Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Burla

BURLA. Satul Burla a fost, întotdeauna, un cătun al Volovăţului, uneori populat, alteori nu. Recensămintele austriece din anii 1774, 1775 şi 1778 nu-l menţionează, Daniel Werenka reţinând, pentru anul 1785, numai câteva case împrăştiate.

În 1843, biserica din Burla, cu 1.077 enoriaşi, era slujită de parohul Nicolai POPESCUL. În 1876, biserica din Burla avea 1.830 enoriaşi, păstoriţi de parohul Thomas RENNEY de HERŞENI.

Biserica din Burla, construită în 1803, îl avea paroh, în 1907, pe Emilian VASILOVSCHI, născut în 1864, preot din 1890, cantor fiind, din 1896, Ipolit HNIDEI, născut în 1871.

1866: „Cu finea anului 1865, murind protopresbiterul Rădăuţilor Nicolae Dracinschi, rămaseră actele diregătoriei protopresbiteiale în o dezordine nemaipomenită. Nou denumitul administrator, prot. George Constantinovici, trecând, după cinci luni, în statutul monahic, rămaseră agendele protopresbiteriei mai că în starea de înainte, căci, spre a readuce ordine în afacerile bisericeşti şi şcolare, se cerea nu luni, ci ani întregi. Cu toate acestea, devenind, în luna lui iunie 1866, parohul de la Burla, Toma Renei de Herşeni, administrator prot. Rădăuţilor şi punând mâna pe aratrul (plugul – n. n.) protopresbiteral, fără de a mai căuta îndărăt şi a cruţa osteneala, într-un an de zile aduse în curs regulat toate afacerile interne şi externe ale scaunului protopresbiteriei. Toate erau bune, toate erau demne de recunoştinţă şi de laudă; una, însă, numai una era, prin care căzu în dizgraţia Excelenţei Sale, părintele episcop, şi asta încă se puse în competenţa parohiei Rădăuţi, împreună cu un nepot al Excelenţei Sale. Cutezarea aceasta a părintelui Renei nu rămase nesesizată, deoarece tocmai actului respectiv dădu părintele episcop ansa de a întreba, cam în luna lui iulie 1868, din Viena, despre destituirea părintelui Renei din diregătoria protopopiei şi reviziunea unui act disciplinar, asupra căruia s-a decis înainte de două decenii. Auzind despre aceasta, preoţimea ţinutului se uimi şi dete o petiţiune către părintele episcop şi venerabilul consistoriu, pe care o aducem la cunoştinţa publică. / „Excelenţa Voastră! Cu bucurie vie şi mulţămire deosebită am salutat concluzia prea vrednicului Consistoriu, binecuvântat de Excelenţa Voastră, de a da în seamă protopresbiteria Rădăuţilor mult meritatului şi vrednicului paroh din Burla, dl Toma Renei de Herşeni, unui bărbat care, prin duioşia inimii sale, prin purtarea sa cea de tot lăudabilă ca preot şi învăţător al poporului, prin caracterul său cel nobil şi ferm, prin stricteţea sa în purtarea trebilor parohiale şi-a câştigat – trăind în ţinutul acesta acu 18 ani – stima generală şi respectul fiecăruia, într-un grad ca acela încât ne-a fost şi ne este totdeauna un model viu al unui păstor de suflete desăvârşit. Şi foarte fericiţi suntem acu, de a avea aşa unu conducător, care, prin tactul şi zelul său mai presus de toată lauda, prin energia şi acurateţea sa cea exemplară întru purtarea trebilor protopresbitereşti, prin devotamentul său pentru şcolile ţinutale şi dezvoltarea culturii poporului, a adus protoprebiteria Rădăuţilor şi şcolile la aşa o înflorire, încât pot servi de oglindă tuturor protopresbiteriilor din dieceză. Mult, deci, dară, ba foarte mult ne-am întristat, auzind, în timpul cel mai nou, cum că se voieşte a lua protopresbiteria Rădăuţilor din mâinile prea cucerniciei sale, prea demnului administrator prot. Toma Renei de Herşeni, şi a o încredinţa altuia. Cu cea mai mare supunere şi umilinţă cutezăm, aşadar, a ne ruga ca să binevoiţi, Excelenţa Voastră, nu numai a lăsa şi mai departe protopresbiteria Rădăuţilor în mâinile numitului preot Toma Renei, ci şi a-l întări definitiv în acel post, pe care îl ocupa cu vrednicia şi lauda de comună. / Rădăuţi, în august 1867. // Parohii: Vasilie Ciupercovici, Ion Gribovschi, Ştefan Isopescul, Grigore Popescul, Mihail Nedelco, Dimitrie Dann, Teodoru Usatiuc, Vasile Zurcan, Nicolae Zibacinschi, George Bilaşevschi, Titu Turtureanu, Ananie Iacubovici, Samuil Piotrovschi”[1].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[2].

Din 1899, a funcţionat la Burla o şcoală cu 4 clase[3].

1907-1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[4], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Odochia TORAC (41 ani în 1909) din Burla.

Abia evidenţele Prefecturii judeţului Rădăuţi, din 1939, menţionează două cătune ale satului, Lupăşteni şi Bodnăreni, părţile satului Burla numindu-se, pe atunci, Cărlăşeni, Ciuperceni, Juravleni şi Mostineni, după numele unor neamuri cu preponderenţă în zonă.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Burla, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată în vecinătatea locali­tăţilor Milişăuţul de Jos şi Volovăţ, între dealurile Şeropan la, Vest, şi Ciota, la Est. Suprafaţa: 16,29 km p.; popu­laţia: 1.641 locuitori români şi foarte puţini ruteni; religiune gr. or. E străbătută de drumul districtual Arbora – Gurahumora, cu o bifurcaţie spre localitatea Vadul Vlădichei; prin drumuri de ţară, comunică cu localităţile învecinate, sus pomenite. Are o şcoală populară mixtă şi o biserică parohială, cu hra­mul „Pogorârea Sfântului Duh”. La 1776, era cătun, pendinte de comuna Volovăţ, şi aparţinea mănăstirii Suceviţa. Aci se află o fermă, cu o herghelie. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vi­telor. Comuna posedă 1.040 hectare pământ arabil, 109 hectare fânaţuri, 21 hectare grădini, 472 hectare izlaz, 135 hectare pădure. Se găsesc 460 cai, 748 vite cornute mari, 28 oi, 580 porci, 153 stupi. Burla, herghelie de stat, pen­dinte de moşia cu administraţie particulară Hardeggthal, districtul Rădăuţi. Are o casă şi 11 locuitori”[5].

1914-1918: Pentru Bucovina au vărsat sânge şi tinerii din Burla, precum rezervistul Ion Penteliuc, Burla, Regimentul 22, rănit; rezervistul Alexandru Sahan, Burla, Regimentul 22, rănit; rezervistul Alexandru Sahan, Burla, Regimentul 22, rănit; infanteristul Ion Juravle, Burla, Regimentul 22, rănit[6] şi sergentul major Dumitru Andrişan, Burla, Reg. 22, mort (31.03-31.07.1915)[7]. „La propunerea doamnei Eugenia Sekrier, din Burla, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Gheorghie Sekrier. Doamna Eugenia Sekrier susţine că soţul ei, Gheorghie Sekrier, a repausat, picând în lupta de la Camionca, în luna iunie 1915”[8].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Rădăuţi făcea parte, ca locţiitor, „Vasile Mironovici, paroh, Burla” [9].

1920; „Deciziune de expropriere No. 643/20. Deciziunea Senatului Comisiunii agrare Centrale, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical Burla, fasc. No. 303 din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 208 ha 55 a 65 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[10].

1940: „Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940[11]: Tcaci Gheorghe, cojocar, domiciliat în Burla; Torac Ion, cojocar, domiciliat în Burla; Schuhane Vladimir, brutar, domiciliat în Burla”.

1941: Printre primii Eroi ai României Mari se numără şi „Juravle Ioan, soldat, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Burla, judeţul Rădăuţi, mort la 17 iulie 1941, Tcaci Gheorghe, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Burla, judeţul Rădăuţi, mort la 22 iulie 1941”[12]. Cele două informaţii, cu Tcaci Gheorghe, cojocarul căruia i s-a retras dreptul de a mai profesa, om care moare pentru România Mare, în 22 iulie 1941, confirmă că, în 1940, se făcea o epurare etnică şi politică, inclusiv prin trimiterea persoanelor neplăcute în linia întâi.

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Isvorul Făghiţei”, comuna Burla, judeţul Rădăuţi.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[13], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Dociu Natalia, de la Costişa, la Burla; Mănescu Isidor, de la Burla, la Volovăţ”; Perce Traian, de la Berchişeşti, la Burla, post VIII, unic solicitant[14].

[1] Albina, Nr. 11, Anul III, Viena, duminică 28 ianuarie / 9 februarie 1868, pp. 2, 3

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 47, 1876 p. 49, 1907 p. 121

[4] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 40

[6] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[7] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi în 5 Aprilie nou 1919, p. 4

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[11] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[12] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[13] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[14] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Buninţii şi Bârnova Mihovenilor

Biserica din Mihoveni

BUNINŢII şi BÂRNOVA MIHOVENILOR. O parte a satului Mihoveni de astăzi, s-a numit, în vechime, Buninţi, cealaltă parte, dinspre Şcheia, numindu-se Bârnova, numele venind de la cele două pâraie, care străbat Mihovenii, Bârnova şi Buninţi. Cele două cătune, „cu vad de moară şi cu eleşteu”, au fost întărite, în 1654, de Gheorghe Ştefan Voievod, mănăstirii Dragomirna. Hotarul comun al celor două sate „ce aparţin mănăstirii Dragomirna”, deoarece satele „se află alături”, cuprinde, în 1783, următoarele repere toponimice: Dumbrava, în hotar cu Şcheia, iar „de aici Bârnova merge alături cu Şcheia, de-a lungul Dumbrăvii, care rămâne în stânga, înainte, puţin în jos, printr-o vale mică, prin care curge apa dintr-un izvor, ce se află în hotarul Bârnovei, apoi iar în sus, spre două pietre de hotar, aflate îngropate alături, care au stat drept în faţa mănăstirii Sf. Ilie, ce se vede, în dreapta, în pădure, peste care s-a ridicat o movilă de hotar, despărţitoare a pământurilor Bârnovei de cele ale Şcheii. De aici, linia de hotar se îndreaptă puţin spre stânga, către deal, prin tufiş, în sus, până la marginea acestui tufiş, unde, deoarece pământul era prea pietros şi nu s-a putut ridica o movilă de hotar, s-a îngropat o piatră de hotar şi s-au turnat sub dânsa semnele obişnuite, ca cioburi, cărbuni. De la această piatră de hotar, ce se află pe deal, se trage linia de hotar, prin tufiş, drept în jos şi peste câteva câmpuri, care se află în şes, până la o movilă de hotar ce s-a ridicat acolo, despărţitoare a câmpurilor Bârnovei de cele ale Şcheii. De aici, linia de hotar se întinde drept spre râul Sucevei, care formează hotarul natural al ambelor sate, Bârnova şi Buninţi, până acolo sus, unde s-a început hotărnicirea.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Bârnova, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „6 – toată suma caselor”, însemnând o femeie săracă şi 5 birnici. Pentru Buninţi[2], sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, era „51 – toată suma caselor”, însemnând 23 scutelnici ai mănăstirii Dragomirna, 2 puşcaşi, 2 volintiri, 2 femei sărace, 1 nevolnic şi 19 scutelnici mănăstireşti cu salvogvardie.

În 1775, satul Bârnova avea 6 familii de ţărani, iar satul Buninţi, deja numit şi Mihoveni, avea 1 popă şi 36 familii de ţărani.

Conform Consignaţiunii lui Enzemberg, la Bârnova s-au stabilit, între anii 1763-1777, emigranţii bistriţeni Dimitrie UNGUREAN, Uno BIRĂU, Vasile şi Grigore MOROŞAN, Alexa MORARIU, Ion şi Filimon MOLDOVAN.

La Buninţi, s-au stabilit, între anii 1761-1778, George MOROŞAN (Sf. Petru), Toader MOLDOVAN (Sigău), Vasile a lui ALEXA (Chiraleş), George GRIDON (Osorhei), Zaharie MOLDOVAN (Bârlea), Lupu MOLDOVAN (Ţigău), Pascu MOLDOVAN (Şirioara), Dumitru GIOSAN (Chiraleş), George UNGUREAN (Chiraleş), Andrei SAVA (Berghia), Lupu MOROŞAN (Borşa), Grigori şi Filip MOROŞAN (Ciscu de Sus), Gavril OLARIU (Ciscu de Jos), Ion MOROŞAN (Sârbi), Ion UNGUREAN (Fritiul de Sus), George MOISIU (Chistelec), Andrei BODNARIU (Cişut) şi Nicolai CHENDE, diacon (Bungard).

Conform lui Werenka, satul Mihoveni, incluzând cele două cătune, avea, în 1774, 18 familii, iar în 1784, în baza emigraţiei transilvane, 70 de gospodării.

1876: „Multe comune române, cu o poporaţiune de 3.000-6.000 locuitori au abia câte o sărmană şcoală de o clasă, bunăoară Vicovul de sus, Bosancea, Arburea, Mahala (chiar sub coastele Cernăuţilor) etc. De asemenea, în sate curat româneşti din jurul Sucevei, oraş cu gimnaziu gr. or., încă nu sunt şcoli defel; aşa în Lisaura, Tişăuţi, Şcheia, Buninţi, Mihoveni, Rus-Plavalari, Reuseni. Şi toate acestea, pe lângă toată legea de instrucţiune, obligatorie, şi pe lângă toţi cei 50.000 florini, ce se iau, pe an, din Fondulu gr. or. pentru şcoalele poporale”[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[4], deci cu satul Mihoveni trecut separat.

În 1890, Mihovenii aveau 1.049 locuitori, primar al comunei fiind Mihail Popinciuc. „În folosul societăţii „Şcoala română” au mai incurs: de la Mihoveni şi Buninţi, Simion Cobilanschi pentru 5 Acatiste a Sfântului Ioan cel Nou din Suceava, 1 florin”[5].

1896: „Pe un deal semnificativ mai mare, aflat în apropierea dealului satului Buninți, după spusele profesorului Ion Bumbac, s-ar afla un vechi tumul, un altul, şi mai legendar pentru popor, aflându-se între satele vecine Buninți și Mihoveni”[6].

Printre informatorii lui Simion Florea Marian se numărau, din Mihoveni şi Buninţi, Ştefan Goraş, „studenţii gimnazişti” George Tanasie şi Vasile Strachină, învăţătorul Vespasian Corvin (Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile Românilor) şi „studentul gimnazist” Constantin Corvin (Înmormântarea la Români).

Însoţirea de credit rural, tip Raiffeisen, s-a constituit, la „Mihoveni cu Buninţ”, în 1903, sub preşedinţia lui S. Lazarovici, cu George Muranovici – director, cu Leon Dârja – vistiernic, şi cu membrii Iacob Gherman şi Vasile Popinciuc (consemnat Pepenciuc).

1907, martie 14: Comitetul districtual Suceava pentru alegeri era completat cu „Vasile Zurcan, gospodar in Mihoveni” şi „Dumitru Ilincan, gospodar în Buninţi”[7].

1907: „Invitare. Cabinetul de lectură „Lumina poporului” din Mihoveni invită, de Sfântul Petru, în 12 iunie 1907, publicul român la sfinţirea Casei Naţionale, la care ocaszie se va da şi o petrecere poporală, împreunată cu dans. Intrarea de persoană – 1 coroană, de familie – 2 coroane, iar pentru popor – 50 bani. Suprasolviri se vor primi cu mulţămită şi se vor publica pe cale ziaristică. Casa Naţională se va sfinţi la oarele 2 după-amiază. Netrimiţându-se, de astă dată, invitări, se învită publicul român pe astă cale. Venitul curat e destinat pentru acoperirea speselor Casei Naţionale. / Comitetul”[8].

1907, mai 26: „Cabinetul de lectură „Lumina poporului“ (înfiinţat în 1902 – n. n.) din Mihoveni s-a constituit în adunarea sa generală din 26 mai 1907, în următorul mod: Sfinţia Sa Nicolai Popovici, paroch, preşedinte; Dimitrie Corjan, învăţător, vicepreşedinte; Vasile Popenciuc (Vasile Popinciuc, căsătorit cu Melexima Marţuneac, avea să ajungă primar şi tată cu 7 copii[9]), secretar; Ioan Popescul, casar; Jacob Andriciuc, controlor; Vasile Cioarbă, bibliotecar; Ilie Goraş, econom; Gavriil Muranovici, cantor bisericesc, preşedinte al juriului de arbitraj, şi Ignatie Corvin, învăţător superior, preşedinte al consiliului de controla”. Cu acest prilej, „Cabinetul de lectură „Lumina poporului” din Mihoveni transmite, pe calea aceasta, Societăţii academice „Junimea” mulţămitele cele mai sincere, pentru bunăvoinţa arătată, până acu, faţă de susnumitul cabinet de lectură, prin trimiterea gratuită a mai multor, foi precum Drapelul, Renaşterea, Acţiunea conservatoare etc”[10].

1907: „Sărbătorirea aniversării naşterii M. S. Împăratului în comuna Mihoveni. Ziua de 18 August a fost, pentru comuna Mihoveni, o sărbătoare frumoasă şi impozantă. Comitetul cabinetului de lectură „Lumina poporului” a aranjat un mare şi frumos festival pentru apoteozarea zilei onomastice a prealuminatului şi înţeleptului monarh Francisc Iosif I. Din timp, comitetul a comandat, la Viena, portretul M. Sale în mărime naturală, încunjurat de toate ţările şi provinciile stăpânite de augustul Suveran, pictate în colorile lor naţionale. Portretul a fost expus afară şi luminat de lampioane, cu portrete şi embleme imperiale. La oarele 9, seara, cabinetul de lectură, care se află în Casa Naţională, era ticsit de lume. Era un tablou feeric şi magnifică era priveliştea, când sute de săteni tineri şi bătrâni, femei şi copii, cu torţe şi lampioane şi, în frunte, cu un cor compus din un tânăr învăţător şi mai mulţi studenţi de la gimnaziul din Suceavă, la care se asociază şi tineretul de ambe sexe, a format un lung convoi spre casa parohială, pentru a invita la serbare pe energicul şi bravul preşedinte al cabinetului, Sfinţia Sa, părintele Nicu Popovici. Sfinţia Sa, harnicul preşedinte, având musafiri din România, au fost şi ei invitaţi a asista la serbare. Era un moment sublim şi pe feţele fiecărui puteai ceti mulţumire sufletească şi o dragoste nemărginită pentru iubitul Suveran, când, din sute de piepturi, se auzea strigătul de „Trăiască Majestatea Sa Împăratul!”. Ajunşi la Casa Naţională, s-a făcut o şedinţă solemnă, sub preşedenţia parohului N. Popovici, care ţinu o scurtă, dar bine simţită cuvântare, arătând, prin cuvinte calde şi bine simţite, dragostea nemărginită a românilor pentru iubitul şi mărinimosul monarh, care totdeauna a arătat mărinimie şi dragoste faţă de români, încheind cu un întreit „Să trăiască Majestatea Sa Împăratul Francis Iosif I!”, la care corul intona „Doamne Sfinte”, care a fost ascultat cu multă atenţie de asistenţă. După aceasta, dădu cuvântul studentului gimnazial Ignatescu, care vorbi, cu multă pricepere, şi analiză, cu profunditate, viaţa ilustrului monarh. Corul intonă iarăşi un cântec patriotic. Neanunţându-se nimeni, preşedintele dădu cuvântul cunoscutului profesor gimnazial din Iaşi, dlui Ştefan Goraş, care este originar din Mihoveni şi, actualmente, petrece în mijlocul familiei sale. Dl prof. Goraş, care acum şase ani (deci, în 1902 – n. n.), împreună cu cantorul, dl George Muranovici, şi sătenii Vasile Popenciuc, Leon Dârja, Iacob Andriciuc şi Ilie Goraş au înfiinţat cabinetul de lectură „Lumina poporului”, ţinu un magistral şi important discurs, care a fost, de nenumărate ori, întrerupt de numeroasa asistenţă prin strigăte de „Bravo!” şi „Să trăiască!”. Oratorul, făcând apoteoza Majestăţii Sale Împăratului Francisc Iosif I, spuse că românii din vastul imperiu habsburgic pote fi fericiţi că să pot manifesta şi cultiva în limba lor naţională, ba le este permis să-şi creeze bănci, cabinete şi case naţionale, de aceea toţi românii şi toate popoarele din monarhia Austro-Ungariei trebuie să ridice rugi fierbinţi, ca cerul să lungească firul vieţii bătrânului şi preagraţiosului împărat. Aceste cuvinte au pătruns în sufletul ţărănimii şi entuziasmul ajunse la apogeu. În treacăt, oratorul vorbeşte despre crearea cabinetului şi a băncii şi despre greutăţile pe care le-au întimpinat, neavând concursul celor luminaţi din comună. Ba unii s-au arătat chiar ostili înfiinţării cabinetului şi, cu toate acestea, visul a fost totuşi împlinit, spre bucuria sătenilor şi ciuda celor ce au voit să pescuiască în apă tulbure. Bătrânul învăţător, dl Ignatie Corjin, simţindu-se cu musca pe căciulă, a părăsit ostentativ, împreună cu familia sa, sala, spre nedumerirea sătenilor şi a întregii asistenţe. Pe când sala striga „Trăiască!”, dl Ignatie Corjin îşi chema familia acasă. Iată un democrat, crescut la şcoala onciulistă, duşman al cabinetului şi al ţărănimii şi admirator al pleiadei de politicieni, trăgători de chiuturi şi de sfori electorale. Acest om de paie e un fervent admirator al celor ce aşteaptă răvărsarea Nilului onciulist şi se mângâie cu speranţa că, pentru fapta lui incalificabilă şi regretabilă, va fi cel puţin propus, de deputaţii pseudo-democraţi, pentru a fi decorat. Noi însă îl recomandăm forurilor şcolare superioare, să ia severe măsuri contra acestui funcţionar, care a părăsit o serbare aşa de importantă şi impozantă, pentru a juca după strunele duşmanilor noştri, căci plecarea sa şi a familiei sale a făcut şi pe vornicul jidovit Ţurcan să părăsască sala. Acesta a facut-o în mod inconştient, deci are circumstanţe atenuante. Încolo, serbarea a decurs într-un mod strălucit şi impunător, spre lauda sătenilor şi a comitetului”[11].

1908: „Venerabilitatea Sa, părintele Nicolai Popovici, paroh în Mihoveni, a oferit Societăţii „Doamnelor române din Bucovina” 100 coroane, din partea sa; iar din partea venerabilului său părinte, a răposatului protopresviter din Uideşti, Vasile Popovici, a predat Sfinţia Sa două cărticele de depuneri la „Însoţirea de păstrare şi credint în Uideşti”, pe suma de 500 coroane, destinată de răposatul binefăcător pentru societatea numită, cu scopul de a înfiinţa, la timpul său, o fundaţiune, pe numele „Vasile Popovici, protopresviter în Uideşti”. Din partea comitetului, se aduce Venerabilităţii Sale, părintelui Nicolai Popovici, cea mai sinceră mulţămită pentru mărinimosului dar, iar răposatului binefăcător, protopresviterul Vasile Popovici, fie-i memoria eternă, / Pentru comitet / Prezidenta Elena de Popovici, născută contesă Logothetti, / Secretara Minodora Stefanelli”[12].

1910: Cu sprijinul financiar al Societăţii „Însoţirea orăşenilor români din Suceava”, a fost trimis să înveţe o meserie şi „Tâmpescu Gherasim din Mihoveni, la stolerie”[13].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mihoveni, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată pe malul drept al râului Suceava şi despărţită de Buninţi prin drumul districtual Suceava-Cacica. Suprafaţa: 1m39 km p.; popu­laţia: 1.095 locuitori români gr. or. şi câţiva poloni. Are un oficiu poştal şi o şcoală populară, ce serveşte şi pentru Buninţi; ţine de bi­serica parohială din Buninţi. La 1776, aparţinea mănăstirii Pătrăuţi. Populaţia, formală din lo­cuitori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 567 hectare pământ arabil, 314 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 243 hectare imaşuri, 200 hectare pădure. Se găsesc 56 cai, 304 vite cornute, 545 oi, 290 porci, 40 stupi. Mihoveni, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie specială Pătrăuţi, districtul Suceava. Are 3 case, cu 17 locuitori. Se compune din Mihoveni propriu-zis, cu o singură casă, şi din târla Florinta, cu 2 case. Forma, la 1776, o singură administraţie cu comuna de azi Mihoveni, în stăpânirea mănăstiril Pătrăuţi”[14]. „Buninţi, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată pe malul drept al râului Suceava şi despărţită de satul Mihoveni prin drumul districtual Suceava-Costâna Suprafaţa: 6.82 km p.; popu­laţia: 757 locuitori, români de religie gr. or. Are o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, şi ţine de şcoala populară din Mihoveni. La 1776, aparţinea mănăstirii Dragomirna, de care era pendinte şi mai înainte; actele însă fiind distruse, prin invaziunile războinice, proprietatea a trebuit să fie reconfirmată de Vodă Gheorghe Ştefan, la 1624. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vi­telor. Comuna posedă 316 hectare pământ arabil, 101 hectare fânaţuri, 5 hectare 50 ari grădini, 223 hectare izlaz, 11 hectare pădure. Se găsesc 15 cai, 219 vite cornute mari, 316 oi, 154 porci şi 17 stupi. Buninţi, moşie, ţine de mo­şia cu administraţie specială Pătrăuţi, districtul Suceava. Are o singură casă şi 9 lo­cuitori. Forma, la 1776, o singură administraţie cu comuna de azi, Buninţi, şi era în stăpânirea mănăstirii Dragomirna” (p. 39).

1914: „Satul nostru era aşezat pe o muchie de deal, mărginindu-se, spre răsărit, cu comuna Şcheia, spre nord, cu comuna Pătrăuţi, de care îl despărţea râul Suceava, spre apus, cu comuna Costâna şi, spre sud, cu comuna Stroieşti. Fundatorii satului, după spusele celor mai bătrâni, ar fi venit din Sălişte-Transilvania, încă de pe vremea când carul avea două proţapuri, ca să poată fi mişcat înainte şi înapoi, după nevoie, pe drumurile de munte şi prin pădurile ce au trebuit să străbată, până să ajungă la locul de aşezare. Se pare că acesta este adevărul, pentru că forma noastră de a vorbi şi anumite înţelesuri şi cuvinte, erau mult mai asemănătoare cu a ardelenilor, decât cu acea a fraţilor din Moldova şi a sătenilor din comunele dimpre­jur. Noi, de exemplu, în loc de a spune „aruncă-ţi suma­nul”, ca moldovenii, ziceam „ţipă-ţi sumanul”, ca ardele­nii. Vorba noastră era înceată, pronunţată parcă alene, exact ca ardelenii. Cei din Şcheia pronunţau ca bănăţenii: „uice, punce” etc; iar cei din Costâna pe „ă” îl pronunţau „a”: de exemplu, în loc de „mămăligă”, ziceau „mamaliga”. Ceea ce pe mine m-a convins că satul provenea, în ade­văr, din Sălişte, era frumuseţea mamelor şi surorilor noas­tre. Nici un sat din jur nu avea femei aşa de frumoase ca ale noastre. Bătăile, între feciorii noştri şi cei din satele din jur, din cauza fetelor noastre se ţineau în lanţ. Cele ce se măritau cu flăcăi din alt sat o făceau pentru că găseau băieţi frumoşi şi bogaţi. De altfel, şi locul unde se aşezase, pentru prima dată, satul se numea Sălişte. Din sat şi până la râul Suceava era cale de vreo cinci sute de metri, ocupaţi de imaşul ori islazul satului. De Cos­tâna ne despărţea pădurea, care începea la o sută de metri de la partea din apus a satului. Către răsărit şi sud, se în­tindea câmpul de cultivare a tuturor alimentelor, care erau tot avutul şi bogăţia satului. Pe acest câmp stătea o movilă de strajă, cea mai aproape de cetatea Domnului Ştefan, de pe vârful căreia străjerul de rând da alarma, aprinzând focul, la apropierea duşmanului. În mijlocul satului, de la casa preotului şi până unde începea pădurea, era altă parte de imaş, unde păşteau oile şi vacile vecini­lor, vara, când vremea era frumoasă. Spre partea de nord a acestui imaş, pe unde trecea şo­seaua ce unea oraşul Suceava cu Şcheia, Buninţi şi urma spre Costâna, Părhăuţi, înainte de unde începea dealul ce urca spre pădure, în faţa clădirii unde funcţiona Primă­ria, alături de localul de joc al satului, stătea casa noastră. Casă mare de lemn, cu cerdac, acoperită cu şindrilă. Ală­turi, înspre răsărit, stătea casa mică sau de vară, cu o piv­niţă mare dedesubt, unde, pe lângă cartofi, se răsfăţau bu­toaiele cu castraveţi şi opintici muraţi (un soi de bureţi), ulcioare cu lapte acru, zarzavaturi de tot felul şi multe alte bunătăţi, la amintirea cărora mi se umple gura cu apă. În spatele caselor, era târla oilor, cu fânarul, şopronul pentru căruţe, grajdul pentru porci, locul pentru adunat gunoiul, grajdul pentru vite, şura, ograda şi grădina pentru zarzavaturi, în care stăteau înfipţi doi vişini stufoşi şi un măr mare, înveselind privirea”[15].”Din familia tatei, am cunoscut pe cele patru surori ale lui: Marghioala, căsătorită cu Carp din Bosanci, Maria, căsătorită cu Doboş din Ilişeşti, Chilina, căsătorită cu Chiuchişan din Buninţi, şi Ioana, căsătorită cu Ungurean din Mihoveni”[16].

1914-1918: Tributul de sânge pentru Bucovina include pe „infanteristul Silvestru Maruneac, Mihoveni, Reg. 80, mort (28.05-23.07.1915)”[17] şi pe „Otokar Löwenberg, din Buninţi, a participat la război şi ar fi căzut într-o luptă în Carpaţi, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ida Löwenberg, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[18].

1915: În după-amiaza zilei de 1 ianuarie 1915, după două lupte, în 31 decembrie, la Storojineţ şi la Rădăuţi, „primele patrule ruseşti şi-au făcut intrarea în Suceava, venind din direcţia Hatna şi luând drumul spre satele Costâna şi Mihoveni. În urma patrulelor, trupele ruseşti au cantonat în pădurea Costâna” [19], iar sucevenii şi iţcănenii s-au refugiat în Burdujeni… „Pe la sfârşitul lunii lui decembrie (stil vechi n. n.), ruşii începuseră a înainta peste apa Siretului… Vineri, în ziua anului nou a bisericii apusene, pe la 12 ore din amiază, străbătu ca un fulger prin populaţiunea îngrozită a Sucevei vestea că drumul ce vine de la Iţcani este negru de căzăcime rusească. Era spaima care sporise şi însutise numărul. Nu erau decât 22 cazaci călări, care intrară, venind dinspre Hatna, în gara Iţcani. Un detaşament mic de patru oameni pătrunse pe strada Burdujenilor, până la bariera frontierei române, şi unul dintre ei, cu glas brusc şi semeţ, se răsti la ostaşul român ce stătea de sentinelă la barieră, somându-l să nu lese populaţiunea austriacă să se refugieze pe teritoriul românesc. Ostaşul român, un fecior zdravăn şi isteţ, ridică puşca şi-l invită pe rusul îngâmfat, cu un gest hotărât, să-şi caute de treabă şi să-şi păzească frontiera dacă poate. Ruşii, cam zăpăciţi de această întâmpinare puţin prietenoasă, n-au mai lungit vorba şi s-au cam dus. Patrula întreagă de 22 cazaci se concentra, peste scurt (timp), la capătul podului ce duce la Suceava, făcând pregătirile de precauţiune pentru a putea trece fără primejdie. Ei trimiseră înainte, mai întâi, pe un lipovan şi, după ce acesta trecuse fără primejdie, urmară şi ei şi o luară, cotind la dreapta din strada principală, pe drumuşorul ce duce spre Şcheia, pe sub poalele dealului pe care este clădită Zamca. Cam pe aceeaşi vreme, sosiseră la Şcheia, venind din spre Costâna şi Mihoveni, 600 de cazaci călări, în frunte cu polcovnicul Syczen. Mişcările călărimii se puteau bine urmări de pe dealul Zamcei”[20].

1919: Din Comisiunea  agrară de ocol Suceava făcea parte, ca reprezentantal Băncii regionale, şi „Amfilochi Ţurcan, învăţător superior, Mihoveni”[21].

1920: „Deciziune de expropriere No. 1016. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea de 4 ha 57 a 64 mp din moşia Buninţi, corpul dominical fasc. No. 451, proprietatea Fondului bisericesc, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[22]. „Deciziune de expropriere No. 1019. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea de 154 ha 99 a 98 mp din moşia „Florinta”, corpul dominical Mihoveni, fasc. No. 458, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[23]. „Deciziunea modificată, în care erau trecute 10 ha mai puţin: I). „Deciziune de expropriere No. 1019. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea de 144 ha 99 a 98 mp din moşia „Florinta”, corpul dominical Mihoveni, fasc. No. 458, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[24].

1941: Printre primii eroi ai României Mari se numără şi „Dârja Vasile, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Buninţi, judeţul Suceava, mort la 5 iulie 1941”[25].

1941: „Având în vedere petiţiunea prin care dl Nicolae Andriciuc, născut în comuna Mihoveni (Suceava), la 13 aprilie 1891, domiciliat în comuna Mihoveni, jud. Suceava, a cerut, conform art. 20 din legea numelui, redobândirea numelui său patronimic de Andreiescu, spre a se numi Nicolae Andreiescu; / că această cerere se întemeiază pe faptul că numele său a fost înstrăinat… Decidem: /Admitem ca dl Nicolae Andriciuc să schimbe numele său patronimic de Andriciuc, în acela de Andreiescu”[26].

1942: „Tablou întocmnit în conformitate cu art. 27 din legea Nr. 29 din 1942, de pereoanele cărora li s-a admis redobândirea numelui avut, potrivit legii numelui: Leon Lazarovici, domiciliat în comuna Mihoveni (Suceava), numele redobândit: Lăzărescu, prin încheierea Judecătoriei Suceava Nr. 48 din 22 Aprilie 1942. Longin Andriciuc, domiciliat în comuna Mihoveni (Suceava), numele redobândit: Andreiescu, prin încheierea Judecătorei Suceava Nr. 49 din 25 Aprlie 1942”[27].

1942: „Tablou întocmit conform art. 27 din legea Nr. 29 din 1942, de persoanele cărora li s-a admis redobândirea numelui avut, potrivit legii numelui: Constantin Popinciuc, dorniciliat în comuna Mihoveni (Suceava), numele redobândit Popinceanu, prin încheierea judecătoriei Suceava Nr. 68 din 6 Iunie 1942”[28].

1943: „Sentinţa civilăNr. 141. La rând, venind judecarea cauzei de înregistrare ulterioarăt a naşterii copiilor Maria, Ecaterina şi Aurelia a lui Nicolai şi Domnica Cracovschi (născută Ieremciuc) din comuna Mihoveni, judeţul Suceava, în registrul actelor de stare civilă peutru născuţi al susnumitei comune şi procedura fiind completă, la strigarea cauzei, s-au prezentat petiţionarul Nicolai Cracovschi, personal şi asistat de dl avocat D. Cojocariu şi ofiţerul stării civile al comunei Mihoveni, în persoana primarului comunei, Nicolai Muş… S-au ascultat martorii: Valerian Goraş, Samuilă Ungurean şi Domnica Cracovschi. S-a dat citire actelor din dosar… Având în vedere că petiţionarul susnumit, prin cererea sa de la dosar, susţine că fiicele sale, şi anume: Maria, născută la 2 martie 1924, Ecaterina, născută la 7 noeimbrie 1925, şi Aurelia, născută la 6 iulie 1929, în comuna Mihoveni, n-au fost înscrise, la timpul lor, în registrul de stare civilă pentru născuâi al comunei Mihoveni şi nici în altă parte, cere, din acest motiv, înscrierea ulterioară… Pentru aceste motive, / În virtutea legii, hotărăşte: / Admite înregistrarea ulterioară”[29].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[30], următorii învăţători şi învăţătoare: Sezerman Nicanor, comuna Mihoveni, jud. Suceava, media 7,42”.

1944: „Sentinţa civilă nr. 144. La rând venind soluţionarea cererii făcută de Parchetul Tribunalului Suceava, înregistrată sub Nr. 13.920 din 13 august 1943, pentru rectificarea registrelor stării civile pentru născuţi ale comunei Mihoveni, jud. Suceava, şi procedura fiind completă, la apelul nominal au răspuns martorele Chilina T. Ungureanu şi Domnica lui Gavril Mândrescu. S-a dat citire actelor şi lucrărilor de la dosar. S-au ascultat martorele… Pentru aceste motive: / În virtutea legii, hotărăşte: / Admite înregistrarea ulterioară a naşterii copilei Veronica Tănase din comuna Mihoveni, jud. Suceava, în registrul actelor stării civile pentru născuţi al comunei Mihoveni, jud. Suceava, cu următoarele date: Numele: Veronica; prenumele: Tănase, de sex feminin şi de religie ortodoxă română, născută la data de 9 august 1922, în comuna Mihoveni, jud. Suceava, fiica legitimă a lui Dumitrn şi a Domnicăi Tănase, ambii agricultori din comuna Mihoveni”[31].

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[32], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Boca Vasile, la Mihoveni, p. 10”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[33], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Roşu Gheorghe, de la Liteni, la Mihoveni”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 342

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 352

[3] Albina, Nr. 22 şi 23, Anul XI, vineri 5/17 martie 1876, p. 7

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Revista Politică, Nr. 23, Anul V, 1 decembrie 1890, p. 12

[6] Romstorfer, Karl A., Tumuli, alte Ansiedlung und verschazungen m Bezirke Suczawa, în Mittheilungen der k. k. Central-Comision, XXII. Jahrgang, Wien 1896, p. 112

[7] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 4

[8] Apărarea Naţională, Nr. 49 şi 50, Anul II, duminică 7 iulie stil nou 1907, p. 4

[9] Popinciuc, Mardarie, Pentru Sfânta Cruce, pentru Ţară, Freiburg 1985, p. 11

[10] Apărarea Naţională, Nr. 45 şi 46, Anul II, duminică 23 iunie stil nou 1907, p. 6

[11] Apărarea Naţională, Nr. 60 şi 61, Anul II, duminică 25 august stil nou 1907, p. 3

[12] Apărarea Naţională, Nr. 17, Anul III, joi 5 martie stil nou 1908, p. 3

[13] Revista Politică, Nr. 17, Anul VII, 5 februarie 1911, p. 8

[14] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 142

[15] Popinciuc, op. cit., pp. 11-13

[16] Ibidem, p. 15

[17] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 14, Cernăuţi 21 aprilie nou 1921, pp. 171-173

[19] Adevărul, 27, nr. 9980 din 22 decembrie 1914, p. 2

[20] Viaţa Nouă, anul III, nr. 153, 30 mai 1915, pp. 1-4

[21] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[22] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, p. 69

[23] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, p. 244

[24] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, p. 69

[25] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[26] Monitorul Oficial, Nr. 45, 22 februarie 1941, p. 895

[27] Monitorul Oficial, Nr. 171, 25 iulie 1942, p. 6237

[28] Monitorul Oficial, Nr. 202, 31 august 1942, p. 7242

[29] Monitorul Oficial, Nr. 32, 8 februarie 1943, pp. 668, 669

[30] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[31] Monitorul Oficial, Nr. 38, 15 februarie 1944, p. 984

[32] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[33] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Buneşti

BUNEŞTI. Până în 14 martie 1743, jumătate din satul Buneşti aparţinea fostului mare sulger Adam Luca, cel care o cumpărase „de la Savin, ginerele lui Miron Hăjdău”, dar Luca Adam vinde jumătatea aceea de sat, „pentru 450 lei bani gata”, nepotului lui, Constantin Ciudin medelnicer.

Fata lui Constantin Ciudin, Maria, avea să vândă, în 4 decembrie 1766, „jumătatea de sus a satului Buneşti, cu eleşteu, pentru 600 lei bani gata” fratelui tatălui ei, Iuon Ciudin căpitan.

Cealaltă jumătate de sat Buneşti a aparţinut, până în 15 august 1753, lui Constantin Line, care a făcut un schimb de moşii cu Ursachi Davidel, primind în loc o jumătate din satul Conceşti din ţinutul Dorohoiului.

În 15 iunie 1764, partea de sat a lui Davidel aparţinea ginerelui său, Vasile Ciure, care se plâgea de o împresurare răzeşească.

Satul, tăiat în două, în 1775, de graniţa Bucovinei şi a Moldovei, pare să fi existat, odată cu vatra dispărută a Borghineştilor, încă din 1448, dar ca şi Borghineştii, rămâne, mai mereu, „selişte pustie”, în vecinătatea Bosancilor.

Hotarnica Buneştilor s-a făcut în 2 noiembrie 1771, hotarul începând „la vârful dealului numit vizunie, de aici la răsărit, peste curmătură, la Petia, până la drumul mare al Sucevii, de aici la drumul podişoarelor, la deal, spre Nimerceni, peste câmp, peste o curmătură, până la piscul dealului, deasupra lacului raţelor, de aici spre Burghineşti, la dealul zis crucea Armanului, la iazul Buneştilor, la o scursură zisă Rovină, peste pârâul Buneştilor, până la piscul zis vizunie, unde s-a început hotarul”.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Buneştii, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „16 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 3 argaţi şi păstori ai lui, 3 ţigani, 5 case pustii şi 4 birnici.

În 1775, satul Buneşti, din Ocolul Moldovenesc, avea 1 popă şi doar 6 familii de ţărani.

Într-o hotarnică a seliştei satului dispărut Bodeni, din 26 septembrie 1783, este menţionat şi satul Buneşti, alături de Nemerceni şi Borghineşti.

Partea Buneştilor din Regatul României avea să aparţină neamului Gorovei, cărturarul Artur Gorovei, prefect al judeţului Suceava (din afara Bucovinei) lăsând multe mărturii despre Buneştii lui. Dintre Bucovineni, doar Ion Grămadă a scris o superbă povestire despre buneşteanul Mihalache Trăsnea, om bogat, dar pe cuvântul căruia „se putea zidi biserică”.

În 28 decembrie 1795, Vasile Ciudin şi jupâneasa Ileana dau jumătate din satul Buneşti, partea de jos, lui Theodorachi Ciure, primind, la schimb, jumătate din satul Tâmpeşti. Ciure va dărui moşia Buneşti, în 2 septembrie 1832, ginerelui său, Costache Stamate, aşa cum promisese la cununia fetei sale, Ecaterina.

În 3 iulie 1855, în baza unui act de cumpărare din 23 iunie 1855, Adalbert Brzorad devine stăpân a moşiei din Buneşti care aparţinuse basarabeanului Constantin cavaler de Stamati.

1856, februarie 18, Paris: Smaranda Sturza, nasc. principesa Vogoride, cere intabularea ei asupra moşiilor Bosance, Uideşti, Tataraş, Areni, Nemericeni, Bodeni, Frumoasa, Luciu (heleşteu), Strâmbul şi Borghineşti zis şi Roşia (Tot aici, Haereditates bonorum cleri moldavici in Buco­vina I, 41 şi 43). Despre săliştea Bodeni, astăzi dispărută, se constată la 7783 Sept. 26, că ea se hotăreşte cu Borghineşti, Buneşti şi Ne­merceni. Partea ei cea mai mare a rămas în Moldova (Arh. Stat. Cernăuţi, Liber Granicialium X, 405-408)[2].

1868: „În ziua de 20 mai / 1 iunie 1868… Reuniunea cantorală suceveană serba întâia producţiune publică, şi ca arenă şi-alese pădurea de brazi din jurul Dragomirnei, care este martora multor întâmplări belice din evurile trecute. Reuniunea aceasta s-a ivit către finea anului trecut. Statutele ei sunt aprobate de regim şi ea însăşi se constitui şi-şi începu activitatea sa nobilă în primele zile ale lui decemvrie. Scopul ei, amăsurat statutelor, este cultivarea cântării bisericeşti şi lumeşti de către dame şi bărbaţi. Membrii ei sunt parte actuali, parte sprijinitori, iar o parte onorari. Drept recunoştinţă şi mulţămire pentru înfiinţarea acestui institut nobil datorăm profesorului gimnazial de aici, dl Ştefan Nosievici, şi proprietarului mare de la Buneşti, dl Adalbert de Berzorad” [3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iasobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[4].

În 1876, Buneşti făcea parte, împreună cu Litenii lui Bogdan şi Zahareştii, din comuna bisericească Zahareşti. În 1907, exista o biserică în Buneşti, patronată de Iacov NEDEI, dar Buneştii încă ţineau de comuna bisericească Liteni[5].

1877: „27/5 noiembrie şi 20/8 decembrie. În colaborare cu România, Austra vama mictă de la Nemirceni, la Buneşti”[6].

1887, decembrie 7: noua delimitarea a graniţei dintre Bucovila şi România, la Buneşti: „De acolo (de la Samoşel, cota 423 – n. n.), frontiera ia o direcție spre nord-est și merge, după un șanț trasat anterior (cota 394), până la întâlnirea pârâului Samoşel (cota 398), pe care apoi urcă până la punctul 423 . Din acest ultim punct, granița ia, din nou, direcția spre nord-est și se îndreaptă direct spre valea Lucăseștiului, pe care o urmează până la pârâul Samoşul mare (Pârâul Hraniţa), iar acesta, până la gura pârâului Buneşti, apoi urcă acest pârâu, traversează longitudinal lacul artificial Bunești, până la poalele Dealului Lung, de unde, trecând pe marginea de nord a acestui lac, se alătură pârâului Bunești, pe care continuă să urce, până la o movilă de pământ, spre nord, și aproape de dealul 329, de unde, prin acest pliu, se ridică spre vârful Dealului Bunești (Dealul Crucea), la punctul 408. Din acest punct, linia coboară direct spre Nord-Est și se alătură unui mic pârâu, pe care îl urmărește, până la gura acestuia, în pârâul Samoşul Mic (punct situat în lacul artificial din Nemirceni) și apoi acesta până la gura pârâului Rusina”[7].

1897: Ministerul Căilor Ferate lua în discuție, cu primăria Sucevei, în 3 iunie 1896 (Nr. 3700/I, conform Ordinului Nr. 67 din 16 iunie 1896, Wien 10 März 1897) posibilitatea aprobării extinderii, prin lucrări tehnice de pregătire, a unei linii ferate locale normale, de la gara din Suceava, situată în Areni-Tătărași, prin Bosanci și Bunești, spre frontiera austriaco-română, unde urma să se facă racordul cu gara din Fălticeni[8]. Calea ferată urma să străbată moșia Bosanci, pe la Cumpărătura, deci departe de satul în sine.

1901: Dialectologul german Gustav Weigand: „După o ședere de câteva ore în Suceava, unde am fost primiți cu căldură de cunoscutul folclorist şi protopop Marian (Simion Florea – n. n.), am plecat, seara, prin Bunești, peste granița românească, de care am trecut fără probleme, la Fălticeni”. „Sâmbătă, 3 august 1901, după-amiază, însoțit de prietenul meu Gorovei, am condus trăsura spre moșia Bunești, de la graniță, unde am folosit fonograful pentru prima dată. Înregistrările sunt excelente, mai ales în ceea ce privește cântecele populare. La Buneşti am întâlnit, prin intermediul domnului Gorovei, un vizitiu, un fecior de ţăran român, care nu ştia prea multe despre cai, dar era inteligent şi vorbăreţ, așa că nu a trebuit să regret alegerea mea. După ce am terminat formalitățile din birourile vamale românești și austriece, am condus, prin țara deluroasă, spre marea comunitate rurală din Bosance[9], un sat cu peste 5.000 de locuitori, inclusiv 300 de evrei”. Din Buneşti, i-au cântat lui Weigand Gheorghe Rus, vizitiul de 21 de ani, despre care povesteşte mai sus (La crâşmă la Dorohoi) şi Dumitru lui Nicolai Rusu (Hai, copchilă, după mine)”[10].

1907: În 14 martie 1907, a fost ales în Comitetul electoral districtual Suceava şi „Alexandru Ştefaroi, gospodar în Buneşti”[11].

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[12], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Aniţa lui Toader MORARI (17 ani în 1908) din Buneşti.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Buneşti, sat, districtul Suceava, aşezat pe pârâul Buneşti, afluent al pârâului Hranicea (Hraniţa sau Graniţa – n. n.), în partea de S-E a districtului, la hotarul cu România. Suprafaţa: 1,16 km p.; popu­laţia 246; locuitori români, de religie gr. or. Este legat cu Suceava printr-un drum districtual; ţine de şcoala şi de biserica filială din comuna Liteni. Populaţia se ocupă cu agricullura şi creşterea vitelor. Posedă 284 hectare pământ arabil, 26 hectare fânaţuri, 3 hectare grădini, 4 hectare izlaz, 4 hectare 50 ari heleşteie. Se găsesc 14 cai, 78 vite cornute mari, 87 oi, 63 porci, 29 stupi. Buneşti, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 2,34 km p.; popu­laţia: 16 locuitori, dintre care 14 izraeliţi şi 2 români gr. or. Are numai 2 case”[13].

Cealaltă parte a satului Buneşti, de dincolo de graniţa Bucovinei cu Moldova, „Buneşti, sat, pe moşia cu ace­laşi nume, din comuna Pleşeşti, ju­deţul Suceava. Aşezat pe dea­lurile Babei şi Viei şi străbă­tut de Pârâul Ciurei, numără 24 case, populate cu 24 capi de familii sau 74 suflete, 40 băr­baţi şi 34 femei. Are 24 con­tribuabili. Vatra statalul ocupă o falce şi opt prăjini. Locuito­rii sunt gospodari de mijloc. Moşia, proprietatea doamnei Profira Ghiţescu şi a dlui G. Văsescu, are suprafaţa de 652 fălci, din care 392 fălci cultivabile, 70 fălci fânaţ şi restul ne­productiv. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 7 mijlocaşi şi 3 codaşi, stăpânind 11 fălci şi 8 prăjini. Are o biserică, zidită de doam­na Ghiţescu, cu patronul „Sfântul Vasile”, deservită de preotul din Unceşti. Şcoala din Petia serveşte şi acestui sat. Drum mai principal este acel la Fălticeni, de 4 km. Inscripţia din jurul unui aer, ce se află la biserica din Buneşti, judeţul Suceava, spu­ne că: „acest aer l-a făcut piosul Domn Ion Ştefan Voevod, fiu al răposatului Tomşa Voevod şi al soţiei sale Axinia şi s-a dat Bisericii Domneşti din Iaşi, anul 1613” (A. D. Xenopol, „Istoria Românilor”, Vol. III, p. 492). La 1803, „Buneşti a slugerului Fotache Ciure avea 12 liuzi, plătind 116 1ei bir anual” (Uricarul, de Codrescu, vol. VII, p. 253)”[14].

1911: „Pe 10 mai, am luat trenul spre Fălticeni, cu șeful meu, și, a doua zi, cu o trăsură, spre moșia Unceşti. A trebuit să marcăm această moşie, pe care șeful meu o contractase mai devreme, cu pietre de hotar, după ce toate procesele de trecere a frontierelor au fost finalizate. Această proprietate se învecinează cu Bucovina și, deoarece a doua zi era duminică, am decis să merg la Suceava. În Buneştii românești, am avut ieșirea din România certificată pe pașapoarte. Totuși, a trebuit să aștept o oră aici, deoarece frontiera a fost deschisă abia la ora 2 p.m. La Buneştii austrieci am avut norocul să prind un ţăran, care mergea la Suceava; cu căruţa lui am călătorit până la ora 4. La întoarcere, am fost depășit de faeton cu alimente, cu care am am mers la Bunești. Însă, întrucât am ajuns la graniță abia după ora 8 p.m., aceasta era deja închisă. Funcționarul de frontieră austriac mi-a dat sfaturi despre încercarea de a ajunge dincolo. Așa că m-am târât pe sub barieră și, neobservat de polițiștii de frontieră români, am intrat în biroul comisarului de poliție, unde am vrut să-mi certific din nou intrarea în România. Dar acesta nu mai era de găsit. Soldații m-au oprit, însă, în cele din urmă, m-au eliberat; am plecat acum la Unceşti, fără certificat. A doua zi, hotărnicia a fost revizuită, prin la remăsurarea lungimilor limită. La revizuire au participat un judecător, un avocat, proprietarul moşiei și cel al proprietății vecine. În aceeași zi ne-am întors la Iaşi”[15].

1914: În 30 septembrie 1914, la Fălticeni, un dezertor român din armata austriacă avertiza că Austria a luat în calcul un posibil atac românesc şi că a pus populaţia civilă să construiască parapete şi adăposturi pentru tunuri în toate trecătorile. Cu o zi înainte, căpitanul de jandarmi Stavrat capturase, la punctul de control Buneşti, doi spioni austrieci, care fuseseră „conduşi de autorităţile austriece până la graniţa noastră, dându-li-se bani şi o mare cantitate de explozibil, destinat a arunca în aer anumite depozite mari de muniţii ale noastre, gări, poduri, căi ferate etc. Ţinta lor a dat, însă, greş, graţie şefului poliţiei Buneşti, dl Săndulescu, care, având ceva bănuieli, a avizat prefectura judeţului Suceava”. Căpitanul de jandarmi Stavrat şi poliţaiul oraşului Fălticeni, Ion Creţu, au izbutit să-i captureze pe spioni, care, de altfel, au şi „mărturisit planurile lor criminale”[16].

1915: Urmând exemplul Vienei, care iniţiase „Ţintuirea ostaşului ferecat”, şi al Berlinului, unde „s-a construit din lemn o statuie uriaşă a generalului Hindenburg, pe a cărui suprafaţă se pot bate 20 milioane de ţinte”, colectându-se, astfel, 20 milioane de mărci, Suceava, „din iniţiativa unui comitet aranjor al serbării, compus din neobositul prefect Dr. Korn, Preşedintele Tribunalului Dr. Handl, girantul oraşului, consilierul guvernial V. Gribovschi, şi profesorul gimnazial Dr. Orest de Tarangul” a pus să se facă „un product, lucrat cu multă artă, din lemn de tei, de cunoscutul maestru Vasile Buliga din Câmpulung”, după care a trecut la organizarea de colecte publice. La Buneşti, Buciumul a ajuns „luni, 8 noiembrie, de Sfântul Dumitru”[17].

1916: „În noaptea zilei de 22 iunie, ruşii au ocupat şi satul şi vama Buneşti, pe care, din neatenţie, au distrus-o cu un obuz. „Peste două sute de familii austriece, în majoritate femei şi copii, s-au refugiat pe teritoriul nostru, dintre Buneşti şi Cornu Luncii. Jalea şi mizeria acestora e mare. S-a format, îndată, în oraş (Fălticeni – n.n.), un comitet de ajutorare. Nenorociţilor fugari li s-au trimis alimente, tutun şi altele. Între fugari, se află şi soţia primarului Sucevei, doamna doctor Duju. Tot ieri, s-au predat grănicerilor noştri peste 120 de soldaţi austrieci şi 6 ofiţeri, dintre care 4 sublocotenenţi şi 2 locotenenţi. După dezarmarea lor, au fost aduşi în oraş. Soldaţilor li s-a dat masa la cazarma Regimentului 56 Infanterie, iar ofiţerilor, din ordinul domnului colonel Neculcea, comandantul Regimentului 56 Infanterie, li s-au pregătit, la Hotelul Regal Ghimpoci, o bogată masă şi un frumos dormitor. Primirea pe care le-a făcut-o dl colonel Neculcea a impresionat mult pe ofiţerii austrieci, care au mulţumit cu recunoştinţă”[18].

1917: „De pe Cetăţuia, vederea omului se întinde spre miază-noapte, asupra culmii Glimeia, iar spre miază-zi, peste Horbaza şi Stănije, până ce se opreşte pe vârful Ceahlăului. Mulţumită războiu­lui mondial, în vârtejul căruia am intrat şi noi, dealul Cetăţuia îşi merită numele. Ce fel de cetate o fi fost aci nu se ştie şi nu se văd urme de ziduri; din săpăturile făcute s-au scos cioburi de oale pictate, idoli şi ciocane de lut ars, un corn de zimbru, cor­niţe de cerb, un ban roman legionar etc. Acum, însă, bravii noştri soldaţi ai Regimentului 56 de Infanterie, care a dat un mare nu­măr de eroi, chiar de la începutul războiului, au săpat o serie de tranşee sistematice şi după toate indicaţiile militare, care vor povesti viitorului suferinţele neamului nostru, în apriga luptă de întregire. Săparea tranşeelor s-a făcut sub conducerea eroilor: căpitanul Dionisie Zaharescu şi sublocotenentul Alexandru Voinescu, morţi, mai târziu, pe câmpul de luptă. Tot spre nord de Cetăţuia se zăreşte satul Buneşti, sat de graniţă afurisită, peste deal de care se ascunde Suceava lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”[19].

1914-1918: „Eleuterie a lui Constantin Rusu, din Buneşti, a participat la război şi ar fi căzut într-o luptă din Carpaţi, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria a lui Eleuterie Rusu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[20].

1918, noiembrie 5: „Raportând comandantului de la Iaşi de cele petrecute şi cerând autorizaţia de a trece în Bucovina, m-am adresat telefonic domnului general Zadik, comandantul Diviziei a 8-a de la Botoşani, sub ale cărei ordine operative eram, şi, raportându-i, pe la ora 7, seara, toate evenimentele zilei, îi solicitam autorizaţia să trec la Suceava. Situaţia nu era aşa uşoară. Guvernul român nu făcuse declaraţia de război Austro-Ungariei şi nici o instrucţiune cred că nu primise, aşa că nu-mi putea da un ordin categoric de a intra, dar am dedus că, după modul în care îmi acopeream operativ, în cel mai rău caz să fie privită ca un răspuns la un sprijin solicitat. Compania de grăniceri Burdujeni avea trei plutoane: Burdujeni, Vereşti şi Buneşti. Trecerea în Bucovina trebuia efectuată chiar în cursul nopţii. Cum plutoanele nu erau informate de intenţiunile mele, iar oamenii plutoanelor împrăştiaţi prin pichetele de frontieră, trebuiau luate măsuri repezi ca oamenii să fie adunaţi de pe frontieră şi să treacă în Bucovina pe neaşteptate. Luând toate măsurile necesare la plutonul de reşedinţă, trebuia să mă transport la Vereşti, de unde numai aşa aşi fi putut vorbi la telefon cu Fălticeni-Buneşti. Pentru ordine scrise nu mai era timpul necesar, iar ordine telefonice trebuiau date de mine personal. Cum te transporţi mai repede la Vereşti, 17 km dus?… M-am adresat şefului staţiei Burdujeni, răposatului Georoceanu, care-n patriotismul său a înţeles că regulamentele nu-şi au aplicaţie când e vorba de interese grabnice, aşa că mi-a pus la dispoziţie o locomotivă. La Vereşti, dând ordine telefonice locotenentului Alexandrescu, de la Buneşti, şi locotenentului Borş Gheorghe, de la Vereşti, care era lângă mine, ca plutoanele respec­tive, în dimineaţa zilei de 24 octombrie – stil vechi (6 noiembrie – stil nou), să intre în Suceava, fiecare pe câte o şosea, în direcţia respectivă… Era spre ziuă, întuneric însă, plutonul încolonat, cu o patrulă ce-l preceda, trecea frontiera şi se îndrepta, urcând pe drumul Iţcanilor, spre Suceava. Peste sentimentul răspunderii, ne copleşise un sentiment de măreţie că ne-a fost dat să păşim noi, grănicerii, cei dintâi în cetatea lui Ştefan cel Mare şi sentimentul datoriei că ne este dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci, în 1777, când au cedat Bucovina Austriei, decapitând pe Grigore Ghica Vodă” (Memoriile lui Anton Ionescu). La Suceava, intrarea grănicerilor români este consemnată lapidar, dar dens: „În sfârşit, în dimineaţa zilei de 6 Noiembrie 1918, intră în Suceava grănicerii maiorului Anton Ionescu!”[21].

1918, noiembrie 8: „Regimentul 16 Infanterie Suceava, cu garnizoana în Fălticeni, în care-şi făceau serviciul o serie de ofiţeri bucovineni, primi, în sfârşit, ordinul mult aşteptat, de a trece cordunul şi a intra în Bucovina. Vestea se răspândi ca fulgerul în cazarmă şi, de aici, în tot oraşul, unde stârni o bucurie de nedescris, care ne mişcă mai ales pe noi, bucovinenii, până la lacrimi. Iată, în fine, sosită ziua mult aşteptată, plătită şi răsplătită de noi în lupte grele, cu sângele şi viaţa unora, care nu se vor mai întoarce la vetrele eliberate, continuând să-şi doarmă somnul de veci în patria mumă, liniştiţi, de astă dată, că jertfa lor n-a fost zadarnică. Regimentul nostru, conform ordinului, trecu, în ziua de 8 noiembrie 1918, frontiera la Buneşti, unde, în timp ce câţiva soldaţi, ajutaţi de locuitorii din Buneşti, veniţi de bună voie, dărâmau stâlpul cu pajura cu două capete hrăpăreţe, ce despărţise fraţii timp de un secol şi jumătate, o horă se încinse în jurul lor, în care se prinseră ofiţeri şi trupă, bătrâni şi tineri, femei şi copii din satele de pe frontieră, a cărei nelegiuită urmă dispărea acum pentru totdeauna, într-o însuflejire de nedescris”[22].

1918, octombrie 26 stil vechi (7 noiembrie stil nou): „În ziua de 26 octombrie, după ce un batalion fusese dirijat prin fostul punct de vamă Cornu Luncii, în direcţia Gura Humorului – Câmpulung, iar un alt grup, cu dl maior Ionescu, peste Suceava, spre Rădăuţi, am intrat, cu domnii general Neculcea şi maior Bagdat, prin punctul Buneşti, în Bucovina, înaintând spre Suceava. Se împlineau aproape patru ani, de când, urmărit de ruşi, trecusem în România prin acelaşi punct”[23].

1921: „Deciziune de expropriere No. 27/V. Deciziunea plenului comisiei agrare centrale, cu care s-a decis expropriere moşiei Buneşti, în suprafaţă de 242 ha 98 a 93 mp, proprietatea dnei Ecaterina Nedey, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[24].

1931: Basoreliefurile de la Buneşti: „Revista de Arheologie din Paris primea, de la procesul de liceu Vasile Ciurea, director al Muzeului Regional din Fălticeni, câteva fotografii ale unor antichităţi extrem de interesante, precum basorelieful cu inscripţie, descoperit de ţăranul Constatin Florea din Buneşti, pe fosta frontieră cu Bucovina, la doar 60 cm adâncime. Sculptat în gresie, obiectul cu dimensiunile de 39/18 cm şi o grosime de 10,5 cm, în prim-plan aflându-se capul unui lup, cu botul deschis şi cu o dantură fără canini. Un al doilea basorelief, găsit tot la Buneşti, cu dimensiunile 17/11 cm şi o grosime de 3,5 cm, reprezintă „un personnage fort curieux”, cu o faţă imberbă şi fără mustaţă. Francezii presupuneau un chip de femeie, reversul plăcuţei fiind dedicat unui mesaj scris, încă nedescifrat, arheologul A. Van Gennep susţinând, în Mercure de France din 15 martie 1931 (p. 699) că aceste inscripţii, deci şi cea cu capul de lup, „au fost făcute după cioplirea chipurilor şi fără legătură cu ființele reprezentate”[25].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 349

[2] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, IV, 1720-1745, Cernăuţi 1938, p. 138

[3] Albina, III, nr. 60, vineri 7/19 iunie 1868 – materialul, deşi nesemnat, aparţine lui I. G. Sbiera, care l-a folosit şi în cartea „Amintiri din viaţa autorului”

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 40, 1907 p. 156

[6] De Plason, Adolphe, Recueil des traités et convention conclus par l’Autriche-Hongrie, Tome dix-neuvième, Vienne 1891, p. 557

[7] De Plason, Adolphe, Recueil des traités et convention conclus par l’Autriche-Hongrie, Tome dix-neuvième, Vienne 1891, p. 96

[8] Verordnungs-Blatt fűr Eisenbahnen und Schiffahrt, Anul X, Nr. 46, Wien 22 April 1897, p. 845

[9] În Bosanci, a cântat Gheorghe Mirăuţ (39 ani)

[10] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[11] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 3

[12] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[13] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 40

[14] Lahovari, George Ioan, Marele dicţionar geografic al României, Volumul II, Bucureşti 1899, p. 74

[15] Pannach, A., Zwei Jahre als Ingenieur în Rumänien und Russland, în Zeitschrift für Vermessungswesen, Band XLV, 1916 November, pp. 346, 347

[16] Senzaţionala arestare a doi spioni în Suceava, „Adevărul” din 19 septembrie 1914

[17] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 4

[18] Adevărul, 29, nr. 10508, 12 iunie 1916, p. 3

[19] Bianu, Vasile, Însemnări din războiul României Mari, I, Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1926, pp. 146, 147

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[21] Morariu, Victor; Pavelescu, Ştefan, Istoricul Reuiniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” din Suceava / 1903-1938, Suceava, 1939, p. 60

[22] Ardeleanu, C., căpitan invalid de război, Amintiri din timpul ocupării Bucovinei, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii / 1918, Cernăuţi 1938, p. 36

[23] Doboş, Filaret, profesor, ofiţer voluntar, fost membru al Consiliului Naţional din Bucovina, În preajma zilei de 28 noiembrie 1918, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii / 1918, Cernăuţi 1938, p. 111

[24] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, p. 69

[25] Revue Archéologique, Cinquiѐme série. Tom XXXIII, Janvier-Avril 1931, pp. 22-24