Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Carapciu pe Ceremuş

CARAPCIU PE CEREMUŞ. În 13 decembrie 1433, când a fost convenit, pentru prima dată, hotarul dintre Polonia şi Moldova, negociatorul moldovean, Tăutul logofăt, din Vijniţa, a primit de la Regele Vladislav al Poloniei satele, până atunci polone, Câmpul Lung rusesc, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii şi Voloca.

1657: Aflat în Ţinutul Văşcăuţiului, în vecinătatea Stăneştilor de Sus şi de Jos, a Bănilei Ruseşti şi a satelor Vilaucea şi Zamostie, satul Carapciu pe Ceremuş, din Ocolul Cirimuşului, a fost întărit, în 9 martie 1657, pârcălabului Grigore Gherman, fiul spătarului Toader Gherman, nepotul bătrânului Gherman, vătaf de Suceava, şi jupânesei sale, Chelsia, fata lui Grigore Tăutul, în baza uricului Antimiei, fata Mânzatului, primit de la Vasile Lupu Vodă. Tot atunci, Grigore Gherman obţine întăritură şi pentru alte „ocine şi jirebii” din nordul Moldovei, inclusiv sate ale socrului său, Grigore Tăutul.

În 11 mai 1663, Tănase Talpici din Carapciu, fiul lui Marco Talpici, dăruieşe nepoatei sale, Avrămia Bohatereţ, fata lui Gligori Tălpici, „partea mea de moşie şi ocină dreaptă, din stâlpul de sus, a treia parte, şi cu tri lazuri, (pe) care le-am făcut din topor… cu mâna me, anume un laz, odae pomăt, şi alt laz pe Hlebeciuc, din gios pe de Bereznic, unde au păgubitoriu, ce feind eu ars de tălhari. Şi n-au vrut nime altul din niamul mieu să mă grijască la neputinţa mea”, printre martorii trazacţiei numărându-se şi Ioan Tiron din Carapciu.

1694: Moşiile lui Grigorie Gherman şi ale jupânesei sale, Chelsia, au fost întărită, prin ispisoc de împărţeală, în 8 februarie 1694, ginerelui lui Gherman, fostul mare armaş Toader Albotă, şi urmaşilor lui Grigorie Tăutul, Gligorie, care primeşte şi „a şasea parte din Carapciu”, Neculai, Tudosia, Antelina şi Anastasia Tăutul.

În 26 iunie 1700, din porunca lui Antioh Cantemir Vodă, Grigoraş de Sinehău încearcă împăcarea lui Sandul Murguleţ cu răzeşii din Carapciu, Budinţi, Stăneşti, Costeşti, Ivancăuţi, din pricina unor ocini răzeşeşti din acele sate.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Carapciu pe Ceremuş, moşie răzeşească, „79 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Nicolai, 1 diacon, Dumitraş, 1 dascăl, Hrihor, 2 umblători, Ilaş GAVRILIUC şi Sandul ZAVRILIŢĂ, 10 şliahtici, Vasili CÂRSTE căpitan, Gavril sin MIRON, Ştefan brat ego, Vasilie HIMUC, Toader CIORNOHUZ, Coste SAVIN, Ion TIRON, Ion zet ILAŞ, Ilii CÂRSTE căpitan şi Gavril MIHAIL căpitan, 1 jidov orândar, Herşko, şi 63 călăraşi, adică: Grigorie POPOVICI căpitan, Gavril DRUMĂU, Vasilie OSĂRIŢCHI, Gavril LĂZORENCO, Alecsa CHIVA, Simion sin MIRON, Ion ISCĂ, Nichita DRUMĂU, Miron DRUMĂU, Nicolai DRUMĂU, Tudosi ZAVIALIŢĂ, Mihail DRUMĂU, Tudosi TIRONIUC, Andrei ZAVIALIŢĂ, Costaş ZAVIALIŢĂ, Gligoraş TOPALĂ, Petre MASCOIASCO, Mihail brat ego, Nicolai ZAVIALIŢĂ, Mihail VERENCA, Toader MAERICIOC, Vasili VERENCA, Dumitraş SĂVERNENCO, Ivan COSOVIŢ, Nicolai ŞVEDU, Mihail ROBOCĂ, Toader brat ego, Gligoraş sin LISCO, Oleksa OPAIŢE, Nicolai CARPU, Ion HUŢUL, Nichita MARIENCIUK, Ion PAVELENCO, Acsentii sin PAVELENCO, Tudosii MARIENCIUK, Ion CORNICO, Alecsandru CORNICO, Ion ŞIRABA, Matei PEŢII, Tănase zet TOTOLIT, Tănasă HUŢUL, Ion TOFAN, Coste CHEVERIC, Mihail DRUMĂU, Gligoraş ŞFAT, Dumitraş ZAVIALIŢĂ, Miron CIORNOHUZ, Ivan PRIPIICIUK, Toma OPAIŢ, Ion OPAIŢ, Onofrei ECHIM, Ignat MAZURAC, Mihail EREMCIUK, Gligoraş VEZTICU, Lupaşco TOTOLICI, Andrei sin ego, Nicolai sin LUPAŞCO, Gligoraş FIUCIUK, Ion VOIŢOC, Dănilă sin PĂTRAŞCO, Mihai DRACE, Enachii LOS şi Petre BĂLAN.

În 1775, satul Carapciu pe Ceremuş avea 2 mazili, 1 popă, 80 ţărani şi 3 umblători (încasatori de impozite, numiţi şi „barani”), numărul gospodăriilor sporind, până în 1784, la 161. Unul dintre cei doi mazili era Mihalache Onciul, cel care, în 26 iunie 1776, cerea, împreunnă cu „alţi mazili, ruptaşi şi răzeşi” din Carapciu, printre care Gavril Mihailuc, Ion Fruză, Andrei Lăzoresco, Gheorghe Ponici, Ion Deaconuc, Vasile Ponici, „să se hotărnicească această moşie de Mihalache Giurgiuvanu, Manoli Tabără căpitan şi Constantin Stroescul, dând şi toată cheltuiala ce s-ar face de aceşti hotarnici”.

În 26 iunie 1776, mazilii şi răzeşii din Carapciu pe Ceremuş angajează trei boieri care să le stâlpească moşiile, semnatarii înţelegerii fiind mazilul Mihălachi Onciul, Gheorghe …, Gavril Mehaiuc, Lupaşco Tatoliţ, Onufraş …, Toader Mironco, Dănilă Ponici, Andronachi Frunză, Ionică Ioncescul, Andri Zavealiţ, mazilul Dumitraş Jăian, Ion Frunză, Andrii Lazarenco, Nechita Ion, Ilie Ioncescul, Păvălucă Ioncescul, Vasăle Ponici, Gheorghe Ponici şi Ion Deianconuc.

În 25 martie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, proprietarii celor trei părţi răzeşeşti ale moşiilor şi ale satului Carapciu pe Ceremuş îşi declară proprietăţile. Partea de sus a satului, odinioară a lui Tănase Talpici, moştenită prin Marcu Talpici, Vasile Tonca şi Vasile Semaca, aparţinea răzeşilor Andrei Savaianeţ, Toader Mironcu (Mironescu), Gavril Mihailuc, Sandul Racoce, Vasile Cârste şi neamurilor lor. Partea de mijloc a Carapciului pe Ceremuş aparţinea lui Dumitraş Goian, Onciuleştilor, Tatulicenilor, Lupaşcanilor şi lui Iuon Corni. Partea de jos, cândva a neamurilor lui Vasile Carp, Maftei Ponici, popa Nichifor şi Ieremie Chifrac, era a răzeşilor Iuon Paletiuc, Costin Chifrac şi Grigoraş Popovici.

1783: Proprietatea lui Grigore Tăutul şi a urmaşilor săi, „a patra parte din Carapciu”, este revendicată, în 12 ianuarie 1783, de copiii lui Sandul Tăutul, Ion, Dumitraş şi fiul lui Andrei, Dumitraş Tăutul, toţi din Nepolocăuţi, precum şi de ginerele lui Coste Tăutul, Gheorghe Lenţa.

1784: În 27 iunie 1784, căpitanul Ioan Sava, care stăpânea a şasea parte din Carapciu, în urma unui schimb de moşii făcut cu căpitanul Constantin Arapul şi cu Miron Volcinschi, îi dă căpitanului Nicolai Grigorce „dintr-un sfert, a şasea parte din Carapaciu” pe Ceremuş, şi „a patra parte din a patra parte ce o are schimbătură de la Constantin Arapul căpitan, care o cumpărase de la Ion Tăutul”, din Carapciu pe Siret.

1794:Toate aceste proprietăţi aveau să fie delimitate, în prezenţa martorilor Vasile Tăutu din Vilauce, Ion Volcinschi, Vasile Cârste şi Vasile Mihaliuc din Carapciu, în 13 decembrie 1794, de comisarii hotarnici, conduşi de directorul Cameral Carl Rychter. În 13 octombrie 1794, Ilinca Ţănţoaie, fiica Jieniţei din Ţănteni, dădea ginerelui ei, Ioniţă Chirilovici, o parte din Pedecăuţi şi din Carapciu, iar în 6 februarie 1796, Ion Vihtic dăruia fetei sale, Catrina, jupâneasa lui Ion Prodan din Verbăuţi, părţile de moşie din Carapciu şi din Căbeşti pe care le stăpânea.

1795: În 21 iunie 1795, Nicolai şi Paraschiva Vasilco primesc drept danie partea moşiei şi a satului Carapciu pe Ceremuş care aparţinusese lui Alexandru Veriha, fiul lui Ştefan, nepotul lui Toader Ponici, cel care avea jupâneasă pe Ileana, fata lui Antioh Cucoran. Marcatori: Gheorghi Goian din Stăneşti, Vasile Coce, Iordachi Istrătuţă din Stăneşti, Andrei Borşan, paroh în Davideni, Andrei Veriha, Grigoraş Tăutul din Verbăuţi şi Ion Albotă din Bănila pe Ceremuş.

1797: O împărţeală a unor părţi din Carapciu, făcută în 28 octombrie 1797, vehiculează alte nume de săteni, într-o încrengătură rubedelnică încântătoare: Ghiţă, Constantin şi Ene Panainte, fiii lui Vasile Vihtic primesc şi împart moşioara; fratele lui Vasile a fost Costaş Vihtic, iar tatăl lor, Onufraş Vihtic, cel care se însurase cu Irina, fata lui Ioan Ivoncescu. Împărţeala se face din stâlpul lui Ivoncescul, al Sămachii şi al lui Dragoman, deci din hotarnica făcută, după venirea austriecilor, în favoarea celor trei.

În 1797, când cete de tâlhari leşi, care prădaseră prin Bucovina, încă s-au mai „ţinut o bucată de vreme la margine şi pe urmă, cu mână întrarmată au căutat să treacă în Galiţia, dar fiind bătuţi de armele împărăteşti, s-au împrăştiat”, autorităţile bucovinene au ordonat vornicilor să întocmească liste nominale cu călăreţi şi pedestraşi, care să fie instruiţi şi folosiţi în eventualitatea unor „întâmplări trebuincioase”.

1797: Lista satului Carapciu pe Ceremuş, înocmită în 2 iulie 1797, cuprindea numele călăreţilor Neculai Iachim, Neculai Zaveialetă, Gheorghei Popovici, Vasăle Leca, Glegorei Leca, Costăi Opaiţ, Costăi săn Olexa, Pantelei Lazariuc, Andrei Lazariuc, Costachi Ciornohuz, Toader săn Nicolai, Andrei Poneci, Vasăle Ciornei, Sandul Răcocea, Ion Marciuc, precum şi pe cele ale pedestraşilor Vasăle Verenca, Toader Verenca, Mihailo Androniciuc, Ion Mironiciuc, Gheorghei Pavliuc, Ştefan Verenca, Petraş Deianonic, Toader Poneci, Toader Nahoriniac, Ion Tofaniucu, Iacob Mazariac, Ioacob Bodnar, Constantin Ionescul, Sămion Meronc. Mazilii Ilie Mihaliuc şi Vasăle Cârste trebuiau să asigure, împreună cu autorităţile din Carapciu, 5 puşcaşi şi 25 de călăreţi, conform unor instrucţiuni din 13 iulie 1797. Vornic al satului era Ştefan Mironcu,vataman era rigoraş Culuş, iar giuraţi – Gheorghii Juşcu şi Vasăli Popovici.

În 1843, biserica Naştearea Maicii Domnului din Carapciu pe Ceremuş, ctitorită, în 1816, de răzeşii locului şi dotată cu un iconostas nou în 1848, cu 2.401 enoriaşi, îl avea ca patron bisericesc pe Stephan von KRZYSTOFOWICZ, paroh fiind Ştefan HALIP, al doilea post de paroh fiind vacant. În 1876, patroni bisericeşti erau Cajetan von KRZYSTOFOWICZ şi Anton von KOVATS, păstor peste cei 2.812 enoriaşi fiind parohul Makarie SEMACA. În 1907, patroni ai bisericii erau Roman cavaler de KRZYSTOFOWICZ, Teodor ARBORE, Nicolai GAVRILIUC, Alexe şi Petre ai lui Vasile LAZAR, Alexander MELNECZUK, Vladimir ONCIUL, Ilie ZAWIALETZ şi Vasile ZOPA. Paroh era Ilie MASSIKIEWICZ, născut în 1859, preot din 1884, paroh din 1894, preot cooperator fiind Ştefan SBIERA, născut în 1865, preot din 1893, iar cantor, din 1900, Vasile PETRAŞCIUC, născut în 1864.

Din 1862, funcţiona, la Carapciu pe Ceremuş, o şcoală cu 4 clase, din 1902 fiind înfiinţată şi o şcoală-filială, cu o clasă[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[4].

În 30 noiembrie 1886, s-a inaugurat linia ferată Hliboca-Berhomet-Carapciu, primii călători… festivi fiind Baron A. Vasilco, căpitanul ţării, Baron Mustaţă, reprezentant al comitetului ţării, Baron Eugen Stârcea, consilier guvernamental, colonelul Seracsin, Baron Eudoxiu Hurmuzachi şi N. Balmoş – căpitani districtuali, Baron A. Petrino, Dr. I. cav de Zotta etc[3].

În 1890, satul avea 4.071 locuitori, doi învăţători (C. Zurcanovici şi Fevronia Şcraba) şi un preot ortodox (Ilie Massikiewicz). Primar al comunei era Şloim Buchler.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Carapciul Ceremuşului, comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe pârâul Hlibicioc, afluent al râuleţului Ceremuş, la Sud de Văscăuţi. Suprafaţa: 34.46 kmp; populaţia: 4.017 locuitorîi ruteni gr. or. şi puţini izraeliţi şi germani. Cuprinde, pe lângă vatra satului, cu 3.890 locuitori, şi cătunul Babin. Este unit cu Văscăuţi printr-un foarte bun drum comunal şi, prin drumeaguri peste munte, cu comuna Zamostie; are o şcoală populară, cu două clase, şi o biserica parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. La 1776, aparţinea mazilului Vasile Cîrstea. În această comună se află un frumos castel, precum şi o fabrică de spirt. În apropiere, se află localitatea Taborişte (Taboryszcze), ce pare a fi fost un vechi câmp de luptă. Populaţia se ocupă cu prăsila de vite şi cu agricultura. Comuna posedă 2.262 hectare pământ arabil, 805 hectare fânaţuri, 56 hectare grădini, 561 hectare izlaz, 2.397 hectare pădure. Se găsesc 280 cai, 1.508 vite cornute, 500 porci, 190 stupi. Carapciul Ceremuşului, moşie, administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa: 25,90 kmp; populaţia: 170 locuitori ruteni, izraeliţă şi poloni. Cuprinde, pe lângă moşia Carapciul Ceremuşului, şi, ferma Covaţovca (Kovatsóvka)”[5].

1911: Duminică, 21 noiembrie stil nou 1911, a avut loc o „cu adevărat strălucită serbare răzeşească”, pentru că domnii patrioţi din Cernăuţi, Iancu cavaler de Cuparencu, revidentul Ioan Drafta, învăţătorul Casian cavaler de Ţopa, plus nouă studenţi „junimişti”, veneau să vadă „cum trăiesc răzeşii înstrăinaţi de limba lor strămoşească”. Alaiul a coborât pe peronul haltei din Văşcăuţi, unde îi aşteptau „dl învăţător Constantinovici şi mai mulţi răzeşi din Carapciu, cu trăsurile lor”. Petrecerea urma să se ţină în „casa dlui Vasile cavaler de Ţopa, unde se află şi şcoala particulară românească, înfiinţată acum două luni şi în care sunt înscrişi, de prezent, 72 de elevi, toţi mlădiţe de răzeşi, doritori a-şi învăţa limba străbunilor. Lăutarii ne întimpină cu imnul nostru naţional, răzeşii ne strâng mâna cu căldură şi ne urează: „Bine aţi venit!”. Copiii, grupaţi frumos, cu cocarde treicolore, în haine răzeşeşti, strigă: „Să trăiască!”. Dl Vasile cav. de Ţopa ne pofteşte în casă, luăm apă şi trecem în odaia de alături, unde este şcoala de o clasă. Copiii aşteptau pe dl prof. Dr. Iancu cav. de Cuparencu, actualul inspector al şcolilor particulare, ca să le pună întrebări. Domnul profesor vine, răzeşii stau îngrămădiţi în tindă şi prin clasă, ca să ia parte şi la examen. D. Constantinovici spune „Tatăl nostru”, cu copiii, apoi începe examenul, care a reuşit foarte bine, dovadă că dl Constantinovici îşi dă silinţă foarte mare şi că are o voinţă de fier, dacă e vorba să facă folos neamului. Mare a fost emoţia, când dl Constantinovici a cântat, cu copiii săi, „Sunt român şi tot român / eu în veci voi să rămân”, „Deşteaptă-te Române” şi „Mulţi ani”. Stam, atunci, aşa, cu ochii aţintiţi în pământ şi, când i-am rădicat, am văzut pe toţi răzeşii şi răzeşiţele cu ochii scăldaţi în lacrămi; m-am uitat apoi la domnii care mai erau prezenţi, plângeau şi aceştia, plângeam cu toţii. Plângea Arbore. Şi m-am gândit, atunci, la Luca Arbore, care plângea şi el aşa, ca şi noi. Dară, noi am vărsat lacrămi de durere, că cine a ajuns să fie stăpân peste noi, şi lacrămi de bucurie, pentru că, după un timp aşa de lung, răzeşii nu şi-au uitat originea, ştiu preţui neamul lor şi vorbesc iarăşi limba lor strămoşească. După aceea, mi-a spus un răzeş: „Greu domnule, grele zile, să ajungi să-ţi înveţi limba ta!”. Un elev se adresează, apoi, într-o cuvântare foarte frumoasă, cătră dl prof. Dr. Iancu cav. de Cuparencu şi-l roagă, în numele celorlalţi elevi, ca să le ofere sprijin şi pe viitor, căci ei sunt persecutaţi şi sărmani. Dl prof. Dr. Iancu cav. de Cuparencu le promite totul ce îi stă în putere. Apoi ne împrăştiem pe la gazde, unde am fost primiţi şi ospătaţi răzeşeşte. / Cam pe la 3 ore, a început petrecerea. De la început, nu se arăta succes aşa splendit. Către sară, însă, au început a curge din toate părţile răzeşi şi răzeşiţe, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi de sărbătoare, în portul lor strămoşesc, în blăni şi şube, haine cu adevărat boiereşti. La casă plăteau tot coroane şi hârtii, nu puişori, ca pe la noi, aşa că pe lângă venitul cel moral atât de frumos, s-a obţinut şi un splendit venit material. Dansul s-a început cam pe la 4 ore după masă. S-au încins nişte hori şi alte jocuri moldoveneşti, de-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Pe când jucau, am auzit pe dl profesor Cuparencu zicând mulţămit în sine: „Aşa se cuvine, hora, nu colomeica” – jocul naţional al rutenilor. „Deşteaptă-te Române, nu Şce ne umerla Ucraina!” – imnul lor naţional. După ce a înserat, ne-am mutat cu jocu-n casă, care era cu mult prea mică pentru a cuprinde o mulţime aşa de mare. Era o îmbulzeală de n-aveai unde arunca un ac. Petrecerea era atât de animată şi petreceam cu toţii atât de bine de ţi se părea că ne cunoaştem de când îi lumea. Răzeşi şi răzeşiţe oacheşe erau pic de apă, jucând. Aşa s-a mânat, până la 6 ore dimineaţa. Tocmai în toiul petrecerii, s-au ţinut multe şi frumoase cuvântări, de către dl prof. Iancu cav. de Cuparencu, Ioan Drafta, dl părinte Vlad, dl Casian cav. de Ţopa, dl I. Cracalia, student în drept, de dl Baloşescul din Voloca pe Ceremuş şi de dl Constantinovici, care ceteşte o scrisoare a părintelui Popovici din Broscăuţi. În scrisoarea aceasta, adusă anume de dl învăţător Manilici, tocmai din Broscăuţi, îndeamnă dl părinte Popovici răzeşii la munca începută şi se scuză că nu a putut participa. Cuvântările domnilor de mai sus tratează despre originea răzeşilor şi conţin pilde frumoase. De exemplu, spune dl Cracalia că ucrainii obraznici au făcut cu răzeşii întocmai ca şi ariciul cu iepurele. Ariciul a venit la iepure şi l-a rugat să-l primească de mas. Atâta i-a trebuit ariciului, până a dormit o noapte, căci, pe urmă, se lefăia cu ghimpii lui ca acasă la el, aşa că iepurele a trebuit să-şi caute altă casă. Dl revident Drafta accentuează, în cuvântarea sa, că numai la Dumnezeu este nădejdea noastră, căci cine trăieşte în Domnul va avea totdeauna ajutorul său. Aminteşte că religia susţine pe om şi de aceea vor răzeşii să-şi crească copii moral, de aceea şi-au făcut şcoală românească, pentru ca copiii să nu înveţe a sparge fereşti şi a sparge capul la oameni cu pietre, ca în şcoala ruteană, ci să înveţe a zice rugăciunile, a zice bună ziua ca oamenii şi a săruta mâna la părinţi. Aminteşte, apoi, despre măreţia de odinioară a răzeşilor şi spunea că strămoşii au vegheat, zi şi noapte, şi ne-au lăsat limba, credinţa şi moşia; ei nu au dormit ca noi. Noi ce să dăm copiilor noştri? Limba am pierdut-o, moşia o pierdem şi credinţa suntem pe cale de a o pierde. Deci, zice dl Drafta, noi ne facem datoria şi vă arătăm, ca oameni mai învăţaţi, cine sunt răzeşii şi ce au fost răzeşii, pentru ca să nu se zică, odată, că uite cine a putut să ne deştepte şi n-a voit. Noi ne facem datoria, cine va voi va urma, cine nu, silă nu-i. Se aminteşte, apoi, şi numele dlui consilier Dionis cav. de Bejan, acelui bărbat mare, căruia i se cuvine tot meritul că răzeşii au ajuns, azi, acolo unde sunt şi care, alături de puţini bărbaţi aleşi, a luptat şi luptă, cu toată inima, pentru cauza jrăzeşască. Urale prelungite şi strigăte de „Să trăiască!” nu mai contenesc, când au auzit răzeşii numele dlui consilier Dionis cav. de Bejan. Domnul prof. Cuparencu şi dl Drafta, precum şi ceilalţi oratori sunt purtaţi pe palme şi rădicaţi pe sus, în urale necontenite. Era un entusiasm nemaipomenit. Pe urmă, oratorii se duc şi petrecerea şi jocul începe iară, tot cu voie bună şi cu veselie. La petrecere au luat parte răzeşi şi alţi oaspeţi din împrejurime şi din depărtare. Din Voloca pe Ceremuş, am văzut familia Dumici, Baloşescul; din Mihalcea au fost mai mulţi oaspeţi, tot aşa din Broscăuţi au fost învăţătorii Manilici şi Horodinschi, apoi, din alte părţi, au fost părintele Vlad şi Voloşencu. / Am văzut multe petreceri, dar aşa, mai rar. Am venit cu impresia că, în Carapciu, trebuie să se facă, cât mai curând, o şcoală mare românească, nu particulară, ci publică, o casă mare naţională, ca să aibă unde face serbări la fel. Şi acestea se vor face. Se vor face fiindcă trebuie; aşa cere vremea. De-a vrea, de n-a vrea guvernul, se vor face, izgonească dl prefect din Vaşcăuţ pe Ceremuş şi scoată cât de mulţi răzeşi de pe la lucrul unde sunt ocupaţi, ei tot răzeşi rămân şi nu vor pieri, căci este viaţă în ei. Da, în ei este viaţă şi entuziasm şi, de-acum, se vor ridica ei prin ei, fiindcă au ajuns la conştiinţă naţională. De-acum, nu mai au ce bârfi rutenii, în foile lor minciunoase, că răzeşii sunt ruteni, de-acuma nu mai pot bârfi nici unii pretinşi români că răzeşii nu trebuie redeşteptaţi; preamărească-l acei români în foile lor tot înainte pe dl Nicolai Vasilco, căci Dumnezeu este cu noi şi poate s-or prăvăli vremurile. / Sentinela de peste Prut”[6].

1912: „Din Carapciu pe Ceremuş. Duminică, în 12 Maiu a. c., a avut loc, în Carapciu pe Ceremuş, adunarea generală a Însoţirii de păstrare şi credit „Sentinela”. Ca reprezentant din partea Centralei, a luat parte vice-directorul dl Dr. Iancu cav. de Cuparencu, însoţit de reprezentanţii Societăţii academice „Junimea”, domnii student filolog G. Criţan şi student în drept I. de Cracalia. La gară, sunt întâmpinaţi oaspeţii din Cernăuţi de o deputăţie de mazili şi răzeşi din Carapciu şi Voloca pe Ceremuş, conduşi fiind de vrednicul luptător din Voloca, Nazarie cav. de Baloşescul. Cu ocazia adunării generale a Însoţirii, s-a ţinut şi o adunare a mazililor şi răzeşilor din Carapciu, la care cunoscutul şi aprigul luptător pentru chestia răzeşească, dl. Dr. Cuparencu, prin o vorbire scurtă, dar plină de entuziasm, îi îndeamnă pe cei prezenţi să-şi dea copii lor numai la şcoala românească din loc, încurajându-i să nu se lase terorizaţi din partea ucrainilor venetici, care caută, prin felurite mijloace mârşave, să-i amăgească pe părinţii copiilor, să-şi dea copiii la şcoala ruteană. Atragem atenţia deputaţilor asupra comunei Carapciu, unde, pe lângă şcoala română din centru, răzeşii cer activarea a două şcoli, în Maidan şi Sălişte… Aflăm ulterior că parohul Baloşescul din Carapciu să se fi exprimat, faţă de o persoană marcantă, că acolo există numai ruşi, de români nici vorbă, şi de aceea face serviciul divin numai în limba ruteană, cu toate că răzeşii au înaintat Consistoriului, la timpul său, o cerere, în care au rugat ca parohul să liturgisească pentru dânşii în limba română. Dl Baloşescul s-a obligat a ţine cont de dorinţele răzeşilor şi acum face pe plac numai ucrainilor. Pentru aceasta ne vom ocupa de persoana acestui paroh renegat şi şiret mai de aproape”[7].

1914-1918: „Vasile Bidalach a lui Samuilă din Carapciu pe Ceremuş a fost înrolat, în anul 1914, cu prilejul mobilizării generale, şi a plecat imediat la câmp. De atunci lipseşte orice ştire despre dânsul. Se presupune că a murit şi se îndrumează, la cererea Paraschivei Bidalach a lui Vasile, procedura pentru declararea morţii soţului dispărut”[8]; „Nicolai Şerban a lui Ilie, născut la 10 noiembrie 1877, în Carapciu pe Ceremuş, şi domiciliat, în timpul din urmă, aici, fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, la oaste, a picat prizonier la ruşi şi a fost internat în lagărul din Pirczajow (Minsk). Acolo ar fi murit, la Paşti 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Ana Şerban, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[9]; „Ilie a lui Simion Lupaşco, născut în anul 1887, în Carapciu pe Ceremuş, cu ultimul domiciliu în Cernăuţi, cizmar, a fost înrolat în armată, în noiembrie 1914. De la primăvara anului 1915, lipseşte orice ştire de la dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Michail Lupaşco, oficiant de cancelarie în Cernăuţi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[10]; „Nicolai a lui Ioan Marcovschi, născut la 18 mai 1884, în Carapciu pe Ceremuş, agricultor, domiciliat în timpul din urmă în Carapciu pe Ceremuş, a fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, în august 1914, iar de atunci lipseşte orice ştire despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Marcovschi, născută Popadiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”; „Ilie a lui Ioan Şerban, născut la 23 mai 1881, în Carapciu pe Ceremuş, a fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, în august 1914. De la începutul anului 1915, lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Anei Şerban, născută Şandru, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11].

1939: În documentele şcolare ale prefecturii judeţului Storijineţ, din 1939, pentru Carapciu pe Ceremuş erau menţionate, drept cătune sau părţi de sat, Babin, Chmelestie, Ciopaş, Corineşti, Hlibicioc, Hrabova, Ialenca, Maidan, Moceara, Odaia, Pahar, Plosca, Pohorilăuţi, Prislop, Racovăţ, Reptena, Satul Nou, Sălişte, Topoleva, Ursoaica, Văleni, Verbăuţi.