Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Călineşti pe Ceremuş

Valea Ceremuşului – foto Krepler

CĂLINEŞTI PE CREMUŞ. În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 3-a biserică, la Stăncăuţi, cu popă”, deci la Călineşti pe Ceremuş.

1598: Aflat între Stăneştii de Jos, Ciortoria şi Bărbeşti, pe malul drept al Ceremuşului, Călineştii pe Ceremuş au fost întăriţi, în 23 octombrie 1598, de Ieremia Movilă, boierilor Pătraşco Sturza şi Tăutul, urmând ca Divanul Domnesc să se pronunţe asupra hotarului dintre cele două moşii.

1609: Hotarnica se face abia în 17 decembrie 1609, când este menţionat şi un alt co-părtaş, Grama, pe lângă Pătraşco Sturza şi Tăutul.

În 15 martie 1719, se certau pentru „nişte părţi de ocină din Călineşti… întăi pentru 11 jirebii, care au fost luate de Solomon logofătul de la Ionaşco Stărce”, feciorii lui Pavăl şătrarul şi Ştefan Străşca.

În 20 februarie 1722, când se împart moşiile lui Toader Paladi între feciorul lui, Iuon Paladi, fost mare spătar, şi ginerele lui, Miron Dari, fost Sărdar, lui Iuon Paladi îi revine „întreg satul Călineşti, fără a patra parte, ce-i a răzeşilor”.

În 19 septembrie 1724, Mihail Racoviţă Vodă poruncea cercetarea jalbei lui Ion Tăutul,  care acuza faptul că o jumătate de sat Călineşti, moştenire „de pe moşul Tăuteştilor şi rămânând acea moşie a unui Andriaş, nepot Tăutului, a vândut-o lui Pârvu, fost şetrar, fără ştirea rudelor”, care rude, conform dreptului valah, aveau dcreptul de primă cumpărătură, numai că „oamenii au fugit din acel sat neavând dreptate”.

În 28 septembrie 1734, Constantin Nicolai Mavrocordat porunceşte fostului mare căpitan Manole să cerceteze jalba lui Toader Brahă şi a cumnatului său, Ştefan Strâşca, „zicând Toader Brahă că, după ce s-au căsătorit el, i-au dat soacră-sa trii vecini şi să ţie şi în moşiea Călineştii frăţeşte, fiind fămeea lui Toader, din toţi fraţii, mai mică, din care vecinii, zise Toader, că pe unul l-au fost dus şi la casa lui, de l-au stăpânit, iar acum, după moarte soacră sa, s-au sculat cumnatul său Strâşca şi au luat vecinii şi din moşiea încă l-au lipsit”.

În 23 februarie 1742, când se împart moşiile lui Constantin Pârvul între copiii săi, Gheorghi, Vasilie şi Ileana, jupâneasa lui Gheorghi Calmuţchi, „a venit în partea lui Gheorghi Pârvul medelnicer şi a lui Vasile Pârvul… trei părţi şi două jirebii de sat de Călineşti la Brusniţa, ţinutul Cernăuţi, să le stăpânească în pace”.

În 2 decembrie 1759, o nouă ceartă pentru moşii s-a iscat la Călineşti şi la Pedecăuţi, între Ioniţă Strâşca mare căpitan şi, de cealaltă parte, Iordache Vlad şi Ilie Strâşca. Ioniţă Strâşca avea o carte de judecată, datată în 3 august 1750, din care rezulta că Ştefan Strâşca, tatăl lui Ioniţă, ar fi dat ginerelui său doar un sfert din Călineşti.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Călineşti, moşie răzeşească, „37 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazili, Giorgie VÂRGOLICI şi Ion CALMUŢCHI, 3 văduve, Ştefana, Nastasia şi Maria, 3 jidovi, Berko, Posin şi Leizer, şi 29 birnici, adică: Simion VEITIC, Ştefan CALINCIUC, Vasilie CALANCIUC, Vasilii CALANCIUC, Ion CALANCIUC, Ştefan CALANCIUC, Timofei CALANCIUC, Ştefan NIŞTIUK, Gligor HARINA, Iacob CUCU, Petre HARINA, Simion CUCU, Iftimii MANEILICI, Gligoraş FEDORIUC, Gligor RUSNAK, Fedor RUSNAK, Macovei RUSNAK, Tudosi HLIHORIUC, Martin RUSNAK, Toma PENIUC, Ştefan RUSNAK, Ivan ciobotar, Hrihor VATRIC, Nichifor RUSNAC, Vasili morar, Silip RUSNAK, Tudosi CUCU, Toader sin rus şi Roman rus.

În 1775, satul Călineşti pe Ceremuş avea 2 mazili, 1 popă şi 42 ţărani (54 familii, în 1774, după Werenka), populaţia satului ajungând, în 1784, la 104 familii.

În 1843, biserica ortodoxă din Călineşti pe Ceremuş, aflată sub patronajul baronului Ioan de GOIAN, avea 688 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator George MITROFANOVICI. În 1876, patron al bisericii era şi încă va mai fi, vreme de bune decenii, graful Jeronim dela SCALLA; biserica avea 819 enoriaşi, iar preot administrator era Emilian BEJAN. În 1890, biserica din Călineşti pe Ceremuş avea 948 enoriaşi, păstoriţi de parohul Dimitrie ZULINSCHI. Învăţător al satului era Teofil CAZAC, iar primar – George IVANIUC. În 1907, paroh era Nestor GORECKI, paroh şi în Bărbeşti, cantor fiind, din 1900, George FRAZIAN, născut în 1852.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[2].

1887: În comună funcţiona, din 1887, o şcoală ruteană, cu două clase[3]. În 1910, doar 4 din 10 locuitori mai vorbeau româneşte.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Călineştii pe Ceremuş, comună rurale, districtul Storojineţ, aşezată pe pârâul Brusniţa, afluent al Prutului. Suprafaţa: 6,96 kmp; popula­ţia: 879 locuitori, în majoritate ruteni de religiune gr. or. Este aşezată lângă drumul districtual Bărbeşti-Jadova, ra­mură din drumul districtual Zeleneu-Văşcăuţi; are o şcoală po­pulară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sf. Ioan cel Nou”. În 1776, aparţinea mazilului Ioan Calmuschi. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Se găsesc 58 cai, 296 vite cornute mari, 67 oi, 126 porci, 68 stupi. Călineştii pe Ceremuş, moşie, cu administraţie specială, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 5,58 kmp; populaţia: 69 locuitori, majoritatea izraeliţi, restul ruteni. La 1776, aparţinea mazilului Ioan Calmuschi”[4].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Văşcăuţi făcea parte, ca locţiitor, „Stino della Scala, proprietar mare, Călineşti pe Ceremuş”[5].

1922: La Igeşti, „Moscalescu Gheorghe, tatăl lui Nicolae, a venit din Călineşti pe Ceremuş, iară fiul acestuia era „fiu de urzici”, deoarece mama lui era ţigancă”[6].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 447

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 21 1876 p. 94, 1907 p. 73

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 54

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[6] Dan, Dimitrie, Igeştii, în Revista Istorică, N-rele 4-6, Anul VIII, Aprilie-Iunie 1922, pp. 117-119

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Călineşti Cuparencu şi Enache

Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, din Călineştii lui Cuparenco, durată, între anii 1791-1805, de fraţii Michail, Ioan şi Maria de Cuparenco

CĂLINEŞTII lui CUPARENCO şi ai lui IENAKI. În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 28-a biserică, la Călineşti, cu popă”.

În 3 octombrie 1614, Ştefan Tomşa al II-lea, ctitorul mănăstirii Solca, dăruia ctitoriei sale „satul Călineşti, cu mori pe Siret, care au fost ale lui Vasile Stroici”, cel care a „pierit în hiclenie, când s-au sculat cu alţi pribegi ca dânşii asupra domniei mele”.

1634: Vasile Lupu repară abuzul săvârşit de Ştefan Tomşa, întărind fosta moşie a lui Stroici, din valea Siretului, ctitoriei sale, mănăstirii Dragomirna, în 25 iulie 1634. Moşia Călineştilor iese de sub stăpânirea călugărească în scurtă vreme, datorită unui schimb de moşii, prin care Solomon Bârlădeanul oferea Mitropoliei Sucevei moşia Căuşeşti pe Prut, pentru Moşia Călineşti pe Siret.

În 1758, s-a stabilit în Călineştii lui Cuparencu plugarul Lupul UNGUREAN, din Rodna, împreună cu soţia şi cei doi feciori ai săi.

În 1 aprilie 1764, Miron Cuparenco dă feciorilor săi, Mihalachi şi Ion, „a patra parte de Călineşti ce sănt pe Hatna”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Călineşti, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „19 – toată suma caselor”, însemnând 7 scutelnici ai „Mariei, fiica sărdarului Miron” Cuparenco, 3 scutelnici ai postelnicului Ion Gherghel, 2 volintiri, 1 jidov botezat, 5 ţigani şi 1 femeie săracă. Călineştii lui Ianachi aveau 25 de case şi tot atâtea familii de birnici.

În 1775, Călineştii lui Cuparenco aveau 2 mazili, 1 popă şi 29 ţărani, Daniel Werenka menţionând, pentru anul 1774, 22 de familii ţărăneşti, care sporesc, până în 1784, la 122 familii. Călineştii lui Ienaki aveau, în 1775, 3 popi şi 28 ţărani, Werenka menţionând, pentru 1774, 30 familii, iar pentru 1784, 126 familii. Ambele sate, ţinând de Ocolul Vicovurilor, la începuturile Bucovinei istorice, au fost masiv colonizate, după 1779, cu ucraineni.

O mărturie din 21 iulie 1798, dată lui Vasile Cuparenco de „Vasăle Calmuţchi ot Părhăuţi, de Gheorghi Cârste ot Costâna şi de Mihalachi Cuparenco ot Călineşti nobel”, confirmă că Vasile Cuparencu avea a opta parte din jumătatea satului Călineşti din 1758.

În 1825, aşa cum se poate afla dintr-o corespondenţă cu egumenul Putnei, Lavrentie Chirilescu, paroh al satului Călineştii lui Cuparenco era Nicolae Săvescul, cel care-i trimitea egumenului „12 coreţe şi 2 dimerlii de secară curată, (dar) să-i plătească, numai pentru 10 coreţe, 35 lei”.

În 24 mai 1833, Ioan baron Cârste, fiul lui Ilie Cârste, dăruia nepotului său, Ienacachi baron Cârste, jumătate din „Călineştii lui Ienachi, care se cheamă şi Greţca”.

În 1843, exista o biserică ortodoxă în Călineştii lui Cuparenco, aflată sub patronajul baronului Joann von KRISTE, deci Ioan Cârste, preot administrator fiind Grigorie NASTASI, care păstorea peste 959 suflete, din amândouă satele. Comuna bisericească, numită Călineştii lui Cuparenco şi Ienachi, se menţinea şi în 1876, când patroni erau Nicolai baron de CÂRSTE şi Adolf von MARIN, celebrul arhitect bucovinean, şi când paroh era Ştefan SELESCHI, în cele două sate aflându-se 1.516 enoriaşi ortodocşi. În 1907, celor două sate li se alătură, în comuna bisericească, şi Cotul Călineştilor sau Călineştii lui Vasilachi, patroni ai bisericii fiind primarul german al Rădăuţilor, Gustav MARIN, Vasile de CUPARENCO, Vasile de RADCA, Ioan de MALINESCU, Nicolai de WOLCZYNSKI, Ioan şi George URSULEAN, Kalman şi Jankef FISCHER.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iasobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[2].

1894: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, din Călineştii lui Cuparenco, fusese construită, între anii 1791-1805, de Michail de Cuparenco şi restaurată în 1894.

1883: Biserica cu hramul Sfântului Dumitru, din Călineştii lui Ienachi a fost construită, din banii Fondului Religionar, între anii 1884-1887, când a fost şi sfinţită, slujitor al altarului fiind parohul Ioan STEFANIUC, născut în 1858, preot din 1882, paroh din 1889, iar cantor, din 1904, Athanasie TOPÂRDĂU, născut în 1883. Biserica din Călineştii lui Cuparenco, care deservea şi Călineştii lui Vasilachi, beneficia de serviciile aceloraşi slujitori ai altarului, Ştefaniuc şi Topârdău[3].

1887: Cimitirul din Călineşti (Kalinestie), Tumulii de la Horodnik) – Volumul 13, nota 120, pagina CLXXXV: „ Conservatorul Klauser a raportat, de la Rădăuți, Comisiei Centrale, că a găsit, cu ocazia unei săpături, un schelet, îngropat într-un cimitir vechi din Călineşti. Urnele funerare sunt dispuse în linii drepte și la intervale regulate. Mormântul a fost dezgropat în prezența Conservatorului, la o adâncime de aproximativ 7 picioare, dar nu a fost găsit decât cenușă de la dezintegrarea oaselor. În Horodnik, s-au găsit cinci tumuli, similari cu cei de la Hliboka“[4].

În 1890, Călineştii lui Cuparenco aveau 1.150 locuitori, paroh fiind Ioan Ştefaniuc, iar cantor bisericesc, Iosif Manolovici. Primar al comunei era Vasilie de Radca. În Călineştii lui Ienaki trăiau 1.706 locuitori, conduşi de primarul George Hostiuc. Călineştii lui Ienache se numeau, pe atunci, Călineştii lui Ienache vel Greaţca.

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Ion ŞTEFANIUC, paroch în Calineşcii lui Cuparencu”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Ilie de MALINESCU, Vasile RADCA, Ghiorghi URSULEAN, Vasile alui Dimitrie REBENCIUC, Georgi PALANECIUC, Teodor alui Ştefan MAIDAN, Niculaiu MAIDAN, Niculaiu alui Ştefan MĂIDAN, Niculaiu MAIDAN, Niculaiu CHROMIUC, Maria alui Ion COBZIUC şi Eudochia alui Vasile CURELEŢU[5].

În martie 1894, când sătenii din cele două sate, adunaţi în biserică, „au juruit că nu vor mai bea rachiu”, din Călineştii lui Cuparencu şi-au întărit jurământul prin semnătură: cantorul Ioan MANOLOVICI, Dimitrie COSTIUC, Dimitrie TCACIUC, Petre şi Mihai alui Petre CIORNEI, George, Dimitrie, Neculai alui Vasile şi Petre alui Andrei HUŢAN, Ioan OSTAŞIUC, Dimitrie MARUNEAC, Vasile şi Mihai alui Vasile COCEARJIUC, Vasile alui Ioan ONESIM, Dimitrie FILIPCIUC, Nicolai GUMAZELIUC, George LUCAN, Teodor MARTENIUC, George alui Mihai şi Mihai SANDULEAC, George, Andrei a lui Petru şi Petru UNGUREAN, Simeon DAŞCHIEVICI, Vasile IEREMCIUC, Ioan şi Nicolai CORNECIUC, Nicolai şi Ioan COZMEI, Vasile IAROŢCHI, Petre, Ioan şi Teodor HUŢAN, Vasile şi George NEMATCIUC, Vasile CORNETIUC, Ioan şi George alui Ioan IVONAŞCIUC, Vasile, Ioan alui Petre şi Ioan alui Ioan OCRAIUCIUC, Nicolai NICŞAN, Ioan CUCURUZ, Mihai alui Vasile OSTAŞIUC, Petre IURICIUC, Ioan şi Nicolai CERVENCIUC, Vasile SEMENIUC, Vasile COZMACIUC, George TANASICIUC, Ioan alui Petru STEICIUC, Vasile BALAN, Dumitru TIŢA, George alui Gavril IVANOVICI, Dimitrie şi Vasile alui George TARNOVIEŢCHI, Ioan şi Andrei PROCOPIUC, George alui Vasile SERHII, Ioan alui George PENIUC şi Ioan BLAŞCO. Din Călineştii lui Ienachi, au depus jurământul lepădării de holercă („leac pentru holeră”, cum numeau evreii galiţieni rachiul, prin anii 1550-1600): Nicolai BOICIUC, Teodor PALANECIUC, George şi Andrei SENCIUC, Ioan alui Petre şi George CURELEŢ, George, Constantin, Mihai şi Vasile REBENCIUC, George PETRUNEAC, Teodor MAIDAN, Ioan LUCAN, Teodor IEREMCIUC, Ioan BUCINSCHI, George CIOBOTARIU, Dimitrie şi Mihai CORDUBAN, Vasile PÂNZARIU, Dimitrie CRASULEAC şi Teodor ISEPIUC[6].

1902: Banca populară românească din Călineştii lui Cuparencu şi Călineştii lui Enachi s-a înfiinţat în 16 noiembrie 1902, sub preşedinţia preotului Ilie de Mălinescul, director fiind Ioan Ştefaniuc, vistiernic – Nicolai Volcinschi, între membrii comitetului de direcţiune şi control aflându-se George Ursulean, Georg Steinbach şi George Hostiuc.

1908: Petrecere poporală în Calineştii lui Cuparencu. De treci pădurea Pătrăuţului, dai de un sătuleţ mic, de Calineştii lui Cuparencu. Căsuţele cele albe stau presărate în o vale foarte frumoasă şi încântătoare. Cât farmec şi câtă zâmbire ascunde acest cuib de rătăciţi de turma bădiţei lui Trăian. Numai pădurea cea veche, care încoroană acest sat, ştie să spuie, cu glasul ei jalnic, despre povestea cea amară a acestui cuib. Sunt codrii vechi de brazi, care vecinic murmură jalea cea neagră, izvorâtă din pieptul bieţilor poporeni. Şi câmpuri de mătasă sunt, care istorisesc vecinic de limba cea străină, neîndemânatică lor. Şi-atâţia fluturi sclipesc în zarea albăstrie, scăldându-se în parfumul fânaţelor verzi, încât îţi pare că acest cuib e un ce divin, menit anume pentru un popor ales. Dară vai! Jale numai se aude pe la vetrele lui. Şi cine sunt aceştia? E o colonie de români ardeleni, după spusele dlui Dr. Verenca, în opul său; dar limba, care îi leagă, în înţelesul lor, e cea ruteană. Lucru foarte des pe la noi, în Bucovina. Sate de baştină româneşti, acuma cu totul rutenizate. Nu-i mirare de dincolo de Prut, dară în districtul Sucevei, fosta capitală a Moldovei, unde mai multe sate, ca Hatna, Ipoteşti, Mariţei, Calineştii lui Ienache şi Kuparencu şi altele se-nţeleg numai în limba ruteană. Vina aceasta o poartă însuşi românii. Ei, în loc să oprească pohoiul ruşilor din Galiţia, îmblă după interese personale, se ceartă între olaltă şi-şi vând astfel ţara şi neamul pentru vreo câţiva arginţi trecători. De exemplu, Călineştii lui Cuparencu. Români de baştină şi maică, toţi sunt rutenizaţi, afară de unele familii, care luptă pentru naţiunea română; însă nu pot reuşi, din cauză că nime nu le dă mână pe ajutor. Aşa, doamna Carabiovschi, o fiinţă fragedă, îşi jertfeşte toată puterea pe altarul naţiunii româneşti, ca numai şi numai să poată introduce iarăşi datinele, limba şi credinţa strămoşilor noştri; ca ajutor are pe părintele ei, Sfinţia Sa Stefaniuc, paroh în loc, care, de mulţi ani, încoace, luptă pentru salvarea poporului său din ghiarele rutenilor. Nu mai puţină luptă arată şi familia Ursulean, care se zbuciumă în toate părţile pentru binele poporului românesc. Aceste persoane vrednice de laudă merită să atragă atenţiunea tuturor celorlalţi romîni. Buba cea mai mare a acestei comune e lipsa de şcoală. Închipuiţi-vă, în secolul 20, un sat cam mărişor, fără şcoală. Bine zic străinii ţărişoarei noastre „Bärenland” („ţara ursului” – n. n.). Poate că n-au dreptate?! „Mai bine nemică, decît şcoală rusască la noi, în sat!“, vorbesc sus-numitele persoane. Au şi dreptate. Cum să se introducă într-o comună, în care mai toţi ştiu româneşte, o şcoală ruteană?! Doamna Carabiovschi, căpătând ajutor şi de la domnişoara Ursulean, aleargă toată ziulica prin sat, de strânge băieţi şi copile, şi-i învaţă româneşte; şi cât de frumos e, când treci pe stradă şi auzi, din gura copiilor, „Bună ziua“. Şi s-ar fi introdus poate că de mult şcoală, şi anume romînească, după dorinţa poporenilor, dacă n-ar fi fost proprietarul Volcinschi şi Malinescu contrari înverşunaţi ai acestei dorinţe. „Şcoală românească vrem!“, striga poporul şi ce folos veţi avea voi, de nu lăsaţi să se introducă?

Părintele Stefaniuc, dna Carabiovschi şi dl Ursulean au aranjat, Duminică în 19 Iuli st. n. 1908, o serbare poporală, cu scopul ca, participând poporenii din loc, să aibă ocaziune de a conveni cu alţi români, veniţi ca oaspeţi. Mari jertfe au adus aceste persoane la această petrecere. Ea, de n-ar fi fost întreruptă de ploaie, ar fi fost una din cele mai bine reuşite. Deja, la oarele 3 p. m., se rostogoleau bubuituri de săcăluşuri, din pădure, la vale, vestind o zi mare pentru Calineşti, o zi care va rămânea pururea în amintirea poporenilor. Ei, îmbrăcaţi curăţel, se trăgeau încet spre pădure, unde un steag, în trei colori, şi un portal cu „Bine ai venit” îi primea cu bucurie în sânul lor. Chiar şi codrul şoptea, în murmurul său, un cântec dulce, care se închega cu „Deşteaptă-te Române”. Persoanele cele mai marcante, care au luat parte la această serbare naţională şi care au suprasolvit erau următoarele: păr. Morariu din Pătrăuţ, păr. Siretean din Şerbăuţ, păr. Volcinschi din Danila, păr. Percec din Crainiceşti, păr. Fortună din Clit şi păr. Turturean din Calafindeşti. Apoi, controlorul superior din Suceavă Popovici, comisarul superior Chodzokar şi Ioan Hostiuc, oficial de perceptorie din Suceavă, supeeriorul Bărbier din Pătrăuţ şi dl Fogoraş, dl Vilhelm Motka şi proprietarul mare Marin din Calineşti, dl Romaş, învăţător, şi vameşul de la gara din Burdujeni, dl Bondiu. Au fost şi domnişoara Silion, din Siret, şi reprezentanţi ai Societăţii academice „Junimea”. Tuturor acestora li se mulţămeşte, din partea Cabinetului „Deşteptarea” din loc. Au lipsit proprietarul mare Volcinschi şi Malinescu din loc, care n-au binevoit să onoreze poporenii cu prezenţa lor. Ar fi foarte bine, dacă dumnealor nu s-ar arăta, de acum, deloc şi nu s-ar mai interesa nicidecum. Folos nu pot aduce, de pagubă nu suntem doriţi.

După primirea oaspeţilor s-a reprezentat piesa „Harţă Rezeşul“, de Alexandri. Doamna Carabiovschi şi-a dat toată silinţa ca această piesă să reuşească cât de bine. Rolurile au iost împărţite foarte bine. Tarşiţa, domnişoara Deşchievici, învăţătoare din Cîmpulung, a arătat un talent adevărat de artistă, tot aşa şi Mariuca, domnişoara Ursulean, prin gingăşia şi naivitatea ei, a jucat foarte drăguţ şi plăcut. Bine jucat a fost rolul lui Bursuflescu, de dl Carabiovschi, care a produs mult haz în public. După reprezentare, s-a încins o horă între poporeni, de-au dus-o în chiote şi veselie până-n seară. Amintiri dulci şi plăcute a luat cu sine fiecare participant de la această primă petrecere şi toţi oaspeţii se mirau, văzând că, într-un sat atât de uitat, se zbate un sânge românesc”[7].

1914-1918: „Onufrei Hreniuc, din Călineştii lui Cuparencu, a participat la război şi ar fi murit, în anul 1918, în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Paulina a lui Onufrei Hreniuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Simion a lui Vasile Crainiciuc, din Călineştii lui Cuparencu, a participat la război şi e dispărut din anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria a lui Simion Crainiciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”.

1908: „În scrisoarea întitulată „Petrecere poporală în Calineştii lui Cuparencu”, care a apărut în numărul trecut, s-a strecurat o mică greşeală, din cauza unor informaţiuni false. Nu e adevărat că domnii Volcinschi şi Malinescu sunt contrari ai şcolii româneşti, ci, din contra, dumnealor caută din răsputeri ca să se introducă. Contrari sunt nişte învăţătoraşi ruşi, din comuna învecinată, veniţi din fundul Galiţiei tocmai, care bat drumurile, pe furiş, prin Calineşti, smomind pe bieţii locuitori cu fel de fel de şireclicuri şi îndemnându-i ca să ceară şcoală ruteană. Grele timpuri am ajuns! Nişte venetici caută să ne răpească limba şi naţiunea, pe când noi, românii, ne certăm între olaltă şi cătăm numai de departe cum se sting odraslele strămoşilor noştri. În scurt timp, va sosi în Calineşti e comisie, care, examinând copiii din loc, va decide ce şcoală să se introducă, română sau ruteană. Socotim că susnumiţii domni vor arăta, acuma, că greşala strecurată e, în adevăr, o greşeală şi vor sări în ajutor bieţilor poporeni, care strigă după lumină. Ultima sforţare, ca să nu ne înecăm la mal”[8].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Călineştii lui Cuparencu, comună rurală, districtul Suceava, aşezată pe pârâul Hatna, la Nordul districtului. Suprafaţa: 16,75 kmp; popu­laţia: 1.120 locuitori, majori­tate ruteni de religiune gr. or. Sc compune din vatra sa­tului, cu 894 locuitori, şi din satul Călineştii lui Vasilache. E aşezată în apropierea dru­mului districtual Siret-Suceava; are o biserică parohială, cu hra­mul „Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril”; şcoală n-are. La 1776, aparţinea lui Miron Cuparencu, de unde se explică şi numele său. La început forma un singur sat cu moşia Călineştii lui Enache. Comuna a fost mărită cu colonii transil­vănene. La clădirea caselor boiereşti, s-au desgropat oale cu cenuşă, probabil urne sepulcrale. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor; o bună parte, însă, trece, în timpul verii, în România, căutând de lucru. Comuna posedă 853 hectare pământ arabil, 134 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 205 hectare izlaz, 436 hectare pădure. Se găsesc 34 cai, 357 vite cornute mari, 220 oi, 282 porci, 137 stupi. Călineştii lui Cuparencu, mo­şie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa 6,06 kmp; popu­laţia: 14 locuitori, dintre care 7 vorbesc limba germană şi restul alte limbi; nici un român. Are o singură casă. La 1776, aparţinea lui Miron Cuparencu, de unde se explică şi numele ei. Forma un sin­gur sat cu moşia de azi, Călineştii lui Cuparencu. Călineştii lui Enachi sau Greaţca, sat, districtul Suceava, aşezat pe pârâul Hatna, între Călineştii lui Cuparencu, la Nord, şi Hatna, la Sud. Suprafaţa: 3,30 kmp; popu­laţia: 548 locuitori, în majori­tate ruteni de religiune gr. or. Este străbătut de drumul districtual Suceava-Siret; are o bi­serică filială, cu hramul „St. Dumitru”, atenenţă a parohiei din Călineştii lui Cuparencu. La început, forma un singur sat cu moşia Călineştii lui Cuparencu, care, la 1776, se găsea împărţită între cei 2 fraţi, Enache şi Cuparencu, cu numirea de Călineştii lui Enache şi Călineştii lui Cuparencu. Populaţia, formată din locui­tori originari, peste care au venit colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura, creş­terea vitelor, precum şi cu munca cu ziua. Posedă 363 hectare pământ arabil, 69 hectare fânaţuri, 2 hectare 50 ari grădini, 100 h hectare izlaz, 445 hectare păduri. Se găsesc 32 cai, 157 vite cornute mari, 110 oi, 82 porci, 42 stupi. Călineştii lui Enache, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie specială Costâna, districtul Suceava. Are 6 case, cu 32 locuitori. Ţinea, odinioară, de satul cu acelaşi nume. Călineştii lui Vasilache sau Cotul Călineştilor lui Vasilache, sat pendinte de comuna rurală Călineştii lui Cuparencu. Are 226 locuitori ruteni, de religiune gr. or. Îşi derivă numele de la pri­mul posesor al său” (Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 54).

1921: „Deciziune de expropriere No. 226/21. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis renunţarea la expro­prierea corpului rustical fasc. No. 337 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Călineştii lui Cuparencu, proprietatea lui Abraharn Hölzel zis şi Rammler, a devenit definitivă”.

1942: „Gutter Sigmund, născut la 3 Mai 1888, în comuna Călineşti-Cuparencu, jud. Suceava, de religiune romano-catolică, soţia sa Valentina, născută Donase, născută la 24 Iunie 1898, în com. Pungeşti, jud. Vaslui, şi fiii: Virgiliu, născut la 3 Aprilie 1919, în Roman, şi Benone, născut la 31 Ianuarie 1929, în Botoşani, se consideră cetăţeni români, potrivit art. 62 din legea pentru dobândirea şi pierderea naţionalităţii române şi se vor înscrie în registrul de naţionalitate al comunei Călineşti, jud. Suceava”[9].

1947: Se transferă învăţătoarea „Manoliu Viorica, de la Călineşti-Cuparencu, la Dolheştii Mari, post Matei O., singura solicitare”[10].

La Călineşti s-a născut, în 8 decembrie 1935, prozatorul de limbă ucraineană Iurii LUCAN.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 339

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 45 1876 p. 35 1907 p. 131

[4] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[5] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 29/1891, p. 6

[6] DEŞTEPTAREA, Nr. 7/1894, p. 53

[7] Apărarea Naţională, Nr. 45, Anul III, duminică 26 iulie stil nou 1908, p. 3

[8] Apărarea Naţională, Nr. 46, Anul III, duminică 2 august stil nou 1908, p. 2

[9] Monitorul Oficial, Nr. 134, 12 iunie 1942, p. 4907

[10] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4910

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Caliceanca

Podul moldovenesc de peste Prut, iar dincolo de el, Caliceanca şi apoi Cernăuţii

CALICEANCA. „Caliceanca e spre nord-est de Cernăuţi. O parte se întinde pe vale şi pe o coastă lungă, alături cu Prutul, iar altă parte ajunge spre Horecea, între două coaste. Caliceanca, din Cernăuţi, mai că nu se vede defel. Aici se află o biserică veche de lemn, transmutată din Cernăuţi, în anul 1876, pe spesele Fondului. Ea era aşezată şi alcătuită de comuna bisericească, în 1783, pe locul bisericii ce se numea „Domnească”. Biserica Domnească a fost făcută de principele Moldovei, Nicolae Alexandru, înainte de 1735, iar în anul 1779 a fost mutată, de la Cernăuţi, de pe piaţa Sfintei Maria, de lângă Fântâna Turcească, la Şerăuţii de jos. Hramul bisericii din Caliceanca e la „Adormirea maicei Domnului”. Şcoala e de 4 clase. În 1894, umblau 81 Români, 50 Ruteni, 67 Germani, 39 Poloni, 5 Cehi. Aici e un Cabinet de cetire, „Sentinela”. Adunarea generală constitutivă a lui s-a ţinut Duminică, în 8 August 1897 stil nou. Aici mai este şi o filială a Societăţii Doamnelor Române din Bucovina”[1].

În 17 iulie 1886, pe când săpau trei oameni o fântână în curtea gospodarului Ioan Marteniuc din Caliceanca, la adâncimea săpăturii de 3 metri a ţâşnit, deodată, din pământ o flacără albastră, care le-a fript mâinile şi picioarele, dar au primit imediat asistenţă din partea medicului orăşenesc, dr. Flinker. „Locul unde s-a săpat fântâna conţine mult cărbune. Flacăra seamănă să se fi iscat din gazele care erau închise sub pământ şi care, ieşind la aer, s-au aprins”[2].

În 1890, satul avea cinci învăţători, pe P. Pitei, V. Mihalescul, E. Semaca, B. Kowalska şi pe S. Klimaszewska.

În 13 septembrie 1903, la petrecerea filialei Societăţii „Doamnele Române”, au subscris, dintre localnici, Eleana E. POPOVICI, Maria NICOROVICI, secretara MIHALESCUL, Nicolai VOITCO, Eusebie SCRIBA, Elisabeta VOITCO, directorul şcolar Petru PITEI, Argir VERENCA, Vladimir VOITCO, NICHITOVICI, Mihai HOTINCEAN, Ioan RUSAC, Alexandru MUTRUC, Nicolai CRICLEVICI, George MIHALESCUL, Coca SĂNDULEAC, Mihai HLUŞCO, Maria COSTIUC, Arcadi NICOROVICI, Ştefan RUSNAC, Ilie HOLENCIUC, Dimitrie  GERMAN, Alexandra LUCHIANCIUC, Ioan ZERNIUC, Victor MIHALESCUL, domnişoara TAUBER, Ana ŞCUREI, Maria HOVANEŢ, Zoiţa COUŢUN, Ştefan COŞARA, Nicolai HAURILIUC, Georgi CRICLEVICI, Nistor TEUTUL, Simion HUMAILO, Grafiţa PRODANCIUC, Eugenia PERJUL, Petrea CRICLEVICI, Ludvig SENDEC, Nicoluţa PRODANCIUC, Alexandru RUS, Toder alui Vasile COŞARA, Dimitrie COŞARA, Ioan GUZIC, Mihai SCOBIAC, Alexandru LENCHIVSCHI, Florea ROSTOŢCHI, Ana alui Vasile COŞARA, Dimitrie PRODANCIUC, Ilie FACAS, Petrea HRENCO, Ioan COHUT, Ignaţ FOIT, Gheorghiţă alui Ioan MARCO şi Nicolai LENCO[3].

1897: „Mulţămită caldă aduce „Asilul de copii români din Cernăuţ“, strada Herescul, pentru mărinimoasele ajutoare ce au binevoit a oferi următorii binefăcători: un număr de persoane onorabile din Caliceanca, şi anume, după pilda frumoasă şi stăruinţa foarte meritorie a prezidentei de la filiala din Caliceanca a Societăţii Doamnelor Române, doamnei Ecaterina Mihalescul, şi a domnului Nicolae Mihalescul, domnii Nicolae Colţun, Toader Hutniac, Gheorge Gherman, Vasile Coşar, Petrea Coşar şi fiul, şi doamnele Ecaterina Hrencean, Ana Şcurei, Elisaveta Crauciuc, Ana Hreniuc, Casandra Moscaliuc, Ecaterina Regwald, Ecaterina Slemac, Maria Găina, Eeaterina Găina, Maria Smirnov, Maria Hotincean, Domnica Gherman, Maria Costiuc, Elisaveta Guzic, Elisaveta Repciuc, Maria Mihalescul, Maria Sanduleac, Maria Carniuc, Maria Criclevici, Maria Prodanciuc şi Ana Gherman un car plin de cartofi, curechi, ceapă, fasole, mazere, svecle, morcovi, petrinjel, ţelină, păpuşoiu şi făină”[4].

1904: „Ne coborâm din Cernăuţi pe lângă casele mici, sărace ale suburbiei Caliceanca. Îndată începe câmpul de un verde care prinde lumina ca o piatră scumpă. Iarba e plină de viorele, de mierea-ursului, de păpădii galbene; ostroave mici de flori sunt semănate pe întinderea păşunilor. Zarzării, cireşii din grădini sunt acum în floare şi presoară drumurile cu foi albe. Vazduhul tot e plin de mirosurile dulci ale primaverii. Jos, în vale, curge Prutul, pe care-l înjugă trei poduri”[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Calicianca, suburbie a oraşului Cernăuţi, numită astfel fiindcă acolo locuia, la început, numai sărăcimea; are 1.830 de locui­tori, aproape toţi români şi de religiune gr. or.; o şcoală populară mixtă şi o biserică filială ortodoxă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Populaţiunea se ocupă cu grădinăritul, agricultura şi, în parte, cu creşterea de porci. Aci se aflau, pe vremuri, gră­dinile şi viile bogătaşilor Cernăuţului, care formează, astăzi, târla Sadki. Tot aci s-ar fi aflat, se zice, şi o biserică cu nu­mele special de „Domnească”. Suburbia are 238,75 hectare pământuri arabile, 34 hectare fânaţuri, 58 hectare grădini, 53 hectare izlaz cu 30 hectare pădure. Se găsesc 63 cai, 209 vite cor­nute, 236 porci şi 40 de stupi”[6].

[1]  Patria, Anul III, Nr. 291, Nr. 292, Nr. 293, Nr. 294, 295, 297, 299, 301, 304, 306, începând cu ziua de 30 Iunie / 12 Iulie 1899

[2] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 6, august 1886

[3] DEŞTEPTAREA, Nr. 78/1903, p. 5

[4] Apărarea Naţională, Nr. 24, Anul II, duminică 3 martie stil nou 1907, p. 3

[5] Iorga, N., Românismul în trecutul Bucovinei, Cernăuţi 1938, p. 303

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 42

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Calafindeşti

Bisericuţa de lemn din Calafindeşti

CALAFINDEŞTI. Atestat documentar, drept sat răzeşesc, în 15 iunie 1431 şi reatestat în 15 martie 1490, când, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 29-a biserică, la Calafendeşti, cu popă”, apoi în 15 decembrie 1662, când, datorită unei pricini, judecată de marele vornic Ieremie Cărcu, între văduva spătarului Ciogole (Ciogoloae) şi Toader Hulubei, ambii disputându-şi heleşteul Jorghiciu, care, în baza mărturiilor lui Tomşe din Şerbăuţi, Gligoraş vataman de Şerbăuţi, Vasile din Crăiniceşti şi Condre Păscariul, heleşteul rămâne al lui Hulubei, satul Calafindeşti avea să-şi decimeze obştea răzăşească după anul 1700, datorită ascensiunii urmaşilor foştilor răzeşi de odinioară, cei din ramura Boul.

1639: „Un dascăl transilvănean trecut în Moldova, Toader din Feldru (jud. Bistriţa-Năsăud), a întocmit o cuvântare funebră, rostită în româneşte, la înmormântarea jupânesei Sofronia, soţia logofătului Pătraşcu Ciogolea din Calafindeşti”[1].

În 20 februarie 1722, când Iuon Paladi şi cumnatul lui, Miron Dari, împart moşiile rămase după Toader Paladi, lui Iuon îi revine „jumătate de sat Calafindeşti… care jumătate de sat nu ne-a fost baştină, ci văduva răpousatului Preda Paladi, fost mare stolnic, a avut-o de la jupâneasa Agafiţa, fiica lui Boul, pentru banii daţi Agafiţei pentru căsătoria fiicei sale, anume Safta, şi, aşteptând un timp banii şi neputând întoarce banii lui Paladi spătar, i s-a luat acea moşie cu judecata divanului”.

În 26 februarie 1724, Iuon Paladi îşi însuşeşte, de la văduva fratelui său, Preda, Agafiţa Paladi, şi cealaltă jumătate de moşie, în contul unei datorii nereturnate de 156 lei turceşti.

1742: Vechii răzeşi, strânşi, închingaţi între moşiile lui Paladi şi cele ale mănăstirii Solca, de pe teritoriul Grăniceştilor (Crăiniceşti), mai cosesc şi prin fâneţele mănăstireşti, dar, la desele jeluiri ale călugărilor, au parte de câte o nouă hotarnică, precum cea din 7 iulie 1742, făcută de vornicul satului Calafindeşti, Pavăl Morţun, cel cu întinse moşii şi prin satele din nordul Bucovinei.

1761: Acest Pavăl Morţun este menţionat ca vornic al Calafindeştilor şi în 19 septembrie 1761, când, în baza mărturiei unor oameni bătrâni din Grimeşti (Grămeşti), dă înscris lui Pahomie, egumenul Putnei, despre hotarul stabilit de Constantin Paladi pe moşia Rudeştilor, Botăşănţilor, stabilind că Igrişte desparte satele menţionate de Bălcăuţii Putnei.

1766: Dintr-o altă plângere a egumenului Putnei, soluţionată în 26 iulie 1766, se poate afla că fosta moşie a neamului Paladi ajunsese, prin căsătorie cu fata lui Iuon Paladi, în proprietatea lui Constantin Sandul Sturza.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Calafindeşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, 3 femei sărace şi 25 birnici.

În 1774, satul Calafindeşti avea 39 familii ţărăneşti. În recensământul guvernatorului militar Spleny, din 1775, satul Calafindeşti, din Ocolul Vicovilor, avea 3 popi şi 36 familii de ţărani, numărul acestora sporind, până în 1784, la 68.

1778: Unul dintre cei trei preoţi din Calafindeşti, Vasile, şi jupâneasa lui, Sanda, dăruiesc mănăstirii Moldoviţa, în 22 iunie 1778, fânaţurile Miculile şi Solotrucu din Vama, zestrea Sandei, fata lui Ion Hasnăş din Câmpulung Moldovenesc.

Proprietarul moşiei Calafindeşti, Sandul Sturza, dăruieşte, în 12 martie 1783, moşia, dobândită ca zestre a soţiei, ginerelui său, Vasile Neculce, fiul lui Sandul Neculce, care, în 16 februarie 1790, o arendează armeanului „Ivan Căprăi din Mărăţăi”.

1790: După cum rezultă dintr-o scrisoare a Divanului Moldovei către Creisamtul din Bucovina, din 16 februarie 1790, Constantin Sturza vornic a dat ginerelui său, Vasile Neculcea ban, şi jupânesei Ilinca, satele Calafindeşti şi Şerbăuţi, cu condiţia ca el, Sturza, să le stăpânească atâta timp cât va fi în viaţă. Sturza le-a arendat negustorului armean Ivan Căprăi din Mărăţăi.

1803: După moartea lui Vasile Neculce, văduva acestuia, Ileana, născută Sturza, dăruieşte moşia, în 10 octombrie 1803, copiilor ei, Ioan şi Constantin Neculce. Din 5 august 1810, Constantin Neculce moşteneşte şi partea fratelui său, arendând întreaga moşie, în 12 august, lui Iordache Cârste.

În 12 august 1810, Constantin Neculce arendează moşiile Calafindeşi şi Şerbăuţi, precum şi un sfert din Româneşti, pe 6 ani, pentru 840 „galbini de aur olandeji”, lui Iordache Cârste, angajând şi un vechil, pe Ilie Ilschi, în 7 aprilie 1812, care să primească venitul acestor moşii, dar Ilschi declară caduc contractul lui Iordache Cârste, în 25 iunie 1812, Neculce aflând, apoi, un alt arendaş, pe Iosef Volanschi, cel căruia fiul cronicarului Ion Neculce, Constantin, îi va arenda Calafindeştii, Şerbăuţii şi un sfert din Româneşti, în 22 februarie 1813, pe timp de 6 ani, pentru o sumă anuală de 600 galbeni olandezi. După o nouă arendare, în 22 februarie 1813, Costantin Neculce îi va vinde arendaşului Iosef Volanschi, în 19 iunie 1827, moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, pentru 6.100 galbeni de aur olandezi.

În 1843, parohia din Calafindeşti număra 648 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator Dimitrie DIACONIVICI. Patron al biserici era „von WOLANSKI”. În 1876, când patronatul era asigurat de Michael baron de KAPRI, parohul Grigorie CZERNIAWSKI avea sub oblăduire 1.009 enoriaşi. În 1907, sub patronajul baronesei Albina KAPRI, biserica din Calafindeşti, restaurată în 1895, era slujită de parohul Vasile TURTUREAN, născut în 1852, preot din 1885, paroh din 1889, cantor fiind, din 1900, Vasile CASPAROVICI, născut în 1841.

1852: Districtul Siretului, intens colonizat cu ruteni, care formează un adevărat ţinut slav, care „este întrerupt de aşezările moldovenești Calafindeşti și Grăniceşti, precum și de cele maghiare, Istegegits și Fogodisten, și se încheie cu moldo-ruteanul Călineşti (Kuparenko), de la granița Imperiului, dar pe interiorul de pe malul stâng al Sucevei”[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[4].

1884: O şcoală cu 3 clase funcţiona, la Calafindeşti, din 1884[5].

1902: Însoţirea raiffeisiană din Calafindeşti şi Botoşeniţa a fost înfiinţată în 1 octombrie 1902, sub direcţiunea lui Vasile Turturean şi preşedinţia lui Nicolai Alexei. Din comitetul de direcţie şi control făceau parte Tanasi Lavric, Samuil Lauric şi casierul C. Casparovici.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Calafindeşti, comună rurală, districtul Siret, aşezată la obârşia pârâu­lui Hatna, la poalele dealului Ţăranca, care formează hota­rul între Bucovina şi România. Suprafaţa: 4,25 kmp; popuaţia: 1.261 locuitori români, de religiune gr. or. Este lipită de drumul districtual Siret-Suceava; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o bise­rică parohială, cu hramul „Naş­terea Maicii Domnului”. La 1776, era proprietate a vornicului Constantin Sturdza. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.127 hectare pământ arabil, 272 hectare fânaţuri, 8 hectare 50 ari grădini, 77 hectare izlaz şi 12 hectare păduri. Se găsesc 44 cai, 525 vite mari cornute, 352 oi, 267 porci şi 42 stupi. Calafindeşti, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 11,58 kmp; po­pulaţia: 100 locuitori, ruteni, israeliţi şi germani”[6].

1910: „În 30 octombrie 1910, a avut loc o adunare a mazililor şi răzeşilor în Botuşeniţa, la care au participat dl Dr. Cuparencu şi studentul în filozofie, dl Emilian Goraş. La gara din Siret, i-a aşteptat dl Emanuil Popescul şi i-a condus la localul adunării. Au luat parte mazilii şi răzeşii din Botuşeniţa şi o mare parte de gospodari din comună şi împrejurime, precum din Calafindeşti şi Şerbăuţi. Au vorbit domnii Dr. Cuparencu, E. Goraş, Vasile Turturean, paroh în Calafindeşti, Vasile cav. de Volcinschi, paroh în Şerbăuţi, şi comerciantul Ilie Siretean, dând celor prezenţi sfaturi cu privire la şcoală, limbă şi lege” [7].

1912: Învăţător în Calafindeşti este numir „Nicolae Leuciuc, până acu provisor la aceiaşi şcoală”[8].

1914: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[9], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la calafindeştenii Zahara a lui Ştefan LAZOR (42 ani în 1914), Elisaveta ALEXEI (11 ani în 1914), Victoria BODNARIUC (16 ani în 1914) şi Domnica CACIOR (14 ani în 1914).

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Siret făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Simion Diaconescu, agricultor, Calafindeşti”[10].

1941: Printre primii eroi ai României Mari s-a numărat şi „Finiuc Vasile, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Calafindeşti, judeţul Rădăuţi, mort la 28 iulie 1941”[11].

1946: „Preotul Arcade Repta din Calafindeşti a fost condamnat politic între anii 1946-1947”[12].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[13], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Costea Ipolit, de la Calafindeşti, la Costişa; Onică Virginia, de la Bilca, la Calafindeşti; Bileţchi Viorica, de la Dorohoi-Botuşeniţa, la Calafindeşti”.

1947: „Judecătoria mixtă Rădăuţi: Prin cartea de judecată civilă Nr. 703, judecătoria admite acţiunea intentată de reclamantul Tănase Diaconescu din comuna Calafindeşti, jud. Rădăuţi, contra pârâtului Kiurko George a Ferenz, cu domiciliul necunoscut, şi, în consecinţă, obligă pe pârât să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului asupra parcelei funciare 4.470/1, din corpul tabular Nr. 897 Ţibeni, la locul Horaiţ, în suprafaţă de 37 prăjini şi să consimtă la intabularea acestei parcele”. „Prin cartea de judecată civilă Nr. 814 din 1947, judecătoria admite acţiunea civilă, intentată de către reclamantul Lauric Sofronie a Petre, din comuna Calafindeşti, jud. Rădăuţi, contra pârâtului Gaspar Pal a Ferentz, cu domiciliul necunoseut, şi, în consecinţă obligă pe pârât să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului asupra parcelei 4.474/1, în suprafaţă de 120 prăjini, în locul Horaiţ, din corpul tabular 170 a comunei Ţibeni, şi a consimţi la intabularea acestei parcele”. „Prin cartea de judecată civilă Nr. 705, judecătoria admite acţiunea civilă, intentată de către reclamantul Popovici Leonte, din comuna Calafindeşti, jud. Rădăuţi, contra pârâtului Pal Nistor a Ianos, cu domiciliul necunoscut, şi, în consecinţă, obligă pe pârât să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului, în suprafaţă de 28 prăjini, situat în regiunea Horaiţ, identic cu Nr. 4.218/3 şi 4.219/3 din corpul tabular Nr. 1.201 a comunei Ţibeni, şi să consimtă la intabularea acestei parcele”[14].

[1] Pacurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Bucureşti 1994, p. 205

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 341

[3] Hain, Joseph, Handbuch der Statistik des österreichischen Kaisersstaates, Wien 1852, p. 242

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 46, 1876 p. 36, 1907 p. 131

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 42

[7] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 1, Cernăuţi, 18 noiembrie 1910, p. 13

[8] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 11, Anul II, 7 noiembrie 1912, p. 175

[9] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[11] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[12] Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România, Editura Contact 2004, p. 90

[13] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[14] Monitorul Oficial, Nr. 291, 16 decembrie 1947, p. 8024