă produse cât mai ieftine, combătând specula, intermediarii şi câştigul fără muncă, iar pe de altă parte, printr-o exploatare raţională a pădurilor, să contribuie la conservarea şi mărirea avuţiei naţionale”[42].

1926, iulie 2: „Poulaţia evreiască din satul Arbora (Bucovina) a fost bombardată, în noaptea trecută, cu grenade explozive, care au aprins casele. A fost un grup de „cuzişti” care, aşa cum au mai spus, voiau să semene panică printre evrei, pentru a-i forţa să părăsească imediat satul. Un mare număr de case au fost distruse de suita exploziilor şi mulţi evrei au fost grav răniţi”[43].

1930: „Străduinţele autorităţilor de a evita turburări. Suceava, 17 (iulie): Zvonindu-se că în comuna Arbore s-ar proiecta dezordini, dl Gorcea, care este foarte popular acolo, a plecat imediat în comună, a luat contact cu consiliul comunal şi cu fruntaşii satului şi a reuşit să liniştească spiritele”[44]. „Locţiitorul de prefect, dl inspector administrativ Miloceanu, a primit o delegaţie a meseriaşilor din comuna Arbore, care au cerut micşorarea impozitelor pe cifra de afaceri şi încurajarea micilor meseriaşi. Dl Miloceanu a promis că va transmite la Bucureşti aceste doleanţe”[45]. „Ieri se zvonise că, în cursul nopţii, se vor produce demonstraţii antisemite la Arbore şi că, de aici, turburătorii vor merge la Solca. Domnii Cădere şi general Gavrilescu, comandantul Brigăzii 8 de Infanterie, au plecat imediat într-acolo. Ştirile sosite astăzi, în cursul zilei, anunţă că pretutindeni a fost linişte. Totuşi, viligiaturiştii de la Solca sunt foarte îngrijoraţi şi se gândesc să renunţe la restul curei şi să se întoarcă acasă. Astăzi este, la Solca, zi de târg săptămânal. Prefectul judeţului asigură că nu se va petrece aici nici o dezordine” (Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3). „Zvonindu-se că în comuna Arbore s-ar proiecta dezordini, dl Gorcea, care este foarte popular acolo, a plecat imediat în comună, a luat contact cu consiliul comunal şi cu fruntaşii satului şi a reuşit să liniştească spiritele. Dl Gorcea a mai vizitat comunele Pârteştii de Jos, Pârteştii de Sus, Cacica, Botoşana, Cajvana etc.” (Adevărul, Anul 43, nr. 14280, vineri 18 iulie 1930, p. 3).

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940: Gross Iosef, cizmar, domiciliat în Arbore; Lupaştiuc Gheorghe, dogar, domiciliat în Arbore” (Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208).

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941: Josanu Constantin, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Arbore, jud. Suceava, născut în comuna Arbore, jud. Suceava, condamnat de Trib. Mil. C. IV Arm., pentru nepredarea armei, la 3 ani închisoare corecţională şi un an interdicţie, conform art. 8 şi 9, ord. Nr. 1 A. M” (Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860).

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Bolboca Trifan, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în comuna Arborea, judeţul Suceava, mort la 2 iulie 1941; Maxim Trifan, sergent, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în comuna Arbore, judeţul Suceava, mort la 11 iulie 1941; Turculeţ Ilie, fruntaş, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în comuna Arbore, judeţul Suceava, mort la 29 iulie 1941” (Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549).

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941: Prahase N. Nicolae, seria 1938, media 7,70, numit în comuna Arbore Cotul de Jos, postul V, jud. Suceava; Irimia Nichita, seria 1938, media 7,66, numit în comuna Arbore Cotul de Jos, postul II, jud. Suceava” (Monitorul Oficial, Nr. 249,  2o octombrie 1941, pp. 6439 şi următoarele).

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare: Netea Vera, comuna Arbore, jud. Suceava, media 7,28; Toacă Aurora, comuna Arbore, jud. Suceava, media 7,00” (Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552).

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945, se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Truşcan Aurora, la Arbore-Centru, p. 10, soţie fixată; Tolocariu Chirică, la Arbore-Centru, p. 11, soţie fixată; Caba Valeria, la Arbore pe Clit, p. 6; Constantinovici Aurelia, la Arbore, Cot de Jos, p. 7; Vatmanu Silvia, de la Arbore, Cotul de Jos, la Satu Mare; Vlasie Ioan, de la Arbore, Centru, la Strigoaia; Cătălin Teodor, de la Bosanci Nr. 1, la Arbore, Centru. Bohatereţ Viorica, de la Rădăuţi, la Arbore, Centru; Luapaşcu Vladinir, de la Arbore, Centru, la Cajvana; Hrincescu Fevronia, de la Arbore, Centru, la Arbore Clit; Cătălin Olga, de la Bosanci, Nr. 2, la Arbore, Centru; Heriuc Ştefania, de la Clit, la Arbore Clit; Mihalache Spiridon, de la Arbore Clit, la Arbore Botnăreni; Cosmaru Eleonora, de la Arbore Centru, la Pârteştii de Jos” (Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553).

1947: În baza raportului cu Nr. 16799 din 1947 al Inspectoratului regional Suceava, de la 1 septembrie 1947 sunt confirmaţi pe posturi „Hrincescu Fevronia, de la Arbore Centru, la Arbore Clit; Cătălin Olga, de la Bosanci, la Arbore Centru; Heriuc Ştefania, de la Clit, la Arbore Clit; Mihalache Spiridon, de la Arbore Clit, la Arbore Botnăreni” (Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, p. 9656); „Cătălin Olga, de la Arbore Centru, la Bosanci, Şc. nr. 2, post IX, singurul solicitant; Cătălin Teodor, de la Arbore Centru, la Bosanci, Şc. nr. 1, post XII, interese familiare; Heriuc Ştefania, de la Arbore, Clit, la Clit, post V, vechime în serviciu; Pahomie Mircea, de la Stânca-Sculeni-Iaşi, la Arbore, Cotul de Jos, post VI, interese familiare şi materiale; Pantiuc Mihai, de la Arbore, Bodnăreni, la Udeşti, post X, interese familiare; Tulvinschi Floarea, de la Cajvana, la Arbore, Clit, post VII, interese familiare; Truşcan Aurora, de la Arbore Centru, la Ipoteşti, post XII, soţ preot; Hrincescu Fevronia, de la Arbore Clit, la Arbore Centru, post IX, interese materiale şi familiare” (Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912).

La Arbure s-au născut autorul de manuale şcolare Gherasim BULIGA (12 iulie 1849), personajul unic al satului românesc, autorul cărâii „Cronica de la Arbore” (1971), Toader HRIB (22 iunie1897), conferenţiarul universitar Octavian D. MUNTEANU (16 decembrie 1905), doctorul în ştiinţe Aurel MUNTEANU (14 august 1908), pictorul naiv Gheorghe COTLEŢ (13 octombrie 1932), poetul de limbă ucraineană Stelian GRUIA (16 aprilie 1933) şi graficianul Teodor HRIB (1 ianuarie 1946). Şi, bineînţeles, surprinzătorul interpret şi chibzuitul folclorist Mihai HRINCESCU (5 octombrie 1989).

Ţărani români din Arbore

[1] GRIGORE URECHE, op. cit.

[2] Ibidem

[3] ACADEMIA DE ŞTIINŢE SOCIALE ŞI POLITICE, Documenta Romaniae Hostorica, A. Moldova, vol. III, pp. 477-480

[4] MATTEO MURIANO, Călători străini despre ţările române, vol. I, pg. 149

[5] GRIGORE URECHE, op. cit.

[6] GRIGORE URECHE, op. cit.

[7] TEODOR BALAN, Documente bucovinene, vol. I / 1507-1653, Cernăuţi 1933, pp. 120-126

[8] VARTOLOMEI MAZEREAN, op. cit., pg. 23

[9] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungsweden in der Bukowina, Innsbruck, 1902, p. 258

[10] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungsweden in der Bukowina, Innsbruck, 1902, p. 429

[11] Călători, X, II, p. 823

[12] Kaindl, pp. 534-535

[13] Albina, Anul II, Nr. 16/123, miercuri 8/20 februarie 1867

[14] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 42, 1876 p. 48, 1907 p. 120

[15] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[16] GAZETA BUCOVINEI, nr. 12, Duminecă 9/21 Iunie 1891, p. 4

[17] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 48/1896, p. 3

[18]Mittheilungen der k. k. Central-Commission , Wien 1892, pp. 44-47

[19] Biserica şi Şcoala, Nr. 28, Anul XX, Arad 14/26 iulie 1896, p. 2

[20] Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman, tratată în limba română de J. cav. de Cuparenco, în Geschichte der österreichischen Land- und Forstwirtschaft und ihrer 1848-1898 / Supplementband, Wien 1901, pp. 81-231

[21] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 7-17

[22] IORGA, NICOLAE, Neamul românesc în Bucovina, Rpădăuţi, 1999, pag. 45

[23] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[24] Apărarea Naţională, Nr. 20, Anul II, Cernăuţi, duminică 17 martie stil nou 1907, p. 2

[25] Apărarea Naţională, Nr. 56 şi 57, Anul II, Cernăuţi, duminică 11 august stil nou 1907, p. 3

[26] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 2, 3

[27] Apărarea Naţională, Nr. 18, Anul III, Cernăuţi, duminică 8 martie stil nou 1908, p. 4

[28] Viaţa Românească, Anul IV, vol. 13, 6 iunie 1909, pp. 454-460

[29] Le XIXe siècle, No. 17087, 30 august 1917, p. 3

[30] La Guerre Mondiale, No. 909, 22 septembrie 1917, p. 7270

[31] Ibidem, p. 7271

[32] La Lanterne, 5 noiembrie 1917, p. 3

[33] The Chicago Tribune, No. 141, 6 noiembrie 1917, p. 1

[34] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[35] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[36] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[37] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[38] Recueil des griefs de la minorité hongroise de Roumanie, I (1919-1922), Societatea Naţiunilor, 1922, p. 13

[39] Monitorul Oficial, nr. 05 din 5 ianuarie 1924, p. 244

[40] Calendarul „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1925, pag. 127

[41] Cultura Poporului, Nr. 89, Anul IV, Cluj, duminică 7 decembrie 1924, p. 2

[42] Monitorul oficial al României, nr. 17, 22 ianuarie 1926, p. 832

[43] L’Univers Israélite, 2 iulie 1926, p. 439.

[44] Adevărul, Anul 43, nr. 14280, vineri 18 iulie 1930, p. 3

[45] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3