Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cârlibaba

Ansicht des silberhaeltigen Bleybergbaues und der Schmelzhüttenwerke zu Marien-See bey Kirlibaba in der Bukowina. Autor: Anton von Manz Mariensee

CÂRLIBABA. Numită, în toate relatările călătorilor străini, care veneau, dinspre Transilvania, spre Moldova, sau pe itinerariul invers Cârlibaba, cu sensul de Gârla Babei (etimologiile nemţeşti mi se par forţate), pe care îl stabileşte Ion Budai-Deleanu, în epopeea neterminată „Trei viteji”, valea aceasta nelocuită, cu bordeie păstoreşti rare, situate pe înălţimi, pare să fi însemnat, cum o sugerează şi numele „valea moşilor”, cea prin care au venit în Moldova descălecătorii maramureşeni (Ba-Ba, în vechime, reprezenta sinonimul pentru Adam şi Eva, deci cuplul primordial).

1511: Ca reper toponimic al braniştei mănăstirii Putna, „vărful Cărlibahului” este menţionat, pentru prima dată, în hotarnica moşiei mănăstireşti din 9 august 1551, deci în timpul domniei lui Ştefan Rareş, acelaşi toponim, „gura Cărlibahului”, fiind folosit şi în hotarnica din 10 aprilie 1645.

1762: Întemeierea vetrei satului Cârlibaba s-a făcut după data de 20 mai 1762, când egumenul Putnei, Vartolomei, colonizează braniştile mănăstireşti cu „nişte ruşi din Putila”, deci cu câteva familii de huţani, dar recensămintele din 1774 şi 1775 nu menţionează existenţa Cârlibabei.

1775: „Prin armenii din Suceava se face exportul de vite, la Viena şi la Breslau. La Cârlibaba, lângă graniţa dinspre Maramureş (Ungaria), se află o mină de argint, iar la Iacobeni, pe valea Bistriţei, sunt importante fierării, aparţinând domnului von Manz. Toate aceste întreprinderi îşi datoresc apariţia şi prosperitatea geniului şi activităţii acestui vrednic patriot, de fel din Stiria”[1].

1777: „Această ţărişoară, care, în 1777 (N.N.: Anul jurământului de credinţă faţă de Austria, Bucovina fiind ocupată până în 1 octombrie 1774), s-a despărţit de Poartă şi, după aceea (N.N.: Din 1790, până în 1849), a fost încorporată Galiţiei, are 3 oraşe şi 4 târguri, 65 de sate şi peste 200.000 de locuitori. Cele mai multe produse ale agriculturii şi creşterii vitelor, ceară, miere, bere şi rachiu, lână şi piei, ţoalele de Suceava şi cordovanul de Vijniţa alcătuiesc comerţul ei. Din Bistriţa, ea scoate aur, din Cârlibaba, plumb, şi posedă, cum am amintit mai înainte, şi cele mai multe din celelalte metale”[2].

În 1796 şi 1797, Karl Manz, Cavaler de Mariensee, activează minele de argint şi de plumb de pe cursul superior al Bistriţei de Aur, întemeind câteva vetre de mineri şi meşteşugari germani (22 familii) lângă Cârlibaba, respectiv Ludwigsdorf (Cârlibaba Nouă), pe vatra veche a satului Mariensee (Cârlibaba Veche) şi pe Valea Stânei, Hüttenthal. Minele When in about 1870 the Manz mining enterprises were finally shut down, the Zipsers had to learn another trade; they became woodcutters and rafters and found ill-paid jobs in the sawmill.ÎntreprinderileÎÎntreprinderilor Manz au fost închise în 1870,  iar germanii din Cârlibaba şi din cătunele din amonte (Bârşaba, Lala, Rotunda, Valea Stânei şi Şesuri) s-au mutat la fabrica de cherestea s-au au plecat în alte localităţi.

Vama de la Cârlibaba

1796: Povestea mineritului bucovinean începe din aceleaşi cauze ca şi începuturile localităţilor Cârlibabei. „În anul 1796, vinde societatea boierilor (societate a boierilor români din Bucovina, înfiinţată, din iniţiativa statului austriac, în 1780 – n. n.) minele, cuptoarele şi drepturile de exploatare lui Anton Manz, unui german bogat din Transilvania, care avea destule cunoştinţe pe terenul acesta, adunate în Ungaria, iar diregătoria camerală din Câmpulung îi năimeşte 7.000 de jugăre cu 630 florini la an, dându-i dreptul a le întrebuinţa după plac. Manz aduce 40 de familii din Zips, dându-le pământ, de care avea destul, arendase doară jugărul cu mai puţin de 10 cruceri pe an, şi lui avem să-i mulţămim împestriţarea munţilor noştri cu străini. Producţiunea fierului nu-i aduce lui Manz nici un folos, căci, în anii când îi mergea mai bine, avea el un venit de cel mult 14.000 florini, din cele patru cuptoare. El continuă, totuşi, a produce fier, pentru ochii lumii şi ai diregătoriei camerale din Câmpulung, care, sub titlul acesta, îi dăduse pământul atât de ieftin. Alta însă îl ţinea pe Manz în Bucovina şi probabil îl aduse chiar încoace. Îndată după venirea lui la Iacobeni, începe el să caute, în Cârlibaba, argint şi siguranţa cu care ni-l află, la suprafaţă, ne face să credem că el a ştiut de provenienţa metalului acestuia de mai înainte, de la oameni. El îşi asigură drepturile explorării şi ale exploatării şi, în anul 1797, începe era lui argint şi strălucire. Timp de 23 de ani, câştigă el enorm şi trăieşte ca un rege, ţinând norocul de chică. Deodată, îi lunecă însă argintul printre degete, parcă s-ar fi prefăcut în argint viu: în 1820, pierde Manz vâna de argint. Şi de data asta are el noroc, căci statul, care continuase cercetările, aflase, prin anii 1805 şi 1806, aramă în Fundul Moldovei şi întemeiase satele Luisenthal şi Pojorâta, iar acum îi vinde lui Manz, care ajunse la nevoie drepturile explorării şi exploatării cuprului în Fundul Moldovei şi Pojorâta. Amintirea zilelor de argint nu-l lasă pe Manz să producă numai aramă, ci tot venitul din Luisenthal şi Pojorâta îl cheltuieşte cu cercetările din Cârlibaba. Încă o dată îi surâde norocul şi el află urmarea vinei de argint, dar, în scurtă vreme, o pierdu din nou, pentru totdeauna. Căutarea argintului înghite, de acum, vreo 150.000 florini, fără să dea folos. Iar exploatarea cuprului era, tot aşa, de lipsită de plan şi prevedere, ca şi în celelalte întreprinderi ale lui Manz. El urmărea vâna de metal, fără a deschide galerii exploratoare prin piatra seacă şi, astfel, sfârşindu-se, în anul 1854, vâna, familia Manz rămase pe uscat. Cel din urmă an îi aduse încă un venit de 60 mii florini, iar cel viitor, 1855, aduce un dificit de 20 mii florini. Acuma îi rămân numai fierul din Iacobeni, cuptoarele de acolo şi din Prisaca; multă muncă şi puţin cîştig. El face datorii cam de 500.000 florini, la fondul religionar, şi începe, în 1862, neavând cu ce plăti datoriile, pertractările cu fondul religionar, care cumpără, în anul 1870, toate drepturile şi posesiunile de mine ale lui Manz în Bucovina, cu suma de 650.000 florini. Cât timp ţin pertractările, produce încă familia Manz, fie în Iacobeni şi Prisaca, fără a face însă reparaţiile necesare, aşa că moştenirea ce o lusase craiul din poveşti erau ruinele. Industriea fierului nu era de salvat, fiind calitatea mineralului inferioară; uzinile erau, în cea mai mare parte, dărâmate, astfel că fondul religionar pierduse aproape speranţa de a-şi scoate capitalul împrumutat lui Manz. Administraţia minelor, de-a dreptul supusă ministrului de agricultută, îşi dă, sub conducătorii germani, Gross Christof şi Walter, multă silinţă, să facă ceva din cuptoarele de fier. Cei dintâi cearcă să îmbunătăţească calitatea fierului produs, iar rezultatul era convingerea că acest metal e, în Iacobeni şi Prisaca, bancrot. Al treilea conducător are fericirea de a întrezări o rază de speranţă. Pe timpul lui, începe manganul a fi căutat pe piaţă şi piatra cea neagră, cum era numit manganul, pe vremea lui Manz, acea piatră care era adunată pe la gurile galeriilor şi de care, ca fiind fără rost şi întrebuinţare, trebuia curăţit mineralul de fier, ajunge şi ea să aibă oarecare preţ. Walter încearcă să introducă manganul pe piaţa Austriei; nu-i prea succede însă; fiind, pe de-o parte, cantitatea manganului scos din movile insuficientă şi neavând, pe de altă parte, talentul tehnic pentru a întocmi galeriile şi uzinele necesare ca să producă o marfă bună, care să concureze cu succes produsul celorlalte mine de mangan. În anii cei mai buni, s-au vândut 200 vagoane de mangan, iar numărul lucrătorilor era 40”[3]. „În anul 1890, e numit conducător F. de Krasuski. Pe atunci ,se plăteau lucrătorii cu 100 % mai ieftin, iar manganul cu 60 % mai scump. Cea mai mică urcare a preţului muncii sau scădere a preţului manganului putea să aibă ca efect, la o industrie pe baze aşa de neînsemnate, încetarea ei. Trebuia să se simplifice munca şi să se ia maşina în ajutorul braţelor. S-au pus şine prin galerii, s-au întocmit funiculare pentru scoborârea manganului de pe Arşiţa şi, lucru de căpetenie, s-au deschis toate pieţile Austriei şi multe străine manganului din Iacobeni. Acest mineral, care se întrebuinţa, până atunci, numai în fabrici chimice, la fabricarea sticlei şi a a celulozei, a devenit, pe aceeaşi vreme, un factor foarte însemnat la fabricarea fierului şi se vindea, acum, mai cu seamă uzinelor de fier. Înepându-se, în 1900, calea ferată locală, ce duce la Dorna, era baza dată ca să se mărească industria manganului. Krasuski zideşte şi întocmeşte uzinele de electricitate, întrebuinţând apa Bistriţei, suie un tren electric pe coastele Arşiţei şi altul pe malul stâng al Bistriţei, ca să ducă mineralul la spălătorii, care se întocmesc, de asemenea într-un stil mare. Producţiunea manganului, în anul acesta, e mai mult de 2.900 vagoane, iar numărul lucrătorilor se urcă la 200. Mână în mână cu mărirea industriei manganului în Iacobeni, a făcut Krasuzki explorări în Fundul Moldovei, acoperind cheltuelile lor din economiile făcute în Iacobeni. Din, 1892, până 1896, redeschide el galeria principală a lui Manz, pentru a cerceta provenienţa metalelor şi a structurii pietrei. Văzând fondul religionar succesele frumoase din Iacobeni, îi încredinţează un credit pentru explorări cu mijloace moderne: maşini de sfredelit etc. În Octomvrie 1900, s-a aflat o pătură de fier (legat de sulfur) de 2,25 metri de groasă, iar după patru ani, a doua, de 3 metri de groasă, într-o adâncime de 220 metri sub pământ. S-a deschis, astfel, o cantitate de cel puţin 250 de miii de tone fier legat de sulfur. Fondul religionar votează ridicarea uzinelor necesare şi, în August 1906, se începe exploatarea fierului, care se vinde, după curăţire şi spălare, celor mai mari fabrici de fier. În anul 1907, s-au produs circa 1.500 vagoane, iar pentru 1908 are administraţia contract pentru 2.000 vagoane. Numărul lucrătorilor e şi acum aproape de 200. Să compărăm: Când a luat Krasuski conducerea, se produceau 200 vagoane şi se întrebuinţau 40 de muncitori, astăzi se produc, în Iacobeni şi Fundu-Moldovei, 4000 de vagoane şi se ocupă 400 de lucrători, va să zică: producţiune de 20 ori mai mare, muncă de 10 ori mai mare. Şi toate aceste le-a făcut Krasuski. „Bukowiner Nachrichten” îi reproşează că numai lui îi aduc minele folos, adică avanzare grabnică. Oare nu are fondul religionar tot dreptul să-i înlesnească avanzarea amploiatului care grijeşte aşa de bine de averea ei?”[4].

Cârlibaba – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

1797: Die Siedler erhielten grundsätzlich ein Haus oder eine Blockhütte, sowie ein Stück Grund.Coloniştilor germani, sosiţi în 1797, le-au fost puse la dispoziţie câte o casă sau un bordei şi câte o bucată de teren, în Mariensee, bunuri imobiliare care nu puteau fi înstrăinate sau lăsate decât dacă, în timpul lucrului în mină, coloniştii respectiv plăteau, în timp, o sumă totală de 30-40 coroane. Primii mineri şi meşteşugari germani, stabiliţi la Cârlibaba, au fost Hodel, Baierl, Hielbel, Lerch, Beldinger, Keil, Gartner, Knoblauch, Watzin, Feig, Reiss, Schwartz, Oswald, Gailing, Wonthus, Feil şi Greck. Zipsers also came from places other than the historic Zips (Slovakia), as for example from Oberwischau, Kapnik-Oberstadt, Jakobeny.

1809: „Ţiganii, care sunt angajați în special în acest tip de ocupație, folosesc, pentru a obține aur, aceeași metodă care este folosită în Ungaria și Transilvania. Există, de asemenea, mai mulți mineri din Cârlibaba, care adună o cantate destul de însemnată de aur pentru a trăi confortabil. Tot aurul acesta este cumpărat de guvern, la preţul de 2 florini 52 de creiţari pisetul, măsura țării, care merită un ducat și jumătate”[5].

Între 1810-1820, au venit, din Silezia Superioară, Tscherwensky, Mesabrowsky, Muschinsky, Kallowitsch, Hankjewitsch, Golatzky şi Nickelsky.

1800: Printre mineri, se numără şi poetul Kubi Wohl, fiul unui tăietor de lemne, născut în Ţibău, în 31 august 1911 şi după ce a fost „vocea poetică a proletariatului în luptă (Alfred Kittner), a murit, în 21 decembrie 1935, la Cernăuţi. Un alt personaj important al comunităţii germane a fost Ferdinand Weiss, prieten al literaturii şi al artelor, care, pe la 1900, a deschis o tiparniţă în Cârlibaba Veche (Mariensee), în care edita cărţi poştale colorate, cu peisaje din regiune, imprimate şi broşuri cu balade.

Cârlibaba Veche

1817, Adolf Schmidl: „La patru ceasuri mai departe, mergând, în sus, pe Bistriţa, se află localitatea de munte Cârlibaba, unde se exploatează, din 1797, pe muntele Dadul, cinci mine de plumb, care conţin şi argint; sunt două topitorii, cuptoare de aramă şi cuptoare de cupelaţie. Cei 92 de lucrători dau un randament de 500 de mărci de arginţi. Argintul este dus la Alba Iulia, pentru a se bate monede”[6].

Din 1 mai 1840, îşi face apariţia şi la Cârlibaba, ca arendaş sau concesionar al unor munţi întregi, şi Andreas Figura, care încheiase un protocol special cu Administraţia provizorie din Dorna, reînnoit în 16 februarie 1844.

Biserica din Cârlibaba

În 1843, biserica închinată Sfântului Nicolae, din comuna bisericească Ciocăneşti, Cârlibaba şi Ludwigsdorf sau, cum i se mai spunea, Siebenburgen, înălţată la Ciocăneşti, în 1784, de Nestor Zdrian, Theodor Giosan, Damaschin Hurghiş şi de epitropii din Ciocăneşti, avea 789 enoriaşi ortodocşi, preot administrator fiind parohul din Ilişeşti,  Dimitrie BUCEVSCHI, tatăl pictorului Epaminonda BUCEVSCHI. În 1876, când Cârlibaba avea un oficiu poştal, în sat funcţiona biserica Sfinţii Petru şi Pavel, cu 521 enoriaşi şi cu Georgie ZUGRAV preot cooperator. Biserica din Cârlibaba, adusă de la Fundu Moldovei, în 1865, îl avea paroh, în 1907, precum întreaga comună bisericească, pe George PAULIUC, născut în 1856, preot din 1882, paroh din 1891, cantor fiind, din 1902, Alexandru COZUB, născut în 1869.

1847: Drumul dintre Iacobeni şi Cârlibaba se construieşte începând cu anul 1847, sub dirigenţia de şantier a constructorului Maftei Tonigar, din Fundu Moldovei, care este amendat pe nedrept, cu 15 florini şi 40 creiţari, pentru doborârea a 200 de arbori şi, în 15 martie 1847, se plânge Administraţiei Bucovinei.

1849: „Confruntările militare din ţinutul Dornei au fost dure, dese şi fără să consacre o stabilitate sau alta sau măcar o relativă tihnă. „Pe 6 martie, Urban a mutat avanposturile și coloanele cu cantonamentele în Iacobeni, Vatra Dornei (aici, Divizia a VII-a, nr. 41) și Dorna Candreni, avanposturile fiind expuse între Poiana Stampii şi Cârlibaba. Nu mult timp după intrarea în noile cantonamente, diareea și scorbutul au izbucnit în rândul oamenilor, iar febra tifoidă s-a dezvoltat curând, răpunând nu puține victime. Drept urmare, o cazare mai extinsă a trupelor era absolut necesară, iar o parte din trupe a fost mutată la Vama, Câmpulung și Eisenau”[7]. „Stăpânirea trupelor revoluţionare maghiare în ţinutul Dornei a durat până în 14 august 1849, deci mai bine de opt luni de zile, timp în care soarta locuitorilor a fost cum îndeobşte este în vremuri de conflicte armate. „După însănătoşirea sa, colonelul Urban s-a grăbit să vină în Bucovina, la coloana sa, unde a ajuns în 14 august, dar a fost respins de Generalul-locotenent Grotenhjelm, care, urmărea inamicul cu 4 batalioane, 3 escadroane și 13 piese de artilerie și cu trupele ruse imperiale; Urban s-a ciocnit cu austrieci, care se îndrepta spre Bänffy-Hunyad, pe 17 august, şi a capturat de la ei două tunuri și 400 de oameni; în 18 august, coloana s-a întors la Cluj. În același timp, Divizia a VII-a nr. 41 din Cârlibaba, Dornawatra și Pojana-Stampi a intrat în Cluj”[8].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „ – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale; Administrarea districtului Câmpulung – Dornawatra cu Dornakilie (judecătorie), Dorna pe Giumalău, Dorna Candreni cu Coşna, Iacobeni, Cârlibaba Partea câmpulungeană, Poiana Stanpii cu Pilugani, Ciocăneşti”[9].

1869: „Bistriţa de Aur. Izvorăşte din Maramureş, nu departe de izvoarele Vişeului (un pârâu care se varsă în Tisa). Din Cârlibaba, formează granița dintre Maramureş și Bucovina, cale de o milă, apoi primeşte apele Dornei, la Vatra Dornei, și traversează Moldova, după 9 mile în Bucovina. La Cârlibaba, unde devine navigabilă, Bistriţa are 5 picioare lățime și de la 1, până la 4 picioare adâncime. În ciuda munților masivi, care se ridică în calea Bistriţei și a abruptelor ziduri muntoase, cursul său este calm și de mare folos pentru numeroasele forje de fier din zonă. Poduri: la Cârlibaba şi la Ciocăneşti, de 27 picioare lungime, iar la Vatra Dornei, de 27 picioare lungime”[10].

1874: Şcolile din Cârlibaba şi din Ludwigsdorf, cu câte 2 clase, şi-au început activitatea în toamna anului 1874[11].

Cârlibaba

1876: „Partea carpatică. A. Masivul cristalin. Stâncile cristaline de ardezie, care, cu unele depuneri în formă de flăcări ale formațiunilor paleozoice și mezozoice recente, compun exclusiv această zonă, intră în țară, spre vest, cu masivul muntos Stara Wipczina, şi ca o continuare directă a masivului cristalin al Maramureşului, care, la fel ca înaltul vârf Rodna, din sudul Alpilor Transilvaniei, este despărțit de principalele zone ale masivului cristalin bucovinean printr-o bandă îngustă de formațiuni cretacice și eocene. Acesta din urmă intră în Bucovina, după întreruperea mai sus menționată, între Ciboberge, în apropiere de Cârlibaba și valea Coşniţei, și de acolo continuă să vălurească prin țară, în direcția sud-est. De-a lungul unui promontoriu îngust, aparținând Principatului Moldovei, acesta continuă să se afle într-o legătură directă, către sud-est, și sud cu munții Transilvaniei de est. Lățimea acestui tren de șisturi cristaline este de 3 – 3 mile şi jumătate (măsurate perpendicular la rădăcina munților). Răspândirea straturilor din această zonă este, în general (în afară de variațiile locale), paralelă cu șirul principal, un nord-vest-sud (h. 20-22), scufundarea alternând, acum spre nord-est, acum spre sud-vest, prin multiple anticlinale și linii de pliere a zonei. În nord-est, după cum s-a menționat în introducere, masivul este însoțit și delimitat de un tren de formațiuni predominant mezozoice (triadice), care formează un perete de graniță continuă stâncoasă (întreruptă doar în zona de nord-vest a fermei Lucina), între zona rocilor de ardezie cristalină și zona de gresie ulterioară); în sud-vest, formațiuni mai tinere (predominant eocenice) se mărginesc direct pe ardezia cristalină, fără o zonă intermediară mezozoică mai veche, prin care acest masiv are caracterul unui lanț muntos cu o singură parte. Cel mai sudic râu principal al țării, Bistriţa de Aur, aparține regiunii de șist în întregul curs situat în Bucovina, de la intrare, la Cârlibaba, până la ieșire, la Colbu, când Neagra (la est de Dorna Watra) este în general considerată ca longitudine, în jos de aici. Al doilea râu principal, Moldova, curge prin zona de șisturi, parcurgând doar lungimea de aproximativ două mile, spre sud, intrând la Botuş (între Breaza și Fundul Moldoei), apoi întorcând spre sud-vest, spre Fundul Moldovei, printr-o vale longitudinală, iar la Pojorâta, în viraj ascuțit spre nord-est, se îndoaie spre marginea mezozoicului. În ultimul loc, coborând de pe versantul nordic al Mestecăneştilor, întâlneşte frumoasa vale a pârâului Putna, care se varsă în Moldova. Toate celelalte cursuri de apă din zonă (precum Cibou, Cârlibaba și o serie de alți afluenți mai mici ai Bistriței) sunt, de departe, nesemnificativi, căci au zone aluviale foarte mici și exercită doar o influență minoră asupra reliefului principal al zonei”[12].

1886: „Ţipterii din Eisenau nu sunt singurii care întrerup temelia românească a populației locale, întâlnim şi în alte locuri câteva așezări cu locuitori ţipteri, în Balta Poienii, în Schwarzthal, în Luisenthal, Freudenthal, Pojorâta, Iacobeni și Cârlibaba. Majoritatea acestor coloniști germani au fost aduși de un anume Manz, pe moşiile Fondului religiei greco-orientale, care a luat moşii întinse în arendă și a hrănit mii de meseriaşi,dar care, datorită investiţiilor uriaşe, avea să dea faliment şi, complet sărăcit, s-a împușcat. Se spune că situația materială a coloniștilor este destul de bună, deși depinde, în mod ciudat, de Fondul religios greco-oriental. Cu toate acestea, casa de locuit este proprietatea oamenilor, dar terenul le este acordat numai cu plata impozitelor. În vremurile anterioare, au funcționat cuptoare de cupru la Pojorâta, Iacobeni și Eisenau şi s-a extras fierul pe scară largă. Astăzi mai funcţionează doar cel din Pojorâta, iar populaţia din Schwarzthal îşi asigură traiul din exploatarea forestieră, făcând plute și lucrând la construcții de drumuri; ţipterii din Iacobeni își continuă activitatea tradițională, dar într-o manieră modestă”[13].

În 1890, Cârlibaba avea 860 locuitori, păstoriţi de preotul Alexandru Popşor şi de cantorul bisericesc Clementie Scripcariu. Primar al comunei era Mihail Calinici, iar învăţător – Vasilie Nahaiciuc.

1890: Volumul 16, nota 6. Pagina 69 (Descoperiri în Bucovina). „În urma notiţei cu același nume, inclusă Mittheilungen, anul 1889, nota 36, fie-ne permisă raportarea asupra altor descoperiri interesante, nepublicate încă. 1). O mare parte dintr-o cămașă de zale, împletită din inele de aproximativ 12 mm lungime şi de 2 mm grosime, a fost găsită, în 1883, pe malurile pârâului Cibou, lângă Cârlibaba. Parţial încă bine conservată, unele părți ale acestei zale au fost degradate de solul argilos, în care s-a format o puternică rugină. Consilierul guvernamental J. Kochanowski (partenerul contelui de Bellgarde în conducerea Câmpulungului – n. n.) a dăruit aceste zale pentru colecția arheologică națională din Cernăuți“[14].

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Alecsandru POPŞOR, preot exposit în Cârlibaba”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Fedor TIHONIUC, Tanasi CALENICI, Filip LOI, Ioana VARGA, Gheorghi PROCIUL, Acsenia DUMITRIU, Ştefan BUZILĂ, Gheorghi ŢIFLIA, Macsim CRĂCIUN, Marfta CHITLERIUC, Ilaş COSARIUC, Toma SEVAC, Michail MOROŞAN, Elisaveta ŞANDRU, Ana BURCUTEAN, Maria CHIRIUC, Ion BEHODIUC, Andrei ROBEICIUC, Ion MOSCALIUC, Vaselena BALAHURA, Gheorghi STELMACIUC, Michail CRĂCIUN, Ion COZMAC, Gavril BURCUTEAN, Iftemi LIŢU, Mafteiu şi Varavara VARGA, Ion URSESCUL şi Ioana ROMAN BERLEA[15].

1901: Relatarea lui Gustav Weigand: „Am plecat devreme, la ora 6 (din Borşa – n. n.) și foarte repede am coborât, pe drumul abrupt, în valea Bistriței, unde am ajuns pe drumul care duce, peste pasul Ştiol (Prislop – n. n.), către Maramureş. Curând eram deja în extrem de prietenoasa Cârlibaba (aici i-a cântat Anastasia Moroşan, de 20 ani), o aşezare de huţuli și evrei, în timp ce în Ludwigsdorf, din apropiere, este aşezarea maghiarilor de pe Bistriţa (numită după proprietarul minei, Ludwig Mann) şi a ţipterilor germani, dar trăiesc aici și români. De la plecarea din Fălticeni, caii mei nu au avut o zi întreagă de odihnă, așa că am primit cu bucurie invitația prietenoasă a preotului Iliuţ de a petrece a doua zi cu el. Dimineață, am făcut, în compania preotului Lomicovschi, de la Vama, și a fiilor și nepoţilor săi, pentru a cunoaște păstrătorii locali, o drumeție în valea Cârlibaba, ceea ce înseamnă Gârla Babei, la Klause, un baraj pentru oprirea apei, care, atunci când este eliberată, duce plute și trunchiuri de copaci în vale. Am făcut o baie răcoritoare, în apa cristalină, dar rece. După-amiază, am urcat, pe valea Bistritei de Aur, până la o stâncă (Piatra Albă – n. n.) care are forma unui cap de femeie cu o coafură înaltă. Vineri, 16 august 1901, am părăsit Cârlibaba și am luat-o spre nord, pe fostul Drum al Tătarilor, până la Pasul Lucina (Lutschina). Drumul a fost extrem de dificil, încât vizitiul și cu mine a trebuit să împinge, de mai multe ori, în spițele roţilor pentru a putea urca, iar atunci când eram fericiți că am răzbătut, eram împiedicați să mergem mai departe de vegetaţia bogată. În sfârşit, sleiţi de oboseală am ajuns în Lucina, tabăra de vară a cailor faimoasei ferme de remontă din Bădeuţi (Badautz)”[16].

1907: Cu ocazia alegerilor pentru Dieta imperială, la Cârlibaba contele Bellegarde primea 72 de voturi, Onciul 26, iar Stefanelli 54[17].

1907: „Populaţiunea română din comuna Cârlibaba şi din atinenţele sale, Valea Stânei, Fluturica, Tatarca şi Ţibău,  precum şi din Lajosfalva a transilvănenilor, se află în cea mai tristă stare cultural-economică. Simţământul de neam şi de lege e aşa de înăduşit de către vitrega tratare din partea străinismului copleşitor a tot ce a fost şi este românesc, în trifiniul acesta urgisit de soarta-i amară, încât limba română a fost eliminată (chiar şi ca obiect), de ani întregi, cu desăvârşire din şcoală, biserică şi de pretutindeni, din oficiu, râmânând numai pe strade încă, unde se poate numai din rost stricat mai auzi; iară mizeria materială şi-a ajuns culmea, ba ea creşte, din an în an, de când a apus aice industria montanistică şi de când furnizările de tot felul au încăput în mâinile străinilor. Peutru a răspândi lumina culturii în acest întuneric nepătruns şi peutru a pune stavilă ruinării economice, căreia pare să-i fie jertfită această populaţie română, cu tot ce are mai scump, am înfiinţat, în vara aceasta, o Societate „Păstorul“ pentru promovarea intereselor cultural-economice, iară în şcoala poporală din loc, persistând ca necondiţionat limba română să fie iustruată, am obţinut, cu mare greu, măcar dreptul pentru o clasă rommâă-ruteană, în care le este acuma dată posibilitatea copiilor români a învăţa şi în limba lor. Ţinta frumoasă, de o parte, la care tinde Societatea „Păstorul“ se vede din statutele altăturate, iară diresurile folosului, care va ieşi din posibilitatea de a avea ocaziunea ca copiii români să-nveţe în limba lor, de altă parte, şi le poate gândi orişicine. Pentru a putea ajunge însă această ţintă, precum şi folosul înzis pentru şcolarii români, care toţi sunt sărmani, avem nevoie de sprijinul moral şi material al obştimii. De aceea ne adresăm, cu adânc respect, rugând să binevoiţi a ne sprijini, prin trimiterea grătuită a preţuitei Domniilor Voastre gazete „Apărarea Naţională” şi prin publicarea acestui apel. / Cosub Alexandru, secretar – George Pauliuc, preşedinte”[18].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cârlibaba, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezata într-un ţinut foarte pitoresc, la confluenţa râuleţulul cu acelaşi nume cu râul Bistriţa Aurie, în faţa locali­tăţii ungureşti Ludwigsdorf. Suprafaţa: 25,86 kmp; po­pulaţia: 415 locuitori, în majo­ritate ruteni de religiune gr. or. Se compune din următoarele cătune: Fluturica, Iedul, Mă­gura, Prislop, Tătarca şi Ţa­pul. Este străbătută de drumul principal Iacobeni-Cârlibaba, con­struit cu multă artă, care trece apoi în Transilvania, având o bifurcaţie spre Maramureş. Are un oficiu poştal; o şcoa­lă populară, cu o clasă, şi o bi­serică locală, cu hramul „Sfinţii Apostioli Petru şi Pavel”. La 1776, nu exista această comună. Ea a fost înfiinţată la 1797, când, descoperindu-se, în acest loc, mine de argint şi de plumb, un oarecare Manz a întemeiat aci o colonie de mi­neri, numită Mariensee, unde s-au stabilit îndată numeroase familii de germani. Aceste mine sunt părăsite astăzi. În partea de Vest a comunei, lângă râuleţul Cibău, s-au găsit, acum vreo 40 de ani, un coif, o scară de şea şi diferite obiecte de piatră. Populaţia cătunelor, formată din huţani, şi aceea a centru­lui din rămăşiţe de colonişti, se ocupă cu prăsila de oi, cu exploatarea de păduri şi cu plutărilul. Comuna posedă 14 hectare 50 ari pământuri arabile, 719 hectare fânaţuri, 54,.50 ari grădini, 521 hectare izlaz, 1.167 poeni şi 2.050 hectare pădure. Se găsesc 56 cai, 422 vite cornute, 490 oi şi 79 porci. Cârlibaba, moşie, cu administraţie specială, districtul Câmpulung. Suprafaţa: 19,57 kmp; po­pulaţia: 445 locuitori germani, izraeliţi şi puţini români. Cârlibaba, pârâu, afluent, pe stânga, al Bistriţei, îşi adună apele din izvoarele Bahna şi Doscina, iz­vorăşte între şirurile muntoase Stara Vipcina şi Tomnatic-Dărâmoasa, nu departe de trecătoarea Lucava (districtul Rădăuţi) şi se varsă în Bistriţa, care, lângă comuna Cârlibaba, după ce mai primeşte în sine pârâiaşe, are, la rândul său, trei afluenţi, cu numele de Tătarca de Sus, Tătarca de Jos şi Tătarca-Potoc. Cârlibaba (Munţii Cârlibaba), creasta muntoasă dintre pârâul Cârlibaba şi valea râulul Cibău, care se termină la sud cu mun­tele Fluturica, deasupra râului Bistriţei. Punctul culminant al acestei creste muntoase strâmte, însă înalte, este muntele Ţapul, cu 1663 m. Fluturica, cătun, pendinte de comuna rurală Cârlibaba. Are 201 locuitori ruteni greco-ortodocşi. Iedul, cătun. Are 11 case şi 42 locuitori români greco-ortodocşi. Măgura, cătun, are 2 case şi 9 locuitori. Prislopul, cătun, are 18 case şi 72 locuitori. Tătarca, cătun, are 12 case şi 35 locuitori. Ţapul, cătun, are 13 case şi 56 locuitori”[19].

În 1910, jumătate din populaţia comunei încă o mai formau germanii.

1914: „La jumătatea lunii decembrie a anului 1914, armatele ruseşti ajunseseră la Cârlibaba şi se pregăteau să dea piept cu sutele de miliţieni austrieci din poziţiile fortificate „cu şanţuri, gropi de lup şi garduri de sârmă”, dar fără tunuri, care le blocau drumul spre Ardeal. Deşi un ocol prin Vatra Dornei nu intra în vederile ruşilor, austriecii evacuau grăbiţi târguşorul de sub Ouşor, „temându-se să nu pună ruşii mâna pe cele 70 milioane numerar, luate din Suceava, din fondul mitropoliei româneşti”[20].

1915: În Bucovina s-au dat lupte grele, la începutul anului 1915. „În noaptea de 3/16 ianuarie, o parte din trupele ruse, înaintând, din punctul Fundu Moldovei, şi ocolind localitatea întărită Mestecăniş, unde se aflau forţele austriece, au trecut muntele Colacul şi au înaintat până la Ciocăneşti, sat situat la 6 km spre nord de Iacobeni. Aceste trupe erau sprijinite de alte două coloane, una care se îndrepta spre muntele Giumalău şi alta, spre Valea Putnei, formând, astfel, un front pe întinderea liniei Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei. Înaintarea acestor trupe se face cu precauţie, pentru a păstra contactul cu restul armatei, ce soseşte din urmă, şi pentru a face faţă trupelor austriece de la Cârlibaba, care pot ameninţa flancul lor drept, în ipoteza că aceştia nu s-au retras spre Ungaria, după cum se zvonea. La rândul lor, trupele austriece, pentru a preveni o mişcare de învăluire, s-au retras din Mestecăniş, loc puternic întărit, spre Iacobeni, luând poziţia în faţa frontului rusesc, pe muntele Giumalău – Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei. Luptele au început din noaptea de 3/16 ianuarie şi au continuat, cu multă violenţă şi fără întrerupere, zi şi noapte, până azi, fără a se sfârşit nici acum. Au căzut, din ambele părţi, mulţi morţi şi răniţi, ofiţeri şi trupă. Astăzi, alte trupe austriece, în forţă de aproximativ o brigadă mixtă, primind două tunuri de calibru mare, au pornit, din Dorna Vatra, spre frontul de luptă. Rezultatul luptei, deşi nu-l am, pare a fi defavorabil austriecilor, judecând după faptul că generalul Silelman, comandantul suprem, cu statul său major, cu două batalioane de infanterie şi 600 de călăreţi, s-au retras din Dorna Vatra, prin Dorna Candreni, la Poiana Stampei”[21].

1916: „Petrograd, 15 octombrie 1916. Trupe inamice, care au susţinut mai multe atacuri asupra poziţiilor noastre din regiunile Cârlibaba-Dornawatra şi Dobrogea au fost respinse”[22]. Petrograd, 10 decembrie 1916: „În Bucovina, inamicul s-a dedat la atacuri violente, menite să-i alunge pe aliaţii noştri ruşi de pe aliniamentul Dornawatra – Iacobeni – Cârlibaba, ţinut, în ultima vreme, sub focul lor de artilerie. Cu această ocazie, câteva contingente germane au venit să sprijine trupele austriece, care ocupă această parte a frontului. Conform buletinelor de informaţii ale inamicului, el a fost acela care a apărat importante poziţii, pe care le-a păstrat; dar, în comunicatul lor, aliaţii noştri ruşi pun lucrurile la punct, declarând că marile forţe austro-germane au încercat să ocupe o înălţime, la 4 km est de Iacobeni, dar un contraatac le-a respins”[23].

1917: „Petrograd, 7 noiembrie 1917: La est de Cârlibaba, un batalion al regimentelor noastre a atacat inamicul, care s-a fortificat în faţa poziţiilor noastre, vrând să împiedice ofensiva noastră. Inamicul a adus două tunuri, dar acestea au fost reduse la tăcere de focul nostru de artilerie. Soldaţii noştri au putut urmări inamicul până în tranşee, unde au luat în prizonierat 103 soldaţi şi un ofiţer şi au capturat două mitraliere şi un lansator de bombe”[24].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[25], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Damian Ioan, de la Cârlibaba, la Capul Codrului; Mihalescu Octavian, de la Stulpicani, la Cârlibaba; Mihalescu Natalia, de la Negrileasa, la Cârlibaba; Petrescu Cornelia, de la Cârlibaba, la Frasin; Crăiuţă Arghira, de la Cârlibaba, la Fundul Moldovei, Botuş; Bârsan Virgil, de la Cârlibaba, la Şaru Dornei, Coverca”.

[1] Călători, XIX, I, p. 779

[2] Călători, XIX, I, p. 111

[3] Apărarea Naţională, Nr. 88 şi 89, Anul II, duminică 1 decembrie stil nou 1907, p. 3

[4] Apărarea Naţională, Nr. 90 şi 91, Anul II, duminică 8 decembrie stil nou 1907, p. 2

[5] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 227-233

[6] Călători, XIX, III, p. 291

[7] Formanek, Jaromir – k. k. Hauptmann des Regiments, Geschichte des k. k. Infanterie-Regiments Nr. 41 / derzeit Josef Freiherr Vecsey de Vecse et Böröllyö-Iságfa, k. k. Feldmarschall-Lieutenant, 1807-1887, II Band, Czernowitz 1887, pp. 484, 485

[8] Formanek, Jaromir – k. k. Hauptmann des Regiments, Geschichte des k. k. Infanterie-Regiments Nr. 41 / derzeit Josef Freiherr Vecsey de Vecse et Böröllyö-Iságfa, k. k. Feldmarschall-Lieutenant, 1807-1887, II Band, Czernowitz 1887, p. 518

[9] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[10] Schmedes, Carl Ritter von, Geographisch-statistische Uebersicht Galiziens und der Bukowina, Lemberg 1869, p.36

[11] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 53, 1876 p. 56, 1907 p. 67

[12] Paul, K. M., Grundzüge der Geologie der Bukowina, în Jahrbuch der k. k. Geologischen Reichsanstalt, volumul XXVI, Viena 1876, pp. 263-270

[13] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[14] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[15] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 28/1891, p. 4

[16] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[17] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[18] Apărarea Naţională, Nr. 92, Anul II, joi 12 decembrie stil nou 1907, p. 2

[19] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 68

[20] Adevărul, 27, nr. 9961 din 3 decembrie 1914, p. 2

[21] Adevărul, 28, nr. 9993, 7 ianuarie 1915, p. 4

[22] L’Echo D’Alger, Lundi 16 Octobre 1916, p. 1

[23] La Lanterne, No. 14.452, Vendredi 16 Février 1917, p. 1

[24] L’Ouest-Éclair, 8 november 1916, p. 3

[25] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Carapciu pe Siret

CARAPCIU PE SIRET. Aflat pe malul stâng al Siretului, în megieşia satelor Hliboca, Prisăcăreni, Cupca şi Iordăneşti, satul de răzeşi Carapciu beneficiază de o primă atestare documentară, în 17 martie 1573, când presupusul strămoş al lui I. G. Sbiera, Sima Zbiearea, care cumpărase, de la Ştefan cel Mare, satul Carapciu pe Siret, este menţionat în uricul lui Ioan Vodă, prin care „Iuraşco şi fratele său Vladco, copiii lui Fădor, nepoţii Magdei şi a surorii ei, Muşa, strănepoţii lui Sima Zbiearea” moştenesc satul bunicului lor.

În 11 mai 1663, unul dintre părtaşi, Tănasie Talpici, dăruia „din stâlpul de sus a treia parte, partea de mijloc, şi cu trii lazuri, care le-am făcut din topor, cu mâna me, anume un laz Odae, cu pomăt, şi alt laz, Hlebecioc, din gios de Racoviţă, între Mocira, păr supt Pogoriloţ, şi al treilea, în Bereznic”, nepoatei sale, Avrămia Bohetereţ, cu condiţia ca nepoata să îl îngrijească până la moarte.

Un alt neam răzeşesc din Carapciu este cel al Mironeştilor, menţionat într-un act de danie, din 20 iunie 1678, la care Gligoraşco, nepotul lui Iasac Mironescul ot Carapciu, era martor.

În 20 octombrie 1699, un grup întreg de răzeşi din Carapciu, format din călăraşii Ion Negrul şi Ştefan, din Tănase Chihai, din diaconul Ioan Popovici şi din popa Matei, participă la hotarnica satelor Putila şi Lucavăţ.

În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe socra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.

În 5 iulie 1750, Constantin Mihail Cehan Racoviţă trimite la Carapciu pe Siret pe marele vornic Constantin Razul, ca să-i împace pe ţărani cu răzeşii lor în privinţa tocmelilor agricole.

Mănăstirea Putna dobândeşte, prin danie, o parte din moşie şi din vatra satului, aşa cum menţionează un uric datat în 11 iulie 1760.

În 1772, s-a stabilit la Carapciu, pe moşia mănăstirii Putna, plugarul Mihai UNGUREAN, din Cuşma, împreună cu soţia şi patru fete.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Caapciu din Ocolul Berhometelor „57 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazilili, 2 maziliţe sărace, 9 femei sărace, 1 nevolnic, 3 popi şi 40 birnici.

În 1775, satul Carapciu pe Siret mai avea doar 3 mazili şi 1 popă, dar şi 62 familii de ţărani. Cei trei mazili erau Aniţa Jieniţa, care, în 12 aprilie 1794, dăruieşte copiilor ei, Ilinca, Dumitraş, Gligorie şi Paraschiva, jumătate din satul Carapciu, Neculai Grigorcea, căsătorit cu Maria Volcinschi, care, în 26 decembrie 1796, lasă moşia fiului lui, Ilie Grigorcea, şi, desigur, mănăstirea Putna.

În 8 aprilie 1782, vechilul Ion Mitescul căpitan, declară, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, că vornicul Nicolae Roset stăpâneşte satul Carapciu pe Siret.

Biserica cu hramul Sfinţii Cosma şi Damian din Carapciu pe Siret, înălţată, în 1816, de Ilie de GRIGORCEA, avându-l ca patron, şi în 1843, pe baronul Ilie de GRIGORCEA, avea, în acel an, 548 enoriaşi, dar postul de paroh era vacant. În 1876, în comuna bisericească Prisecăreni, cu biserică zidită, între anii 1798-1803, de Ilie de GRIGORCEA şi de ceilalţi mazili din sat, şi Carapciu, întâietatea o avea biserica din Prisecăreni, cu hramul Sfântul Ioan Teologul, iar cea din Carapciu pe Siret era considerată filială, numărul total al enoriaşilor fiind de 1.277 suflete. Patron al ambelor biserici era baronul Alexandru de GRIGORCEA, iar paroh era George FILIEVICI.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”[2].

Şcoala din Carapciu pe Siret, cu 5 clase, funcţiona din toamna anului 1889[3].

O colectă de produse agricole pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, făcută, în 1897, la Carapciu pe Siret şi la Prisecăreni, de „zelosul preot Maximilian MITRIC”, de cantorul Clementie SCRPCARIU şi de gospodarul Nicolaiu CÎRCIUL, menţionează următoarele lume de localnici din cele două sate: Domnica lui Vasile SAUCIUC, Maria lui George SAUCIUC, George IVANEŢ, Paraschiva lui Simion CIORNEI, George CIORNEI, Ştefan CIORNEI, Maria lui George alui Ioan ŞORODOC, Paraschiva lui Ioan CÎRCIUL, Toader alui George CÎRCIUL, Domnica lui Constantin CÎRCIUL, Domnica lui CIORNEI, Mihai alui George ŞORODOC, Simion DÎCĂ, Aniţa lui Dimitrie TOVARNIŢCHI, Mara lui L. TOVARNIŢCHI, Ecatarina lui Ioan IRIMESCU, Maria lui Ioan BEZOŞCO, Aniţa lui Mihai HRANICIUC, L. CULEAC, Ioan BEZUŞCO, Maria HREUŞEŞEN, Nicolai IVANEŢ, Paraschiva lui Vasile ZEGREA, Nicolai DABÎCĂ, Nicolai CALANCEA, Domnica lui Simion CALANCEA, Ecaterina lui Teodor CALANCEA, Paraschiva lui Andrei CALANCEA, Anastasia lui Onufrei BILENCHI, Maria lui George ZEGREA, Maria CULEAC, Fl. alui Ioan ZEGREA, Agafia lui Toader LEVIŢCHI, Domnica lui George ZEGREA, Ioana lui Ioan ZEGREA, Sava CULEAC, Ştefan ZEGREA, Todosia lui Ştefan ZEGREA, Mihai ZEGREA, Ioan alui George ZEGREA, Anastasia lui Nicolai ZEGREA, Petre ZEGREA, Acsenia lui Mihai ZEGREA, U. WUCHER, Alexandra lui Petre ZEGREA, Domnica lui Ioan BUTIAC, Maria lui Ştefan BUTIAC, Irina lui Ioan DABÎCA, Fedor alui Teodor STRATULAT, Domnica lui Ioan BEZUŞCO, Maria lui Ioan ZEGREA, Maria STRATULAT, Irina lui Andrei STRATULAT, George BANILEAN, Tecla lui Ioan Ioan NICOLAEVICI, Aniţa lui Petru STRĂTULAT, A. CLAINER, B. SCHLOMIUC, Fl. ŞORODOC, Paraschiva lui Andrei IVANEŢ, Teodor LEORDA,  Anastasia lui Ioan SANDULEAN, L. SENCU, Irina lui Ioan SENCU, Paraschiva lui Lazar SENCU, Florea lui Vasile UNGUREAN, George LEORDA, Paraschiva lui George LEORDA, Maranda LEORDA, Ileana lui Ioan MEŞEŞEN, Maria lui Ioan MEŞEŞEN, Samfira lui Lazar PRISECĂREAN, Iohana HLADIUC, Ioan OLARAŞ, Ioan UŞULEI, George PRISĂCĂREAN, Varvara lui Ioan UNGUREAN, Eudochia lui George TĂRÎŢĂ, Ioan VIZNIUC, Aniţa lui Simion GÎRCIUL, Samfira lui Ioan ROTARIU, Alexandra lui George PORTARIU, S. ROLL, B. KATZ, Ch. FISCHBACH, Paraschiva lui Mihai SOVINSCHI, Nicolai DOBOŞ, Feodor PACICOVSCHI, Andrei VILCOVSCHI, Mihai PAUŞ, Constantin SCRIPCARIU, Lazar GORACIUC, Antimia SOVINSCHI şi George COBEL[4].

1902: Însoţirea raiffeisiană din Carapciu pe Siret şi Prisecăreni s-a înfiinţat în 6 noiembrie 1902, sub preşedinţia boierului Modest cavaler de Grigorcea, harnic întemeietor de bănci populare prin satele Bucovinei, ajutat de Dr. Radu cavaler de Grigorcea, vistiernic fiind C. C. Cobali. Modest cav. de Grigorcea era, pe atunci, şi primar al comunei Carapciu pe Siret, comună în care parohi erau Ilie Hostiuc şi Maximilian Mitric, iar Ilarion de Iacubovici era învăţător.

1906: „Filiala societăţii Doamnelor Române din Carapciu, care e condusă de dna Maria de Grigorcea şi de dna Olimpia Hostiuc, a împărţit, duminică, în 11 noiembrie, la un număr însemnat de copii sărmani, haine şi încălţăminte. Aceasta filială e atât de bine condusă, încât dispune de un fond de rezervă de peste 2.000 coroane”[5].

În 1907, Prisecărenii sau, cum i se mai zicea, Strâmtura, cu Delenii şi Câmpul Seliciului (777 enoriaşi), Carapciu pe Siret, cu Hatna şi Opaiţeni (1.422 enoriaşi), se aflau cu bisericile sub patronajul familiei GRIGORCEA (Modest, patron la Carapciu, iar Mihai, în Prisecăreni), paroh fiind Ilie HOSTIUC, născut în 1851, preot din 1876, paroh din 1880, preot cooperator – Adrian LUPAŞTIAN, născut în 1877, preot din 1904, iar cantor, din 1900, Cassian ŞINDELAR, născut în 1848.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Carapciul pe Siret, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe malul stâng al Siretului, între Iordăneşti şi Presecăreni. Suprafaţa: 8,24 kmp; popu­laţia: 1.065 locuitori, toţi români de religiune gr. or. Se compune din vatra sa­tului şi din cătunul Hatna. E străbătută de o şosea comunală, ce o pune în legătură, pe de o parte, cu Presecărenii şi Petriceanca, iar pe de alta, cu drumul districtual Storojineţ-Oprişeni, care trece prin apropiere. E staţie de drum de fier, a liniilor Berhomet-Hliboca şi Ciudei-Carapaciu, ce se întâlnesc aci. Are un oficiu poştal, o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică filială, cu hramul „Sfinţii Cosma şi Damian”, ce ţine de biserica pa­rohială, cu hramul „Sf. Ioan Evan­ghelistul”, din Presecăreni. La 1776, o jumătate din Carapciu era în posesia mănăstirii Putna, dăruită de mo­nahul Daniil Nacu, iar cealaltă jumătate era în posesia mazilului Antioh Volcin. Mai târziu, s-a mărit, prin aşe­zarea unei colonii, venite din Transilvania. Aci e o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 971 hectare pământ arabil, 98 hectare fânaţuri, 11 hectare grădini, 67 hectare izlaz, 799 hectare pădure. Se găsesc 92 cai, 690 vite cor­nute, 180 oi, 172 porci, 123 stupi. Carapciul pe Siret, moşie boierească şi fostă mănăsti­rească, cu administraţie spe­cială, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 10,87 kmp; popu­laţia: 142 locuitori români şi israeliţi. Se compune din 2 moşii: Carapciul pe Siret propriu-zis, cu 101 locuitori, şi Iordăneşti, cu 41 locuitori”[6].

1908: „Auzind noi, locuitorii din Carapciu pe Siret, cum că forurile poştale vroiesc să ne impună, cu forţa, pe un străin la oficiuil poştal de aici, ne îndreptăm, încă o dată, şi pe această cale, cătră forurile poştale din Cernăuţi, cu rugămintea să nu ne bagatelizeze dorinţele noastre şi să ne trimită încoace, ca măestru poştal, numaidecât pe un român de legea noastră. Ne-am săturat de străini, care, până acum, s-au îmbogăţit pe pielea noastră şi, la tot prilejul, ne-au batjocurit şi adeseori chiar alungat afară din oficiul poştal. Dacă direcţiunea poştală va bagateliza, şi de astă dată, dorinţele noastre, dorinţele poporului, adică, din Carapciu pe Siret, vom întrebuinţa şi noi, atuncia, armele noastre. Nouă nu ne trebuiesc nici străini, nici renegaţi, ci numai un român curat, de legea noastră, ca măiestru poştal! / Mai mulţi Carapcieni”[7].

1914-1918: Au vărsat sânge pentru Bucovina „rezervistul Ion Ivăncescul, Carapciu, Regimentul 22 Infanterie, rănit; sergentul Alexandru Ivăncescul, Carapciu, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[8].

1920: „Deciziune de expropriere No. 285/20/3. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Storojineţ, cu care s-a decis exproprierea de 43 ha 81 a 42 mp din corpul dominical fasc. No. 434 Carapciu pe Siret din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, proprietatea Fondului bis. ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[9].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Grigorcea Iancu cav. de, Carapciu pe Siret (Iordăneşti)”[10].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922: Dionisie Cuparencu la Carapciu pe Siret”[11].

În 1939, Carapciu pe Siret avea trei cătune, Hatnii, Opăiţeni şi Uliţa sau Huliţa.

1941: „Radieri şi modificări în registrul exportatorilor: Fabrica de drojdie comprimată şi de spirt „Grigorcea –  Carapciu pe Siret”, Societatea Anon, din Carapciu pe Siret, înscrisă în registrul oficial al exportatorilor, sub Nr. 952, şi-a mutat sediui la Bucurasti, str. Regală Nr. 1, fiind înscrisă în registrul comerţului Bucureşti, sub Nr. 145 din 1940”[12].

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[13]: Ambrozie Mihai, muncitor, cu ultimul domiciliu în comuna Brodina, jud. Rădăuţi, născut în comuna Carapciu, jud. Storojineţ, condamnat de Trib. Mil. C. IV Arm., pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională şi 1 an interdicţie, conform art. 259 ai 260 din codul penal”.

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[14]: Timciuc Dragoş, caporal, ctg. 1939, cu ultimul domiciliu în comuna Carapciu, judeţul Storojineţ, mort la 6 iulie 1941”.

1942: „Având în vedere raportul dlui judecător al Judecătoriei mixte Storojinet Nr. 9.595 din 1942, din care se constată că numitul Bojescu A. Petre, din comuna Carapciu pe Siret, jud. Storojinet, sub ocupaţiunea rusească a săvârşit acte de duşmănie împotriva populaţiunii române, vătămând, prin faptele sale, interese româneşti; / Ţinând seamă de depoziţiile martorilor, aflate în dosarul cauzei, din care rezultă că susnumitul, ca funcţionar al regimului sovietic, a contribuit la deportarea mai multor familii româneşti şi a făcut propagandă anti-românească, aducând în public ofense poporului român şi răspândind ştiri tendenţioase… / Se retrage naţionalitatea română numitului Bojescu A. Petru din comuna Carapciu pe-Siret”[15].

1943: „Fabrica de drojdie comprimată şi de spirt „GRIGORCEA – CARAPCIU pe SIRET” / Societate anonimă Bucureşti, str. Clemenceau Nr. 7 / Bilantul per 31 Decemvrie 1948. / Activ: Casă numerar, per 31 Decemvrie 1942, lei 194.671. Imobile: cont imobil cf. inventar 1941, lei 1.306.938. Cont reconstrucţia fabricii lei 4.185.293. Cont reconstructia fabricii „lefuri”, lei 1.712,215. Total lei 7.204.446… Profit şi pierdere / Pierdere raportată din 1941, 4.441.347 lei…Pierdere pe anul 1942, lei 204.470. Total lei 6.630.826. / Fabrica de Drojdie Comprimată şi de Spirt Grigorcea – Caraociu pe Siret (Urmează două semnături)”[16].

La Carapciu s-au născut publicistul Eusebiu Mihăilescu (1 iunie 1912), lexicograful Constantin Duhăneanu (27 mai 1914) şi poetul Vasile Leviţchi (15 noiembrie 1921).

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 336

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 33, 1876 p. 69, 1907 p. 149

[4] DEŞTEPTAREA, Nr. 15/1897, p. 124

[5] Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 44

[7] Apărarea Naţională, Nr. 46, Anul III, duminică 2 august stil nou 1908, p. 3

[8] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[12] Monitorul Oficial, Nr. 47, 25 februarie 1941, p. 942

[13] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860

[14] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[15] Monitorul Oficial, Nr. 170, 24 iulie 1942, p. 6189

[16] Monitorul Oficial, Nr. 186, 11 august 1943, p. 5554

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Carapciu pe Ceremuş

CARAPCIU PE CEREMUŞ. În 13 decembrie 1433, când a fost convenit, pentru prima dată, hotarul dintre Polonia şi Moldova, negociatorul moldovean, Tăutul logofăt, din Vijniţa, a primit de la Regele Vladislav al Poloniei satele, până atunci polone, Câmpul Lung rusesc, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii şi Voloca.

1657: Aflat în Ţinutul Văşcăuţiului, în vecinătatea Stăneştilor de Sus şi de Jos, a Bănilei Ruseşti şi a satelor Vilaucea şi Zamostie, satul Carapciu pe Ceremuş, din Ocolul Cirimuşului, a fost întărit, în 9 martie 1657, pârcălabului Grigore Gherman, fiul spătarului Toader Gherman, nepotul bătrânului Gherman, vătaf de Suceava, şi jupânesei sale, Chelsia, fata lui Grigore Tăutul, în baza uricului Antimiei, fata Mânzatului, primit de la Vasile Lupu Vodă. Tot atunci, Grigore Gherman obţine întăritură şi pentru alte „ocine şi jirebii” din nordul Moldovei, inclusiv sate ale socrului său, Grigore Tăutul.

În  11 mai 1663, Tănase Talpici din Carapciu, fiul lui Marco Talpici, dăruieşe nepoatei sale, Avrămia Bohatereţ, fata lui Gligori Tălpici, „partea mea de moşie şi ocină dreaptă, din stâlpul de sus, a treia parte, şi cu tri lazuri, (pe) care le-am făcut din topor… cu mâna me, anume un laz, odae pomăt, şi alt laz pe Hlebeciuc, din gios pe de Bereznic, unde au păgubitoriu, ce feind eu ars de tălhari. Şi n-au vrut nime altul din niamul mieu să mă grijască la neputinţa mea”, printre martorii trazacţiei numărându-se şi Ioan Tiron din Carapciu.

1694: Moşiile lui Grigorie Gherman şi ale jupânesei sale, Chelsia, au fost întărită, prin ispisoc de împărţeală, în 8 februarie 1694, ginerelui lui Gherman, fostul mare armaş Toader Albotă, şi urmaşilor lui Grigorie Tăutul, Gligorie, care primeşte şi „a şasea parte din Carapciu”, Neculai, Tudosia, Antelina şi Anastasia Tăutul.

În 26 iunie 1700, din porunca lui Antioh Cantemir Vodă, Grigoraş de Sinehău încearcă împăcarea lui Sandul Murguleţ cu răzeşii din Carapciu, Budinţi, Stăneşti, Costeşti, Ivancăuţi, din pricina unor ocini răzeşeşti din acele sate.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Carapciu pe Ceremuş, moşie răzeşească, „79 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Nicolai, 1 diacon, Dumitraş, 1 dascăl, Hrihor, 2 umblători, Ilaş GAVRILIUC şi Sandul ZAVRILIŢĂ, 10 şliahtici, Vasili CÂRSTE căpitan, Gavril sin MIRON, Ştefan brat ego, Vasilie HIMUC, Toader CIORNOHUZ, Coste SAVIN, Ion TIRON, Ion zet ILAŞ, Ilii CÂRSTE căpitan şi Gavril MIHAIL căpitan, 1 jidov orândar, Herşko, şi 63 călăraşi, adică: Grigorie POPOVICI căpitan, Gavril DRUMĂU, Vasilie OSĂRIŢCHI, Gavril LĂZORENCO, Alecsa CHIVA, Simion sin MIRON, Ion ISCĂ, Nichita DRUMĂU, Miron DRUMĂU, Nicolai DRUMĂU, Tudosi ZAVIALIŢĂ, Mihail DRUMĂU, Tudosi TIRONIUC, Andrei ZAVIALIŢĂ, Costaş ZAVIALIŢĂ, Gligoraş TOPALĂ, Petre MASCOIASCO, Mihail brat ego, Nicolai ZAVIALIŢĂ, Mihail VERENCA, Toader MAERICIOC, Vasili VERENCA, Dumitraş SĂVERNENCO, Ivan COSOVIŢ, Nicolai ŞVEDU, Mihail ROBOCĂ, Toader brat ego, Gligoraş sin LISCO, Oleksa OPAIŢE, Nicolai CARPU, Ion HUŢUL, Nichita MARIENCIUK, Ion PAVELENCO, Acsentii sin PAVELENCO, Tudosii MARIENCIUK, Ion CORNICO, Alecsandru CORNICO, Ion ŞIRABA, Matei PEŢII, Tănase zet TOTOLIT, Tănasă HUŢUL, Ion TOFAN, Coste CHEVERIC, Mihail DRUMĂU, Gligoraş ŞFAT, Dumitraş ZAVIALIŢĂ, Miron CIORNOHUZ, Ivan PRIPIICIUK, Toma OPAIŢ, Ion OPAIŢ, Onofrei ECHIM, Ignat MAZURAC, Mihail EREMCIUK, Gligoraş VEZTICU, Lupaşco TOTOLICI, Andrei sin ego, Nicolai sin LUPAŞCO, Gligoraş FIUCIUK, Ion VOIŢOC, Dănilă sin PĂTRAŞCO, Mihai DRACE, Enachii LOS şi Petre BĂLAN.

În 1775, satul Carapciu pe Ceremuş avea 2 mazili, 1 popă, 80 ţărani şi 3 umblători (încasatori de impozite, numiţi şi „barani”), numărul gospodăriilor sporind, până în 1784, la 161. Unul dintre cei doi mazili era Mihalache Onciul, cel care, în 26 iunie 1776, cerea, împreunnă cu „alţi mazili, ruptaşi şi răzeşi” din Carapciu, printre care Gavril Mihailuc, Ion Fruză, Andrei Lăzoresco, Gheorghe Ponici, Ion Deaconuc, Vasile Ponici, „să se hotărnicească această moşie de Mihalache Giurgiuvanu, Manoli Tabără căpitan şi Constantin Stroescul, dând şi toată cheltuiala ce s-ar face de aceşti hotarnici”.

În 26 iunie 1776, mazilii şi răzeşii din Carapciu pe Ceremuş angajează trei boieri care să le stâlpească moşiile, semnatarii înţelegerii fiind mazilul Mihălachi Onciul, Gheorghe …, Gavril Mehaiuc, Lupaşco Tatoliţ, Onufraş …, Toader Mironco, Dănilă Ponici, Andronachi Frunză, Ionică Ioncescul, Andri Zavealiţ, mazilul Dumitraş Jăian, Ion Frunză, Andrii Lazarenco, Nechita Ion, Ilie Ioncescul, Păvălucă Ioncescul, Vasăle Ponici, Gheorghe Ponici şi Ion Deianconuc.

În 25 martie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, proprietarii celor trei părţi răzeşeşti ale moşiilor şi ale satului Carapciu pe Ceremuş îşi declară proprietăţile. Partea de sus a satului, odinioară a lui Tănase Talpici, moştenită prin Marcu Talpici, Vasile Tonca şi Vasile Semaca, aparţinea răzeşilor Andrei Savaianeţ, Toader Mironcu (Mironescu), Gavril Mihailuc, Sandul Racoce, Vasile Cârste şi neamurilor lor. Partea de mijloc a Carapciului pe Ceremuş aparţinea lui Dumitraş Goian, Onciuleştilor, Tatulicenilor, Lupaşcanilor şi lui Iuon Corni. Partea de jos, cândva a neamurilor lui Vasile Carp, Maftei Ponici, popa Nichifor şi Ieremie Chifrac, era a răzeşilor Iuon Paletiuc, Costin Chifrac şi Grigoraş Popovici.

1783: Proprietatea lui Grigore Tăutul şi a urmaşilor săi, „a patra parte din Carapciu”, este revendicată, în 12 ianuarie 1783, de copiii lui Sandul Tăutul, Ion, Dumitraş şi fiul lui Andrei, Dumitraş Tăutul, toţi din Nepolocăuţi, precum şi de ginerele lui Coste Tăutul, Gheorghe Lenţa.

1784: În 27 iunie 1784, căpitanul Ioan Sava, care stăpânea a şasea parte din Carapciu, în urma unui schimb de moşii făcut cu căpitanul Constantin Arapul şi cu Miron Volcinschi, îi dă căpitanului Nicolai Grigorce „dintr-un sfert, a şasea parte din Carapaciu” pe Ceremuş, şi „a patra parte din a patra parte ce o are schimbătură de la Constantin Arapul căpitan, care o cumpărase de la Ion Tăutul”, din Carapciu pe Siret.

1794:Toate aceste proprietăţi aveau să fie delimitate, în prezenţa martorilor Vasile Tăutu din Vilauce, Ion Volcinschi, Vasile Cârste şi Vasile Mihaliuc din Carapciu, în 13 decembrie 1794, de comisarii hotarnici, conduşi de directorul Cameral Carl Rychter. În 13 octombrie 1794, Ilinca Ţănţoaie, fiica Jieniţei din Ţănteni, dădea ginerelui ei, Ioniţă Chirilovici, o parte din Pedecăuţi şi din Carapciu, iar în 6 februarie 1796, Ion Vihtic dăruia fetei sale, Catrina, jupâneasa lui Ion Prodan din Verbăuţi, părţile de moşie din Carapciu şi din Căbeşti pe care le stăpânea.

1795: În 21 iunie 1795, Nicolai şi Paraschiva Vasilco primesc drept danie partea moşiei şi a satului Carapciu pe Ceremuş care aparţinusese lui Alexandru Veriha, fiul lui Ştefan, nepotul lui Toader Ponici, cel care avea jupâneasă pe Ileana, fata lui Antioh Cucoran. Marcatori: Gheorghi Goian din Stăneşti, Vasile Coce, Iordachi Istrătuţă din Stăneşti, Andrei Borşan, paroh în Davideni, Andrei Veriha, Grigoraş Tăutul din Verbăuţi şi Ion Albotă din Bănila pe Ceremuş.

1797: O împărţeală a unor părţi din Carapciu, făcută în 28 octombrie 1797, vehiculează alte nume de săteni, într-o încrengătură rubedelnică încântătoare: Ghiţă, Constantin şi Ene Panainte, fiii lui Vasile Vihtic primesc şi împart moşioara; fratele lui Vasile a fost Costaş Vihtic, iar tatăl lor, Onufraş Vihtic, cel care se însurase cu Irina, fata lui Ioan Ivoncescu. Împărţeala se face din stâlpul lui Ivoncescul, al Sămachii şi al lui Dragoman, deci din hotarnica făcută, după venirea austriecilor, în favoarea celor trei.

În 1797, când cete de tâlhari leşi, care prădaseră prin Bucovina, încă s-au mai „ţinut o bucată de vreme la margine şi pe urmă, cu mână întrarmată au căutat să treacă în Galiţia, dar fiind bătuţi de armele împărăteşti, s-au împrăştiat”, autorităţile bucovinene au ordonat vornicilor să întocmească liste nominale cu călăreţi şi pedestraşi, care să fie instruiţi şi folosiţi în eventualitatea unor „întâmplări trebuincioase”.

1797: Lista satului Carapciu pe Ceremuş, înocmită în 2 iulie 1797, cuprindea numele călăreţilor Neculai Iachim, Neculai Zaveialetă, Gheorghei Popovici, Vasăle Leca, Glegorei Leca, Costăi Opaiţ, Costăi săn Olexa, Pantelei Lazariuc, Andrei Lazariuc, Costachi Ciornohuz, Toader săn Nicolai, Andrei Poneci, Vasăle Ciornei, Sandul Răcocea, Ion Marciuc, precum şi pe cele ale pedestraşilor Vasăle Verenca, Toader Verenca, Mihailo Androniciuc, Ion Mironiciuc, Gheorghei Pavliuc, Ştefan Verenca, Petraş Deianonic, Toader Poneci, Toader Nahoriniac, Ion Tofaniucu, Iacob Mazariac, Ioacob Bodnar, Constantin Ionescul, Sămion Meronc. Mazilii Ilie Mihaliuc şi Vasăle Cârste trebuiau să asigure, împreună cu autorităţile din Carapciu,  5 puşcaşi şi 25 de călăreţi, conform unor instrucţiuni din 13 iulie 1797. Vornic al satului era Ştefan Mironcu,vataman era rigoraş Culuş, iar giuraţi – Gheorghii Juşcu şi Vasăli Popovici.

În 1843, biserica Naştearea Maicii Domnului din Carapciu pe Ceremuş, ctitorită, în 1816, de răzeşii locului şi dotată cu un iconostas nou în 1848, cu 2.401 enoriaşi, îl avea ca patron bisericesc pe Stephan von KRZYSTOFOWICZ, paroh fiind Ştefan HALIP, al doilea post de paroh fiind vacant. În 1876, patroni bisericeşti erau Cajetan von KRZYSTOFOWICZ şi Anton von KOVATS, păstor peste cei 2.812 enoriaşi fiind parohul Makarie SEMACA. În 1907, patroni ai bisericii erau Roman cavaler de KRZYSTOFOWICZ, Teodor ARBORE, Nicolai GAVRILIUC, Alexe şi Petre ai lui Vasile LAZAR, Alexander MELNECZUK, Vladimir ONCIUL, Ilie ZAWIALETZ şi Vasile ZOPA. Paroh era Ilie MASSIKIEWICZ, născut în 1859, preot din 1884, paroh din 1894, preot cooperator fiind Ştefan SBIERA, născut în 1865, preot din 1893, iar cantor, din 1900, Vasile PETRAŞCIUC, născut în 1864.

Din 1862, funcţiona, la Carapciu pe Ceremuş, o şcoală cu 4 clase, din 1902 fiind înfiinţată şi o şcoală-filială, cu o clasă[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[4].

În 30 noiembrie 1886, s-a inaugurat linia ferată Hliboca-Berhomet-Carapciu, primii călători… festivi fiind Baron A. Vasilco, căpitanul ţării, Baron Mustaţă, reprezentant al comitetului ţării, Baron Eugen Stârcea, consilier guvernamental, colonelul Seracsin, Baron Eudoxiu Hurmuzachi şi N. Balmoş – căpitani districtuali, Baron A. Petrino, Dr. I. cav de Zotta etc[3].

În 1890, satul avea 4.071 locuitori, doi învăţători (C. Zurcanovici şi Fevronia Şcraba) şi un preot ortodox (Ilie Massikiewicz). Primar al comunei era Şloim Buchler.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Carapciul Ceremuşului, comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe pârâul Hlibicioc, afluent al râuleţului Ceremuş, la Sud de Văscăuţi. Suprafaţa: 34.46 kmp; po­pulaţia: 4.017 locuitorîi ruteni gr. or. şi puţini izraeliţi şi ger­mani. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, cu 3.890 locuitori, şi cătu­nul Babin. Este unit cu Văscăuţi printr-un foarte bun drum comunal şi, prin drumeaguri peste munte, cu comuna Zamostie; are o şcoală populară, cu două clase, şi o bise­rica parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. La 1776, aparţinea mazilului Vasile Cîrstea. În această comună se află un frumos castel, precum şi o fabrică de spirt. În apropiere, se află locali­tatea Taborişte (Taboryszcze), ce pare a fi fost un vechi câmp de luptă. Populaţia se ocupă cu prăsila de vite şi cu agricultura. Comuna posedă 2.262 hectare pământ arabil, 805 hectare fânaţuri, 56 hectare grădini, 561 hectare izlaz, 2.397 hectare pădure. Se găsesc 280 cai, 1.508 vite cornute, 500 porci, 190 stupi. Carapciul Ceremuşului, moşie, administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa: 25,90 kmp; po­pulaţia: 170 locuitori ruteni, izraeliţă şi poloni. Cuprinde, pe lângă moşia Carapciul Ceremuşului, şi, ferma Covaţovca (Kovatsóvka)”[5].

1911: Duminică, 21 noiembrie stil nou 1911, a avut loc o „cu adevărat strălucită serbare răzeşească”, pentru că domnii patrioţi din Cernăuţi, Iancu cavaler de Cuparencu, revidentul Ioan Drafta, învăţătorul Casian cavaler de Ţopa, plus nouă studenţi „junimişti”, veneau să vadă „cum trăiesc răzeşii înstrăinaţi de limba lor strămoşească”. Alaiul a coborât pe peronul haltei din Văşcăuţi, unde îi aşteptau „dl învăţător Constantinovici şi mai mulţi răzeşi din Carapciu, cu trăsurile lor”. Petrecerea urma să se ţină în „casa dlui Vasile cavaler de Ţopa, unde se află şi şcoala particulară românească, înfiinţată acum două luni şi în care sunt înscrişi, de prezent, 72 de elevi, toţi mlădiţe de răzeşi, doritori a-şi învăţa limba străbunilor. Lăutarii ne întimpină cu imnul nostru naţional, răzeşii ne strâng mâna cu căldură şi ne urează: „Bine aţi venit!”. Copiii, grupaţi frumos, cu cocarde treicolore, în haine răzeşeşti, strigă: „Să trăiască!”. Dl Vasile cav. de Ţopa ne pofteşte în casă, luăm apă şi trecem în odaia de alături, unde este şcoala de o clasă. Copiii aşteptau pe dl prof. Dr. Iancu cav. de Cuparencu, actualul inspector al şcolilor particulare, ca să le pună întrebări. Domnul profesor vine, răzeşii stau îngrămădiţi în tindă şi prin clasă, ca să ia parte şi la examen. D. Constantinovici spune „Tatăl nostru”, cu copiii, apoi începe examenul, care a reuşit foarte bine, dovadă că dl Constantinovici îşi dă silinţă foarte mare şi că are o voinţă de fier, dacă e vorba să facă folos neamului. Mare a fost emoţia, când dl Constantinovici a cântat, cu copiii săi, „Sunt român şi tot ro­mân / eu în veci voi să rămân”, „Deşteaptă-te Române” şi „Mulţi ani”. Stam, atunci, aşa, cu ochii aţintiţi în pământ şi, când i-am rădicat, am văzut pe toţi răzeşii şi răzeşiţele cu ochii scăldaţi în lacrămi; m-am uitat apoi la domnii care mai erau prezenţi, plân­geau şi aceştia, plângeam cu toţii. Plângea Arbore. Şi m-am gândit, atunci, la Luca Arbore, care plângea şi el aşa, ca şi noi. Dară, noi am vărsat lacrămi de durere, că cine a ajuns să fie stăpân peste noi, şi lacrămi de bucurie, pentru că, după un timp aşa de lung, ră­zeşii nu şi-au uitat originea, ştiu preţui neamul lor şi vorbesc iarăşi limba lor strămoşească. După aceea, mi-a spus un răzeş: „Greu domnule, grele zile, să ajungi să-ţi înveţi limba ta!”. Un elev se adresează, apoi, într-o cuvântare foarte frumoasă, cătră dl prof. Dr. Iancu cav. de Cuparencu şi-l roagă, în numele celorlalţi elevi, ca să le ofere sprijin şi pe viitor, căci ei sunt persecutaţi şi sărmani. Dl prof. Dr. Iancu cav. de Cuparencu le promite totul ce îi stă în putere. Apoi ne împrăştiem pe la gazde, unde am fost primiţi şi ospătaţi răzeşeşte. / Cam pe la 3 ore, a început petrecerea. De la început, nu se arăta succes aşa splendit. Către sară, însă, au început a curge din toate părţile răzeşi şi răzeşiţe, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi de sărbătoare, în portul lor strămoşesc, în blăni şi şube, haine cu adevărat boiereşti. La casă plăteau tot coroane şi hârtii, nu puişori, ca pe la noi, aşa că pe lângă venitul cel moral atât de frumos, s-a obţinut şi un splendit venit material. Dansul s-a început cam pe la 4 ore după masă. S-au încins nişte hori şi alte jocuri moldoveneşti, de-ţi era mai mare dragul să le pri­veşti. Pe când jucau, am auzit pe dl profesor Cuparencu zicând mulţămit în sine: „Aşa se cuvine, hora, nu colomeica” – jocul naţional al rutenilor. „Deşteaptă-te Române, nu Şce ne umerla Ucraina!” – imnul lor naţional. După ce a înserat, ne-am mutat cu jocu-n casă, care era cu mult prea mică pentru a cuprinde o mulţime aşa de mare. Era o îmbulzeală de n-aveai unde arunca un ac. Petrecerea era atât de animată şi petreceam cu toţii atât de bine de ţi se părea că ne cunoaştem de când îi lumea. Răzeşi şi răzeşiţe oacheşe erau pic de apă, jucând. Aşa s-a mânat, până la 6 ore dimineaţa. Tocmai în toiul petrecerii, s-au ţinut multe şi frumoase cu­vântări, de către dl prof. Iancu cav. de Cuparencu, Ioan Drafta, dl părinte Vlad, dl Casian cav. de Ţopa, dl I. Cracalia, student în drept, de dl Baloşescul din Voloca pe Ceremuş şi de dl Constantinovici, care ce­teşte o scrisoare a părintelui Popovici din Broscăuţi. În scrisoarea aceasta, adusă anume de dl învăţător Manilici, tocmai din Broscăuţi, îndeamnă dl părinte Popovici răzeşii la munca începută şi se scuză că nu a putut participa. Cuvântările domnilor de mai sus tratează despre originea răzeşilor şi conţin pilde frumoase. De exemplu, spune dl Cracalia că ucrainii obraznici au făcut cu răzeşii întocmai ca şi ariciul cu iepurele. Ariciul a venit la iepure şi l-a rugat să-l pri­mească de mas. Atâta i-a trebuit ariciului, până a dormit o noapte, căci, pe urmă, se lefăia cu ghimpii lui ca acasă la el, aşa că iepurele a trebuit să-şi caute altă casă. Dl revident Drafta accentuează, în cuvântarea sa, că numai la Dumnezeu este nădejdea noastră, căci cine trăieşte în Domnul va avea totdeauna ajutorul său. Aminteşte că religia susţine pe om şi de aceea vor răzeşii să-şi crească copii moral, de aceea şi-au făcut şcoală românească, pentru ca copiii să nu înveţe a sparge fereşti şi a sparge capul la oameni cu pietre, ca în şcoala ruteană, ci să înveţe a zice rugăciunile, a zice bună ziua ca oamenii şi a săruta mâna la părinţi. Aminteşte, apoi, despre măreţia de odinioară a răzeşilor şi spunea că strămoşii au vegheat, zi şi noapte, şi ne-au lăsat limba, credinţa şi moşia; ei nu au dormit ca noi. Noi ce să dăm copiilor noştri? Limba am pierdut-o, moşia o pierdem şi credinţa suntem pe cale de a o pierde. Deci, zice dl Drafta, noi ne facem datoria şi vă arătăm, ca oameni mai învăţaţi, cine sunt răzeşii şi ce au fost răzeşii, pentru ca să nu se zică, odată, că uite cine a putut să ne deştepte şi n-a voit. Noi ne facem datoria, cine va voi va urma, cine nu, silă nu-i. Se aminteşte, apoi, şi numele dlui consilier Dionis cav. de Bejan, acelui bărbat mare, căruia i se cuvine tot meritul că răzeşii au ajuns, azi, acolo unde sunt şi care, alături de puţini bărbaţi aleşi, a luptat şi luptă, cu toată inima, pen­tru cauza jrăzeşască. Urale prelungite şi strigăte de „Să trăiască!” nu mai contenesc, când au auzit răzeşii numele dlui consilier Dionis cav. de Bejan. Domnul prof. Cuparencu şi dl Drafta, precum şi ceilalţi oratori sunt purtaţi pe palme şi rădicaţi pe sus, în urale necontenite. Era un entusiasm nemaipomenit. Pe urmă, oratorii se duc şi petrecerea şi jocul începe iară, tot cu voie bună şi cu veselie. La petrecere au luat parte răzeşi şi alţi oaspeţi din împrejurime şi din depărtare. Din Voloca pe Ceremuş, am văzut familia Dumici, Baloşescul; din Mihalcea au fost mai mulţi oaspeţi, tot aşa din Broscăuţi au fost învăţătorii Manilici şi Horodinschi, apoi, din alte părţi, au fost părintele Vlad şi Voloşencu. / Am văzut multe petreceri, dar aşa, mai rar. Am venit cu im­presia că, în Carapciu, trebuie să se facă, cât mai curând, o şcoală mare românească, nu particulară, ci publică, o casă mare naţională, ca să aibă unde face serbări la fel. Şi acestea se vor face. Se vor face fiindcă trebuie; aşa cere vremea. De-a vrea, de n-a vrea gu­vernul, se vor face, izgonească dl prefect din Vaşcăuţ pe Ceremuş şi scoată cât de mulţi răzeşi de pe la lucrul unde sunt ocupaţi, ei tot răzeşi rămân şi nu vor pieri, căci este viaţă în ei. Da, în ei este viaţă şi entuziasm şi, de-acum, se vor ridica ei prin ei, fiindcă au ajuns la conştiinţă naţională. De-acum, nu mai au ce bârfi rutenii, în foile lor minciunoase, că răzeşii sunt ruteni, de-acuma nu mai pot bârfi nici unii pretinşi români că răzeşii nu trebuie redeşteptaţi; preamărească-l acei români în foile lor tot înainte pe dl Nicolai Vasilco, căci Dum­nezeu este cu noi şi poate s-or prăvăli vremurile. / Sentinela de peste Prut”[6].

1912: „Din Carapciu pe Ceremuş. Duminică, în 12 Maiu a. c., a avut loc, în Carapciu pe Ceremuş, adunarea generală a Însoţirii de păstrare şi credit „Sentinela”. Ca reprezentant din partea Cen­tralei, a luat parte vice-directorul dl Dr. Iancu cav. de Cuparencu, însoţit de reprezentanţii Societăţii academice „Junimea”, domnii student filolog G. Criţan şi student în drept I. de Cracalia. La gară, sunt întâmpinaţi oaspeţii din Cernăuţi de o deputăţie de mazili şi răzeşi din Carapciu şi Voloca pe Ceremuş, conduşi fiind de vrednicul luptă­tor din Voloca, Nazarie cav. de Baloşescul. Cu ocazia adunării generale a Însoţirii, s-a ţinut şi o adunare a mazililor şi răzeşilor din Carapciu, la care cunoscutul şi aprigul luptător pentru chestia răzeşească, dl. Dr. Cuparencu, prin o vorbire scurtă, dar plină de entuziasm, îi îndeamnă pe cei prezenţi să-şi dea copii lor numai la şcoala românească din loc, încurajându-i să nu se lase terori­zaţi din partea ucrainilor venetici, care caută, prin felurite mij­loace mârşave, să-i amăgească pe părinţii copiilor, să-şi dea copiii la şcoala ruteană. Atragem atenţia deputaţilor asupra comunei Ca­rapciu, unde, pe lângă şcoala română din centru, răzeşii cer ac­tivarea a două şcoli, în Maidan şi Sălişte… Aflăm ulterior că parohul Baloşescul din Carapciu să se fi exprimat, faţă de o persoană marcantă, că acolo există numai ruşi, de români nici vorbă, şi de aceea face serviciul divin numai în limba ruteană, cu toate că răzeşii au înaintat Consistoriului, la timpul său, o cerere, în care au rugat ca parohul să liturgisească pentru dânşii în limba română. Dl Baloşescul s-a obligat a ţine cont de dorinţele răzeşilor şi acum face pe plac numai ucrainilor. Pentru aceasta ne vom ocupa de persoana acestui paroh renegat şi şiret mai de aproape”[7].

1914-1918: „Vasile Bidalach a lui Samuilă din Carapciu pe Ceremuş a fost înrolat, în anul 1914, cu prilejul mobilizării generale, şi a plecat imediat la câmp. De atunci lipseşte orice ştire despre dânsul. Se presupune că a murit şi se îndrumează, la cererea Paraschivei Bidalach a lui Vasile, procedura pentru declararea morţii soţului dispărut”[8]; „Nicolai Şerban a lui Ilie, născut la 10 noiembrie 1877, în Carapciu pe Ceremuş, şi domiciliat, în timpul din urmă, aici, fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, la oaste, a picat prizonier la ruşi şi a fost internat în lagărul din Pirczajow (Minsk). Acolo ar fi murit, la Paşti 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Ana Şerban, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[9]; „Ilie a lui Simion Lupaşco, născut în anul 1887, în Carapciu pe Ceremuş, cu ultimul domiciliu în Cernăuţi, cizmar, a fost înrolat în armată, în noiembrie 1914. De la primăvara anului 1915, lipseşte orice ştire de la dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Michail Lupaşco, oficiant de cancelarie în Cernăuţi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[10]; „Nicolai a lui Ioan Marcovschi, născut la 18 mai 1884, în Carapciu pe Ceremuş, agricultor, domiciliat în timpul din urmă în Carapciu pe Ceremuş, a fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, în august 1914, iar de atunci lipseşte orice ştire despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Marcovschi, născută Popadiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”; „Ilie a lui Ioan Şerban, născut la 23 mai 1881, în Carapciu pe Ceremuş, a fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, în august 1914. De la începutul anului 1915, lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Anei Şerban, născută Şandru, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11].

1939: În documentele şcolare ale prefecturii judeţului Storijineţ, din 1939, pentru Carapciu pe Ceremuş erau menţionate, drept cătune sau părţi de sat, Babin, Chmelestie, Ciopaş, Corineşti, Hlibicioc, Hrabova, Ialenca, Maidan, Moceara, Odaia, Pahar, Plosca, Pohorilăuţi, Prislop, Racovăţ, Reptena, Satul Nou, Sălişte, Topoleva, Ursoaica, Văleni, Verbăuţi.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 449

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 22, 1876 p. 95, 1907 p. 74

[3] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 13, decembrie 1886, p. 4

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 44

[6] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 21, Anul I, 27 decembrie 1911, pp. 258-161

[7] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni; Nr. 4, Anul II, 1 iunie 1912, pp. 61, 62

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 53, Cernăuţi în 9 August nou 1919, pp. 3-5

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 85, Cernăuţi în 1 Decemvrie nou 1919, p. 2

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 13 mai nou 1921, pp. 203-205

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Capu Codrului şi Capu Câmpului

Capu Codrlui – foto: Cristian Oanea

CAPU CODRULUI şi CAPU CÂMPULUI. Al doilea sat Bucureşti din istoria României, după Zvoriştea, numită, în uricele lui Roman Vodă, din 30 mai 1392, Bucurăuţi, a fost atestat abia în 21 decembrie 1514, când superbul fecior al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Bogdan-Vlad, cunoscut în istorie drept Bogdan cel Orb, după ce-şi pierduse un ochi în bătălie, cumpăra de la Luca Ilişescul, fiul Anei, nepotul lui Ivan Corlat, satul „Bucureşti pe apa Moldovei, mai sus de Berchişeşti”, sat numit, începând din 1783 şi 1784, Capucodului şi „Capucodrului încoace de apa Moldovei”, pentru a se diferenţia de Capu Câmpului, numit, tot pe atunci, „Capucodrului dencolo de apă”.

În 21 decembrie 1514, când, după ce cumpărase satul Bucureşti, Bogdan-Vlad Vodă îl dăruia Mănăstirii Voroneţ, s-a făcut şi o hotarnică, reluată şi de hotarnicele de mai târziu, în care se întâlneau, printre altele, toponimele La Vlad, Câmpul lui Miclin, Pârâul Bălcoaiei, Pârâul Muncelului, Pârâul Runcul, Pârâul Topliţa, Pârâul Voroneciorul, Poiana, Ţarina lui Micle, Ţarina Muncelului şi Moara lui Isac, toponime care încredinţează memoria unor străbuni localnici unui neam lipsit de memorie. Ca iobagi ai călugărilor de la Mănăstirea Voroneţ, bucureştenii Bucovinei au fost, generaţie de generaţie, martorii deselor conflicte hotarnice dintre călugării de la Moldoviţa, care stăpâneau Berchişeştii (cumpărat de Petru Rareş de la Toader Corlat şi dăruit mănăstirii), şi cei de la Voroneţ, care stăpâneau Capu Codrului. „Certurile mănăstireşti”, cum le numea cărturarul interbelic Procopie Jitariu, în superba monografie folclorică a satului său natal, Berchişeştii, au dominat secolele cu „neînţelegeri, neîntrerupte sfezi, urmate de reclamaţii, de judecăţi, de recursuri, scrieri de apărare şi de fixarea, din nou, a hotarelor”. Ba se plânge Calistru, egumenul de la Voroneţ, de purtarea abuzivă a călugărilor lui Teofan, egumenul de la Moldoviţa, ba se plânge Benedict al Moldoviţei de abuzurile călugărilor egumenului Macari de la Voroneţ, iar domnii Moldovei trimit ispravnici, ba chiar şi un mare căpitan de Soroca, să-i aducă pe calea luminoasă a înţelegerii lumeşti pe înalt prea sfinţiţii negri ai averilor mănăstireşti.

1783: Şi-atât s-au tot certat şi pârât călugării între ei, încât nici n-au prea avut cum să bage de seamă că trec veacurile, că vin austriecii şi, mai rău decât atât, averile lumeşti se secularizează, în 1783-1786, adică trec în proprietatea statului, dar şi în proprietatea foştilor obşti de iobagi mănăstireşti. „Astfel, vechiul hotar de pe pârâul Lupoaei, care despărţea Berchişeştiul de Capucodrului, pricina atâtor înverşunate certuri, a fost împins spre apus, până în pârâuţul Codrenilor”, consemna Procopie Jitariu. Scăpaţi de teroare călugărească, dar şi îngrijoraţi de posibila ei revenire, şi la Capu Codrului, ca şi la Berchişeşti, „în scurtă vreme numai, sătenii au împrejmuit satul şi imaşul, la un loc, cu gard înalt de nuiele ori cu şanţuri adânci; au separat şi pădurea de imaşurile corlăţenilor şi codrenilor şi mai acătării… Din sat şi imaş, sătenii au construit o adevărată cetate”.

1786: „Datele privind industria forestieră a Bucovinei datează din 1786; o ordonanță împărătească din 16 septembrie 1786 a ordonat o privire de ansamblu generală și au fost, apoi, instalate două gatere. Primul a fost amplasat de majorul Schätz în apropiere de Capu Codrului, cu o lamă de ferăstrău și cu un cost de 574,14 coroane; producția zilnică a fost de 20 de panouri, iar profitul net, de la 1 aprilie, până la 31 octombrie 1786, a fost conform raportului consilierului guvernamental Ainser, de 708 coroane”[1].

În 1772, conform izvodului Mănăstirii Voroneţ, satul Bucureşti avea 70 familii, cu 1.232 stânjeni „loc de hrană”, adică teren arabil.

În 1774, satul avea, conform Topographiei lui Werenka, doar 56 familii, dar numărul familiilor creşte, până în 1784, la 111, în tabelul parohiilor fiind menţionate „Capucodrului încoace de apa Moldovei” (Capu Codrului) şi „Capucodrului dencolo de apă” (Capu Câmpului). „Sediul trupelor austriece, introduse în Bucovina, se afla la Cernăuţi, iar de aici au fost înaintate departamente individuale până la granița cu Moldova. Puterea acestora a fost de 400 de soldați, la începutul lunii septembrie 1774. La începutul lunii octombrie, Batalionul Siskowitsch a fost direcționat către Suceava pentru a putea oferi mai mult sprijin trupelor avansate, în caz de eventualități neplăcute, şi a primit ordinul de a stabili și menține legătura cu Transilvania, prin Pasul Rodna, prin intermediul poştelor. Astfel de poşte au fost în Dorna, Capu Codrului și Stupca”[2]. „Așa cum era de așteptat la Viena, Romanzow a permis ca noua linie de frontieră între Pokuţia şi Moldova să fie ocupată imediat, iar după plecarea sa de la Iaşi, ​​anunțul a fost „suspendat” acolo. Infanteria și cavaleria din Galiţia au intrat în Bucovina, trăgând un cordon, de la Preworodek, pe Nistru, la Capu Codrului, pe Moldova[3]. La jumătatea lunii octombrie, „expoziția ordonanțelor” din Vama, Câmpulung și Dorna s-a conectat cu cele din Transilvania[4]. Porunca de a ocupa Cordonul a fost înfăptuită de Mieg până în 24 octombrie 1774. În această zi, țara a fost ocupată de un număr mare de trupe și a început să fie comandată de generalul Gabriel Baron von Spleny, iar o administrație militară regulată a fost introdusă în Cernăuţi[5]. Vulturii imperiali au fost înfipți pe graniţă între 16 și 19 septembrie 1774, acţiunea fiind coordonată de Mieg, care alesese, cu puțin timp înainte, cele mai avantajoase puncte, „mai ales pentru unii de la granița Transilvaniei, pentru a aduce munți sau zone utile în cordonul nostru”[6].

1778: Din Ardeal, au venit la Capu Codrului, conform Consignaţiunilor lui Enzenberg, din 27 ianuarie 1778, familiile lui Florea MUNTEAN şi Grigore FLOREA din Dumitra, familia lui Şandru BÂRSAN din Budoi, familiile fraţilor Ştefan, Istrati şi Grigore MOROŞAN din Moisei, familia lui Nichita LEŞAN din Leşu Ilvei, holteiul Ştefan MORARIU din Dumbrava, familia lui Grigori I. RUSU din Aragniz, familia lui Doroftei BUTURLĂ din Argalia, familiile lui Iosif UNGUREAN şi Georgiţă ALBU din Herina, familia lui Maftei STRUŢU din Topliţa şi familia lui Sandu BÂRSAN din Caşin.

1788, Hacquet: „De la Ilişeşti, înaintând, mai departe, spre sud, unde se ajunge la punctele de graniţă Corlata şi Capu Codrului, am găsit, la trecerea mea prin această ţară, avanposturile corpului austriac, în palăncile şi întăriturile care apărau, aici, o cale de comunicaţie secretă, care ducea, din Transilvania, tot mereu prin munţi, până în Galiţia (N.N.: este vorba de „drumul sării”, cum a rămas cunoscut, care venea, dinspre Bistriţa, pe Tihuţa, prin Vatra Dornei, Câmpulung, Gura Humorului şi Păltinoasa, apoi, prin Cacica, Solca, Horodnic şi Vicove, ducea la Cernăuţi), în care voiau să năvălească turcii, care înaintaseră până la Baia. La Capul Codrului, unde încep munţii cei îndreptaţi spre sud şi unde ajungi într-o vale parcă închisă, iese din Carpaţi năvalnicul râu al Moldovei, care, însă, aici nu e mare şi poate fi trecut, vara, în tot locul, cu piciorul. De la locul amintit, în urmă, am mers, de-a lungul râului, spre nord-est, pe o vale îngustă, acoperită cu o pădure minunată, prin care a fost croit un drum drept până la satul Humor, ce se află la oarecare depărtare de râu. Acest loc este bine întărit şi îngrădit, de-a lungul întregii văi, şi erau cantonate, aici, două companii ale unui regiment teritorial, care păzeau, cu două tunuri, această trecătoare”[7].

În 1843, parohia ortodoxă din Capu Codrului şi Păltinoasa, cu biserică zidită la Capu Codrului, în 1721, de Pulcheria CANTACUZINO şi de familia acesteia, avea 1.186 enoriaşi, preot administrator fiind Constantin GRIGOROVICI. Parohia din Capu Câmpului, cu biserica din 1782, ctitorită de Macarie, egumenul mănăstirii Voroneţ, cu 930 enoriaşi, îl avea paroh pe Grigorie BULIGA. În 1876, comuna bisericească din Capu Codrului şi Păltinoasa, sat în care se înălţase o biserică, în 1857, întestrată cu un iconostas adus de la Fundu Sadovei, avea 1.982 enoriaşi, paroh fiind Constantin GRIGOROVICI, care moare în acel an şi este succedat de Mihail ILIUŢĂ. Preot cooperator era Epaminonda PRELICI. În parohia Capu Câmpului, cu 1.134 enoriaşi, paroh era Ioan TURTURIAN.

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate… De la Suceava, trăsura de poştă se îndrepta spre Măzănăieşti (o poştă şi jumătate), apoi, prin Capu Codrului, spre Gura Humorului, aflată la o poştă de Măzănăieşti şi la 2 poşte şi jumătate de Suceava“[8].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[9].

1890: Şcoala din Capu Codrului şi şcoala din Păltinoasa, cu câte 5 clase, au fost inaugurate în toamna anului 1890, iar şcoala din Capu Câmpului, cu 3 clase, din 1892[10]. În 1890, Capu Codrului avea 2.693 locuitori, păstoriţi de preotul-publicist Mihail Iliuţ. Primar era Gavriil Forfată, învăţător, Trifon Reuţ, iar cantor bisericesc era Dimitrie Donisan.

1889: Volumul 16, nota 6. Pagina 69 (Descoperiri în Bucovina). „În urma notiţei cu același nume, inclusă Mittheilungen, anul 1889, nota 36, fie-ne permisă raportarea asupra altor descoperiri interesante, nepublicate încă: ). Patru bucăți mici de cămăși de zale, realizate în același mod, dar care constau din inele de 8 până la 12 mm, în diametru, cu grosimea de 1 până la 2 mm, au fost găsite, acum câțiva ani, în Capu Câmpului, districtul Gura Humorului, şi la Fundu Moldovei, în districtul Câmpulung; Proprietar: Asociația Arheologică Română din Cernăuți“[11].

1901: Dialectologul Gustav Weigand a poposit „la Capu Codrului, unde am lucrat, cu două persoane, una după alta, și apoi mi-am pregătit singur prânzul”, cele două persoane, de la care a cules cântece fiind Dumitru Catargiu, care i-a cântat „Ci stai, leli, suparată”, apoi Ştefan şi Dumitru Catargiu (49 de ani)[12].

1907: În 1907, paroh la Capu Codrului şi Păltinoasa era Mihail ILIUŢĂ, născut în 1838, preot din 1861, paroh din 1863, preot cooperator era Isidor PAŞCAN, născut în 1878, preot din 1903, iar cantor, din 1900, Dimitrie DONISAN, născut în 1852. La Capu Câmpului, paroh era Emilian GRIBOVSCHI, născut în 1857, preot din 1888, paroh din 1903, iar cantor era, din 1900, Iraclie BANILEVICI, născut în 1846.

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[13], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Saveta NEDELE (Capu Codrului, 21 ani în 1908) şi Spiridon CROITOR (Capu Câmpului, 26 ani în 1914).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Capu Câmpului, comună rurală, districtul Gurahumora, aşezată pe par­tea dreaptă a râului Moldova. Suprafaţa: 51,67 kmp; po­pulaţia: 1.104 locuitori români, de religiune gr. or. Este legată de comuna Capul-Codrului printr-un drum co­munal şi de drumul districtual Suceava-Gurahumora, ce trece prin această comună. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „St. Nicolae”, zidită în anul 1782, de Macarie, egu­men al mănăstirii Voroneţ. Această localitate făcea parte, odinioară, din comuna Capu Codrului. Aci s-au găsit, de repetate ori, monede vechi moldoveneşti. Populaţia, formată din locui­tori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi mai ales cu ex­ploatarea pădurilor. Comuna posedă 273 hectare pământ arabil, 162 hectare fânaţuri, 29 hectare grădini, 314 hectare izlaz, 4.049 hectare pădure. Se găsesc 34 cai, 504 vite cor­nute, 368 oi, 410 porci şi 50 stupi. Capu Câmpului, moşie, ce ţine de corpul moşiei cu administraţie specială Capu Codrului, districtul Gurahu­mora. Are 2 case şi 11 locuitori. Depindea, odată, de satul cu acelaşi nume. Capu Codrului, comună rurală (nu­mită, într-o vreme, şi Bucureşti), districtul Gurahumora, aşezată pe malul stâng al râului Moldova, între Berchişeşti şi Gurahu­mora. Suprafaţa 30,23 kmp; popu­laţia 2.693 locuitori români gr. or., precum şi puţini germani şi câţiva israeliţi. Se compune din vatra sa­tului, cu 1.520 locuitori, şi din satul atenent Păltinoasa. Este străbătută de drumul districtual Suceava-Gurahumora şi legată, prin o şosea comunală, cu comuna învecinată, Berchişeşti. Are un  oficiu  telegrafic-poştal, precum şi o staţie de drum de fier, în Păltinoasa. Are 2 şcoli populare, cu câte o clasă: una în Capu Codrului şi alta în Păltinoasa; o bi­serică parohială, în Capu Co­drului, cu hramul „St. Ioan Botezătorul”, zidită la anul 1731, de Pulheria Cantacuzino, precum şi una filială, în Păl­tinoasa. Pe timpul lui Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, se numea Bucureşti; a fost cumpărată de el, de la Luca Ilişescu, şi dăruită, apoi, la 21 Decembrie 1514, mănăstirii Voroneţ, în posesia căreia se afla şi la 1776. Aci se găseşte o fabrică de scânduri, cu 4 gatere şi cu o linie ferată portativă. Populaţia, formată din lo­cuitori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura, cu creşterea vi­telor şi exploatarea pădurilor. Comuna posedă 711 hectare pământ arabil, 216 hectare fânaturi, 42 hectare grădini, 442 hectare izlaz, 1.346 hectare pădure. Se găsesc 72 cai, 1.060 vite cornute, 214 oi, 629 porci şi 170 stupi. Capu Codrului, moşie, cu administraţie specială, districtul Gurahumora. Suprafaţa: 10,40 kmp; popu­laţia; 49 locuitori, germani, români şi izraeliţi. Se compune din moşiile: Capu Codrului propriu-zisă, cu 3 case şi 14 locuitori, Capu Câmpului, Berchişeşti şi Păltinoasa. Moşia Capu Codrului propriu-zisă depindea, odată, de satul cu acelaşi nume şi era în pose­sia mănăstirii Voroneţ”[14].

1910: „Se aprobă schimbul de posturi de învăţători între domnii Nicanor Bumbu, din Berchişeşti, şi Adrian Cernăuţan, din Capucodrului”[15].

1914-1918: „Medalia de bronz pentru vitejie: Dumitru Popovici, sergent major la Regimentul 22 Glotaşi, George Albu, din Capu Câmpului, corporal la Regimentul 22 Glotaşi”[16]. S-au mai jertfit pentru Bucovina şi „rezervistul Ion Dişovan, Capu Codrului, Regimentul 22, prizonier; legionarul (adică voluntar care nu putea fi încorporat – n. n.) George Ieş, Capu Codrului, Comp. 4, rănit; legionarul Toader Catargiu, Capu Codrului, Comp. 4, rănit; infanteristul Ambros Teutul, Capu Codrului, Regimentul 22, rănit”[17].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Gura Homorului, făcea parte, ca locţiitor, Ion Ardelean, agricultor, Capu Codrului”[18].

1943: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[19]: Măcărescu Silvia, comuna Capul Codrului – Păltinoasa, media 8,00; Pop Viorica, comuna Capul Satului – Câmpulung, media 9,50”.

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Lumina”, comuna Capul Câmpului, judeţul Câmpulung.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[20], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Candel Paulina, de la Dumbrăviţa-Baia, la Capul Câmpului; Damian Ioan, de la Cârlibaba, la Capul Codrului; Huştiuc Eugen, de la Mănăstire Humor, la Capul Codrului”.

1947: „Tablou de membrii Corpului didactic care au 20-34 ani serviţi, cu reţineri pentru pensie, şi au cerut punerea în retragere, conform art. 132 din statut: Livescu Varvara, com. Capu Codrului, 26 ani; Levescu Isidor, com. Capu Codrului; Măcărescu Isaia, com. Capu Codrului”[21].

1949: Conform ordinul „Nr. 14.170 din 1949, următorii membri ai Corpului didactic (înăţământ elementar, ciclul II) se deleagă directori la şcolile din judeţul Câmpulung-Moldova, după cum se menţionează: Guleac Eufrosina, director la Şcoala elementară Capu Codrului”[22].

În al doilea sat Bucureşti din istoria României, a văzut lumina zilei, în 12 decembrie 1908, marele poet iconar, care şi-a vărsat sângele în războiul pentru salvarea României Mari şi, drept consecinţă, a fost condamnat la temniţă politică, la anonimizare şi la uitare de România Mică, Teofil LIANU, care se trăgea din neamul Coştiugenilor de la Hotin şi Soroca. În 5 decembrie 1918, s-a născut Alexandru BIDIREL, ultimul mare lăutar al Bucovinei, vrednic continuator al legendarilor Nicolae Picu şi Grigore Vindireu. Neamul Catargiu din Capu Codrului, a dăruit spiritualităţii româneşti doi redutabili artişti plastici, sculptorul Silviu CATARGIU, născut în 8 ianuarie 1939, şi graficianul Constantin CATARGIU, născut în 25 septembrie 1954.

[1] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[2] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

[3] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 24. Următoarele, şi Werenka, Supliment XXXV.

[4] Werenka, Supliment L şi LI.

[5] Descrierea Bucovinei, de Spleny, ediţia lui J. Polek, Czernowitz 1893. p. XII; Werenka, Supliment LVI.

[6] Thugut lui Kaunitz, 18 martie 1775; Hurmuzaki, Documenta privitoare la Istoria Românilor, Vol. VII, Bucureşti 1876. nr. LXXXVIII.

[7] Călători, X, II, pp. 827-832

[8] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[9] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[10] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 51, 1876 p. 52, 55, 1907 p. 95, 96

[11] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[12] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[13] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[14] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 43

[15] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 11, Anul II, 7 noiembrie 1912, p. 175

[16] Viaţă Nouă, IV, nr. 169 din 19 decembrie n. 1915, Supliment, p. 7

[17] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[19] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

[20] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[21] Monitorul Oficial, Nr. 127, 7 iunie 1947, p. 4583

[22] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, p. 846

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Câmpulung Rusesc sau Dolhopole

CÂMPULUNGUL RUSESC. În 13 decembrie 1433, când a fost convenit, pentru prima dată, hotarul dintre Polonia şi Moldova, negociatorul moldovean, Tăutul logofăt, din Vijniţa, Tăutul a primit de la Regele Vladislav al Poloniei satele, până atunci polone, Câmpul Lung rusesc, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii şi Voloca, deci cele de pe malul drept al Ceremuşului, noutatea tratatului fiind aceea că muta graniţa, „de pe obcină”, pe firul apei.

În 4 decembrie 1618, un oarecare „popa Diiac”, soţul Avrămiei Tăutul, răscumpără satul şi moşia „Cămpulung în munte, pe Cirimuşul Alb”, pe care logofătul Tăutul al acelei vremi îl zălogise lui Stroici, plătind 100 galbeni ungureşti. În 1623, jumătate de sat, „la munţii se să numeşte Opolocanie”, aparţine, prin moştenire, lui Mihai Tăutul, pârcălab de Hotin.

1643: Logofătul Tăutul încearcă să-şi însuşească satul, în 20 martie 1634, de la sora sa, Avrămia, şi de feciorul ei şi al popii Diiac, Lupul Popăscul, dar fără izbândă, datorită zapiselor din 1618.

1696: Câmpulundul de pe Ceremuşul Alb rămâne în proprietatea lui Lupul Popăscul până la moarte, din 4 noiembrie 1696 moşia fiind moştenită de fata lui, Antimia, căsătorită cu Lodovic Grohovschi. În 4 noiembrie 1696, după o judecată în faţa Divanului între Gheorghi Goian şi socrul său, Andrei Groholschi, „pentru a patra parte din giumătate din tot satul din Ispas, care parte au fost a Antimiei, fetii Lupului Popescului, şi ne-au arătat Gheorghi Goian şi un zapis de la soacră sa, cum au dat cu limbă de moarte parte acea din Ispas featii sale, Aniţii, jupânesei lui Gheorghie Goian, iar fiului său, lui Liudvic, au datu din giumătate de sat Câmpul-lung a treia parte, cu vecini, cu totul”, partea din Ispas era întărită lui Gheorghi Goian, iar partea din Câmpulung Rusesc, lui Ludovic Groholschi.

În 14 noiembrie 1691, Rafila, fata lui Lupu Popăscul, lasă soţului ei, Miron Cucoranul, şi nepoatei sale, Aniţa, jupâneasa lui Ghorghe Goian, „parte me de Câmpulung, care a fost giumătate de tot satul, apoi dintr-acea parte au luat Andrei  Grohovschi a tree parte, iar cele doă părţi rămân a mele”.

Doi ani mai târziu, în 24 iulie 1698, Andrei Goian, fiul Aniţei Goianeasa şi nepotul Antimiei, încearcă să-şi însuşească jumătate de sat, dar este pârât la Divan de Constantin Turcul, starostele de Cernăuţi, şi de rohmistrul Liudivic, fiul lui Andrei Groholschi. Curând, Groholschi „se haineşte”, fugind în Polonia, aşa că, în 8 iulie 1701, din porunca lui Duca Vodă, satul Câmpulung pe Ceremuşul Alb intră în stăpânirea lui Gheorghe şi al Aniţei Goian. În 11 aprilie 1709, Liudivic Groholschi, feciorul Antimiei, fata lui Lupul Popescul, zălogeşte partea sa de moşie din Câmpulung Rusesc lui Constantin Turcul, pentru 60 lei bătuţi.

În 25 aprilie 1719, Miron Dari sărdar şi Toader Goian, rudele cele mai apropiate ale lui Groholschi, sunt somaţi de Divan să răscumpere moşia de la Antimia, văduva lui Constantin Turcul, ceea ce se şi întâmplă. În 20 februarie 1722, cei doi mai primesc încă un sfert din sat şi din moşie, parte care le revine după Toader Paladi, care se căsătorise cu fata lui Tăutul logofăt. Celălalt sfert de sat, care aparţinea lui Iuon Tăutul, este dăruit, în 12 ianuarie 1724, ginerelui său, Petre Giurgiuvan, străbunul pictorului din perioada interbelică.

În 28 iunie 1724, localnicii din Câmpulung pe Ceremuşul Alb au parte de o uşurare a birurilor, din partea lui Racoviţă Vodă, odată cu uricul acordat, pentru o parte de sat, lui Grigore Potlog, pe motiv că au de suferit destule împilări din partea megieşilor, deoarece „se mărginesc şi cu Ungurii, şi cu Leşii”.

În 5 februarie 1740, stăpâni ai celei mai mari părţi a satului sunt Sandul Sturza şi Toader Palade, care solicită Divanului Domnesc o nouă hotarnică. În 1 mai 1741, Ştefan Vlad vinde lui Sandul Pelin, vornicul Câmpulungului Rusesc, cum este numit satul pentru prima dată, un laz şi un vecin, pe Ştefan Hatman, fiul lui Sămion Hatman, pentru 23 lei turceşti.

În 26 mai 1745, Petre Giurgiuvan, ginerele lui Iuon Tăutul, care primise drept zestre moşioara din Câmpulung Rusesc, cu un anulit număr de vecini, vinde a şasea parte din Câmpulungul Rusesc, „cu toate lazurile de pe ea”, lui Sandul Sturza şi lui Toader Paladi.

1746: „De o samă de vreme s-au învăţat oamenii de sănt vecini acolo (la Câmpulung Rusesc), întracele sate, deş vându lazurile de la o parte unor stăpâni la alţ oameni a altui stăpân”, iar Ioan Vodă poruncea lui Miron Gafenco, în 8 aprilie 1746, să cerceteze pricina.

În 10 august 1747, Ştefan Tăutul vinde nepotului său, Andrieş Potlog, un vecin, anume Anton Laluşca. Un alt vecin, Gligori Biuaci, este tranzacţionat între cei doi, pentru 25 lei, în 10 martie 1752.

În 20 mai 1762, egumenul Putnei arendează unor „ruşi din Putila” opt munţi din hotarul Ceremuşului, Bobeica, Cobistlitul, Iaroviţa, Lucina, Moldova, Pogoniştele, Tomnatecul şi Ţapul.

În 1775, Ocolul Câmpulungului Rusesc este menţionat, în recensământul lui von Spleny, cu Stebnici Moldovenesc (5 popi, 524 ţărani), Maranici (7 popi, 306 ţărani), Falcău (5 popi, 115 ţărani).

În 8 mai 1782, Iordachi Dari avea, moştenite de la străbunicul său, Antohi Popovici, cinci părţi din Câmpulung Rusesc, în Iabloniţa, în Coniatin, în satul Câmpulung, la Stimnic şi la Dihteniţe. Ion şi Dumitru Sturza aveau, în 14 iulie 1782, jumătate din Câmpulung Rusesc, jumătate din Vijniţa şi din Milie, precum şi părţi importante în Putila şi Răstoace.

1783: Mihalachi Giurgiuvan stăpânea, în 21 martie 1783, partea din Câmpulung Rusesc a socrului său, Iuoniţă Potlog. Sandul Mălai şi cu mătuşa lui, Aniţa Tăutuleasa, stăpâneau o parte din Câmpulung, cea a lui Pătrăşcan Tăutul, cu 14 ţărani. În 17 noiembrie 1783, Manoli Potlog şi Iuoniţă Volcinschi declarau, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, că în satul Câmpulung Rusesc „numai oamenii sau capii de familie se numără, dar pământul nu se împarte”. Partea neamului Potlog s-a împărţit, prin căsătorii, între Mihalachi Giurgiuvan, Dumitraş Potlog, Constantin Lepădat, Manole Potlog, Mariţa Tăutuleasa şi Ioniţă Volcinschi.

În 13 august 1785, a şasea parte de sat, cea a Tăutenilor, este moştenită, de la tatăl ei, Sandul Tăutul, şi de la bunicul ei, Gheorghiţă Goian, de Ileana Mălăesii, pe care o împarte celor cinci copii ai ei, Sandul, Gheorghie, Vasile, Gafiţa şi Aniţa, care o vând, tot atunci, lui Iacob Romaşcan.

1791: Manole Potlog avea să dăruiască fetei lui, Maria, jupâneasa lui Andrei Gafenco, părţile sale din Câmpulung Rusesc, cu 27 oameni, şi din Răstoace, cu 33 oameni, în 7 februarie 1791.

1793: Iordachi Dari avea să vândă lui Vasile Balş, în 8 iulie 1793, un sfert din Câmpulungul Rusesc şi a opta parte din Ispas, pentru 12.000 lei turceşti, dar şi Balş va vinde moşiile lui de sub munte, în 10 iulie 1793, pentru 16.000 florini, lui Iacob de Romaşcan.

În 24 iunie 1794, Gheorghe Giurgiuvan moşteneşte partea lui Mihalachi Giurgiuvan. În 1 mai 1798, Scarlat Sturza, general în armata rusă, vinde, odată cu alte moşii moldoveneşti şi bucovinene, şi a opta parte din Câmpulungul Rusesc fraţilor Ştefan şi Nicolai Aivas, feciorii lui Grigori von Aivas, Ştefan cedând fratelui său, Nicolai, şi partea sa de moşie.

În 1 februarie 1798, Scarlat Sturza va vinde feciorilor lui Grigori Aivas, Ştefan şi Nicolai, pentru 7.764 galbeni olandezi, jumătate din Vijniţa, a opta parte din Câmpulung Rusesc, din Putila, din Răstoace şi din Petruşeni, Ştefan Aivas cedând acele moşii fratelui său, Nicolai, în 1 mai 1799.

În 1 ianuarie 1805, Andrei Gafenco şi jupâneasa Maria (fata lui Potlog) vindeau lui Ştefan şi Nicolai Aivas, pentru 8.100 florini, a douăzeci şi patra parte din Câmpulung Rusesc şi a şasea parte din Răstoace.

În 22 august 1807, Constantin Lepădat îşi înzestra fata, Maria, jupâneasa lui Constantin Grecul, cu părţile sale din Câmpulung Rusesc şi din Răstoace.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa – Putila cu Stroroneţ (district), Chiseliţeni, Toraki și Sergi, Plosca, Dihteniţa, Dolhopole sau Câmpulung rusesc, Jabloniţa, Koniatyn, Petrasza sau Petriceni, Rostoki, Stebny cu Stepki, Uscie-Putilla cu Mariniceni”[1].

1871: „În 1871, în Dolhopole s-au născut cincizeci şi doi de băieţi, însă doar cinci dintre ei mai trăiau, în 1892, ca urmare a epidemiei de difterită, care a făcut ravagii în 1873”[2].

1877: În Dolhopole  sau Câmpulung Rusesc funcţiona, din 1877, o parohie, din care făcea parte şi cătunul Greblina, patron fiind graful Ladislaus BAWOROWSKI, paroh – Titus TYMINSKI, născut în 1858, preot din 1886, paroh din 1894, iar cantor, din 1900, George MELNEK, născut în 1856.

1884: În Câmpulung Rusesc exista, din 1884, o şcoală cu două clase[3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Dolhopole (Câmpulungul Ru­sesc), comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe dreapta Ceremuşului Alb, între Stebne, la Nord, şi Coniatin, la Sud-Vest. Populaţia: 1.063 locuitori ru­teni, de religiune gr. or. Se compune din satul de reşedinţă, cu 642 locuitori, şi din cătunele: Domencovata, Hencereva-Chicera (Hanczerewa-Kyczera), Reicale (Reikale) şi Vipcina (Wipczyna). Partea centrală a comunei este străbătută de drumul de munte Iabloniţa-Stebne. Are un oficiu poştal; o şcoală popu­lară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „St. Du­mitru”. Această comună este men­ţionată într-un hrisov, datând din 21 Octombrie 1606, pe tim­pul domniei lui Simeon Mo­vilă, unde se spune că apar­ţinea mănăstirii Suceviţa. La 1776, era însă în stăpânirea a 8 boieri şi a mănăstirii Putna. După un an de la ocuparea Bucovinei, era stăpânită nu­mai de: Ioniţă Sturza, Ioniţă Cantacuzino şi Iordache Darie. Numele rutenesc Dolhopole, de la cuvintele ruseşti, dol­go = lung şi pole = câmp, este identic cu românescul Câmpulung. Comuna însă purta chiar numele de Câmpulungul Rusesc, punctul central al ocolului cu acelaşi nume. Acest ocol avea, încă din timpul cuceririi teritoriului de către Ştefan cel Mare, 1498, drepturi speciale, care se deo­sebeau de privilegiile ocolului numit Câmpulungul Moldove­nesc, prin faptul că locuitorii ce purtau numele de brănişteni (ţărani liberi), plăteau dări mai mici şi ţineau, îm­preună cu vornicul lor, de ţinutul vechi al Cernăuţului. Lângă pârâul Pârcălab, în partea de sus a comunei, se găseşte o peşteră, numită după prinţul Rudolf al Aus­triei. Populaţia, formată din huţani, se ocupă cu prăsila de vite, cu exploatarea pădurilor şi cu plutăritul. Comuna posedă 120 hectare pământ arabil, 673 hectare fânaţturi, 14 hectare grădini, 241 hectare izlaz, 214 hectare pădure. Se găsesc 81 cai, 540 vite cornute, 1.186 oi, 281 porci şi 76 stupi. Dolhopole, târlă, pendinte de moşia cu administraţie particulară Putila, districul Vijniţa. Are 2 case şi 18 locuitori”[4].

1914: „Agenţia austro-ungară de presă comunică unele atrocități rusești împotriva evreilor: După cum au constatat anchetele oficiale, rușii, după ocuparea Dolhopole, au împușcat un locuitor și l-au răstignit, apoi, pe doi brazi, care crescuseră împreună. Au pus pază în fața acestui bărbat martir, timp de trei zile, cât a durat până a murit. Soţia lui zăcea bolnavă în pat, în timp ce soţul ei era măcelărit. La Dichtinez, rușii au ars 42 de case, inclusiv toate casele evreilor, școala publică și primăria. Ocupanții caselor au fost alungați aproape goi”[5].

1916: „Petrograd, 20 august 1916, ora 14 – comunicat rusesc: Pe râurile Bialy-Ceremuş, în regiunea Dolhopol, trupele noastre împing adversarul în direcţia Ferescul”[6].

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] Kaindl, Raimund Friedrich, Die Huzulen, Wien 1894, p. 8

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 113

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 86

[5] Müller-Meiningen, Ernst, „Who are the Huns?”, Berlin 1815, p. 171

[6] La Guerre mondiale, No. 610, 22 aoȗt 1916, p. 4879