Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Karlsberg

Arhiducele Carol, de la care vine numele satului

CARLSBERG sau KARLSBERG. Coloniile germane de lângă Putna, Karlsberg (Gura Putnei) şi Putnathal (Valea Putnei), au fost înfiinţate între anii 1782-1787, cu agricultori şi meşteşugari din Franconia şi Bavaria

În 1796, Josel Rechenberg, comerciant evreu din Rădăuţi, a început construirea unei fabrici de sticlă, în vecinătatea Putnei. În 1803, colonişti germani din Boemia s-au aşezat în apropierea fabricii, înfiinţând satul Karlsberg, în onoarea preşedintelui „Hofkriegsrat”, arhiducele Karl. În Kaindl, se pot afla amănunte interesante: „Cronica parohială a locului (ţinută de preotul J. J. Raschke) spune următoarele despre începuturile localităţii Karlsberg. Satul Karlsberg și-a luat numele de la arhiducele Karl și a fost fondat în 1797, de directorul economic al districtului Rădăuţi, Pauli, și de evreul Reichenberg. Lângă fabrică, au fost construite câteva case din lemn. Deoarece fabricile de sticlă fuseseră închise la Lubaczow, în districtul Zölkiew (Galizia), cei doi au atras lucrătorii de sticlă germano-boemă la Karlsberg. Coloniştii au trăit, inițial, în pădure, dar, în măsura în care copacii au fost tăiaţi pentru constrirea caselor, ei au curățat grădinile și apoi și pajiștile, care li s-au dat cu drepturi de proprietate. Liderul și șeful producătorilor de sticlă veniţi la Putna a fost Löflelmann, un om harnic, cu minte iscusită, care a fost inspirat în tot ceea ce era de făcut. Clădirea proaspăt construită s-a dezvoltat sub conducerea lui. Când autoritățile au observat acest lucru, au înlocuit-o, aceasta intrând în posesia administraţiei Direcției Economice de la Rădăuţi, iar clădirea veche a adimistraţiei, din Karlsberg, a fost închiriată armatei, pentru herghelie, comandantul de atunci, Cavallar, având o preferință asupra noii clădiri. Primul director al sticlărei (oficialis rationalistarum) era, pe atunci, Beller, care a fost înlocuit cu generalul Cavallar, urmat de Valentin Rybicki, care a condus fabrica până în 1819. Succesorul său, Franz Kuppetz, a condus afacerea atât de rău, încât sticlăria a fost închisă, la 14 iulie 1827, în urma cărui fapt muncitorii sticlar au rămas în mare mizerie. Aceste informaţii de cronologie locală trebuie completate cu altele, iar unele corectate. Se știe deja că domeniul care cuprindea întreaga vale a Sucevei aparținuse, cândva, mănăstirei Putna și că, după ce bunurile monahale au fost preluate de administrația de stat, s-a format fondul religionar. De asemenea, s-a menționat că acest domeniu a fost închiriat Statului, din 1792. Cu toate acestea, ca şi în prezent, acest lucru nu a avut niciun folos pentru pădure; și așa cum sunt acum acordate drepturi de tăiere şi altor utilizatori, în 1796, când comerciantul și antreprenorul Reichenberg a cerut aprobare să construiască o fabrică de sticlă, în apropiere de Putna, atât remonta de la Rădăuţi, cât și consiliul de război al armatei au fost de acord cu această investiţie. S-a sperat nu numai să crească venituriler, ci să aibă de câștigat şi locuitorii satelor vecine. Directorul economic, de atunci, al districtului Rădăuţi, Pauli, a avut un rol important în aceste negocieri şi, de aceea, nu a fost omis de cronica parohială, în care se afirmă, destul de corect, că primii muncitori, aproape exclusiv proveniţi din Boemia germană, au venit de la sticlăria galiţiană din Lubaczow. Sticlăria din Putna a fost pus în funcțiune în 1797, dar, în fapt, abia în 1801 a intrat cu adevărat în funcţiune. La acea vreme, comandantul remontei, Cavallar, a încheiat un contract cu muncitorii, la 20 octombrie 1801, prin care i-a obligat să servească cel puțin șapte ani, dar le-a garantat câte un anumit lot de casă și grădină, și câte 1,5 jugări de pajiște şi o pensie. Corectitudinea observației cronicii parohiale, potrivit căreia activitatea a decurs, iniţial, foarte bine se confirmă și din faptul că, în 1802, a fost luată în considerare chiar construirea unei a doua fabrici. Acest lucru a avut probabil legătură cu faptul că, în 1803, prin adresa guvernământului galiţian,  datată în 18 martie 1803, a fost negociată, cu comanda Remontei din Rădăuţi, imigrația a încă douăsprezece familii de lucrători boemi. Numai că ideea extinderii afacerii a fost abandonată, iar în Bucovina, în loc de sticlari, au ajuns efectiv, în 1803, numeroși prelucrători de lemn germano-boemi. Cu obligaţia de a produce 50 de stânjeni de lemn pe an, fiecare familie prime 6 jugăre de pământ, lemnul necesar pentru casă și, dacă era necesar, avansuri pentru achiziționarea de vite și echipamente. După ce acești coloniști și-au plătit avansurile în patru ani, au cerut să încheie un contract. Când direcția economică a cerut, acum, 60 de stânjeni de lemn de la fiecare familie, au existat dispute adânci şi necontenite. Deși biroul districtual a fost  de partea coloniștilor, unele familii au plecat, iar altele le-au înlocuit. Abia la 21 septembrie 1815, la fel ca, în urmă cu 14 ani, cu lucrătorii de sticlă, s-a încheiat un contract cu lucrătorii în lemn din Karlsberg, conform căruia drepturile lor au fost din nou stabilite pentru fiecare familie, cu doar 50 stânjeni pe an. Simultan cu disputele descrise, se ducea lupta pentru finanțarea de bază potențială. Deoarece existau doar un număr mic de pământuri arabile, lucrătorii în lemn au fost, de asemenea, repartizați în comunitatea din Putna. O astfel de privare de pământ, de către conducători, era inadmisibilă, aşa că a fost emis decretul împăratului Iosif II, în 1787, pentru protejarea proprietăților rurale; în special, terenurile obţinute prin defrişarea pădurilor aparțineau de drept lăzuitorilor și moștenitorilor lor. Prin urmare, biroul districtual a decis, la 7 noiembrie 1815, în favoarea Comunității Naționale Germane din Putna, și acum, fonduri pentru a satisface prelucrătorilor lemnului asigurarea de biserici, de școli și pentru alte scopuri similare. Cu toate acestea, terenurile arabile rămâneau limitate. În 1816, toată lumea primea gratuit doar o casă cu o grădină de legume şi acces la toate pășunile comunale. Dar chiar și două decenii mai târziu, așa cum vom vedea mai jos, condiţiile nu s-au îmbunătăţit. Disputele descrise, falimentul fabricilor de sticlă și, în cele din urmă, pierderile datorate concurenței fabricilor de sticlă din afară au obligat la plecări. Deja în 1825, o parte din producţia de sticlă de la Putna a fost oprită, iar doi ani mai târziu, fabrica a fost închisă definitiv. Din păcate, suntem slab informați despre funcționarea acesteia. Trebuie menționat doar faptul că moșia Rădăuţi (Frătăuţi) a preluat întreaga producție a fabricii de sticlă din Putna, un antreprenor, în 1805 (?), fabricând sticle de masă, la 1 florin 40 cruceri, iar pahare, la 1 florin 20 cruceri. Printre lucrătorii șomeri ai sticlăriei din Putna, care locuiau într-o zonă mai puțin cultivabilă, cea mai mare mizerie s-a răspândit după desființarea companiei. Puțini au găsit altceva de lucru. Din fericire, în clipa închiderii fabricii, planul de relocări devenise din nou mai activ. Așadar, la 22 octombrie 1833, Direcţia Economică din Rădăuţi a oferit celor 21 de familii șomere adăpost în Rădăuţi, familiile acestea părăsind așezarea. Casele în care locuiseră în Karlsberg au fost vândute ieftin, iar pentru fiecare dintre acestea li s-au dat câte un jugăr de teren. Doar 42 de jugăre erau disponibile pentru această dotare, care le-a fost înmânată până atunci. Întrucât acum erau necesare 126 de jugăre, pentru cele 21 de familii, 83 de jugăre trebuiau luate din pășunea comunală, iar acestea trebuiau completate prin defrişări. Întrucât biroul districtal i-a susținut călduros pe acești coloniști, care au arătat că nu au fost de vină pentru situaţia lor, atât Consiliul de Război al Curții Imperiale, cât și Cancelaria judecătorească (mai devreme de 8 ianuarie 1838) au aprobat soluționarea și, cu reprezentare gubernială, la 2 februarie 1838, biroul districtual a fost dispus să asigure încheierea contractului. Aceeași comandă a fost făcută și de administrația din Lemberg (15 martie 1838), care a dispus ca, prin administraţia districtului către Solca, să li se dea foștilor producători de sticlă și prelucrători de lemn câte 6-7 jugăre. Biroul districtual a declarat, în raportul său din 15 octombrie 1838, că Direcţia Economică Rădăuţi a stabilit condiții cu solicitanții, care erau complet diferite de cele stabilite pe moșia Solca, la acea vreme. Cu toate acestea, soluționarea a continuat și contractul de evacuare a fost încheiat la 6 octombrie 1839. Conform unui raport ulterior, datat în Rădăuţi, 20 octombrie 1853, au fost alocate celor 21 de familii, care au fost nevoite să părăsească Putna (1840), câte 6 jugăre şi 40 prăjini terenuri arabile şi grădinile din jurul caselor; în plus, se asigura utilizarea în comun a pășunii comunitare şi se garantau 10 ani de libertate totală. După expirare, colonistul a trebuit să efectueze: 12 zile robotă cu mâinile; un scul de fire; o sarcină de lemn; o găină. Acest contract, la fel ca toate celelalte, nu a fost confirmat de autoritățile locale în acei ani; dimpotrivă, atât camera de judecată, cât și consiliul de război al Curţii au declarat în mod expres (noiembrie 1841) că coloniştii din Karlsberg au primit condiții cu mult mai bune decât cei din celelalte așezări; s-a dispus să se încheie un nou contract, în conformitate cu standardele generale, care erau stabilite în acel moment. Totuși, ca și în cazul celorlalte colonii, acest lucru nu s-a întâmplat. Contractul era încă incomplet, când nemulţumirile au încetat, după 1848. De atunci, coloniștii au fost obligați să plătească pentru convenția forestieră și, după 1848, a fost cu atât mai puțin posibil să închei o înţelegere separată, deoarece relația de subordonare, ca locație pentru unul, a încetat. Așadar, robotele acestor coloniști, precum cele ale altor locuitori, au fost exonerate; la acea dată s-a constatat că Karlsberg și Soloneţul Nou dețineau deja întreaga subvenție de colonizare și, prin urmare, urmau să plăteacă impozitele către stat… În 1848, 667 de catolici locuiau în Karlsberg; în 1890, așezământul număra aproximativ 880 de germani catolici, din totalul de 942 de locuitori”[1].

În 17 martie 1803, au fost înregistraţi, la Karlsberg, sticlarii: Georg Aschenbrenner, Friedrich Bartl, Georg Franz I, Georg Franz II, Anton Friedrich, Mathias Friedrich, Simon Gattermeyer, Johann Pollmann, Georg Probst, Joseph Reitmayer, Wenzel Sodomka, Josef Uebelhauser, Anton Wolf, Josef Wolf, şi Johann Wurzer cu familiile lor. În protocol mai există următoarele nume: Michel Paukner, Andreas Petrowicz, Wenzel Reitmeyer, Michael Schmidt and Simon Waclawek. Those choosing to leave were: Andreas Achenbrenner, Georg Altmann, Anton Bauer, Johann Blechina (Plechinger), Jakob Kuffner, Josef Gaschler, Johann Gefre, Georg Glaser, Wenzel Hoffmann, Andreas Kodelka, Michael Kolmer, Johann Kuffner, Georg Lehner, Johann Lerrach, Mathias Liebel, Wenzel Müller, Johann Neuburger, Adam Neumark, Andreas Neumark, Andreas Rippel, Thomas Rückel, Josef Rückl, Jakob Schaffhauser, Josef Scherl, Franz Straub, Michael Weber, and Johann Zimmermann. Ulterior, sunt înregistraţi ca muncitori ai fabricii de cherestea din Karlsberg: Michel Paukner, Andreas Petrowicz, Wenzel Reitmeyer, Michael Schmidt şi Simon Waclawek. Cei aleg să plece au fost: Andreas Achenbrenner, Georg Altmann, Anton Bauer, Johann Blechina (Plechinger), Jakob Kuffner, Josef Gaschler, Johann Gefre, Georg Glaser, Wenzel Hoffmann, Andreas Kodelka, Michael Kolmer, Johann Kuffner, Georg Lehner, Johann Lerrach, Mathias Liebel, Wenzel Müller, Johann Neuburger, Adam Neumark, Andreas Neumark, Andreas Rippel, Thomas Rückel, Josef Rückl, Jakob Schaffhauser, Josef Scherl, Franz Straub, Michael Weber, şi Johann Zimmermann.O altă listă: Josef Aschenbrenner, Georg Blechina (Plechinger), Georg Linzmeyer, Michl Neuburger, and Wenzel Oberhoffner. Printre sticlari, se mai numărau şi Josef Aschenbrenner, Georg Blechina, Georg Linzmeyer, Michl Neuburger, şi Wenzel Oberhoffner.

În 1843, din grupul celor 200 de familii de emigranţi germani din Boemia, s-au desprins câteva, care s-au stabilit la Karlsberg şi la Putnathal. Tăietori de lemne, proveniţi din Prachin, Boemia: Andreas Neumark, Adam Neumark, Johann Bauer Anton Bauer, Wenzel Müller ,Johann Draxler Johann Draxler, Wenzel Baumann, Andreas Petrovitz, Joseph Scherl, Georg Glaser, Jacob Gaschler, Johann Plechina, Johann Müllner, Wentzel Hofmann, Joseph Geohre, Georg Plechina Georg Plechina, Michael Weber, Joseph Rikel, Andreas Aschenbrenner, Joseph Gaschler, Johann Geohre, Jakob Kuffner, Jakob Schaffhauser, Johann Neuburger, Georg Lechner, Georg Altmann, Johann Kuffner, Andreas Kodelka, Mathias Liebel, Johann Lörrach, Franz Straub, Johann Klingsmeyer, Andreas Rippel şi Michael Schmidt.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[2].

1871: Biserica ortodoxă a satului Carlsberg este cea de lemn, înălţată de Dragoş Vodă la Volovăţ, în 1346, şi mutată de Ştefan cel Mare, în 1468, la Putna, declarată parohie ortodoxă în Carlsberg abia în 1871. În 1890, Carlsberg (cum grafiază Daniel Werenka) avea 1.805 locuitori, conduşi de primarul german Michael Straub. Şcoala germană avea doi învăţători, pe G. Tinz şi pe F. Ernst.

1890: Volumul 16, pagina 51 (Sihăstria de lângă Putna și Volovăţ). „În minunatul Putnathale, cu numele preluat de la abația cu același nume, situată mai sus, la o distanță de aproximativ trei sferturi de oră, se află ruina singuratică a unei biserici mici, pe o pajiște înclinată ușor. Fără îndoială, a aparținut unei foste mănăstiri, care a existat aici chiar înainte de a fi fondată Putna (1481). De la distanţă se observă strălucirea ruinelor de piatră, printre tufișuri înalte; în jurul ruinelor și pe pereți, tufişurile au prins rădăcini, cu mult timp în urmă. Nici o legendă, nici un raport înregistrat despre trecutul acestui mic monument, care, cu toate acestea, ne întoarce încă în secolul al XIII-lea. În figura din stânga (fig. 10) este desenat planul de bază (la scara 1/200). Biserica are dispunerea tipică a bisericilor moldovenești, cu cele trei abside de nișă, iar clopotniţa lipsește, incinta mică, cu fante la ferestre. Tinda nu este decât un mic vestibul, în care dă intrarea, în timp ce o a doua cameră, dublă faţă de incintă, poate o fi servit în scopuri rezidențiale. Zidăria este realizată în piatră de carieră, iar la exterior se pot vedea încă rămășițe de ziduri și de arcade, dispuse așa cum este tipic și în stilul vremii. Rămăşiţa jumătății de cupolă este formată dintr-o grămadă de cărămizi în cochilie, zidite în diagonală, conform schiței (fig. 11), motiv care se găsește și pe clădirile bisericii mai vechi. Deasupra bisericii, se observă bolta unei alte încăperi“[3].

În 1907, paroh în Carlsberg era Samuil SIMIONOVICI, născut în 1847, preot din 1878, paroh din 1895, iar cantor, din 1900, era Vasile VĂCĂREANU, născut în 1847.

Şcoala din Carlsberg, cu 3 clase, funcţiona din toamna anului 1874, cea din Putna, cu 5 clase, fiind mult mai veche, din 1857[4].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Karlsberg, comună rurală, districtul Ră­dăuţi, aşezată pe un afluent al Putnei, nu departe de comuna Putna şi de malul drept al Sucevei. Suprafaţa: 8,25 kmp: popu­laţia: 942 locuitori germani romano-catolici. Este în apropiere de un bun drum comunal, ce leagă locali­tatea Putna cu Vicovul de Jos, şi este legată, printr-o linie ferată laterală, cu drumul de fier local, Hadic-Frasin. Are o şcoală populară germană, cu 2 clase, şi o biserică romano-catolică. Colonie germană, întemeiată la anul 1797, cu ocazia con­struirii unei fabrici de sticlă în acest loc, de către comer­ciantul din Rădăuţi, Zossel Rechenberg, care a adus lucră­tori din colonia galiţiană Lubaczów. Populaţia se ocupă cu ex­ploatarea de păduri şi cu zi­dăria. Comuna posedă 86 hectare pământ arabil, 93 hectare fânaţuri, 6 hectare 50 ari grădini, 66 hectare imaşuri, 815 hectare păduri. Se găsesc 48 cai, 345 vite cornute, 4 oi, 239 porci şi 10 stupi. Karlsberg, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie specială Vicovul de Sus. Are 2 case şi 10 locuitori”[5].

În 1910, Carlsberg încă era locuit, în totalitate, de germani.

1920: „În registrul însoţirilor s-a introdus, la 31 decembrie 1920, privitor la însoţirea „Spar- und Darlehenskassenverein für Karlsberg und die deutschen Einwohner von Straza und Fălcău r. g. m. unb. Haftung” următoarele schimbări: membrii în direcţiune Franz Beck şi Ambros des Ambros Richter şterşi; Rudolf Sehel, Ambros des Ambros Richter ca membri în direcţiune realeşi”[6].

[1] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, pp. 353-359

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 169

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 125

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 14, 21 aprilie nou 1921, p. 180