Ansicht des silberhaeltigen Bleybergbaues und der Schmelzhüttenwerke zu Marien-See bey Kirlibaba in der Bukowina. Autor: Anton von Manz Mariensee
CÂRLIBABA. Numită, în toate relatările călătorilor străini, care veneau, dinspre Transilvania, spre Moldova, sau pe itinerariul invers Cârlibaba, cu sensul de Gârla Babei (etimologiile nemţeşti mi se par forţate), pe care îl stabileşte Ion Budai-Deleanu, în epopeea neterminată „Trei viteji”, valea aceasta nelocuită, cu bordeie păstoreşti rare, situate pe înălţimi, pare să fi însemnat, cum o sugerează şi numele „valea moşilor”, cea prin care au venit în Moldova descălecătorii maramureşeni (Ba-Ba, în vechime, reprezenta sinonimul pentru Adam şi Eva, deci cuplul primordial).
1511: Ca reper toponimic al braniştei mănăstirii Putna, „vărful Cărlibahului” este menţionat, pentru prima dată, în hotarnica moşiei mănăstireşti din 9 august 1551, deci în timpul domniei lui Ştefan Rareş, acelaşi toponim, „gura Cărlibahului”, fiind folosit şi în hotarnica din 10 aprilie 1645.
1762: Întemeierea vetrei satului Cârlibaba s-a făcut după data de 20 mai 1762, când egumenul Putnei, Vartolomei, colonizează braniştile mănăstireşti cu „nişte ruşi din Putila”, deci cu câteva familii de huţani, dar recensămintele din 1774 şi 1775 nu menţionează existenţa Cârlibabei.
1775: „Prin armenii din Suceava se face exportul de vite, la Viena şi la Breslau. La Cârlibaba, lângă graniţa dinspre Maramureş (Ungaria), se află o mină de argint, iar la Iacobeni, pe valea Bistriţei, sunt importante fierării, aparţinând domnului von Manz. Toate aceste întreprinderi îşi datoresc apariţia şi prosperitatea geniului şi activităţii acestui vrednic patriot, de fel din Stiria”[1].
1777: „Această ţărişoară, care, în 1777 (N.N.: Anul jurământului de credinţă faţă de Austria, Bucovina fiind ocupată până în 1 octombrie 1774), s-a despărţit de Poartă şi, după aceea (N.N.: Din 1790, până în 1849), a fost încorporată Galiţiei, are 3 oraşe şi 4 târguri, 65 de sate şi peste 200.000 de locuitori. Cele mai multe produse ale agriculturii şi creşterii vitelor, ceară, miere, bere şi rachiu, lână şi piei, ţoalele de Suceava şi cordovanul de Vijniţa alcătuiesc comerţul ei. Din Bistriţa, ea scoate aur, din Cârlibaba, plumb, şi posedă, cum am amintit mai înainte, şi cele mai multe din celelalte metale”[2].
În 1796 şi 1797, Karl Manz, Cavaler de Mariensee, activează minele de argint şi de plumb de pe cursul superior al Bistriţei de Aur, întemeind câteva vetre de mineri şi meşteşugari germani (22 familii) lângă Cârlibaba, respectiv Ludwigsdorf (Cârlibaba Nouă), pe vatra veche a satului Mariensee (Cârlibaba Veche) şi pe Valea Stânei, Hüttenthal. Minele When in about 1870 the Manz mining enterprises were finally shut down, the Zipsers had to learn another trade; they became woodcutters and rafters and found ill-paid jobs in the sawmill.ÎntreprinderileÎÎntreprinderilor Manz au fost închise în 1870, iar germanii din Cârlibaba şi din cătunele din amonte (Bârşaba, Lala, Rotunda, Valea Stânei şi Şesuri) s-au mutat la fabrica de cherestea s-au au plecat în alte localităţi.
Vama de la Cârlibaba
1796: Povestea mineritului bucovinean începe din aceleaşi cauze ca şi începuturile localităţilor Cârlibabei. „În anul 1796, vinde societatea boierilor (societate a boierilor români din Bucovina, înfiinţată, din iniţiativa statului austriac, în 1780 – n. n.) minele, cuptoarele şi drepturile de exploatare lui Anton Manz, unui german bogat din Transilvania, care avea destule cunoştinţe pe terenul acesta, adunate în Ungaria, iar diregătoria camerală din Câmpulung îi năimeşte 7.000 de jugăre cu 630 florini la an, dându-i dreptul a le întrebuinţa după plac. Manz aduce 40 de familii din Zips, dându-le pământ, de care avea destul, arendase doară jugărul cu mai puţin de 10 cruceri pe an, şi lui avem să-i mulţămim împestriţarea munţilor noştri cu străini. Producţiunea fierului nu-i aduce lui Manz nici un folos, căci, în anii când îi mergea mai bine, avea el un venit de cel mult 14.000 florini, din cele patru cuptoare. El continuă, totuşi, a produce fier, pentru ochii lumii şi ai diregătoriei camerale din Câmpulung, care, sub titlul acesta, îi dăduse pământul atât de ieftin. Alta însă îl ţinea pe Manz în Bucovina şi probabil îl aduse chiar încoace. Îndată după venirea lui la Iacobeni, începe el să caute, în Cârlibaba, argint şi siguranţa cu care ni-l află, la suprafaţă, ne face să credem că el a ştiut de provenienţa metalului acestuia de mai înainte, de la oameni. El îşi asigură drepturile explorării şi ale exploatării şi, în anul 1797, începe era lui argint şi strălucire. Timp de 23 de ani, câştigă el enorm şi trăieşte ca un rege, ţinând norocul de chică. Deodată, îi lunecă însă argintul printre degete, parcă s-ar fi prefăcut în argint viu: în 1820, pierde Manz vâna de argint. Şi de data asta are el noroc, căci statul, care continuase cercetările, aflase, prin anii 1805 şi 1806, aramă în Fundul Moldovei şi întemeiase satele Luisenthal şi Pojorâta, iar acum îi vinde lui Manz, care ajunse la nevoie drepturile explorării şi exploatării cuprului în Fundul Moldovei şi Pojorâta. Amintirea zilelor de argint nu-l lasă pe Manz să producă numai aramă, ci tot venitul din Luisenthal şi Pojorâta îl cheltuieşte cu cercetările din Cârlibaba. Încă o dată îi surâde norocul şi el află urmarea vinei de argint, dar, în scurtă vreme, o pierdu din nou, pentru totdeauna. Căutarea argintului înghite, de acum, vreo 150.000 florini, fără să dea folos. Iar exploatarea cuprului era, tot aşa, de lipsită de plan şi prevedere, ca şi în celelalte întreprinderi ale lui Manz. El urmărea vâna de metal, fără a deschide galerii exploratoare prin piatra seacă şi, astfel, sfârşindu-se, în anul 1854, vâna, familia Manz rămase pe uscat. Cel din urmă an îi aduse încă un venit de 60 mii florini, iar cel viitor, 1855, aduce un dificit de 20 mii florini. Acuma îi rămân numai fierul din Iacobeni, cuptoarele de acolo şi din Prisaca; multă muncă şi puţin cîştig. El face datorii cam de 500.000 florini, la fondul religionar, şi începe, în 1862, neavând cu ce plăti datoriile, pertractările cu fondul religionar, care cumpără, în anul 1870, toate drepturile şi posesiunile de mine ale lui Manz în Bucovina, cu suma de 650.000 florini. Cât timp ţin pertractările, produce încă familia Manz, fie în Iacobeni şi Prisaca, fără a face însă reparaţiile necesare, aşa că moştenirea ce o lusase craiul din poveşti erau ruinele. Industriea fierului nu era de salvat, fiind calitatea mineralului inferioară; uzinile erau, în cea mai mare parte, dărâmate, astfel că fondul religionar pierduse aproape speranţa de a-şi scoate capitalul împrumutat lui Manz. Administraţia minelor, de-a dreptul supusă ministrului de agricultută, îşi dă, sub conducătorii germani, Gross Christof şi Walter, multă silinţă, să facă ceva din cuptoarele de fier. Cei dintâi cearcă să îmbunătăţească calitatea fierului produs, iar rezultatul era convingerea că acest metal e, în Iacobeni şi Prisaca, bancrot. Al treilea conducător are fericirea de a întrezări o rază de speranţă. Pe timpul lui, începe manganul a fi căutat pe piaţă şi piatra cea neagră, cum era numit manganul, pe vremea lui Manz, acea piatră care era adunată pe la gurile galeriilor şi de care, ca fiind fără rost şi întrebuinţare, trebuia curăţit mineralul de fier, ajunge şi ea să aibă oarecare preţ. Walter încearcă să introducă manganul pe piaţa Austriei; nu-i prea succede însă; fiind, pe de-o parte, cantitatea manganului scos din movile insuficientă şi neavând, pe de altă parte, talentul tehnic pentru a întocmi galeriile şi uzinele necesare ca să producă o marfă bună, care să concureze cu succes produsul celorlalte mine de mangan. În anii cei mai buni, s-au vândut 200 vagoane de mangan, iar numărul lucrătorilor era 40”[3]. „În anul 1890, e numit conducător F. de Krasuski. Pe atunci ,se plăteau lucrătorii cu 100 % mai ieftin, iar manganul cu 60 % mai scump. Cea mai mică urcare a preţului muncii sau scădere a preţului manganului putea să aibă ca efect, la o industrie pe baze aşa de neînsemnate, încetarea ei. Trebuia să se simplifice munca şi să se ia maşina în ajutorul braţelor. S-au pus şine prin galerii, s-au întocmit funiculare pentru scoborârea manganului de pe Arşiţa şi, lucru de căpetenie, s-au deschis toate pieţile Austriei şi multe străine manganului din Iacobeni. Acest mineral, care se întrebuinţa, până atunci, numai în fabrici chimice, la fabricarea sticlei şi a a celulozei, a devenit, pe aceeaşi vreme, un factor foarte însemnat la fabricarea fierului şi se vindea, acum, mai cu seamă uzinelor de fier. Înepându-se, în 1900, calea ferată locală, ce duce la Dorna, era baza dată ca să se mărească industria manganului. Krasuski zideşte şi întocmeşte uzinele de electricitate, întrebuinţând apa Bistriţei, suie un tren electric pe coastele Arşiţei şi altul pe malul stâng al Bistriţei, ca să ducă mineralul la spălătorii, care se întocmesc, de asemenea într-un stil mare. Producţiunea manganului, în anul acesta, e mai mult de 2.900 vagoane, iar numărul lucrătorilor se urcă la 200. Mână în mână cu mărirea industriei manganului în Iacobeni, a făcut Krasuzki explorări în Fundul Moldovei, acoperind cheltuelile lor din economiile făcute în Iacobeni. Din, 1892, până 1896, redeschide el galeria principală a lui Manz, pentru a cerceta provenienţa metalelor şi a structurii pietrei. Văzând fondul religionar succesele frumoase din Iacobeni, îi încredinţează un credit pentru explorări cu mijloace moderne: maşini de sfredelit etc. În Octomvrie 1900, s-a aflat o pătură de fier (legat de sulfur) de 2,25 metri de groasă, iar după patru ani, a doua, de 3 metri de groasă, într-o adâncime de 220 metri sub pământ. S-a deschis, astfel, o cantitate de cel puţin 250 de miii de tone fier legat de sulfur. Fondul religionar votează ridicarea uzinelor necesare şi, în August 1906, se începe exploatarea fierului, care se vinde, după curăţire şi spălare, celor mai mari fabrici de fier. În anul 1907, s-au produs circa 1.500 vagoane, iar pentru 1908 are administraţia contract pentru 2.000 vagoane. Numărul lucrătorilor e şi acum aproape de 200. Să compărăm: Când a luat Krasuski conducerea, se produceau 200 vagoane şi se întrebuinţau 40 de muncitori, astăzi se produc, în Iacobeni şi Fundu-Moldovei, 4000 de vagoane şi se ocupă 400 de lucrători, va să zică: producţiune de 20 ori mai mare, muncă de 10 ori mai mare. Şi toate aceste le-a făcut Krasuski. „Bukowiner Nachrichten” îi reproşează că numai lui îi aduc minele folos, adică avanzare grabnică. Oare nu are fondul religionar tot dreptul să-i înlesnească avanzarea amploiatului care grijeşte aşa de bine de averea ei?”[4].
Cârlibaba – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)
1797: Die Siedler erhielten grundsätzlich ein Haus oder eine Blockhütte, sowie ein Stück Grund.Coloniştilor germani, sosiţi în 1797, le-au fost puse la dispoziţie câte o casă sau un bordei şi câte o bucată de teren, în Mariensee, bunuri imobiliare care nu puteau fi înstrăinate sau lăsate decât dacă, în timpul lucrului în mină, coloniştii respectiv plăteau, în timp, o sumă totală de 30-40 coroane. Primii mineri şi meşteşugari germani, stabiliţi la Cârlibaba, au fost Hodel, Baierl, Hielbel, Lerch, Beldinger, Keil, Gartner, Knoblauch, Watzin, Feig, Reiss, Schwartz, Oswald, Gailing, Wonthus, Feil şi Greck. Zipsers also came from places other than the historic Zips (Slovakia), as for example from Oberwischau, Kapnik-Oberstadt, Jakobeny.
1809: „Ţiganii, care sunt angajați în special în acest tip de ocupație, folosesc, pentru a obține aur, aceeași metodă care este folosită în Ungaria și Transilvania. Există, de asemenea, mai mulți mineri din Cârlibaba, care adună o cantate destul de însemnată de aur pentru a trăi confortabil. Tot aurul acesta este cumpărat de guvern, la preţul de 2 florini 52 de creiţari pisetul, măsura țării, care merită un ducat și jumătate”[5].
Între 1810-1820, au venit, din Silezia Superioară, Tscherwensky, Mesabrowsky, Muschinsky, Kallowitsch, Hankjewitsch, Golatzky şi Nickelsky.
1800: Printre mineri, se numără şi poetul Kubi Wohl, fiul unui tăietor de lemne, născut în Ţibău, în 31 august 1911 şi după ce a fost „vocea poetică a proletariatului în luptă (Alfred Kittner), a murit, în 21 decembrie 1935, la Cernăuţi. Un alt personaj important al comunităţii germane a fost Ferdinand Weiss, prieten al literaturii şi al artelor, care, pe la 1900, a deschis o tiparniţă în Cârlibaba Veche (Mariensee), în care edita cărţi poştale colorate, cu peisaje din regiune, imprimate şi broşuri cu balade.
Cârlibaba Veche
1817, Adolf Schmidl: „La patru ceasuri mai departe, mergând, în sus, pe Bistriţa, se află localitatea de munte Cârlibaba, unde se exploatează, din 1797, pe muntele Dadul, cinci mine de plumb, care conţin şi argint; sunt două topitorii, cuptoare de aramă şi cuptoare de cupelaţie. Cei 92 de lucrători dau un randament de 500 de mărci de arginţi. Argintul este dus la Alba Iulia, pentru a se bate monede”[6].
Din 1 mai 1840, îşi face apariţia şi la Cârlibaba, ca arendaş sau concesionar al unor munţi întregi, şi Andreas Figura, care încheiase un protocol special cu Administraţia provizorie din Dorna, reînnoit în 16 februarie 1844.
Biserica din Cârlibaba
În 1843, biserica închinată Sfântului Nicolae, din comuna bisericească Ciocăneşti, Cârlibaba şi Ludwigsdorf sau, cum i se mai spunea, Siebenburgen, înălţată la Ciocăneşti, în 1784, de Nestor Zdrian, Theodor Giosan, Damaschin Hurghiş şi de epitropii din Ciocăneşti, avea 789 enoriaşi ortodocşi, preot administrator fiind parohul din Ilişeşti, Dimitrie BUCEVSCHI, tatăl pictorului Epaminonda BUCEVSCHI. În 1876, când Cârlibaba avea un oficiu poştal, în sat funcţiona biserica Sfinţii Petru şi Pavel, cu 521 enoriaşi şi cu Georgie ZUGRAV preot cooperator. Biserica din Cârlibaba, adusă de la Fundu Moldovei, în 1865, îl avea paroh, în 1907, precum întreaga comună bisericească, pe George PAULIUC, născut în 1856, preot din 1882, paroh din 1891, cantor fiind, din 1902, Alexandru COZUB, născut în 1869.
1847: Drumul dintre Iacobeni şi Cârlibaba se construieşte începând cu anul 1847, sub dirigenţia de şantier a constructorului Maftei Tonigar, din Fundu Moldovei, care este amendat pe nedrept, cu 15 florini şi 40 creiţari, pentru doborârea a 200 de arbori şi, în 15 martie 1847, se plânge Administraţiei Bucovinei.
1849: „Confruntările militare din ţinutul Dornei au fost dure, dese şi fără să consacre o stabilitate sau alta sau măcar o relativă tihnă. „Pe 6 martie, Urban a mutat avanposturile și coloanele cu cantonamentele în Iacobeni, Vatra Dornei (aici, Divizia a VII-a, nr. 41) și Dorna Candreni, avanposturile fiind expuse între Poiana Stampii şi Cârlibaba. Nu mult timp după intrarea în noile cantonamente, diareea și scorbutul au izbucnit în rândul oamenilor, iar febra tifoidă s-a dezvoltat curând, răpunând nu puține victime. Drept urmare, o cazare mai extinsă a trupelor era absolut necesară, iar o parte din trupe a fost mutată la Vama, Câmpulung și Eisenau”[7]. „Stăpânirea trupelor revoluţionare maghiare în ţinutul Dornei a durat până în 14 august 1849, deci mai bine de opt luni de zile, timp în care soarta locuitorilor a fost cum îndeobşte este în vremuri de conflicte armate. „După însănătoşirea sa, colonelul Urban s-a grăbit să vină în Bucovina, la coloana sa, unde a ajuns în 14 august, dar a fost respins de Generalul-locotenent Grotenhjelm, care, urmărea inamicul cu 4 batalioane, 3 escadroane și 13 piese de artilerie și cu trupele ruse imperiale; Urban s-a ciocnit cu austrieci, care se îndrepta spre Bänffy-Hunyad, pe 17 august, şi a capturat de la ei două tunuri și 400 de oameni; în 18 august, coloana s-a întors la Cluj. În același timp, Divizia a VII-a nr. 41 din Cârlibaba, Dornawatra și Pojana-Stampi a intrat în Cluj”[8].
1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „ – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale; Administrarea districtului Câmpulung – Dornawatra cu Dornakilie (judecătorie), Dorna pe Giumalău, Dorna Candreni cu Coşna, Iacobeni, Cârlibaba Partea câmpulungeană, Poiana Stanpii cu Pilugani, Ciocăneşti”[9].
1869: „Bistriţa de Aur. Izvorăşte din Maramureş, nu departe de izvoarele Vişeului (un pârâu care se varsă în Tisa). Din Cârlibaba, formează granița dintre Maramureş și Bucovina, cale de o milă, apoi primeşte apele Dornei, la Vatra Dornei, și traversează Moldova, după 9 mile în Bucovina. La Cârlibaba, unde devine navigabilă, Bistriţa are 5 picioare lățime și de la 1, până la 4 picioare adâncime. În ciuda munților masivi, care se ridică în calea Bistriţei și a abruptelor ziduri muntoase, cursul său este calm și de mare folos pentru numeroasele forje de fier din zonă. Poduri: la Cârlibaba şi la Ciocăneşti, de 27 picioare lungime, iar la Vatra Dornei, de 27 picioare lungime”[10].
1874: Şcolile din Cârlibaba şi din Ludwigsdorf, cu câte 2 clase, şi-au început activitatea în toamna anului 1874[11].
Cârlibaba
1876: „Partea carpatică. A. Masivul cristalin. Stâncile cristaline de ardezie, care, cu unele depuneri în formă de flăcări ale formațiunilor paleozoice și mezozoice recente, compun exclusiv această zonă, intră în țară, spre vest, cu masivul muntos Stara Wipczina, şi ca o continuare directă a masivului cristalin al Maramureşului, care, la fel ca înaltul vârf Rodna, din sudul Alpilor Transilvaniei, este despărțit de principalele zone ale masivului cristalin bucovinean printr-o bandă îngustă de formațiuni cretacice și eocene. Acesta din urmă intră în Bucovina, după întreruperea mai sus menționată, între Ciboberge, în apropiere de Cârlibaba și valea Coşniţei, și de acolo continuă să vălurească prin țară, în direcția sud-est. De-a lungul unui promontoriu îngust, aparținând Principatului Moldovei, acesta continuă să se afle într-o legătură directă, către sud-est, și sud cu munții Transilvaniei de est. Lățimea acestui tren de șisturi cristaline este de 3 – 3 mile şi jumătate (măsurate perpendicular la rădăcina munților). Răspândirea straturilor din această zonă este, în general (în afară de variațiile locale), paralelă cu șirul principal, un nord-vest-sud (h. 20-22), scufundarea alternând, acum spre nord-est, acum spre sud-vest, prin multiple anticlinale și linii de pliere a zonei. În nord-est, după cum s-a menționat în introducere, masivul este însoțit și delimitat de un tren de formațiuni predominant mezozoice (triadice), care formează un perete de graniță continuă stâncoasă (întreruptă doar în zona de nord-vest a fermei Lucina), între zona rocilor de ardezie cristalină și zona de gresie ulterioară); în sud-vest, formațiuni mai tinere (predominant eocenice) se mărginesc direct pe ardezia cristalină, fără o zonă intermediară mezozoică mai veche, prin care acest masiv are caracterul unui lanț muntos cu o singură parte. Cel mai sudic râu principal al țării, Bistriţa de Aur, aparține regiunii de șist în întregul curs situat în Bucovina, de la intrare, la Cârlibaba, până la ieșire, la Colbu, când Neagra (la est de Dorna Watra) este în general considerată ca longitudine, în jos de aici. Al doilea râu principal, Moldova, curge prin zona de șisturi, parcurgând doar lungimea de aproximativ două mile, spre sud, intrând la Botuş (între Breaza și Fundul Moldoei), apoi întorcând spre sud-vest, spre Fundul Moldovei, printr-o vale longitudinală, iar la Pojorâta, în viraj ascuțit spre nord-est, se îndoaie spre marginea mezozoicului. În ultimul loc, coborând de pe versantul nordic al Mestecăneştilor, întâlneşte frumoasa vale a pârâului Putna, care se varsă în Moldova. Toate celelalte cursuri de apă din zonă (precum Cibou, Cârlibaba și o serie de alți afluenți mai mici ai Bistriței) sunt, de departe, nesemnificativi, căci au zone aluviale foarte mici și exercită doar o influență minoră asupra reliefului principal al zonei”[12].
1886: „Ţipterii din Eisenau nu sunt singurii care întrerup temelia românească a populației locale, întâlnim şi în alte locuri câteva așezări cu locuitori ţipteri, în Balta Poienii, în Schwarzthal, în Luisenthal, Freudenthal, Pojorâta, Iacobeni și Cârlibaba. Majoritatea acestor coloniști germani au fost aduși de un anume Manz, pe moşiile Fondului religiei greco-orientale, care a luat moşii întinse în arendă și a hrănit mii de meseriaşi,dar care, datorită investiţiilor uriaşe, avea să dea faliment şi, complet sărăcit, s-a împușcat. Se spune că situația materială a coloniștilor este destul de bună, deși depinde, în mod ciudat, de Fondul religios greco-oriental. Cu toate acestea, casa de locuit este proprietatea oamenilor, dar terenul le este acordat numai cu plata impozitelor. În vremurile anterioare, au funcționat cuptoare de cupru la Pojorâta, Iacobeni și Eisenau şi s-a extras fierul pe scară largă. Astăzi mai funcţionează doar cel din Pojorâta, iar populaţia din Schwarzthal îşi asigură traiul din exploatarea forestieră, făcând plute și lucrând la construcții de drumuri; ţipterii din Iacobeni își continuă activitatea tradițională, dar într-o manieră modestă”[13].
În 1890, Cârlibaba avea 860 locuitori, păstoriţi de preotul Alexandru Popşor şi de cantorul bisericesc Clementie Scripcariu. Primar al comunei era Mihail Calinici, iar învăţător – Vasilie Nahaiciuc.
1890: Volumul 16, nota 6. Pagina 69 (Descoperiri în Bucovina). „În urma notiţei cu același nume, inclusă Mittheilungen, anul 1889, nota 36, fie-ne permisă raportarea asupra altor descoperiri interesante, nepublicate încă. 1). O mare parte dintr-o cămașă de zale, împletită din inele de aproximativ 12 mm lungime şi de 2 mm grosime, a fost găsită, în 1883, pe malurile pârâului Cibou, lângă Cârlibaba. Parţial încă bine conservată, unele părți ale acestei zale au fost degradate de solul argilos, în care s-a format o puternică rugină. Consilierul guvernamental J. Kochanowski (partenerul contelui de Bellgarde în conducerea Câmpulungului – n. n.) a dăruit aceste zale pentru colecția arheologică națională din Cernăuți“[14].
1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Alecsandru POPŞOR, preot exposit în Cârlibaba”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Fedor TIHONIUC, Tanasi CALENICI, Filip LOI, Ioana VARGA, Gheorghi PROCIUL, Acsenia DUMITRIU, Ştefan BUZILĂ, Gheorghi ŢIFLIA, Macsim CRĂCIUN, Marfta CHITLERIUC, Ilaş COSARIUC, Toma SEVAC, Michail MOROŞAN, Elisaveta ŞANDRU, Ana BURCUTEAN, Maria CHIRIUC, Ion BEHODIUC, Andrei ROBEICIUC, Ion MOSCALIUC, Vaselena BALAHURA, Gheorghi STELMACIUC, Michail CRĂCIUN, Ion COZMAC, Gavril BURCUTEAN, Iftemi LIŢU, Mafteiu şi Varavara VARGA, Ion URSESCUL şi Ioana ROMAN BERLEA[15].
1901: Relatarea lui Gustav Weigand: „Am plecat devreme, la ora 6 (din Borşa – n. n.) și foarte repede am coborât, pe drumul abrupt, în valea Bistriței, unde am ajuns pe drumul care duce, peste pasul Ştiol (Prislop – n. n.), către Maramureş. Curând eram deja în extrem de prietenoasa Cârlibaba (aici i-a cântat Anastasia Moroşan, de 20 ani), o aşezare de huţuli și evrei, în timp ce în Ludwigsdorf, din apropiere, este aşezarea maghiarilor de pe Bistriţa (numită după proprietarul minei, Ludwig Mann) şi a ţipterilor germani, dar trăiesc aici și români. De la plecarea din Fălticeni, caii mei nu au avut o zi întreagă de odihnă, așa că am primit cu bucurie invitația prietenoasă a preotului Iliuţ de a petrece a doua zi cu el. Dimineață, am făcut, în compania preotului Lomicovschi, de la Vama, și a fiilor și nepoţilor săi, pentru a cunoaște păstrătorii locali, o drumeție în valea Cârlibaba, ceea ce înseamnă Gârla Babei, la Klause, un baraj pentru oprirea apei, care, atunci când este eliberată, duce plute și trunchiuri de copaci în vale. Am făcut o baie răcoritoare, în apa cristalină, dar rece. După-amiază, am urcat, pe valea Bistritei de Aur, până la o stâncă (Piatra Albă – n. n.) care are forma unui cap de femeie cu o coafură înaltă. Vineri, 16 august 1901, am părăsit Cârlibaba și am luat-o spre nord, pe fostul Drum al Tătarilor, până la Pasul Lucina (Lutschina). Drumul a fost extrem de dificil, încât vizitiul și cu mine a trebuit să împinge, de mai multe ori, în spițele roţilor pentru a putea urca, iar atunci când eram fericiți că am răzbătut, eram împiedicați să mergem mai departe de vegetaţia bogată. În sfârşit, sleiţi de oboseală am ajuns în Lucina, tabăra de vară a cailor faimoasei ferme de remontă din Bădeuţi (Badautz)”[16].
1907: Cu ocazia alegerilor pentru Dieta imperială, la Cârlibaba contele Bellegarde primea 72 de voturi, Onciul 26, iar Stefanelli 54[17].
1907: „Populaţiunea română din comuna Cârlibaba şi din atinenţele sale, Valea Stânei, Fluturica, Tatarca şi Ţibău, precum şi din Lajosfalva a transilvănenilor, se află în cea mai tristă stare cultural-economică. Simţământul de neam şi de lege e aşa de înăduşit de către vitrega tratare din partea străinismului copleşitor a tot ce a fost şi este românesc, în trifiniul acesta urgisit de soarta-i amară, încât limba română a fost eliminată (chiar şi ca obiect), de ani întregi, cu desăvârşire din şcoală, biserică şi de pretutindeni, din oficiu, râmânând numai pe strade încă, unde se poate numai din rost stricat mai auzi; iară mizeria materială şi-a ajuns culmea, ba ea creşte, din an în an, de când a apus aice industria montanistică şi de când furnizările de tot felul au încăput în mâinile străinilor. Peutru a răspândi lumina culturii în acest întuneric nepătruns şi peutru a pune stavilă ruinării economice, căreia pare să-i fie jertfită această populaţie română, cu tot ce are mai scump, am înfiinţat, în vara aceasta, o Societate „Păstorul“ pentru promovarea intereselor cultural-economice, iară în şcoala poporală din loc, persistând ca necondiţionat limba română să fie iustruată, am obţinut, cu mare greu, măcar dreptul pentru o clasă rommâă-ruteană, în care le este acuma dată posibilitatea copiilor români a învăţa şi în limba lor. Ţinta frumoasă, de o parte, la care tinde Societatea „Păstorul“ se vede din statutele altăturate, iară diresurile folosului, care va ieşi din posibilitatea de a avea ocaziunea ca copiii români să-nveţe în limba lor, de altă parte, şi le poate gândi orişicine. Pentru a putea ajunge însă această ţintă, precum şi folosul înzis pentru şcolarii români, care toţi sunt sărmani, avem nevoie de sprijinul moral şi material al obştimii. De aceea ne adresăm, cu adânc respect, rugând să binevoiţi a ne sprijini, prin trimiterea grătuită a preţuitei Domniilor Voastre gazete „Apărarea Naţională” şi prin publicarea acestui apel. / Cosub Alexandru, secretar – George Pauliuc, preşedinte”[18].
În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cârlibaba, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezata într-un ţinut foarte pitoresc, la confluenţa râuleţulul cu acelaşi nume cu râul Bistriţa Aurie, în faţa localităţii ungureşti Ludwigsdorf. Suprafaţa: 25,86 kmp; populaţia: 415 locuitori, în majoritate ruteni de religiune gr. or. Se compune din următoarele cătune: Fluturica, Iedul, Măgura, Prislop, Tătarca şi Ţapul. Este străbătută de drumul principal Iacobeni-Cârlibaba, construit cu multă artă, care trece apoi în Transilvania, având o bifurcaţie spre Maramureş. Are un oficiu poştal; o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică locală, cu hramul „Sfinţii Apostioli Petru şi Pavel”. La 1776, nu exista această comună. Ea a fost înfiinţată la 1797, când, descoperindu-se, în acest loc, mine de argint şi de plumb, un oarecare Manz a întemeiat aci o colonie de mineri, numită Mariensee, unde s-au stabilit îndată numeroase familii de germani. Aceste mine sunt părăsite astăzi. În partea de Vest a comunei, lângă râuleţul Cibău, s-au găsit, acum vreo 40 de ani, un coif, o scară de şea şi diferite obiecte de piatră. Populaţia cătunelor, formată din huţani, şi aceea a centrului din rămăşiţe de colonişti, se ocupă cu prăsila de oi, cu exploatarea de păduri şi cu plutărilul. Comuna posedă 14 hectare 50 ari pământuri arabile, 719 hectare fânaţuri, 54,.50 ari grădini, 521 hectare izlaz, 1.167 poeni şi 2.050 hectare pădure. Se găsesc 56 cai, 422 vite cornute, 490 oi şi 79 porci. Cârlibaba, moşie, cu administraţie specială, districtul Câmpulung. Suprafaţa: 19,57 kmp; populaţia: 445 locuitori germani, izraeliţi şi puţini români. Cârlibaba, pârâu, afluent, pe stânga, al Bistriţei, îşi adună apele din izvoarele Bahna şi Doscina, izvorăşte între şirurile muntoase Stara Vipcina şi Tomnatic-Dărâmoasa, nu departe de trecătoarea Lucava (districtul Rădăuţi) şi se varsă în Bistriţa, care, lângă comuna Cârlibaba, după ce mai primeşte în sine pârâiaşe, are, la rândul său, trei afluenţi, cu numele de Tătarca de Sus, Tătarca de Jos şi Tătarca-Potoc. Cârlibaba (Munţii Cârlibaba), creasta muntoasă dintre pârâul Cârlibaba şi valea râulul Cibău, care se termină la sud cu muntele Fluturica, deasupra râului Bistriţei. Punctul culminant al acestei creste muntoase strâmte, însă înalte, este muntele Ţapul, cu 1663 m. Fluturica, cătun, pendinte de comuna rurală Cârlibaba. Are 201 locuitori ruteni greco-ortodocşi. Iedul, cătun. Are 11 case şi 42 locuitori români greco-ortodocşi. Măgura, cătun, are 2 case şi 9 locuitori. Prislopul, cătun, are 18 case şi 72 locuitori. Tătarca, cătun, are 12 case şi 35 locuitori. Ţapul, cătun, are 13 case şi 56 locuitori”[19].
În 1910, jumătate din populaţia comunei încă o mai formau germanii.
1914: „La jumătatea lunii decembrie a anului 1914, armatele ruseşti ajunseseră la Cârlibaba şi se pregăteau să dea piept cu sutele de miliţieni austrieci din poziţiile fortificate „cu şanţuri, gropi de lup şi garduri de sârmă”, dar fără tunuri, care le blocau drumul spre Ardeal. Deşi un ocol prin Vatra Dornei nu intra în vederile ruşilor, austriecii evacuau grăbiţi târguşorul de sub Ouşor, „temându-se să nu pună ruşii mâna pe cele 70 milioane numerar, luate din Suceava, din fondul mitropoliei româneşti”[20].
1915: În Bucovina s-au dat lupte grele, la începutul anului 1915. „În noaptea de 3/16 ianuarie, o parte din trupele ruse, înaintând, din punctul Fundu Moldovei, şi ocolind localitatea întărită Mestecăniş, unde se aflau forţele austriece, au trecut muntele Colacul şi au înaintat până la Ciocăneşti, sat situat la 6 km spre nord de Iacobeni. Aceste trupe erau sprijinite de alte două coloane, una care se îndrepta spre muntele Giumalău şi alta, spre Valea Putnei, formând, astfel, un front pe întinderea liniei Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei. Înaintarea acestor trupe se face cu precauţie, pentru a păstra contactul cu restul armatei, ce soseşte din urmă, şi pentru a face faţă trupelor austriece de la Cârlibaba, care pot ameninţa flancul lor drept, în ipoteza că aceştia nu s-au retras spre Ungaria, după cum se zvonea. La rândul lor, trupele austriece, pentru a preveni o mişcare de învăluire, s-au retras din Mestecăniş, loc puternic întărit, spre Iacobeni, luând poziţia în faţa frontului rusesc, pe muntele Giumalău – Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei. Luptele au început din noaptea de 3/16 ianuarie şi au continuat, cu multă violenţă şi fără întrerupere, zi şi noapte, până azi, fără a se sfârşit nici acum. Au căzut, din ambele părţi, mulţi morţi şi răniţi, ofiţeri şi trupă. Astăzi, alte trupe austriece, în forţă de aproximativ o brigadă mixtă, primind două tunuri de calibru mare, au pornit, din Dorna Vatra, spre frontul de luptă. Rezultatul luptei, deşi nu-l am, pare a fi defavorabil austriecilor, judecând după faptul că generalul Silelman, comandantul suprem, cu statul său major, cu două batalioane de infanterie şi 600 de călăreţi, s-au retras din Dorna Vatra, prin Dorna Candreni, la Poiana Stampei”[21].
1916: „Petrograd, 15 octombrie 1916. Trupe inamice, care au susţinut mai multe atacuri asupra poziţiilor noastre din regiunile Cârlibaba-Dornawatra şi Dobrogea au fost respinse”[22]. Petrograd, 10 decembrie 1916: „În Bucovina, inamicul s-a dedat la atacuri violente, menite să-i alunge pe aliaţii noştri ruşi de pe aliniamentul Dornawatra – Iacobeni – Cârlibaba, ţinut, în ultima vreme, sub focul lor de artilerie. Cu această ocazie, câteva contingente germane au venit să sprijine trupele austriece, care ocupă această parte a frontului. Conform buletinelor de informaţii ale inamicului, el a fost acela care a apărat importante poziţii, pe care le-a păstrat; dar, în comunicatul lor, aliaţii noştri ruşi pun lucrurile la punct, declarând că marile forţe austro-germane au încercat să ocupe o înălţime, la 4 km est de Iacobeni, dar un contraatac le-a respins”[23].
1917: „Petrograd, 7 noiembrie 1917: La est de Cârlibaba, un batalion al regimentelor noastre a atacat inamicul, care s-a fortificat în faţa poziţiilor noastre, vrând să împiedice ofensiva noastră. Inamicul a adus două tunuri, dar acestea au fost reduse la tăcere de focul nostru de artilerie. Soldaţii noştri au putut urmări inamicul până în tranşee, unde au luat în prizonierat 103 soldaţi şi un ofiţer şi au capturat două mitraliere şi un lansator de bombe”[24].
1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[25], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Damian Ioan, de la Cârlibaba, la Capul Codrului; Mihalescu Octavian, de la Stulpicani, la Cârlibaba; Mihalescu Natalia, de la Negrileasa, la Cârlibaba; Petrescu Cornelia, de la Cârlibaba, la Frasin; Crăiuţă Arghira, de la Cârlibaba, la Fundul Moldovei, Botuş; Bârsan Virgil, de la Cârlibaba, la Şaru Dornei, Coverca”.
[1] Călători, XIX, I, p. 779
[2] Călători, XIX, I, p. 111
[3] Apărarea Naţională, Nr. 88 şi 89, Anul II, duminică 1 decembrie stil nou 1907, p. 3
[4] Apărarea Naţională, Nr. 90 şi 91, Anul II, duminică 8 decembrie stil nou 1907, p. 2
[5] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 227-233
[6] Călători, XIX, III, p. 291
[7] Formanek, Jaromir – k. k. Hauptmann des Regiments, Geschichte des k. k. Infanterie-Regiments Nr. 41 / derzeit Josef Freiherr Vecsey de Vecse et Böröllyö-Iságfa, k. k. Feldmarschall-Lieutenant, 1807-1887, II Band, Czernowitz 1887, pp. 484, 485
[8] Formanek, Jaromir – k. k. Hauptmann des Regiments, Geschichte des k. k. Infanterie-Regiments Nr. 41 / derzeit Josef Freiherr Vecsey de Vecse et Böröllyö-Iságfa, k. k. Feldmarschall-Lieutenant, 1807-1887, II Band, Czernowitz 1887, p. 518
[9] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161
[10] Schmedes, Carl Ritter von, Geographisch-statistische Uebersicht Galiziens und der Bukowina, Lemberg 1869, p.36
[11] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 53, 1876 p. 56, 1907 p. 67
[12] Paul, K. M., Grundzüge der Geologie der Bukowina, în Jahrbuch der k. k. Geologischen Reichsanstalt, volumul XXVI, Viena 1876, pp. 263-270
[13] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93
[14] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71
[15] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 28/1891, p. 4
[16] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7
[17] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305
[18] Apărarea Naţională, Nr. 92, Anul II, joi 12 decembrie stil nou 1907, p. 2
[19] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 68
[20] Adevărul, 27, nr. 9961 din 3 decembrie 1914, p. 2
[21] Adevărul, 28, nr. 9993, 7 ianuarie 1915, p. 4
[22] L’Echo D’Alger, Lundi 16 Octobre 1916, p. 1
[23] La Lanterne, No. 14.452, Vendredi 16 Février 1917, p. 1
[24] L’Ouest-Éclair, 8 november 1916, p. 3
[25] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657
