Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Câmpulung Moldovenesc

Fotografii din colecţia lui Gabriel Ojog

CÂMPULUNG MOLDOVENESC. O dată care trebuie considerată drept cea a atestării  tuturor celor „15 sate, toate cu obiceiurile şi judecăţile lor proprii” ale „republicii Câmpulungului”[1], este cea a stabilirii hotarului între Vama Moldoviţei şi Câmpulung Moldovenesc, respectiv 14 aprilie 1411, deşi obştea aceasta răzeşească, locuind în multe vetre de sat, este cu mult anterioară Descălecatului. Locuitorii „nu ţin de boierime, dar nu sunt supuşi nici unui boier şi fac la un loc un fel de republică… Uneori, primesc şi doi vornici trimişi de la domnie; însă, de multe ori, îi gonesc afară din ţinut, la câmpie, când aceştia întărâtă cugetele locuitorilor şi se bizuie pe întăriturile ce le-a dat lor firea. Nu se pricep la meşteşugul lucrării pământului cu sapa, fiindcă în munţii lor nu au defel ţarini; toată munca lor este păstoritul oilor. Plătesc o dajdie pe an, însă nu atât cât le cere domnia, ci numai cât făgăduiesc ei domnilor; iar această învoială o înnoiesc, prin trimişii lor, de câte ori se aşează domn nou peste Moldova. Dacă vreun domn vrea să se poarte mai aspru cu ei şi să le pună biruri noi, ei nu stau mult la tocmeală, ci cu toţii nu mai vroiesc să le plătească şi fug în părţile cele mai nestrăbătute ale munţilor. De aceea, nici domnii nu au cerut de la ei mai mult decât au făgăduit ei să dea. Uneori, aţâţaţi de câteva capete tulburi, s-au răzvrătit împotriva domnului şi au trecut sub aripa leşilor”[2]. Dat fiind statutul satului-sate Câmpulung Moldovenesc de oază preistorică, menţinută ca atare şi foarte puţin contaminată până pe la anul 1800 d. H., deci de regiune în care Legea (credinţe, morală, drept pelasg-valah, tipuri de aşezări, construcţie de case, ocupaţii, meşteşuguri, port şi datină) rămâne aceiaşi, în coordonatele ei fundamentale, vreme de peste patru milenii şi jumătate, timp în care istoricizarea este, de cele mai multe ori, asimilată de câmpul stilistic originar, cred că nu de reperele cronografice trebuie să ţinem cont în această naraţiune, ci de faptele stilistice care individualizează Câmpulungul Moldovenesc în întreg spaţiul românesc şi drept factor de iradiere contaminantă a unei anumite spiritualităţi înspre megieşiile din jur. Înconjurată strâns de hotarele mănăstireşti şi aflată în dese conflicte cu lacomii râvnitori de averi pământeşti, oaza aceasta de preistorie, pe care Dimitrie Cantemir o numise „republica Câmpulungului”, cuprindea un teritoriu muntos întins şi important, delimitat, la nord, de moşiile mănăstirii Putna, la est, de moşiile mănăstirilor Homor, Moldoviţa şi Voroneţ, la vest, de hotarul Transilvaniei, iar la sud, de hotarul cu Moldova, pe care deja l-am consemnat. Obştea câmpulungeană, organizată după modelul vechimii, cu instanţă judecătorească proprie (sfatul celor 12 bătrâni), care se pronunţau conform dreptului valah, păstra cu sfinţenie „legea” (cea despre care Aristotel spunea că, în vechime, „se cânta, ca să nu se uite”), portul şi obiceiul arendării de suprafeţe arabile în ţinutul Sucevei: „Pentru a obţine fructul necesar pentru pâne, mai multe comune din acest teritoriu iau, din vremi nemaipomenite, în arândă pământurile foarte productive din ţinutul Sucevei, departe de 8 până la 10 mile, scria, la 1872, Mikulicz. Muntenii vin la acest lucru la şes, formând caravane întregi… / Mai în toate comunele este încă în vigoare vechiul obicei că, toamna, îndată după culesul cucuruzului, câmpurile sunt deschise ca păşune pentru toate soiurile de vite”[3]. Liber şi, drept consecinţă, prosper, „Câmpulungul cuprinde multe case, încheiate cu măiestrie din lemn de brad, şi are mulţi negustori ruteni ce aduc aici tot felul de mărfuri din Polonia şi Transilvania” (august 1709)[4], deşi „nu se deosebeşte cu nimic de vreun sat” (august 1709)[5], dar nu se deosebea doar de un sat câmpulungean din vremea aceea, meşteşugul acesta, al întemeierii de case durabile „din lemn verde”, cu umbra unui om zidită în colţ de temelie, având tradiţie în munţii străjereşti, inclusiv prin încredinţarea numelui lui Ursu Mănăilă, pe la anul 1600, unui munte de pe valea Moldovei, pe care Mănăilă îşi durase o casă.

În munţii câmpulungenilor, adică de la Stulpicani, la Vama, iar de acolo la Măgura, din coasta satului Breaza, întreaga vale a Bistriţei şi până în hotarul cu Ardealul, vornicul celor 15 sate înfrăţite şi 12 „oameni buni, bătrâni şi înţelepţi” judecau pricinile dintre aprigii răzeşi, după principiile dreptului valah, inclusiv acel „jure vicinitas”, care avea să determine obiceiul zecilor de perechi de naşi la botez sau la cununie, întâlnit doar în satele câmpulungene. Conform principiului numit, un membru al obştii nu putea vinde nimic din bunurile sale imobiliare decât „neamului celui mai apropiat”, iar dacă fratele, vărul sau unchiul erau zgârciţi la pungă, vânzătorul, aflat la nevoie, era obligat să-şi vândă o moşioară sau o casă pe mai nimic. Cum naşii sunt recunoscuţi drept părinţi spirituali ai pruncului botezat sau ai mirilor cununaţi, câmpulungenii au început să angajeze zeci de perechi de naşi (până la 50 de perechi), înrudindu-se, astfel, cu toţi obştenii şi putând să vândă, la nevoie, un bun imobiliar printr-o adevărată licitaţie publică, în care să se obţină preţul cel mai bun. Dar cel mai interesant principiu al dreptului valah este cel al „răscumpărării capului”, după omor, prin plata unei sume de bani. Un prim exemplu de aplicare a dreptului privat de răzbunare sau compensare, pe seama arbitrajului, specific şi celţilor, dar şi Legilor încredinţate lui Zalmoxe de Hestia, s-a petrecut la Curtea domnească din Suceava, în 14 octombrie 1473, când Ilca, fata lui Petru Ponici, moştenind vinovăţia tatălui său, „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care l-a ucis Petru Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea stolnic, moartea lui Andriţă” şi, astfel, „prin tocmeală bună şi înţelegere şi pace veşnică”, omorul a fost dat definitiv uitării, Petrea stolnic beneficiind de compensarea bănească, plătită de fata ucigaşului.

Acelaşi tip de compensare, prin arbitraj, se săvârşeşte şi în satele câmpulungene, cel mai sugestiv caz fiind cel judecat în 7 august 1696 şi în 10 mai 1724. În 1695, pentru un „loc după Straje, în faţa Măgurii di cătră satul Pojorâta, care acel loc au fostu a Petrii Tolovanului celui bătrân, care întro vremi au fost giurat Toloveanul cel bătrân cu brazda în cap pentru dânsul” şi „având Tolovanul cel bătrân doi nepoţi, veri primari, şi vrând ei să-ş împărţască acel loc şi neputându-să ei învoi, s-au prelejit di au ucis şi au omorât pe Simion Boza vărul său, tocma pe acel loc, iar cealaltu au pribegit în ţara ungurească”. Deci, pentru un fânaţ din Pojorâta, pe care îl moşteneau de la bunicul lor, răposatul Petrea Toloveanu (care jurase „cu brazda în cap”), doi veri se iau la harţă, iar unul dintre ei este ucis. Celălalt fuge în Ardeal. Omorul trebuia răzbunat sau compensat şi, cum nu mai exista vreun Tolovan, care să răspundă pentru crimă, vinovăţia este atribuită obştii săteşti din Pojorâta, din simplul motiv că pe teritoriul satului ei se săvârşise acel omor cu autor cunoscut. Atunci, în 7 august 1696, pentru că „pentru ace moarte au plătit satul judeţului”, Toader Filimon întoarce banii obştii şi obţine hotarnică, proprietatea astfel obţinută putând fi contestată de vreun Tolovan, dar acesta „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă „hultamo” judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”. Cu două milenii şi jumătate înainte de această tragică întâmplare, Homer avea să descrie… procesul de la Câmpulung (judecat în baza Legilor Pelasgine, din care, ulterior, se va inspira şi Licurg), în felul următor:

„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

plata, o spune-n vileag; celălalt, că nimic nu primise;

de-asta ei vor amândoi ca judeţul s-aleagă ce crede.

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

crainicii însă-i opresc şi fac linişte. Judecătorii

şed la judeţul lor sfânt, pe trepte de netedă piatră;

ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

judelui, care, rostind judecata, mai drept o să fie”[6].

Ţinutul străjeresc al Câmpulungului, numit de Dimitrie Cantemir „republică” (o republică fusese proclamată de câmpulungeni, pe vremea lui Ieremia Movilă), reprezintă, aidoma altor zone asemănătoare din Balcani şi din Carpaţi, o insulă de civilizaţie străveche, în care se conservă, peste milenii, dreptul obştesc al populaţiilor boreale, modul de viaţă ancestral, incluzând în acest mod de viaţă casa din lemn verde, vestimentaţia, ocupaţiile, sărbătorile şi miturile precreştine. Un nume des întâlnit în documentele câmpulungene, dar şi în legendele despre prima invazie a tătarilor, Floci sau Flocea (chiar şi Dodul se revendica din Flocea), face trimitere directă la flacii lui Flacea sau Flaccus, moş-strămoşul care, la nivelul memoriei subconştiente, este, de fapt, Pelasg. Obştea liberă a muntenilor câmpulungeni este aceea care a păstrat aproape intact patrimoniul preistoriei, oamenii „trăind Calea, / Puternici mergând la Rarău”, pentru că Rarăul însemna şi înseamnă „un strigăt de şoim”, care „să fie sprijin Daciei unite” („Jurământul tinerilor Blaki”[7]), Dacia unită fiind, în fond, ora astrală a gloatelor care încă mai suntem, dar prin care am păşit, din păcate, cu mult prea multă indiferenţă, rătăcind Calea pentru totdeauna.

După ocuparea Bucovinei, o legislaţie modernă, europeană, ia locul vechilor legi valahe, iar modelul ancestral de viaţă suferă modificări, prin racordarea străvechii provincii româneşti la un proces dinamic de modernizare. „Bucovina a fost ocupată de Austria cătră sfârşitul anului 1774. Capitala ţerii, Cernăuţii, se afla, la 31 August, în mâna maiorului Mieg” (Bogdan-Duică), iar „moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, pustiitor prin ţară” (Ion Grămadă, Jurământul ţării la 1777, pg. 1). Câmpulungenii, lăsaţi fără privilegiile de odinioară, dar împroprietăriţi prin reforma din 1785 şi deja prosperi, graţie ocupaţiei lor multiseculare, încep să arendeze sau să cumpere terenuri şi case prin ţinutul Sucevei, cu intenţia de a produce singuri cerealele necesare şi de a avea proprietăţi în care să-şi ducă oile la iernat. Se întâmplă adesea ca unul dintre membrii familiei să se stabilească fie în Suceava, fie într-unul din satele din jurul târgului, pentru a se ocupa de noua proprietate funciară, deşi, în fiecare primăvară, vin şi ceilalţi membri ai familiilor, cu care şi unelte, să ajute la întemeierea culturilor agricole. „Sătenii de la munte, din părţile Câmpulungului, obicinuiau, înainte vreme, să închirieze pământuri de la moşierii de pe lângă Suceava, numite de ei Selişte. Primăvara, muntenii încărcau pe care mari, trase de boi chilavi, unelte agricole, nutreţ pentru vite şi hrană pentru ei; coborau, apoi, la ţară, în Selişte, să-şi are şi să-şi semene ogoarele. Toamna, aceleaşi convoaie de care şi oameni transportau recolta acasă. Vara, însă, la prăşit, la plivit şi la supravegheat porumbul semănat în Selişte, cârduri de feciori şi fete, cu sapele în spinare, neocolind băhnurile, pantele povârnite şi orice obstacol, treceau pe Cărarea Muntenilor, care venea dinspre Capucodrului, ducea peste Izvoarele Bârcaciului, înzestrate cu un pod, numit Văduţ, apoi peste podul lui Hasniş, clădit peste pârâul Runcului, şi ajungeau până la Poarta Corlăţii. Cărarea era cu mult mai scurtă decât întortocheata şosea care mergea spre Suceava”,  mărturisea cărturarul şi folcloristul Procopie Jitariu, fost prefect de Câmpulung, în vremurile Bucovinei istorice, pe când alcătuia monografia satului său natal, Berchişeştii” (pg. 97). Iar Iraclie Porumbescu, rememorând poznaşa poveste de dragoste, trăită în a doua parte a anului 1841 („Numai însurat nu fusesem”), povesteşte despre averile pe care avea să le moştenească de la vornicul Brezei, Mihalachi Macovei, după ce s-ar fi însurat cu Măriuţa: „Căpătaiu aşadar cuvântul şi de la copilă şi de la părinţii ei şi, a doua zi, un uric de la Mihalachi că eu am să fiu clironomul averii sale, constătătoare din mai trei sute de fălci de munţi şi fânaţe, sute de oi, zeci de vaci şi boi, erghelia de cai şi, pe râul Moldovei, o moară cu trei pietre”, ba chiar şi moşia „Roşia, seliştea lui Mihalachi de lângă Bosancea, aproape de Suceava”.

Iraclie Porumbescu avea să şi descrie portul fetei de la munte, la anul 1841, cu har de povestitor şi cu nostalgia celui care a ratat o dragoste mare: „Pe uşă intră o copilă, vai, ce copilă! frumoasă ca o zână. Păr mănos, blond, împletit în două cosiţe şi date, peste umere, înainte, pe pept, de pe care sclipea o salbă de mai multe şiraguri şi fel de monete, albe şi galbine, mari şi mici. O cămeşă cu altiţe, de pe care fluturii sclipicioşi îţi luau ochii, nu alta! Catrinţă în colori oacheşe şi cu dungi de chir (petea) şi brâneţe de asemenea fel, ba şi mai sclipicioase decât chirul cu care erau întreţesute”. Fenomenul seliştei munteneşti la deal şi câmpie a contribuit decisiv la conservarea unui folclor bucovinean unitar, inclusiv în configuraţia costumului şi a elementelor simbolice de pe cusături. Diferenţele aveau să apară doar în piesele de vestimentaţie care nu se produceau în gospodăria individuală, ci în atelierele unor meşteri sumănari, cojocari, cizmari sau pălărieri, care aveau să impună, regional, stiluri distincte ale produselor lor, cel mai exemplificativ caz fiind cel al bundiţelor lucrate de un evreu cojocar din Colacu, de lângă Fundu Moldovei, venit din Cernăuţi şi care a făcut primele bundiţe cu blană de dihor, devenite, peste timp, un adevărat simbol al portului popular câmpulungean. Pelerinajele bianuale ale câmpulungenilor, pe Drumul Muntenilor, înspre seliştile lor din ţinutul Sucevei, însemnau şi adevărate parade ale portului muntenesc, dar şi revărsări de cântec străvechi asupra plaiurilor întâlnite în cale. Şi mai erau şi zilele de sărbătoare, petrecute la selişti, cu cântec şi joc, dar şi cu tradiţii de alţii uitate, la care ţăranii locului cătau cu jind şi cu luare aminte, reluând, peste iarnă („Pe plugar doar frigul iernii îl dedă odihnei… / Iarna-i vreme de petreceri şi-orice grijă risipeşte”, spunea Vergilius), fragmentele pe care şi le mai aminteau din cântecele auzite, în primăvară şi în toamnă, dinspre seliştile muntenilor.

Modul de viaţă preistoric („matricea stilistică”, despre care vorbeşte Blaga) sau „aderenţa la mit”, semnalată de Eliade, cea care „spune mai multe despre sufletul unui popor decât un şir întreg de întâmplări istorice”, determină, în munţii câmpulungenilor, o anume desime a mărturiilor nesemnificative[8] despre ciclicitate, în care doar numele personajelor se mai schimbă, nu şi întâmplările:

În 1611, Ursul Mănăilă zălogeşte Pecişte lui Gheorghe Floce, pentru 3 lei turceşti, o oaie, doi cârlani şi doi miei, cu mărturia lui Simeon Andrei, Simion Mănăilă, Vasile Hurghiş, Gheorghe Flocii, Gheorghe Stroescu, Ştefan Leuştean, Ilie zet Hilimon, Miron Roşu sin Nechifor, Istrati sin Floci.

În 17 noiembrie 1652, Ionaşcu şi Maria Jauca vând lui Mihăilă Dodul un laz cu runcuri  în Valea Seacă, pentru 90 lei turceşti, în prezenţa martorilor popa Macsim, popa Simion, Arsenie vornicelul, Mazere vătăman, Precop, Chirilă, Nistor şi Ionuţ Popeanţe, Ionaşco Candrea, Ioniţă Cocălţea, Andronic a Irimie, Gheorghe Călinaş, Vasile a Popei, Toader Andreian, Vasilie Sturza, Ştefan Ticşea, Mihăilă diac şi Vasile Jauca.

În 6 decembrie 1669, Ionaşco, Simeon şi Nistor, feciorii lui Gheorghie Cojboiu, dau mărturie că tatăl lor a lăsat cu limbă de moarte o casă cumnatului lor, Petre. Martori: Ionaşco Petrică, Ştefan Hurghiş, Andronic Coca, Constantin Cărbune, Dumitraşco Bompa, Gheorghie Petrică, Gavril Durduşanul, Vasile Nădeajde.

În 29 decembrie 1671, în vremea răscoalei lui Hâncu şi Durac împotriva lui Duca Vodă, vornicul Nacu de Câmpulung scrie bistriţenilor despre sosirea, în Câmpulung, a bistriţenilor Petria şi Gheorghe Burdujea, cărora „le-au luat seama” şi care „să vor însura în Cămpulung”.

În 10 mai 1684, Mihail şi Sofronia Dodul împart moşia lor, Pietrele Roşii de pe Rarău, lângă Scăldătoare, cu feciorul lor, Miron Dodul, în prezenţa martorilor Ion Simionescul, Ionaşco Andronicesc, Toader Sturza, Ion Măndrilă, Gheorghe Floce, Gheorghe Vasilaşcu şi Mer Jid, evreul în casa căruia s-a scris diata şi s-au băut, aldămaş, 10 vedre de vin, anul 1684 fiind primul al menţionării unor evrei câmpulungeni.

În 22 martie 1686, feciorii lui Petre Hurghiş, Ion şi Gheorghe, plătesc datoria unchiului lor, Toderaşco Hurghiş, stolnic, iar moşia pe care o scot de sub zălog o vând lui Toader Hurghiş, în prezenţa martorilor Vasilie Hurghiş, Ionaşco Pizdialia, Ion Hrubă, Gheorghe Tărâţă, Ionaşco Ţimpău, Iliaş Ţimpău, Chirilă Erhan, Istratie Lateş, Nuţul şi Miron Dodul, Vasile Coca, Gheorghe Floce şi Ion Faraon.

În 1774, Ion Dodul şi Ion a lui Istrate Floce, care stăpâneau împreună un loc în munte, prin rotaţie, câte un an fiecare, aflându-se cu marfă la Botoşani, hotărăsc să rămână locul lui Ion Floce, care-i plăteşte lui Ion Dodul în produse: „mi-au mai dat 5 oi cu mei şi 4 vătui (iezi de un an) şi am tocmit oile dreptu 6 lei 90 potronici, şi vătuii, dreptu 5 lei”; „mi-au mai dat  20 coţi sucman albi… şi am tocmit sucmanii dreptu 3 lei”; „mi-au mai dat 6 berbinţă cu brânză şi 2 berbinţă lapte… şi am tocmit brânza dreptu 12 lei şi laptele 1 leu”.

În 1766, Iftimia lui Chirilă Piticar rânduieşte cu limbă de moarte ce are să se facă cu averea care va rămâne după ea şi arată cheltuielile pe care le-a făcut cu „comândul” (înmormântarea) bărbatului ei: 81 bani i-a dat camătă pentru 4 lei împrumutaţi de la diacul Mircăş, iar 90 bani i-a dat lui Ion Turturea, „cănd m-au dus la Suceavă pintru moşie ce esti casa”.

În 2 octombrie 1768, când i se mărită fata, Catrina, cu Ioniţă Zugravului, „om strein” (din Ciocăneşti), Toader Şuiul o înzestrează, în prezenţa martorilor Ioniţă Merchiş (viitor primar în Fundu Moldovei), Neculai Şandru, Ştefan Cojocar, Lupul Forminte, Toader Sabie, Ion Tudurian şi Toader Croitor.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[9], din 1772-1773, înregistrează în vatra târgului Câmpulung Moldovenesc, „396 – toată suma caselor”, însemnând 6 popi, 4 dascăli la 4 biserici, 6 panţiri, 3 scutelnici vorniceşti, 4 argaţi la 4 popi, 12 femei sărace şi 359 birnici, „anume birnicii”: Ion PĂESCU, Nichifor HORGA, Georgii GRĂMADĂ, Georgii SABIE, Gavril GRĂMADĂ, Nistor SABIE, Iacob BUDĂI, Chirilă MÂNDRILĂ, Ion, birău (BIRĂU), Simion CRĂCIUNESCU, Petria BĂLTAGA, Vasile LUCAN, Nicolai CIOTÂRCĂ, Simion SABIE, Crăciun GÂNSCĂ, Toadir BĂLAN, Grigori PITECAR, Andrei NISEOI, Ştefan NISEOI, Vasile HURGHIŞ, Petria sin RUCSANDEI, Georgiţă ZMUNCILĂ, Georgiţă sin Georgiţă ZMUNCILĂ, Grigorii sin lui (Georgiţă Zmuncilă), Georgii HURGHIŞ, Lupul STURZA, Ion TUDURAN, Gavril LIŢUL, Chirilă STENŢA, Toader SABII, vornicel, Crăciun PITICAR, Toadir VASILAŞCO, Chirilă VASILAŞCO, Toadir sin Nistor SABII, Petria sin Nistor SABII, Simion, lacatuş (LĂCĂTÎŞ), Ion GHIDION, Vasile SABII, Gavril sin Ion SABII, Ştefan GRĂMADĂ, Petria sin Ion GRĂMADĂ, Mihai PERŢUL, Ion PERŢUL, Lupul, rus (RUSU), Deminte BEZERĂU, Crăciun BEZERĂU, Grigori HASNEŞU, Vasile sin GHEORGHII, Grigori MOSCUL, Dumitru SABII, Vasile GERONDI, Ion PITICAR, bătrân, Petria zet Ioanei MERICEI, Vasile sin Nechita BUDĂI, Ion SAMOILĂ, Toadir ŢIMPĂU, Ion sin Grigori MÂNDRILĂ, Gavril CORLĂŢAN, GaVRIL SIN Nicolai PITICAR, Nicolai PITICAR, Ion sin Nicolai PITICAR, Simion sin Chirilă MAZIRE, Vasile CRĂCIUNESCU, Ion CRĂCIUNESCU, Nichita PITICAR, Simion zet CIUPERCĂ, Vasile sin Dumitru, cojocar, Toadir VASILAŞCO cel bătrân, Petria sin Chirilă PITICAR, Vasile NEGURĂ, Ion BĂRDAN, Ion sin Toadir PITICAR, Macovei GÂNSCĂ, Petria RUSOAEI, Vasile URĂTAR, Chirilă CRĂCIUNESCU, Ştefan STURZA, Iacob ERHAN, Gavril URSACHI, Ion MÂNDRILĂ, Toadir, olar (OLARU), Vasile RUSAN, Nistor ERHAN, vornicel, Grigori ERHAN, Vasile ALBII cu mă-sa Iliana, Vasile ULIAN, Ion LOGHIN, Petria GRĂMADĂ, Toadir SABII, Toadir TILO, Ion BUZAN, Lupul COCA, Grigori DODUL, Ion, blănar (BLANARU), Toadir DOROFTEI, Sandul CHIRUŢĂ, Ion TIŢĂ, Ştefan, cojocar (COJOCARU), Costandin, cojocar, Ion ŞALĂU, Georgii BALAHORA, Lupul CORLĂŢAN, Ion, grosar (GROSARU), Dumitru, grec (GRECU), Ion CORLĂŢAN, Mihai LIŢUL, Constandin LEHACI, Grigori ŞANDRU, Toadir ACSINTE, Andrei MÂNDRILĂ, Ilieş MÂNDRILĂ, Toadir CORLĂŢAN, Ion sin Petrii, diac (DEAC), Vasile GÂNSCĂ, Chirilă MIRĂUŢOI, Ştefan BĂLAN, Grigori GÂNSCĂ, Ion LEHACI, Nichita ANDRONICIOI, Vasile LEHACI, Pintilii MIDRIHAN, Gavril URSACHI, Vasile MIDRIHAN, Toadir PAIUL, Gavril brat lui (fratele lui Toadir Paiul), Nistor RĂLE, Grigori URSACHE, Pintelei LINŢUL, Ion sin Toadir URSACHI, Toadir sin Iacob a TOFANII, Petrea LEHACI, Vasile, olar, Ion TIMUL, Ion PEI, Toadir MOSCUL, Gavril sin Vasile CIMBRU, Toadir COZMA, FÂŢUL, Vasile DONISAN, Ion sin MIRCĂŞOAEI, Ştefan NEMŢAN, Toadir DONISAN, Nichita sin NĂSTĂSOEI, Simion GURĂU, Vasile NEMŢAN, Ion DONISANUL, Iacob MERILĂ, Ştefan, ungurian (UNGUREAN), Ion sin Nichitei DONISAN, Samson BOMPA, Lupul PEI, bătrân, Ion BRANDABUR, Ion CATANĂ, Ion BOMBA, Nichita PIRCUL, Ion DONISAN, Vasile PEI, Toadir TODIRIAN, Lupul FORMINTI, Georgii sin Vasile ERHAN, Grigori, morar (MORAR), Ion BĂRDAN, Pintelii BĂRDAN, Ion PARPALE, Petria EŢCU, Grigori STURZA, Vasile GRĂMADĂ, Toadir PARPALE, Mihai PRUNDIAN, Grigori PRUNDIAN, Dumitru HOPINCU, Chirilă GÂNSCĂ, Ion sin Vasile ERHAN, Dumitru BIZĂRĂU, Iftimi HORGA, Vasile MÂNDRILĂ, Vasile sin Simion PRUNDIAN, Toader MIRCĂŞ, Măriuţa DROBOAIA cu Hiloti holtei, Vasile sin PRUNDIANCEI, Simion BUDĂI, vornicel, Gavril MÂNDRILĂ, Toader sin Ilieş MÂNDRILĂ, Nistor PARPALE, Lupul zet rusului (RUSU), Georgii zet ROBULUI, Vasile sin IONILĂ, Gavril CIOCAN, Grigori TĂRÂŢĂ, Georgii FRUNTEŞ, Costandin DURCA, Simion sin PRUNDINCEI, Nichita COZMA, Toadir, morar la Grămadă, Floria, morar la Lupu, rus, Ion URSACHE, Irimia URSACHE, Toadir LUCAN, Petruş MIRCĂŞ, Ion MIRCĂŞ, vornicel, Ştefan MIRCĂŞ, Ianachi, butnar (BUTNARU), Toadir STURZA, Georgii ŞANDRU, Gavril, morar la Vasile Şandru, Grigori sin Moisa BÂRCIOG, Dumitraşcu SIMIONESCU, Vasile SANSON, Ion sin popei BUDĂI, Dima, ciobotar, Irina ERHĂNIASA cu holtei, Ion, zugrav (ZUGRAVU), Petria MÂNDRILĂ, Gavril ŞANDRU cu mamă, Georgii STURZA, Ştefan sin diaconiţii (DIACONIŢA), Simion IVAN, grosar, Grigori sin popa ION, Vasile ŞALGĂU, Toadir BĂRDAN, Vasile CIMBRU, Grigori brat lui (frate lui Vasile Cimbru), Grigori COCORAN, Gavril CIMBRU, Ion HOLUŢĂ, Petria sin a preutesii (APREUTESI), Vasile brat lui (frate lui Petrea APREUTESI), Damaschin brat lor (APREUTESI), Toadir PERŢUL, Chirilă URSACHI, Vasile sin CIOCĂNIŢII, Ştefan sin Nicolai CIOCAN, Ştefan sin Pricopi CIOCAN, Gavril BURDUHOS, Lupul sin PEIOAEI, Ion sin Nicolai BURDUHOS, Nicolai, lacatuş (LACATÎŞ), Ion, lacatuş, Ion sin Dumitru BURDUHOS, Ion MIDRIHAN, Dumitru, brat lui (MIDRIHAN), Chirilă, brat lor, Toadir PLATON, Ştefan MERILĂ, Nistor MERILĂ, Vasile FUIOR, Toader PLATON, bătrân, Chirilă sin Nichitei DONISAN, Ion sin Chirilă, bejenar (BEJENAR), Ion ARINUL, Vasile sin Dumitru BURDUHOS, Dumitru sin Ilieş MÂNDRILĂ, Simion sin Grigori ŞANDRU, Toadir a PALAGHIEI, Ion sin lui, Petria, olar, Simion CIUPERCĂ, Miron BRATU cu mamă, Ion sin Petrii GRĂMADĂ, Pintelei sin Petria GRĂMADĂ, Toadir sin Petrii LEŞAN cu mamă, Toader, olar (OLARU), holtei cu casă, Chirilă CRĂCIUNESCU, Georgii PITECAR, Vasile brat Georgii PITECAR, Gavril mă-sa Mărica, Gavril sin Dumitru COJOC, Solomon brat lui (COJOC), Toader sin Chirilă VASILAŞCO, Vasile brat lui (VASILAŞCO), Vasile nepot GAVRILIANULUI (GAVRILEAN), Măriuţa PERIOAIA cu holtei, Ion cu mă-sa Rucsanda, Cârstina STURZOAIA cu holtei, Gavril MÂNDRILĂ, Georgii sin Ion ERHAN, Ştefan brat lui (ERHAN), Gavril PERJUL, Grigore URSACHI, Ion brat lui (URSACHI), Toader sin CHIRUŢEI, Vasile sin IACOB cu mă-sa Tudosia, Petria CIOCAN, Ion CIOCAN, Dumitru TĂUTU, Ion zet sacrieriolui (SĂCRIERU), Georgie DOROFTEI, Ion, ungurian, mesărciu, Precopi BURDUHOS, Toader, rus, Grigori zet BEJENAR, Georgii cumnat lui (BEJENAR), Dumşe COCÂRŢĂ, Ion, ungurian zet PRUNDIAN, Chiriiacu RĂESCU, Măriuţa DOROFTIASA cu holtei, Chiril POTLOG ot Sadova, Grigori HUŢESCU, Toader OJICĂ, Ion LUPESCU, Nistor sin lui POSTOLACHI, toţi cu casă în Câmpulung, dar şi cu gospodării în Pojorâta, pe Grigore CIOCAN, Ion POSTOLACHI, ambii din Pecişte, pe Ion GRIGORIAN, Vasile MÂNDRILĂ, Chirilă GRĂMADĂ, Simion, rus (RUSU), Ion sin Irinei din Fundu Moldovei, Ion CIOCAN, Ion ŢIGANIA, Duminte CIOCAN, Maria ŢIGANOAIA cu holtei, Ştefan CIOCAN, Ion MOROŞAN, Alecsa, rus (RUSU), Mihai, rus, toţi din Ciocăneşti, Nicolai ULIAN Izvorul Alb, Manolache FLOCEA ot Valea Casei, Gavril TĂUTU, Simion cu fratele lui holtei, Gavril MAZIRE, Vasile sin Ion MAZIRE, Andrei MAZIRE, Vasile sin Toader MAZIRE, Ion sin Dumitru MAZIRE, toţi din Slătioara, Georgiţă sin popa Chirilă ot Ostra, Petria, morar ot Şipot, Chirilă COJOC ot Ştilbicani, Ivan, ungurian ot Gura Plutoniţei, Georgii BĂLAN, Ion sin lui (BĂLAN), Iacob LEHACI, Petria ŞANDRU, Toadir BĂLAN, Lupul BĂLAN, Gavril sin popa MIRCHEŞ, toţi din „Doroftei”, adică din Doroteea, Vasile VENIN ot Bucşoaia, Ştefan BURDUHOS din Frumosu, Petria GAVRILIAN, Vasile sin lui (GAVRILIAN), amândoi din Gura Homorului, Ion sin Toadir, olar, Irimia, ungurian, amândoi jitari în Borghineşti, Ivan, rus, jitar la Mihăeşti, Petria CRĂCIUNESCU, Toadir CRĂCIUNESCU şi Chirilă zet CRĂCIUNESCU, jitari la Săscior, Ion GÂNSCĂ, Ştefan brat lui (GÂNSCĂ) şi Nistor ROMAGA, jitari la Suliţaşi, Simion zet TIMOAEI, LAZOR, jidov, LEIBA, jidov, staroste, ISAK, jidov a LEIBUŞOAEI, ISAK sin SAMOILĂ jidov, ISAK sin IANKULUI jidov, AVRAM, jidov la Straja, BOROF fratele lui, tot la Straja, JOLMAN PRPICA, tot din Straja, MOISA or Sniatin jidov şi AVRAM, velnicer, deci fabricant de alcool.

Rufeturile: popa Petrea HASNĂŞ, popa Ştefan MÂNDRILĂ, popa Ion BUDĂI, popa Petrea BUDĂI, diaconul Nicolai ULIAN, Ştefan sin Georgiţă, dascăl la Biserica Domnească, Vasile sin popei ŞANDRU, dascăl la Biserica „Naşterea lui Hristos”, Ion LACATĂŞ, dascăl la Biserica Sfântului Nicolai, Ion sin popa BUDĂI, dascăl la Biserica Adormirea Precistei”, Ilieş GÂNSCĂ, panţir, Simion, pâslar, panţir, Grigori BOGUŞ, panţir, Costandin ANDRONICIAN, panţir, Vasile sin ULIENIŢII, panţir, Ion ŞALĂU, lemnar la vornicei, Ion ROATĂ, grosar, tij, Ion TRIŞCAR, pescar vornicesc, Grigori sin BĂLĂNESII, posluşnic la săhăstrioară, Vasile PĂTRĂROI, tij, Ion BOMBA, scultelnic la popa Ion BUDĂI, Crăciun STURZA, scutelnic la popa  Petrea HASNĂŞ, Ion CIMBRU, scutelnic la popa Petrea BUDĂI, Vasile RĂUSANUL, scutelnic la popa Grigori GRĂMADĂ, Vasile sin Ion STRĂJĂR, scutelnic la Straja Moldovinească, Ioana, ursuleasa, săracă, Paraschiva RUCSANDROAIA, săracă, Cârstina VASILAŞCEASĂ, săracă, Cârstina ULIENESE, săracă, Tudora, blănăriţă, săracă, Pelina, babă săracă, Măriuţa TOPOROAE, săracă, Tofana GÂNSCULEASA, săracă, Nastasia, croitoriţă, săracă, Tudoriniţa, săracă, Tudosia ŞĂNDROAE, prescurnieşa, şi Dochiţa FITIŢOAIA, săracă.

În 1 martie 1775, Gavril, feciorul lui Chirilă Vasilaşcu, vinde o casă, cu zvoriştea ei, lui Lupul Vranău, pentru 42 lei.

Între anii 1744-1776, la Câmpulung Moldovenesc s-au stabilit familiile emigranţilor ardeleni Ioan CĂTANĂ (din Crăciuneşti), Gavril MORARIU (Vişeul de Jos), Ion MORARIU (Zagra), Ion MORARIU (Berchiş), Gavril GRĂMADĂ (Sals), Ştefan UNGUREAN (Berghia), Costan MOROŞAN (Săcălaia), Ştefan UNGUREAN (Berghia) şi Tudor FERMIE (Bethlenfalău).

În 1775, Câmpulungul, cu Ciocăneştii, avea 1 boier, 6 popi şi 360 ţărani. În Topografia lui Daniel Werenka sunt menţionate, pentru anul 1774, 377 gospodării, numărul acestora crescând, până în 1784, la 444 gospodării.

În 1780, este menţionat încă un evreu câmpulungean, care încearcă să concesioneze nişte terenuri de la stat, Isak Abraham, dar afacerea eşuează.

Între anii 1782-1787, se stabilesc la Câmpulung şi la Câmpulung-Sat primii agricultori şi meşteşugari germani, proveniţi din Franconia, Bavaria şi din Austria.

1785: Pentru că nu reprezentau o comunitate, evreii din Câmpulung plăteau impozitele, în baza brevetului din 27 mai 1785, comunităţii evreieşti din Suceava, situaţie care continuă şi după 24 aprilie 1794 (până în 1859), când cererea evreilor câmpulungeni Lazar Hopke, Isak Hausierer, Lazar Openauer, Simon Hausierer, Salomon Brinschik, David Schlefer, Aron Unterhaner, Avraam Apter şi Jakob Trassler a fost respinsă de autorităţi.

1719: Din seria evenimentelor obşteşti ale românilor câmpulungeni, mereu aceleaşi, dar cu numele personajelor schimbate de trecerea vremii, fac parte şi judecăţile, în faţa vornicului şi a celorlalţi 11 „oameni buni şi bătrâni”. O astfel de judecată a avut loc în 21 iunie 1719, sub vornicia lui Toader Başotă, care judeca o pricină mai veche, pentru „un loc uitat de ei de demult”, între Ionaşcu Prescurnicel şi Ion Ţinteş, în prezenţa unor „oameni bătrâni şi anume Lupul Lateş şi Istrate Floce Latiş şi Pentelei Şandru” („bătrân”, în limbajul vechi, înseamnă străbunic, în vreme ce „oameni buni” înseamnă bunici).

În 17 ianuarie 1729, vornicii de Câmpulung, Solomon Botez şi Toader Calmăşul (părintele domnitorilor Callimach), judecă pricina dintre Iacob Bălan şi Chirilă Piticariul. Bălan împrumutase doi boi de la Piticariul şi plecase să aducă „vin din gios”, fără vamă şi dări, cum prevedeau privilegiile câmpulungenilor. La întoarcere, Pavel Porşescul, stăpân al unui munte din Breaza, îi ia boii cu forţa, pentru o datorie pe care ar fi avut-o către el tatăl lui Iacob Bălan. Cum Piticariul, ignorând pricina cu Porşescul, îl trage în judecată pe Iacob Bălan, vornicii hotărăsc să dea Bălan lui Piticariul un loc, „şi acel loc este aice, aproape de sat, şi se cheamă Muncelele”, loc moştenit de la Bălan cel Bătrân şi, deci, pierdut, pentru că „pentru datoria tătâne-său s-au pierdut boii”.

1761: Dar cea mai interesantă judecată câmpulungeană, care ia în discuţie şi şamanismul băştinaş (solomonarismul), are loc în 20 iulie 1761, când vornicul Câmpulungului, Nicolai Kogălniceanu, are de judecat o pricină de descântec. Descântătorul era un cioban, Neculai, angajat la turma lui Constantin Leuştean, ginerele lui Gligori şi al Parascăi Flocioi. Ciobanul Neculaiu, vorbind, cică, cu Gligori şi Parasca, „au zis că Maria, fata Flocioii, are fapt, dar el ştie să-l desfacă. Într-o luni, i-au descăntat şi au luat fata şi au băut; şi având fata şi un frate, au luat şi fratele său şi au băut”. În următoarea zi, luni, ciobanul Neculaiu „le-au descăntat în miere şi fetii, din mierea aceea, i s-au legat limba şi au rămas mută 5 săptămâni, iar fratile fetii s-au bolnăvit după aceea (şi), la (o) săptămână, au murit”. Vornicul Kogălniceanu îl interoghează pe cioban, care „au zăs că el nici esti descăntătoriu, nici doftor, ce au arătat că cu învăţătura lui Gligorii Flocii şi a Parascăi, fimei lui, au făcut ciobanul farmici cu păru şi cu ciuhur de pădure”. Parasca Flocii a confirmat spusele ciobanului, precizând că „a pus de descăntec cu gănd bun”. Pricina fiind „de mare pedeapsă”, vornicul Kogălniceanu a amânat pronunţarea sentinţei.

Judecăţi de hotar, cu lacomii călugări, au tot avut câmpulungenii, precum cea cu Voroneţul, din 11 ianuarie 1723, pentru păşunile din Stulpicani, cea cu Homorul, din 21 mai 1737, pentru un munte în Breaza sau cea cu mănăstirea Putna, din 2 iunie 1742, pentru „neşte munţi ai mănăstirii”.

Privilegiile câmpulungenilor, despre care vorbea şi Dimitrie Cantemir, sunt reconfirmate în 16 ianuarie 1708 (Mihai Racoviţă Vodă), în 12 martie 1737 (Grigore Ghica Vodă), în 18 august 1747 (Grigore Alexandru Ghica), în 25 şi în 26 iunie 1767, precum şi în 5 decembrie 1767 (Grigore Ion Callimah).

1785: În vremea austriecilor, când dreptul valah este, încet, încet, abandonat, Ioniţă sin Petre Chirili este tras în judecată, în 21 aprilie 1785, de Gheorghe Piticari pentru daune, după ce, deşi fusese tocmit să meargă la ţară ca plugar, nu a mers şi „a şezut plugul trei zile”.

În 30 mai 1790, în urma cercetării situaţiei moşiei Valea Seacă, Solomon Floce are câştig de cauză, deoarece moşia lui Gheorghe Dodul fusese răscumpărată de „neamul cel mai apropiat”, Ion a lui Istrate Floce.

1800: Câmpulungenii erau foarte mândri de neamurile mari moldoveneşti, care îşi aveau obârşia în vatra lor, ei precizând mitropolitului Kievului, Gavril Bănulescu, în 23 august 1800, care le trimisese o scrisoare cu întrebări, că „din Cămpulung se trag Călmăşenii, Bănuleştii şi Erhăneştii… acele trii neamuri dintru on bătrân sunt neamuri vechi din patria aceasta, în care Măriea sa Ioan Vodă Calmăşu (Callimah) şi pre osfinţia sa kiru kir răpăusatul Gavriil (Callimah) Mitropolit a Moldovii, frate Mării sale Ioan, tot de aice au fost, din neamul acela mai sus numit… după cum au eşit de la noi o samă din Bănuleşti şi din Erhăneşti la ţara Ardealului şi din Călmăşeşti în ţara Leşească… iar o parte au rămas până astăzi duşi în părţile acele”.

1686, septembrie 29: „Micul oraş Câmpulung s-a predat (rămânând sub ocupaţie polonă până în 1699), regele a trimis acolo pe Apostol (Chirgheci, colonel cazac, originar din Putila, care, după ce a rupt barba egumenului Putnei, a plecat în căzăcime cu iobagii de la Vicov şi de la Putila, revenind pe locurile natale ca… ocupant străin – n.n.) în garnizoană. Se spune că se pot găsi, acolo, merinde”[10].

1689: „Până să ajungem la Câmpulung, am fost nevoiţi să trecem prin renumitul codru al Bucovinei, care are o întindere de peste patruzeci de leghe şi este vestit prin marile victorii, pe care le-a dobândit, acum câţiva ani, hatmanul polon asupra turcilor şi tătarilor, veniţi cu trupe foarte numeroase, sub comanda sultanului Galga, cu gândul de a năvăli în Polonia. Trecerea prin acest codru este nespus de anevoioasă, drumurile sunt foarte rele şi înguste, pământul este pretutindeni pătruns de apă şi plin de mlaştini, care fac ca aceste căi să fie aproape de neumblat; totuşi, am fost nevoiţi să trecem pe acolo şi să urmăm acele drumuri strâmbe şi supărătoare, al căror sfârşit părea că nu-l vom mai vedea niciodată. Dar nu greutăţile drumului ne pricinuiau cea mai mare supărare: gândul că s-ar putea să dea hoţii peste noi ne înfricoşa cu mult mai mult. După ce ne-am înfundat câtva în acea fioroasă singurătate, am dat peste mai multe cete răzleţe, dar cum cei ce ne escortau nu le erau necunoscuţi, de îndată ce se arătau, din faţă, acestor necunoscuţi, îi şi risipeau fără nici o zăbavă. În felul acesta, am scăpat nevătămaţi şi teferi din codrul Bucovinei şi am intrat în câmpiile Moldovei, pe care am înaintat câtva timp, cu mai multă plăcere decât umblasem prin codrii întunecoşi, pe care abia îi părăsisem… După ce am trecut şi de aceste câmpii, fără nici o păţanie, am ajuns la Câmpulung, unde am schimbat escorta, şi ne-a însoţit şi ea tot cu atâta noroc şi devotament ca şi cea dintâi, până în capitala Moldovei”[11].

1691: „Într-un ţinut sau comitat, între munţi, numit Câmpulung, sunt diferite case de catolici şi, deoarece acest comitat, de cinci ani, încoace, dă dajdie şi ascultare Poloniei, se află acolo o companie de poloni, drept garnizoană, printre care sunt şi mulţi catolici”, raporta, în 1691, Francesco Antonio Renzi[12].

1694, Philippe Avril: „Până să ajungem la Câmpulung, am fost nevoiţi să trecem prin renumitul codru al Bucovinei, care are o întindere de peste 40 de leghe şi este vestit prin marile victorii, pe care le-a dobândit, acum câţiva ani, hatmanul polon asupra turcilor şi tătarilor… am scăpat teferi din codrul Bucovinei şi am ajuns în câmpiile Moldovei”[13].

1708: „Câmpulungul cuprinde multe case, încheiate cu măiestrie, din lemn de brad, şi are şi mulţi negustori ruteni, ce aduc, aici, tot felul de mărfuri din Polonia şi Transilvania… Prin munţii Moldovei nu era sigur să mergi cu trăsurile şi trebuia sau să vindem trăsurile noastre, pe un preţ de nimic, sau să le dăm încolo. Pentru trăsura noastră, cumpărată cu 6 florini renani, nu am putut obţine, decât cu greu şi după multe rugăminţi, abia o şa, şi încă din lemn şi neîmbrăcată. După ce au fost adunate, în sfârşit, toate cele 26 de persoane, ce ne fuseseră date drept escortă, şi s-a îngrijit acel agă turc să aducă nişte cai odihniţi, de pe păşunile câmpulungene, ridicându-i, în temeiul autorităţii militare, de oriunde puteau fi luaţi, lăsând, în schimb, pe cei de dinainte, pornim la drum şi suntem siliţi să trecem, de mai multe ori, râul Moldova, decât mai înainte, când ne aflam între Suceava şi Câmpulung, unde trebuise să-l trecem de câte zece ori. Şi pentru a nu fi nevoiţi să mergem prea des contra torentului, a trebuit să alegem nişte poteci şi căi de pe povârnişul munţilor, ce erau, mai degrabă, pentru capre, decât pentru cai. Abia ne suiam pe un munte înalt, că din acesta se pornea altul, mai înalt şi, când am ajuns pe culmea lui, calul meu, de altminteri foarte răbdător, s-a pornit, de la sine, să se învârtească, de două sau trei ori, în cerc, şi a căzut de prea mare oboseală. Lăsând caii noştri să mai răsufle o oră, ne suim, apoi, pe culmea cea mai înaltă şi, după asfinţitul soarelui, ne culcăm sub crengile brazilor, pe care întinsesem mantale şi covoare împotriva violenţei ploilor nespus de năvalnice, care au ţinut două zile întregi; în urma acestei încercări zadarnice, toate hainele noastre au fost udate de ploile de zi şi de cele de noapte, iar caii obosiţi sufereau încă şi mai mult. În zori de zi, am ajuns la muntele cel mai înalt dintre toţi, şi când gândeam că, după ce l-am trecut şi pe acesta, nu mai rămânea nici un altul de trecut, iată un altul, mai abrupt ca primul, încât socoteam că am şi ajuns în regiunea norilor. Din cauza ploilor neîncetate, se mai iveau şi alte neajunsuri. Când ne aflam pe culmile cele mai înalte, ne temeam de tâlhari, despre care se credea că fuseseră speriaţi de mulţimea călătorilor şi că se ascundeau în pădurile întunecate, după ce se arătaseră, într-un loc, celor ce mergeau înaintea noastră, ca să-i vadă. Pe aceste culmi înalte, poteca noastră era înfundată de arbori uriaşi, tăiaţi ca să încetinească năvălirea duşmanilor, şi se mai adânceau, săpate de picioarele cailor, cu mersul lor, încoace şi încolo, nişte gropi, pline atunci cu apă, de care nu se puteau feri caii, iar pe alocuri se înfundau în ele până la genunchi, şi dacă erau să treacă de aceste gropi, făcute la intervale egale, sau voiau să le ocolească, trebuiau să sară peste acei arbori, culcaţi la pământ, dar era negreşit o stâncă foarte greu de trecut. Cum însoţitorii noştri nu puteau urca acel suiş călare, se apucau de cozile cailor, ca să se ajute şi, astfel, erau traşi, mai degrabă, decât mergeau; şi nici nu se putea lăsa ceva distanţă, de la unii, la alţii, decât cu primejdia vieţii”[14].

1709: „4 noiembrie. Plecând, de acolo, la ora şase, dimineaţa, am coborât în luncile Câmpulungului; în trecerea prin munţi, am găsit şi cimşir (merişor – n.n.) şi am observat că, pentru nevoile comerciale, ar fi bine să se clădească, în munţii Săliştei (între Maramureş şi Moldova – n.n.), un orăşel sau un sat, deoarece moldovenii, din cauza munţilor groaznic de înalţi ai Maramureşului, nu prea trec, pe la Borşa, în Maramureş; dacă, însă, s-ar face, acolo, un oraş sau un sat, acesta ar ajunge un fel de loc de depozitare a mărfurilor, aduse atât din partea Moldovei, cât şi din partea Maramureşului. Pe la ora unu, am poposit în primele case din Câmpulung, găsind, tot acolo, în apropiere, pe omul locţiitorului generalului francez, care a însoţit, până la Bender, pe curierul suedez, pe nume Briant; de la care am înţeles, mai întâi, că Mihai Racoviţă, voievodul Moldovei, a fost ridicat de serdarul din Babadag. Cu toate că, în seara aceasta, aş fi putut intra în oraş, a trebuit, după îndemnurile străjii, să poposesc şi să dorm acolo, la o cârciumă. / 5 noiembrie. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am intrat în Câmpulung şi am petrecut ziua aceasta ca să las caii obosiţi să se odihnească. / 6 noiembrie. Am plecat din Câmpulung, a doua zi, la ora zece, mergând mereu pe apa Moldovei, şi am poposit, seara, la ora patru, la o cârciumă şi am dormit acolo. / 7 noiembrie. A doua zi, plecând la ora opt, dimineaţă, am sosit, la ora două, după-amiază, la Baia şi am dormit acolo, în casa preotului” [15].

1710: După bătălia de la Poltava, din 26 aprilie 1710, regele suedez, Carol al XII-lea, s-a retras, cu rămăşiţa de oşti, în Basarabia, în zona Tighinei, plănuind să îşi mute, apoi, trupele în Polonia. „Atunci Mihai Racoviţă Vodă, văzând plimbarea craiului suedez la Tighine şi-nţelegând că vrea să vină la leşi, a făcut ştire Moscului, când a veni, să trimită oaste, în taină, sprinten, şi atunci or prinde pe crai, şi s-a ridica şi el, de s-a duce… Venise, atunci, despre acea strajă moschicească, care puseseră nişte steaguri de moldoveni de-ai moscalilor la mănăstirea Putna şi la Câmpulung, dar oblicind Mihai Vodă, îndată a repezit, la dânşii, cu sfat de taină, să se ridice şi să se ducă, să nu oblicească tătarii, să prade ţara. Şi-ndată s-au ridicat şi s-au dus în Ţara Leşească. Mihai Vodă, văzând că pe suedez l-au luat moscalii, din ţara lui, de la Cernăuţi, iar steaguri şi joimiri au venit la Câmpulung şi la Putna, s-a şi împlut de frică, să nu-l priceapă craiul suedez sau alţi neprieteni ai lui, boierii pribegi din Ţara Muntenească, să nu-l pârască la Poartă că-s faptele lui sau meşteşugurile lui. Şi a şi-nceput a se găti, în taină, a-şi face potcoave la cai şi căruţe, la Botoşani. Şi scosese cuvânt că vrea să meargă la un sat a lui, ce-l are de moşie, Cândeştii pe Siret, să-l vadă. Şi trimisese şi pe socru-său, Dedul spătarul, la Cernăuţi, de-i purta trebile dinspre moscali, ca, atunci când va ieşi dintre leşi, să-l şi întâmpine oastea moschicească, să-l ia”[16].

1774: Sediul trupelor austriece, introduse în Bucovina, se afla la Cernăuţi, iar de aici au fost înaintate departamente individuale până la granița cu Moldova. Puterea acestora a fost de 400 de soldați, la începutul lunii septembrie 1774. La începutul lunii octombrie, Batalionul Siskowitsch a fost direcționat către Suceava pentru a putea oferi mai mult sprijin trupelor avansate, în caz de eventualități neplăcute, şi a primit ordinul de a stabili și menține legătura cu Transilvania, prin Pasul Rodna, prin intermediul poştelor. Astfel de poşte au fost în Dorna, Capu Codrului și Stupca. Poziţionări similare au fost făcute și în interiorul graniței transilvănene, de brigada de frontieră situată acolo, iar generalul de câmp  Preiss a informat Înaltul Consiliu de Război din Viena că a luat măsura pe care Filo a considerat-o necesară pentru a stabili legătura dintre Transilvania și Bucovina. Această măsură a constat în faptul că al doilea regiment grăniceresc românesc a trebuit să mențină un post de vamă între Coşna și Dorna, adică în afara Transilvaniei. Postul era format din opt bărbați puternici (inclusiv un caporal și un sergent), care subordonau postului principal de la Kukuraza. Legătura a fost stabilită între Galiția și Transilvania astfel încât întărirea trupelor galiţiene, de către cei din Ungaria, ar fi fost mai ușor de făcut, la nevoie. Prin urmare, împăratul Josef II a emis un ordin, prin care i-a ordonat lui Hadik să consolideze trupele din Bucovina, care să respingă eventuale atacuri ostile din Turcia. Două regimente din Ungaria fuseseră deja pregătite de marş, în acest scop. În urma acestui ordin, Hadik s-a deplasat în Bucovina, pentru a se vedea dacă și în ce măsură a fost necesară consolidarea la frontiera moldovenească. După ce a inspectat granița, a raportat la Viena că a găsit primul post al regimentului grăniceresc românesc la o jumătate de oră de Dorna, lângă Todorkani, postul fiind responsabil pentru corespondența dintre trupele din Bucovina și cele din Transilvania. O șosea duce prin Câmpulung, în timp ce o potecă şi un drum trec peste munți. Întregul Regiment de husari Barco și câte un batalion din regimentele Stein, Brinken, Nugent și Siskowitsch stăteau gata, pe granița Moldovei, și un batalion din Regimentul Thürheim, de la Sniatin, urma să fie trimis”[17]. „Așa cum era de așteptat la Viena, Romanzow a permis ca noua linie de frontieră între Pokuţia şi Moldova să fie ocupată imediat, iar după plecarea sa de la Iaşi, ​​anunțul a fost „suspendat” acolo. Infanteria și cavaleria din Galiţia au intrat în Bucovina, trăgând un cordon, de la Preworodek, pe Nistru, la Capu Codrului, pe Moldova[18]. La jumătatea lunii octombrie, „expoziția ordonanțelor” din Vama, Câmpulung și Dorna s-a conectat cu cele din Transilvania[19]. Porunca de a ocupa Cordonul a fost înfăptuită de Mieg până în 24 octombrie 1774”[20].

1775; „Pe 13 septembrie, comisarii de frontieră s-au întâlnit la Baia (în Moldova). Demarcația în curs de desfășurare avea, acum, un curs atât de favorabil, încât întreaga frontieră sudică și, de asemenea, granița de est, până la Cernăuţi, putea fi corectată până la începutul lunii noiembrie. Austria şi-a fost adjudecat, în sud, Candreni (de lângă Dorna-Watra) și Stulpicani (de lângă Câmpulung), precum și întinderi considerabile de pământ, între râurile Siret și Suceava”[21].

1786: „În Bucovina, împăratul (Iosif II) trebuia să urmeze planul inițial; venind din Borgo-Prund, trebuia să petreacă noaptea în Dorna, pe 24 iulie, dar a continuat călătoria spre Câmpulung, în acea zi. În noaptea următoare, el a petrecut la Suceava”[22].

1788, Contele Feodor Karacsay de Valyesaka: „Târgul Câmpulung are 568 de case şi 2.600 locuitori”[23].

1791, Johann Christian von Struve: „Câmpulung se deschide un şes lung şi roditor. Am dat, acolo, peste un ţăran, care a băut, pe loc, 10 florini, ce îi primise ca arendă pentru lunca sa. Tovarăşii săi şi-au scos, încă de la distanţă, pălăriile, dar, după aceea, când le-am cerut un mic serviciu, au dispărut pe nesimţite. Mai mulţi au sărit din care, ca să fure snopi de pe câmp. Unul ne-a oferit chiar, spre vânzare, un drob de sare, pierdut de tovarăşul său, care dormea. Aceasta nu surprinde, într-o ţară care a fost lăsată, atâta vreme, pradă părăsirii şi bunului plac”[24].

1793: „O prea negândită schimbare a vremilor şi neaş­teptată întâmpinare, ce ne sileşte pe noi, pe toţi locuitorii munţilor din Câmpulungul mol­dovenesc, această prea plecată jalobă a noastră, înaintea prea înaltelor locuri, cu prea adâncă sme­renie a o aduce! [25]. O prea nevăzută schimbare a vremilor ne sileşte, că de s-ar fi putut vedea mai dinainte vreme una ca aceasta, de care suntem traşi acum la întrebare, cu bună seamă toată si­linţa noastră am fi pus, ca nici odinioară la în­doială n-am fi încăput, şi de care am crezut că ne este de apărare, dar şi neaşteptată întâmpinare este pricina, că nici odinioară frică ori grijă n-am avut, cum şi mila aceea ce am avut până acuma de la luminaţii domni şi împăraţi, întărită cu atâtea privilegii ce le avem la mână, oarecând poate răsuflată să rămână. Toată pricina jalobei noastre într-aceste următore se cuprinde: De într-al treilea sută de ani şi mai bine acum, după cum am înţeles de la moşii şi strămoşii noştri, de când s-au început a aşeza bă­trânii şi rădăcina neamurilor noastre, într-aceşti munţi carpaticeşti, sau, precum zic nemţii, alpi, pe la apa şi pe la izvorâte apelor Dorna, Bis­triţa şi Moldova, pe la locuri sălbatece, pe unde mai înainte vreme n-au putut străbate prin codrurile cele dese nici fiare, doară necum oamenii, şi lăzuind codrul verde cu multă sudoare şi muncă, scoţând rădăcinile copacilor verzi, am lărgit loc, încet, încet, de s-au făcut satele: Câm­pulungul, Dorna, Fundul Moldovei şi, mai pe urmă, Pojorâta şi Sadova, cum şi alte sate, în partea Moldovei, care acum peste cordunul împărătesc au căzut. Această silinţă a noastră văzând luminaţii domni ai Moldaviei şi ştiind şi greutatea vieţii noastre, ce avem într-un loc săl­batic ca acesta, s-au milostivit şi nu ne-au în­cărcat cu altă cu nimica, fără numai cu sfer­turile, pocloane, după cum arată aceste aice ani­nate mărturii de la boierii care au fost vornici în­tre noi, era şi fulărit, care toate erau dăjdiile Domnitorului ţării, precum astăzi este contribuţia împărătească, şi ca să ţinem străji, pe unde s-au făcut cărări sau plaiuri din ţara Ar­dealului, şi ţara ungurească. Iar cu alte cele Domnii Moldovii, nici ca principii ţării, nici ca Stăpânii locului acestuia, nu ne-au încărcat, şi aşa am trăit nenumărată vreme sub principii Moldovei, nefiind supăraţi, afară de aceste mai sus pomenite, cu nimica; căci schimbându-se prin­cipii Moldovei, unul după altul, care cum au venit, privilegiile celui ce era mai înaintea lui n-au rădicat, ci mai vârtos le-au întărit, până din puternica orânduială a lui Dumnezeu s-au schimbat vremea, de au căzut acest loc al locuinţei noastre sub stăpânirea prea luminatei Case a Austriei. Domnii Generali, ce erau într-acea vreme povăţuitori ţinutului Bucovinei, au cerce­tat, îndată după cuprinderea ţinutului, precum în ţară, între apele Nistrului, Prutului, Siretului şi Sucevei, până în munţi, aşa şi aice în­tre munţi, toate dăjdiile, atât domneşti sau a prinţului ţării, cât şi boiereşti sau a stăpânului de loc, şi, după cum au aflat, făcându-se numai puţintea schimbare la dajdia ţării, adică la con­tribuţie, altele  toate  au lăsat  într-aceea stare, în care era Bucovina atunce când au cuprins-o, şi văzând şi privilegiile şi dreptăţile noastre, care aici în cinci sureturi cu prea adâncă plecăciune am aninat, afară din contribuţia dreaptă până la o vreme, adecă la anul 1782, cu altă cu nimica nu ne-au mai însărcinat, căci greutatea traiului nostru aice, ceea ce era în vremea prin­cipilor Moldovei, au rămas la vremea Generalilor şi până astăzi, din pricină că norodul, din zi în zi, se înmulţeşte, iară locul strâmt nu se mai întinde, nici piatra neroditoare nu se mai face mai bună. La anul 1782 s-au aflat, din prea luminata poroncă împărătească, a fi de trebuinţă să se facă drum de cară, peste munţii pustii, în ţara Ardealului, şi la aceasta îndată am fost si­liţi a lucra cu trăsuri şi cu mâinile, dar nesoco­tind cum că această datorie în veci se va întemeia, şi văzând atât folosinţa şi trebuinţa drumului, nici cu un cuvânt nu ne-am împotrivit, dar acum vedem cum că de acolo datorie vecinică ni s-au născut. Au mai aflat aceşti domni generali, peste aceasta, împotriva privilegiilor noastre, şi aceia, să mai dăm cai de forşpont, şi purtăm o greutate a forşpontului ca aceia care nici în Bucovina, nici într-alte ţări împărăteşti nu se pomeneşte, căci Câmpulungul moldovenesc trebuia să poarte poşta de la Câmpulung, până în Dorna, peste muntele Mestecăneşti, 5 mile de 1oc, iară Dorna trebuia să dea forşpont la Bis­triţa, peste munţi, 13,5 mile. Am socotit noi cum că această greutate, care am primit-o peste dreptăţile noastre, fără de a ne jelui oareunde, a fi destulă încărcătură asupra noastră, dar cu cât îngăduitori ne-am făcut, cu atâta mai mult alte greutăţi s-au aflat, căci acum diregătorii boiereşti tot chipul de silinţă au pus, ca să ne însarcine cu tot felul de datorii, cu care însăr­cinat este un ţăran, cel ce şede în tară, pe loc neted şi roditor, care însuşi înaintea unei co­misii, ce s-au făcut într-aceste zile, din gura domnului Director de la St. Ilie însuşi ni s-au dat răspuns, cum că privilegiile noastre, ce le avem, nu ne învolnicesc nici de adetul casei, nici de dejma, şi aşa de va rămânea pe voia dregătorilor, Dumnezeu ştie cu câte greutăţi ne vor însărcina, precum şi pân-acum multe au făcut, care nu erau; aceşti dregători mai sus numiţi nu cumpănesc, aici, cum că noi puţintea pâinea noastră o facem departe, în ţară, şi mulţi o facem peste cordon, în Moldova, 10 şi 12 mile de loc de departe, ca să ne putem hrăni aice, între munţi, ce ne caută numai aici că suntem sudiţi, călcând peste privilegiile noastre; cele mai multe chivernisele a noastre sub numele veniturilor boiereşti ni ie închid şi trag la dânşii, aşa ni s-au poprit crâşmele şi s-au dat în orănda străinilor, care după vo­ia lor rădicând preţul băuturii, din munca noastră se îmbogăţesc; aşa s-au scornit taxele pădurii, care, până la vremea comisiei de îndreptare, nu s-au auzit nici odinioară, măcar că aice prea multă pădure se află şi îndemnare a o tăia şi a deschide locuri mai multă folosinţă va face decât popreală. Aşa ni s-au închis văile şi păscăriile, care acum de la aceşti deregători cu bani le cum­părăm, aşa s-au închis şi vânătoria, pentru care asemene siliţi suntem a plăti orănda; aşa vor să ne încarce şi morile cu osăbit adet, după cum vor socoti  dumnealor, nesocotind cum că aceste mori, cu morile cele ce se află în ţară, pe loc neted, nici odinioară nu se vor putea întruchipa, căci acestea, fiind făcute pe nişte păraie ce izvorăsc dintre munţi şi nu ţin totdeauna matca lor, adeseori se schimbă pe alte locuri şi, uneori, din pricina îngheţului, alte ori din schimbarea apei pe alt loc, rămânând morile pe loc uscat, nu umblă, nici atâtea venituri nu aduc, cât pe jumătate de una din cele ce sunt în ţară; toate acestea nu primesc la socoteală, ba nici acelea nu se caută, cum că un ţăran, ce şede în ţară, pe loc neted, găseşte chiverniseala vieţii sale în verdeţurile grădinilor şi din semănătura câmpului, fiindcă se face: mazăre, fasole, linte, bob, hrişcă, păsat; se află şi roade pomătului: cireşe, prune, perje, pere, mere, care toate aceste în locul locuinţei noastre nu sunt şi stânca nu le mai rodeşte, şi toată hrana noastră, o zi ca alta, în toată viaţa noastră; la vreme de post, mămăligă uscată (mulţi sunt cari nici aceea n-au), iar, în vreme de frupt, o zi ca alta, mămăligă şi brânză, şi acei mai mulţi n-au nici aceea. Iar găini, gâşte şi raţe, cum şi râmă­tori de tăiat, la noi foarte rar se află, fiindcă nu este cu ce să le ţinem; toate acestea nu se primesc la socoteală de către numiţii dregători. Dar cu aceea vor să ne apese, să ne dove­dească cum că avem plodul vitelor prea mare, că la dânşii prea mare numărul oilor este, la un gospodar 200, şi acest fel de gospodari poate s-ar găsi 4 sau 5 în tot ocolul Câmpu­lungului, la dânşii prea mare număr este: 10 sau 12 vaci la un gospodar, şi de aceştia poate s-ar găsi unul sau doi, la Dorna. Aceste sunt cu care vor să ne dovedească, dar nu caută cum că, pe lângă unii ca aceştia, care au câte 100 şi 200 de oi, ori câteva vaci, mai mulţi săraci se găsesc, şi cei mai mulţi sunt, care cu totul nu au nimica şi trăiesc numai de la aceşti mai cu putere; iară ce se atinge de cei mai cu putere şi de ploada lor cea de vite, nu caută cum că această ploadă cu nenumărată greutate este, căci iarna se începe de la luna lui octombrie şi, după starea locului, până la jumătatea lui mai, şi adeseori până la sfârşit ţine, şi omenii cu ploada lor cea de vite sunt siliţi a merge în ţară, la loc neted, şi caută fân pentru vitele lor, precum şi aceasta ştiut este şi dovedit cum că cele mai multe vite, câmpulungenii le iernează în partea Moldovei, pe la Iaşi, şi mai în jos de la Iaşi, pe apa Prutului şi Siretului. Aceasta este starea locului nostru şi acesta cea adevărată închipuirea lui, la care, de nu vom avea apărare de cătră prea înălţata împărăţie şi prea înalte locuri, nu-i cu putinţă ca să putem trăi. Si aceste pricini şi greutăţi ne silesc prea plecată jaloba noastră aceasta înaintea înaltei Guvernări cu prea adâncă smerenie a o aduce şi a ne ruga ca să se milostivească înalta Guvernare, după mai sus arătate privilegiile noastre, împotriva însărcinării boiereşti, a ne apăra şi a porunci ca cele ce ni s-au luat şi ni s-au poprit de cătră dregători să ni se sloboadă şi înapoi să ni se dea. / Câmpulungul-Moldovenesc, 1793. Iulie, 1. // Simion Papuşa vornic, / Simion Şandru, giurat, / Ioniţă Crăciunescul, / Ioniţă Sabie, / Gheorgie Pitacariul / Iosif Gligore a popii / Costandin Sabie //. Şi noi, împreună cu toate satele Câmpulungului adeverim. Şi pentru credinţă s-au pus şi pecetea vetrei Câmpului, ce se numeşte târg, şi noi suntem sub ascultarea lor”[26].

1810: „Bucovina are trei oraşe municipale: Cernăuţii, reşedinţa districtului, cu 5.743, Siretul, cu 2.318, şi Suceava, cu 4.145 suflete; apoi, patru târguri: Sadagura, cu 1.832, Câmpulung Moldovenesc, cu 2.623, Vijniţa, cu 2.622, şi Rădăuţii, cu 1.868 suflete, apoi 309 sate, 7 ferme izolate, 18 colonii germane, 5 sate maghiare: Hadikfalva (Dorneşti), Istensegits (Ţibeni), Fogadjisten (Iacobeşti), Andrasfalva (Măneuţi) şi Ioseffalva (Vorniceni)”[27].

În 1843, existau, la Câmpulung Moldovenesc, patru biserici:

a). biserica Sfântul Nicolae, cu 738 enoriaşi, construită, din lemn, în 1698 de Ioan Teodor CALLIMAH VODĂ şi mutată, în 1887 la Ciumârna, în locul ei construindu-se alta, între 1887-1895; paroh era, în 1843, Ioan DAŞCHIEVICI;

b). biserica Naşterea Maicii Domnului, cu 1.146 enoriaşi şi cu Simion MÂNDRILĂ paroh;

c). biserica Adormirea Maicii Domnului, construită în 1823 de Petru GRIGORIAN, cu 823 enoriaşi şi cu Georgie CIUPERCOVICI preot administrator;

d). biserica Naşterii Domnului, construită în 1813 de Petru DIAC, Ioan ŞANDRU şi Petru ŞANDRU, restaurată în 1875 de preotul George CIUPERCOVICI, cu 465 enoriaşi şi cu George HOSINSCHI preot administrator.

În 1848, vornicul Câmpulungului, Andrii Burduhos, însoţit de trei câmpulungeni, s-a întâlnit cu Vasile Alecsandri, la Cernăuţi (Hotel de Paris). „Alecsandri zise „Îmi pare bine!”, dete mâna la vornic, apoi la toţi ceilalţi, care mai erau trei, îi pofti să şadă şi, dându-se în sfat cu ei, ba despre alta, cum şi din ce trăiesc ei acolo, la munte, şi cum le merge; aduse, pe-ncetul, vorba la stâni, la ciobani şi, în fine, la de au încă cântece vechi, bătrâneşti, şi de le cântă la întâlniri vesele, la nunţi, la hramuri şi altele. Vornicul Andrii zise că da, cântă; numai, acum, mai rar, că nu prea le vine a cântării şi a veseliei. Atunci, unul din ceilalţi trei, cu numele Ioniţă Sabie, unul şi mie cunoscut şagaci şi glumeţ, ca întrerupându-l pe Vornic, zice:

– Ba acum cântăm mai în toate zilele, dar cântăm cântecul acesta, dacă n-aţi bănui să vi-l zic…

– Poftim, poftim, zi-l numai!, răspunse Alecsandri râzând.

Se puse pe scaun, în preajmătul lui Sabie, dară cam departe, ca să nu-l jeneze, şi badea Ioniţă Sabie începu pe melodia „Doinei”, în glas nu tare şi nici slab:

Cântî cucu’ sus pe ciung,

Oi, rea veste-n Câmpulung,

Din Rarău până-n Bârgău

Şi din Runc până-n Muncel,

Câmpulungu-i vai de el.

Că de când (un nume pe care Porumbescu nu l-a reţinut) au intrat în Câmpulung,

Şi de când (acelaşi nume, dat imperialilor) au venit,

Câmpulungu-au sărăcit.

Cu-nvârteli, cu protocoale,

Au rămas satele goale,

Satele şi casele

Şi strungile, bietele…”[28].

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate“, poziţionează, pe acest itinerariu, aşa cum era şi firesc, şi Câmpulungul: „Din Vama, până la Pojorâta, cale de o poştă şi jumătate, repere importante erau Eisenau (Prisaca Dornei), râul Moldova şi Câmpulung Moldovenesc“[29].

1857: „Apoi șoseaua care trece prin Vama, după „o înclinare blândă”, duce „spre satul Eisenau, unde se află o topitorie de fier. Acest sat este situat într-un defileu de munte, pe piciorul unui munte abrupt, de înălțime considerabilă, care a delimitat locul ca un zid și pe lângă care trece râul Moldova, prin gâtuitura văii dintre lanțurilor de munte, care stau aplecate ca streșinile unui acoperiș spre marginea drumului. După o puternică curbură a șoselei, ajungi în valea Câmpulungului, care desface aglomerarea munților și oferă o priveliște minunată. De îndată ce intri în această vale, mici dealuri se ridică din drum și, treptat, el se transformă în altele mai mari, și iarăși, câștigând înălțimile alăturate, formează munți înalți, care, în funcție de grupul lanțului muntos, care se alătură până spre Transilvania și Maramureș; întunecatul Rareu, împânzit cu stânci, domină peisajul. După o oră de mers prin această vale, se ajunge, la 1,75 mile de Vama, în orașul Câmpulung (2280,20 picioare față de nivelul mării), numele lui fiind dat de locația propriu-zisă (câmp lung). Închis, de o parte și de alta, cu lanțuri montane înalte, acest oraș se întinde într-o lungă vale luminoasă. El înseamnă o oprire obișnuită pentru călători. Dincolo de ultimele case din Câmpulung, se vede un alt lanț muntos, în partea de sud-est, care se înalță treptat”, numele acestor munți fiind „Runku, Mestiak și Pietri Uziga, însă, în partea de nord-est a catedralei muntoase fiind vârfurile Kokosz și Muntschel… Chiar dincolo de Câmpulungului se văd, spre sud, doi munți în formă de piramidă, stând unul lângă celălalt, amândoi abrupți și proeminenți, formați din stânci roci goale, pe care localnicii îi numesc Adam și Eva, iar, în sud-vest, în direcția masivului Giumalău, se întinde Piciorul Giumalăului”[30].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Câmpulung – Câmpulung (Târg cu judecătorie) cu Breaza, Gropana, Frumoasa, Fundu Moldovei şi Luisenthal, Pojorâta, Rus pe Boul cu Freudenthal şi Vatra Moldoviţei, Rus Moldoviţa cu Ciumârna şi Argel, Sadova (Ulma), Valea Putnei, Vama cu Eisenau”[31].

În 1876, la biserica Sfântului Nicolae, cu 1.138 enoriaşi, slujea parohul Vasile COCOREAN, la biserica Naşterii Maicii Domnului, din Capu Satului, construită între anii 1854-1858 de Ioniţă alui Dominte ŞALVARI din Fundu Moldovei, cu 1.198 enoriaşi, slujea parohul Nicolai PRODANCIUC, biserica Adormirea Maicii Domnului era închisă, iar biserica Naşterii Domnului, cu 1.090 enoriaşi, era slujită de parohul George CIUPERCOVICI. La Câmpulung funcţiona, din 1876, o şcoală cu 6 clase, iar în Capu Satului, din 1883, o altă şcoală cu 6 clase[32].

1886: „Fiecare dintre case are o grădină, în care, pe lângă legume, sunt cultivate plante ornamentale, semn sigur al existenței germanismului. Treptat, strada devine din ce în ce mai aglomerată, iar când mergem în târguşorul Câmpulung, vedem un număr mare de oameni în costume de duminică. Din păcate, hainele sunt mult mai urâte decât în ​​Ilișești. Femeile de aici și de acolo au cămăși albe cu garnituri roșii, galbene sau negre, pe care nu le veți găsi în Transilvania sau în Maramureş, iar gâtul lor apare împodobit cu o mulţime de mărgele de sticlă colorată, dar merg pe jos, desculțe sau cu opinci urâte, cu catrinţa deschisă până la genunchi. Catrinţa lor este extrem de strânsă şi interzice orice mișcare rapidă, iar partea de sus a corpului este acoperită cu un ilic scurt sau lung; de departe, femeia poate fi confundată cu un bărbat. Bărbații se îmbracă puţin mai plăcut. Veșmântul lor principal este ilicul lung, negru sau alb, căptuşit şi tivit cu piele de oaie, capul fiind acoperit cu o pălărie rotundă de pâslă artificială, împodobită cu flori roșii. Părul negru cade în șuvițe lungi, este, la cei mai mulţi, creţ şi cade până pe umeri; unii dintre cei mai tineri pot considera acest lucru ca o podoabă, deoarece părul lor strălucește frumos, dar pentru alții obiceiul este un factor de descurajare. Strada principală din Câmpulung are case prietenoase. Este urâţit doar de o întreagă legiune de magazine evreiești. Acestea constau, de fapt, dintr-o ladă, care a fost răsturnată, și conține câte o bucată din fiecare articol de lux, câte o căpăţână de zahăr, câte o legăturică de lumânări, câte o pâine sau câte o bucată de carne. Evreii se plimbă în număr mare şi cred că reprezintă jumătate din populația târgului; ei domină și aici, ca şi în toate satele din jur. Oricine a văzut Bucovina poate aprecia cât de avantajoase sunt legile românești, pentru că interzic evreilor să rămână în țară. Din fericire, oficialii Bucovinei sunt mai respectabili decât cei din Maramureş și din Galicia. De obicei, nu este nimic lăudabil să ne raportăm la ele, fiind considerate instrumente ale evreilor. Dintre cele ce se petrec în Bucovina, condiţia juridică trebuie să fie numită de onoare, chiar şi în situaţiile politice mai puțin favorabile. Câmpulung, cu casele sale albe prietenoase, cu frumoasa sa biserică catolică, cu bisericile sale rutene și românești, cu trei turnuri, și cu evreii săi rămâne în urma noastră. În fața noastră, cele mai frumoase păduri de pin se ridică pe ambele părți. Copacii lor se ridică drept în sus, sunt atât de frumoși și de luxoși încât unul crede că au fost îngrijiți în mod special de un grădinar și au fost în mod deliberat așezate una lângă alta în amfiteatrul naturii. Zona nu mai este atât de dens populată, iar câmpurile dispar complet. Puternicul râu Moldova, care se grăbește spre vărsare, a fost înlocuit de micul râuleţ Putna, care se strecoară inofensiv printre maluri”[33].

1887: „Câmpulungul are una din cele mai frumoase şi mai romantice poziţii în munţii Bucovinei. De o parte şi de altă parte înconjurat de munţi înalţi şi păduratici, el se întinde şi se desfăşoară în dreapta râului Moldovei, pe un şes îngust, dar pitoresc, într-o lungime de nouă chilometri. De aici vine şi numele oraşului. Dar în dreapta şi în stânga, munţii sunt curmaţi de pârâie sburdalnice şi, pe ţărmurile lor, oraşul se răsfiră în dreapta şi în stânga, cuprinde şi aceste fundoaie romantice şi pline de farmec şi formează, astfel, atinenţele Corlăţeni, Valea-sacă şi Isvorul-Alb. Câmpulungul are belşug de privelişti minunate, de parti care te încântă cu frumuseţea lor pitorească şi de unele locuri care te uimesc prin sălbăticia lor romantică şi te fac să stai nedumerit locului şi, lipsindu-ţi cuvintele de admirare, să-ţi înclini fruntea înaintea măreţelor formaţiuni de munţi şi stânci, care, ca într-un capriciu al naturii, au răsărit printre munţi urieşi şi codri seculari”[34].

Duminică, 10 iulie 1887, Prinţul de Coroană Rudolf, aflat în călătorie prin Bucovina, a ajuns şi la Câmpulung Moldovenesc. „În Câmpulung, Alteţa Sa fu primită, la arcul de triumf, de primarul oraşului, Beligan, cu o cuvântare scurtă, şi, după ce mulţumi, Alteţa Sa Imperială se porni la locul unde avea să se pună şi sfinţească temelia pentru biserica ortodocs-orientală, lovind cu ciocanul de argint de trei ori în piatra fundamentală. După actul acesta, Alteţa Sa Imperială se duse la primărie, unde se servi un dejun, în sala foarte frumos decorată cu scoarţe şi scorţari, lucrate de Români din munţi. La dejun au luat parte, afară de suita Alteţei Sale, dl. prefect Ortynski, şeful tribunalului local, dl. Iancu cav de Grigorcea, şi primarul oraşului, Giorgi Beligan. După dejun, Alteţa Sa Imperială se porni la Cârlibaba”[35].

1888: Calea ferată Hatna-Câmpulung, plănuită a se da în folosinţă în ziua de 1 februarie 1888, a fost inaugurată, cu două trenuri pe zi tur-retur, distanţa fiind parcursă în 5 ore, începând cu 1 mai 1888[36].

1888: Piatra de temelie a spitalului din Câmpulung a fost turnată în ziua de 10 mai 1888, de preşedintele ţării, Baron Pino, de baron Mustaţă, în numele comitetului ţării, şi de consilierul guvernamental Iosif Kochanowski, care fusese desemnat şi şef al comitetului care urma să se ocupe „de executarea acestei zidiri”[37].

1890: „Ici-colea, se văd prin Câmpulung edificii care îi fac onoare; între aceste, ocupă casa comunală locul prim. Un edificiu aproape gata va contribui mult la înfrumuseţarea oraşului, şi anume o biserică greco-ortodoxă, zidită din piatră şi din cărămidă”[38]. În 1890, din 5.534  locuitori ai Câmpulungului, 799 erau evrei.Under the liberal Austrian regime trade and commerce developed. În 1890, Câmpulungul avea 6.402 locuitori, trei preoţi (Tit cavaler de Onciul, Nicolai Prodaniuc şi Teodor Doboş),  doi cantori bisericeşti (Aristarch Cucu şi George Hutu), trei învăţători la şcoala de 4 clase de băieţi (E. de Racoce, S. Prelipcean  şi G. Diaconovici), patru la şcoala de 4 clase de copile (Maria Prociukewicz, Ch. Prelipcean, Anna Spacec şi B. Gehl) şi trei învăţători la şcoala din Capul Satului (Alexandru Ieşan, Eufrosina Diaconovici şi Ilie Veslovschi). Primar al târgului era I. Cocinschi.

1896: Însoţirea de economie şi credit din Câmpulung s-a înfiinţat „luni, în 15/27 ianuarie 1896, la 2 oare după amiazăzi… în palatul comunal din Câmpulung”[39].

1901: „Pe 8 august 1901, într-o zi ploioasă, am condus, pe valea Moldovei, până la Vama, localitate care și-a luat numele de pe vremea când Câmpulungul era încă independent și taxa a fost ridicată aici (eroare: aici se afla vama mănăstirii Moldoviţa – n. n.). În Vama[40], împreună cu pastorul Lomicovschi, am avut ocazia să studiez dialectul locului și cel al Vetrei Moldoviţei[41]. După-amiază, am trecut de frumoasa așezare a ţipterilor din Eisenau (Prisaca Dornei) și am ajuns în orașul alungit Câmpulung, în jurul orei 6, unde domnul Stefanelli, coleg de gimnaziu și de universitate cu Eminescu, m-a întâmpinat cu căldură. Pe 9 august 1901, dimineața, am mers la Pojorâta[42], aflată la confluenţa văilor Moldovei și Putnei”[43].

1904: „Drumeţii se întâmpină rar, în cară ce lunecă şterse, ca nişte umbre. După vreun ceas numai, încep cele dintâi case ale Câmpulungului, care se tot deşiră între muncele cu brazi, lăţos şi nesfârşit. Nu sunt nici felinare în acest Câmpulung vechi; femeile, îmbrăcate ca la munte, pe cap cu ştergare albe de pânză de casă, oamenii cu sumane, cu pălării largi şi viţele lungi de păr uns, Nemţoaicele în haine de oraş merg pe dibuite sau se ajută cu felinare în mână, ca în timpuri de tot vechi. Lumina făcliilor prohodului dumnezeiesc (N.N.: Iorga vizitase Câmpulungul în primăvara anului 1904, înainte de Paşti) aprinde fereştile bisericii de lemn a lui Ioan-Teodor Vodă Calimah, Domn al Moldovei în 1758, născut în Câmpulung, dintr-un Orheian şi o femeie de acestea cu catrinţă, cioareci şi ştergar, femei puternice şi suferitoare, dar fără frumuseţea acelora de sus, de pe Moldoviţa. Felinarele şubrede, de modă veche, cu petrol, aruncă chiorâş puţină lumină: altfel sunt dese în strada mare, ce se deschide, acum, cu prăvălii impunătoare şi pavagiu bun. Biserica cea nouă, de zid, cu multe turnuri şi turnuleţe, a Românilor, într-o grădină publică, e o clădire ca pentru un oraş mare. Tot aşa şi frumosul Hotel Comunal, unde jos e cârciumă, cafenea şi restaurant, în care pirotesc lucruri şi oameni, Nemţi şi Evrei”[44].

1906: „Societatea „Rarăul” din Câmpulung a aranjat, la 30 septembrie 1906, în onoarea notarului Simeon Baranowski, mutat la Suceava, o seară de adio, la care a luat parte toată inteligenţa română din oraş şi district şi care a parcurs într-un mod foarte animat. Dl Simeon Baranowski, deşi rutean de origine şi un fiu devotat al naţiunii sale, s-a bucurat, prin deosebita sa fineţe în purtare, prin un caracter ferm şi cavaleresc, precum şi prin faptele sale filantropice, de cea mai mare stimă şi considerare atât din partea inteligenţei, cât şi din partea ţărănimii române. Fiind dl Baranowski într-un district pur român şi trăind cu obştimea română, a sprijinit dânsul, într-un mod remarcabil, toate institutele şi societăţile române şi era un apărător vrednic a periclitatei ţărănimi. Sperăm că noul notar, Tigran de Pruncul (fost notar la Solca – n. n.) îi va fi un urmaş demn”[45].

1906: „Fondul religionar şi institutele filantropice gr. or. române. Înainte de doi ani, a petiţionat comitetul societăţii „Şcoala română” din Câmpulung pentru o subvenţie, cu scop ca să înfiinţeze un internat pentru elevii gr. ort. români de la şcoala profesională din Câmpulung, dar, până acum, n-a sosit nici un răspuns. Se zvoneşte ştirea cum că chiar venerabilul consistoriu gr, or. – motivele nu sunt cunoscute – să fi refuzat acordarea unei subvenţiuni băneşti, cu toate că guvernul ţării a sprijinit această afacere. Când e vorba să se atribuie ajutoare băneşti la văduve de consilieri cu o pensie grasă (vezi Wlazl), remuneraţiuni la funcţionari străini, lemne gratuite la institute iezuitice sau locuri de sute de mii la asociaţiuni străine (pentru internatul ucrainean, în Coţmani), atunci se arată factorii competenţi, îndeosebi venerabilul consistoriu, darnic de tot, dar când e vorba de sprijinirea unei instituţiuni române gr. or., atunci… nu-s parale. Suntem foarte curioşi cum se va rezolva cererea internatului român din Câmpulung”[46].

1906: „Cine e Bellegarde acesta, care a pu­tut obţine un succes atât de frumos, în cel mai conştient cerc electoral românesc?” [47], întreba retoric, iar un răspuns nu s-a dat nici până astăzi, revista ieșeană Viața românească, în vara anului 1907, după ce căpitanul districtual (prefectul) din ținutul Câmpulung – Dorna, fără să-și depună candidatura, dar fiind de acord să o primească, dacî va fi ales, și-a zdrobit contracandidații, obținând 4.653 de voturi, „democratul” Aurel Onciul primind doar 2.755, iar Teodor Ștefanelli, ca lider al celor care l-au trădat pe Bellegarde, „într-un mod de tot necalificabil şi nedemn, încercând să aţâţe spiritele pentru contele Bellegarde”[48], a primit doar 1.014 voturi. Motivul dizidenței împotriva lui Bellegarde, „conte membru al casei împărăteşti” („înrudit cu soţia moştenitorului de tron” [49], Sophie Maria Josephine Albina Chotek von Chotkow und Wognin), era originea lui germană, provenită din naturalizarea francezului din Savoia[50] Heinrich Graf Bellegarde (1756-1845)[51], General de Cavalerie[52] şi, apoi, Feldmareşal, comisar al provinciilor lombarde, în timpul războaielor napoleonene[53], încă din 1805[54]. Prima intersectare a acestui conte cu românii s-a produs în 9 august 1821, când „li se comunică companiilor şi cordonaşilor ordinul Consiliului de război din Viena, semnat de contele Bellegarde, conform căruia toți acei fugari din Moldova şi Muntenia, despre care se va constata că au fost şi sunt conducători ai rebelilor şi părtaşi la mişcările revoluţionare, asemenea cei ce, urmăriţi de turci, vor fi găsiţi la graniţe cu arma-n mână şi echipament de război, vor fi respinşi. Cei ce vin, însă, fără arme şi despre care nu se poate constata să fi luat parte la răscoală, au să fie primiţi, căci sentimentele mărinimoase, umane şi blânde ale Maiestăţii sale nu permit ca nevinovaţii să fie expuşi, ca şi cei vinovaţi, răzbunării persecutorilor turci”[55]… Dar pretextul „condamnării” candidaturii lui Bellegarde, de către partidele politice şi de către presa aservită lor, o reprezenta faptul că, un „bărbat de un neam străin, precum este dl conte Bellegarde”, „străin de lege şi de neam” [56], nu putea fi acceptat într-o ţară în care numai „se bat domnii după deputăţie”[57], pentru că „în Bucovina, e o veche datină că politica se face pentru persoane”[58], profitând de faptul că, „îndopat cu minciuni, poporul nostru se apropie de pieire”[59] şi, drept consecinţă era şi a rămas cât se poate de resemnat. Partizanii contelui Bellegarde, toţi munteni simpli, dar care înţeleseseră, de la medicul Teofil Lupu[60] – tatăl vestitei Octaviei Lupu-Morariu, partenera de viaţă a cărturarului Leca Morariu, şi Vasile Liţu, „bucovinean şi publicist însemnat”[61], că „Francisc Bellegarde, numit de către popor Tata muntenilor” [62], înseamnă o garanţie a viitorului lor, „la îndemnul şi sub conducerea cantorului George Hutu, alegătorii români din Câmpulung l-au rugat pe contele Bellegarde să primească a fi ales deputat în sfatul împărătesc. Contele a spus răs-vădit că nu candidează, dar, de-l va alege poporul, pri­meşte mandatul de deputat… Alegă­torii români din Dorna se hotărăsc pentru Aurel Onciul şi învăţătorimea din întregul ţi­nut se pune pe muncă harnică” [63]. Vestea candidaturii impuse de munteni, care îşi doreau „un străin” drept reprezentant al lor la Viena, a stârnit mânia tuturor, inclusiv a cantorului şi viitorului primar câmpulungean George Hutu, care, ca şi avocatul Reuţ, a schimbat imediat tabăra „naţională”, trecând de partea lui Stefanelli şi catalogându-i pe muntenii fideli contelui drept „corteşii contelui Bellegarde” [64], cei mai aprigi susţinători ai candidaturii fiind „Dr. Teofil Lupu, Tigran Pruncul şi, pe ascuns, şi părintele Dr. Luţa, împreună cu alţi puţini sfetnici de pănura aceasta”[65]. „Numai doi cărturari au lucrat alăturea cu sătenii pentru alegerea contelui Bellegarde, ceilalţi au stat deoparte şi înju­rau pe „mojicii” de ţărani, care nu voiau să asculte de sfaturile lor „părinteşti”. Un cărtu­rar, văzând, din clubul „Rarău”, cum mergeau sătenii în rând şi hotărâţi să-l aleagă numai pe contele Bellegarde, a spus, plin de ură şi venin în suflet, că ar fi mai bine, să dai cu tunul în nemernicul acesta de popor” [66]. Francisc Bellegarde plecase la Viena, aşa cum făcuse şi în toamna anului 1906, când, pentru prima dată dezgustat de politica elitelor bucovinene, intenţiona să şi rămână, dovadă că luase cu el, „ca amintire din ocolul Câmpulungului… 24 aquarele – tipuri curat româneşti, ai acelui popor pe care l-a iubit părinteşte şi l-a scutit de multe nevoi” [67]. De data asta, „ca să nu cadă vreo bănuială asupra sa că influenţează alegerea, a şi părăsit Câmpulungul, a plecat, cu trenul de duminică seara, la Viena şi nu se va întoarce până după alegeri sau şi deloc mai mult la Câmpulung”[68], campania electorală rămânând la voia întâmplării, pe care, de-a lungul vremilor, s-a tot numit „acel popor”. Iar „acel popor”, care se săturase de demagogia partidelor-familii, a „domnilor celor mari, care-s fraţi de cruce numai înainte de alegeri şi, pe urmă, se îmbogăţesc pe spinarea poporului, care nu-i poate controla pe deputaţi după ce au toată puterea în mână” [69] şi care înţelesese că doar „doi băr­baţi vrednici au avut ca deputaţi, pe neui­tatul George Popovici şi pe contele Bellegarde” [70], a „inundat comunele cercului electoral şi a agitat cu deosebită căldură pentru Bellegarde” [71],  dând cu tifla, parcă, propagandei aparent naţionalistă, dar profund demagogică, esenţializată în texte care se dorea convingătoare şi pe înţelesul mulţimii: „Fie contele Bellegarde… cetăţean al universului întreg, el nu e român şi nici nu poate deveni român şi, de aceea, combătută trebuie candidatura lui de toată suflarea românească şi de orice partid românesc. Se înţelege că cu mult regret trebuie şi noi să privim la această încurcătură cumplită, ce-a adus cu sine candidatura cu totul neaşteptată a unui bărbat întreg şi stimat, cum e contele Bellegarde, însă ca români, care nu putem sacrifica un mandat, cu una-două, ne vedem necesitaţi a combate această candidatură”[72]. „În cei trei ani, cât a fost deputat”, „el s-a dovedit, prin nenumăratele sale fapte, că pricepe nevoile poporului, are milă de el şi-i poate ajuta mai mult decât zece deputaţi români”[73], dar, din păcate, „toate stăruinţele contelui Bellegarde de a însănătoşi justiţia ţării noastre şi de a o curăţa… au rămas zadarnice şi puterea creştin-democraţilor nu ne-a stat desul în ajutor” [1]. Şi-atunci, pentru că a trăit sentimentul zădărniciei luptele luptei cu morile de vânt, într-o Bucovină în care „regretabila luptă pe care o purtăm noi între olaltă este o luptă între fraţi”[74], contele Francisc de Bellegarde şi-a depus mandatul, refuzând să promită că îl va reprimi, dacă va fi din nou ales, şi tot fără să candideze, pentru că trăia demn amărăciunea de a se fi „încrezut prea mult în cinstea poporului românesc”, despre care „nu o dată a spus lumii că un popor aşa de bun, cin­stit, muncitori şi deştept ca românii din Bucovina nu se află în întreaga împărăţie”[75]. Din păcate, poporului acestuia frumos şi naiv de copilăros încă se mai afla sub talpa unor „politicienii ticăloşiţi, care se bu­cură de plecarea contelui Bellegarde, care, dacă rămâne în tară, nu-i va lăsa să-şi facă gheşefturile pe spa­tele ţărănimii”[76], i se suprapune duplicitatea, adeseori criminală, a aleşilor săi, la care Bellegarde nu poate identifica „bunăvoinţa, înţelegerea şi sprijinul trebuitor, ca să poată isprăvi multe şi mai însemnate pentru popor. Şi, decât să stea cu mâinile în buzunare şi să se uite la ceilalţi cum îşi bat joc de popor, pe care îl îmbată dumnealor cu apă rece, mai bine pleacă ca om cinstit, care nu vrea să fie părtaş la ticăloşii”[77]. Înainte de a pleca la Viena şi, deşi „în Câmpulung a venit iarăşi la ordinea zilei candidatura contelui Bellegarde. Mai mulţi ţărani au propus contelui să accepte candidatura în acest district. Contele Bellegarde, care şi-a strămutat domiciliul în Stiria, unde ocupă funcţia de prefect, a refuzat mandatul ce i s-a oferit şi acum de către alegătorii români din Câmpulung”[78]. Dar, înainte de a pleca, „dl conte s-a dus în vizite de rămas bun, făcute pe la ţărani, pe-acasă”, vizite care sugerau speranţa „că dumnealui s-a dus ca să vină iară, când vor fi vremile mai potrivite”[79]. Avea mulţi fini şi cumetri prin satele ţinutului Câmpulung-Dorna şi nu se putea despărţi de ei ca într-o stare de panică. Avea de îmbrăţişat o mulţime de săteni, pe toţi cei care i-au ieşit în cale, dar şi pe cei de pe potecile viitorimii, pentru că „amintirea lui va rămâne pururea binecuvântată”[80], chiar dacă tradiţia locurilor prea des renunţă la memorie, chiar şi cele mai sublime amintiri lunecând, în primăvara următoare, odată cu topirea nămeţilor, pe şuvoaiele înspumate ale torentelor. E drept că, în 1915, când Nicolae Iorga da de ştire că Bellegarde a sfârşit prin câmpiile Galiţiei, „mort pe câmpul de luptă sau pierdut între mulţimile prizonierilor care nu mai pot vorbi, care nu sunt în stare să comunice nimic nimănui” [81], şi obcinile noastre s-au cutremurat de suspine şi lacrimi, dar pentru o foarte singură clipă, cum ar zice Nichita Stănescu, pentru că, imediat după aceea a picat ghilotină clasica întrebare retorică a destinului nostru: „Dar noi, românii, ce-am zis la vestea tristă despre retragerea contelui Bellegarde?”[82].

18 aprilie 1907: „La Câmpulung au fost trei candidaţi: Contele Bellegarde, prefectul judeţului, dr. Aurel cav. de Onciul, care reprezintă acest cerc în dieta bucovineană. şi consilierul de la Curtea de apel din Lemberg, Teodor Stefanelli, care a reprezentat odată, prin anii 1890, acest cerc în dietă. S-a ales, cu majoritate mare, contele Bellegarde, cu 4.653 voturi; Onciul a obţinut 2.755, iar Stefanelli, 1.014. Tabela statistică ce urmează arată la detaliu repartizarea voturilor: Bellegarde – 4.653: Vatra Dornei – 254, Dorna Candrenilor – 121, Poiana Stampii – 28, Ciocăneşti – 13, Cârlibaba – 72, Iacobeni – 79, Valea Putnei – 29, Pojorâta – 350, Sadova – 175, Fundul Moldovei – 217, Câmpulung – 1.081, Vama – 259, Frasin –296, Bucşoaia – 186, Stulpicani – 296, Slătioara – 94, Dea – 22, Doroteea – 211, Gemine – 184, Frumosul – 185, Ostra – 151, Vatra Moldoviţei – 252, Negrileasa –98. // Onciul – 2.755: Vatra Dornei – 622, Dorna Candrenilor – 366, Poiana Stampii – 199, Ciocăneşti –189, Cârlibaba – 26, Iacobeni – 322, Valea Putnei –29, Pojorâta – 350, Sadova – 175, Fundul Moldovei – 249, Câmpulung – 20, Vama – 363, Frasin – 0, Bucşoaia – 0, Stulpicani – 0, Slătioara – 0, Dea – 73, Doroteea – 3, Gemine – 0, Frumosul – 147, Ostra – 0, Vatra Moldoviţei – 11, Negrileasa – 43. // Stefanelli – 1.014: Vatra Dornei – 147, Dorna Candrenilor – 19, Poiana Stampii – 12, Ciocăneşti – 14, Cârlibaba – 54, Iacobeni – 18, Valea Putnei –2, Pojorâta – 31, Sadova – 70, Fundul Moldovei – 40, Câmpulung – 241, Vama – 174, Frasin – 50, Bucşoaia – 15, Stulpicani – 53, Slătioara – 1, Dea – 3, Doroteea – 1, Gemine –14, Frumosul – 23, Ostra – 0, Vatra Moldoviţei – 23, Negrileasa – 9”[83].

În 1907, paroh la biserica Naşterea Maicii Domnului şi protopresviter era Amfilochie BOCA, născut în 1831, preot din 1860, paroh din 1863, iar cantor, din 1886, era Theodor DORNEAN, născut în 1856. Biserica Sfântului Nicolae îl avea ca paroh pe Nicolai ZURCAN, născut în 1857, preot din 1883, paroh din 1901, cantor fiind, din 1906, Nicolai BALAN, născut în 1881. Biserica Naşterea Maicii Domnului îl avea paroh pe doctorul în teologie George LUŢIA, născut în 1863, preot din 1891, paroh din 1901, preot cooperator fiind Ioan VOLOŞCIUC, născut în 1864, preot din 1891, iar cantor, din 1899, George HUTU, născut în 1872.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Câmpulung, oraş, centrul dis­trictului politic şi al ocolului judecătoresc cu acelaşi nume, este situat pe malul drept al râului Moldova, la piciorul mun­ţilor Măgura şi Runcu. Are o suprafaţă de 139 kmp, cu 7.000 de locuitori, din care românii formează marea majoritate, iar restul se compune din evrei şi germani. Ca localitate cu titlu de oraş, comuna se compune, pe lângă centrul Câmpulung, din urmă­toarele mahalale: Cocoşul, Iz­vorul Alb, Pârâul Corlăţeni, Pârâul Lelei, Pârâul Morii, Sub Muncele, Valea Sacă, Vicovanu şi târlele Hurgiş şi Va­lea Caselor. Oraşul este străbătut de dru­mul mare carpatin, ce vine dinspre Gurahumora şi duce în Transilvania, apoi mai este centrul unei reţele de câteva alte drumuri districtuale. Prin Câmpulung trece însă şi linia ferată locală Hatna, Dorna-Vatra, având aci două staţiuni, la ambele capete ale oraşului. Câmpulungul este sediul unui căpitan districtual (pre­fect), a unei judecătorii şi perceptorii; are două şcoli popu­lare, de câte şase clase, şi două de câte 3 clase, precum şi o şcoală industrială pentru lu­crarea lemnului. Are un spi­tal destul de mare, diferite in­stitute de credit şi un cabinet de lectură român. Cultul populaţiunii ortodoxe este îngrijit de patru biserici, din care prima e în partea dc de sus a oraşului, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, şi a fost zidită, la 1823, de diaconul Miron Ciupercă, având ca fi­lială şi o clădire deosebită, cu hramul „Naşterii Domnului”, clădită la 1813. A doua biserică principală este cea din mijlo­cul oraşului, cu hramul „Sf. Nicolae”, zidită de curând, pe locul unde fusese întemeiată, la 1698, de domnii Moldovei, Ioan şi Toader Calinah, clădirea ve­che de lemn, dăruită în urmă satului Ciumârna. A treia biserică şi cea mai mare, cu hramul „Naşterii Maicii Dom­nului” şi care deserveşte par­tea de jos a oraşului, a fost zidită la 1854, de Ioniţă Şalvari din Fundul Moldovei. Afară de asta, se află la Câmpulung o bisericuţă pentru catolici şi protestanţi şi o ca­pelă greco-catolică. Istoricul oraşului îşi are în­ceputurile sale deja în veacul al doisprezecelea, când s-a fun­dat, după cum se crede, în re­giunea aceasta, prima republică moldovenească, alcătuită pro­babil din români de peste Carpaţi, emigraţi din cine ştie ce pricină. Această republică a trăit în neatârnarea relativă a acelor vremuri timp de 100 de ani, până a fost în sârşit încorporată în noul principat al Moldovei, întemeiat de Dra­goş Vodă. Deşi expusă invaziunilor celor ce căutau trecătoarea cea mai lesnicioasă prin Carpaţi, câmpulungenii au ştiut să-şi păstreze mult timp autonomia lor, dovadă că şi domnitorii Moldovei erau siliţi să le acorde tot felul de pri­vilegii, ce concordau cu meri­tele câmpulungenilor ca apă­rători ai hotarelor ţări. Ei îşi alegeau vornicii singuri sau primeau pe cei recomandaţi de Vodă, plateau dări mai mult de bună voie şi erau scutiţi de multe obligaţiuni generale celorlalţi supuşi. Împrejurimea Câmpulungului este extrem de roman­tică, mai ales Rarăul apropiat, cu Pietrele Doamnei şi Valea Deei, locuri care sunt foarte căutate, în timp de vară, de numeroşi excursionişti. Proprietatea comunei, după ultima statistică, se compune din 295 hectare pământ arabil, 3.769 hectare fânaţuri, 57 hectare gră­dini, 1.117 hectare imaşuri, 697 hectare poieni şi 7.545 hectare pă­duri. Animale domestice nu­măra comuna: 478 cai, 2.708 vite cornute, 5.640 oi, 1.005 porci şi 276 stupi”[84]. De-a lungul timpului, din rândurile evreimii câmpulungene s-au ridicatAmong others should be named the lawyers Dr. S. Hutmann, Dr. Ignaz Raschkes, Dr. Samuel Terner, Dr. Friedrich Pichler, Dr. M. Heyer, Dr. David Koppelmann, Dr. Rudolf Marian, Jakob Bar, Dr. Friedrich Haas, Maximilian Koch, Jakob Schneider, Jonas Feyer, Dr. Schmidt ( a brother of the famous singer Joseph Schmidt), Dr. Rosner (Vama), Dr. Moses Kimmelmann, Benno Schieber, Jaques Schieber, Dr. Rudolf Medilanski, Saul Kern, Max Ker avocaţii S. Hutmann, Ignaz Raschkes, Samuel Terner, Friedrich Pichler, M. Heyer, David Koppelmann, Rudolf Marian, Jakob Bar, Friedrich Haas, Maximilian Koch, Jakob Schneider, Jonas Feyer, dr. Schmidt (fratele celebrului tenor Joseph Schmidt), Rosner din Vama, Moses Kimmelmann, Benno Schieber, Jaques Schieber, Rudolf Medilanski, Saul Kern şi Max Kern, medicii Jakob Mehlmann, Theodor Mehlmann, Josef Harth, Heine Harth, Schajowitz, J. Sobe, Bernhard Friedl, Berl Merdler, Niederhoffer, Hauslich, S. Klein, N. Nadler, M. Wassermann, Salome Mischel-Gruenspan, Salome Wohl, stomatologii Josef Glasberg şi Jakob Geisinger, bancherii Josef Harth,  Leib Schlaeffer şi fiul lui, David, industriaşii: Siegmund Picker, Julius Kreindler, Arkadius Bar, Adolf Gelber, Meier Kissmann, Baruch Sternschuss, fraţii Leon şi Sami Reichmann, Tobias Kern, morarii Leib Schlaeffer, Jossel Tarter, Jean Bercovici şi Mendl Wassermann, precum şi proprietarii de restaurante, cafenele şi cofetării Osias Einhorn, Naftali Bleiweiss, fratii Rostower, Abraham Lehrer, Wolf Sobe, Osias Moise Schneider, Jossel Mee, Samuel Spetter, Salomon Spetter, David Besner, Schmiel Wagner, Nutzi Hirschhaut, Koppel Schlaffer, Moise Glasberg, Avraam Kreisel, Carl Meth,  sau berarii Mizzi Schieber, fraţii Distelfeld şi Bruno Katz. În lagărele din Transnistria au murit, printre alţi evrei câmpulungeni, şi medicii Hammer, Hermann Holdengraeber, Simche Schaechter şi Fischl Siegel şi farmacistul Albin Schnarch.

1914: „În 18 decembrie, la 8 ore dimi­neaţa, Arhiducele Moştenitor Carol Francisc Iosif a primit, la gara ca­pitală din Câmpulung, prezentarea autorităţilor districtului, a clerului, a corpului didactic, a diferitelor societăţi, iar marea mulţime de chipeşi mun­teni, care se adunase din toate părţile, cu acest prilej, făcu Arhiducelui Moş­tenitor ovaţiuni entuziaste!… La reîntoarcerea de pe frontal din est… . În Câmpulung, era pe la 8 ore, seara, poporul l-a întâmpinat pe Arhiduce cu sunete de bucium şi cu un frumos conduct de torţe; însufleţirea mulţimii era nemăr­ginită, când Arhiducele, la vorbele de întâmpinare, rostite de primarul Hutu, a răspuns, în grai viu moldovenesc, prin cuvinte de mulţămită şi recu­noştinţă. După ce Alteţa Sa a vizitat pito­rescul oraş de pe valea Moldovei, a descălecat la conacul ce i s-a fost în­tocmit cu multă îngrijire şi pricepere, în frumosul local al şcolii de lemnărit din Câmpulung. Odăile conacului erau împodobite cu frumoase ţesături şi alesături naţionale şi mobilate cu mobile în vechiul stil moldovenesc, lucrate de elevii acestei şcoli, cu toţii fii de ţărani români din Bucovina; acestea au atras atenţiunea Arhidu­celui, care le-a privit cu de-amănuntul, cu viu interes, exprimându-şi, de repetate ori, mulţămirea şi admirarea Sa pentru frumoasele motive moldoveneşti”. Budapesta, 20 decembrie 1914. Moştenitorul tronului, arhidu­cele Carl Franz Iosef, a făcut o vizită de trei zile în Buco­vina. Arhiducele a fost sa­lutat, cu însufleţire şi entu­ziasm, de populaţia din loca­lităţile prin care a trecut. Po­pulaţia din Câmpulung a or­ganizat o retragere cu torţe. La sosirea arhiducelui în Vatra Dornei, a fost întâmpinat de primarul român, ţă­ranul Forfotă, în fruntea tu­turor reprezentanţilor comunelor din sudul Bucovinei. Primarul a ţinut o vorbire, asigurând pe arhiduce de credinţă nestrămutată faţă de casa domnitoare. „Populaţia românească – a zis oratorul – a primit cu bucurie şi recunoştinţă hotărârea moştenitorului tronului de a face greaua şi marea călătorie în Bucovina. Năvă­lirea duşmanului în Bucovina a făcut multe pagube şi a adus multă mizerie populaţiei. Aceasta din urmă a rămas însă credincioasă pământului pe care s-a născut, patriei şi dinastiei glorioase şi aşteaptă cu încredere ajutorul neîntârziat şi liberarea de inamic”. La sfârşitul discursului său, primarul şi-a arătat dorinţa ca Austria să iasă învingă­toare, pentru a libera ţara de duşmani. Arhiducele moştenitor a răspuns, în limba românească, mulţumind pentru primirea călduroasă ce i s-a făcut. Apoi arhiducele a stat de vorbă îndelung cu cetăţenii de faţă. În „Kurhaus” a avut loc o reprezentaţie. Au luat parte şi toate autorităţile bucovinene aflătoare acum în Vatra Dornei, precum şi diferite aso­ciaţii. Arhiducele s-a întreţi­nut cu prietenie cu cei de faţă. Interesant a fost schim­bul de vorbe cu ajutorul de primar din Cernăuţi, Dr. Dori Popovici. Acesta a povestit arhiducelui starea din Cer­năuţi, în timpul năvalei ruseşti. Arhiducele a declarat că a căpătat o impresie minu­nată şi neuitată de la poporul român din Bucovina şi şi-a arătat admiraţia pentru frumuseţea şi inteligenţa românu­lui, precum şi mulţumirea pentru primirea călduroasă pe care i-a făcut-o pretutin­deni populaţia românească. Dl Dr. Popovici a răspuns că declaraţia moştenitorului asupra românilor îl bucură nespus de mult şi a cerut voie să comunice această declaraţie şi poporului român. Însufleţirea mulţimii, care a venit în masă, din toate părţile, este cu atât mai demnă de remarcat, cu cât sosirea arhiducelui n-a fost vestită dinainte”[85]. „Noul şi neexperimentatul moştenitor al Coroanei habsburgice a vizitat Bucovina… „Naţionalistul” Dori Popovici, întors din Bucureşti, unde l-a chemat dorul de noi, a ars tămâia cea mai curată în căţuia de aur a guriţei sale, şi arhiducele a găsit că miroase bine. Chestie de nas! Va să zică, de acum să ne luăm orice gând din partea aceea. Nu ne vor „gospodarii” de la Câmpulung şi nici dl Dori Popovici… Dar se poate să intrăm. Atunci dau sigur următorul lucru: Părintele Repta n-o să binecuvânteze pe feciorii în uniforma României libere. Dar cel dintâi discurs o să-l ţină dl Dori Popovici, iar cele dintâi aclamaţii au să vină de la „gospodari”. Şi mai garantez un lucru: că o să le primim şi o să le răsplătim”[86].

1914-1918: „Luni, seara, trupele ruseşti se aflau la 10 km depărtare de Cernăuţi”. Dar cu o zi înainte (în 2 septembrie – n.n.), odată cu mutarea administraţiei la Vatra Dornei, pe ruta Cernăuţi-Dorna, trenurile circulau din jumătate în jumătate de oră, cu câte zeci de vagoane, ticsite de oameni. „Dar nu numai în trenuri, ci şi în trăsuri şi căruţe, şi chiar pe jos, porneau zeci de mii de locuitori ai Cernăuţului pe drumul ce duce la Dorna Vatra, Gura Humora, Câmpulung şi Suceava. Era un spectacol mişcător revărsarea asta de lume disperată, oameni care porneau în voia sorţii, căutând un adăpost, un loc sigur, ferit de năvala ruşilor. Vremea posomorâtă şi ploaia torenţială au mărit şi mai mult tristeţea acestui tablou al unei populaţiuni care fuge de teama duşmanului”[87]… „Vatra Dornei este în plină panică. Din moment în moment se aşteaptă năvălirea ruşilor, care vin din partea Maramureşului (ocupaseră Transcarpatia – n.n.)… Câteva regimente austriece sunt în localitatea Iacobeny, unde au întărit cu şanţuri şi sârme muntele Mestecăniş. Tot acolo, au tăiat pădurile, ca să lase valea deschisă înspre Câmpulung”[88]. „După ce au trecut de Bucşoaia, ruşii au înaintat până la Câmpulung, unde au stabilit cartierul statului major al trupelor de ocupaţie ruseşti (comandant era generalul Baron Vebel, însoţit, în acele zile, şi de generalii Laurenţiev şi Navroţchi, care au sosit în Bucovina pentru a stabili strategia ofensivei – n.n.). În lagărul acesta s-au construit grajduri pentru 500 de cai, s-au adus 50 de tunuri şi s-au concentrat numeroase trupe”[89]. „Înfrângerea ruşilor în munţii Bucovinei, care pare a avea o deosebită importanţă, a hotărât comandamentul rus să evacueze aproape întreaga Bucovină. După unele informaţii, e iminentă şi părăsirea Cernăuţilor de către autorităţile şi trupele ruseşti”[90]. Retragerea era confirmată şi de comunicatele rusesc şi austriac din 26 ianuarie, ultimul precizând glorios că „trupele noastre înaintează, cu deplin succes, pe când ruşii se retrag cu grabă. 12.000 de prizonieri au fost făcuţi, ieri, şi s-a adunat numeros material de război. Trupele noastre au intrat, ieri (deci, în 25 ianuarie – n.n.), după-amiază, în Câmpulung, în mijlocul ovaţiilor populaţiei”[91]. Comunicatul austriac din 12/25 iunie 1916 preciza că, „în Bucovina, trupele noastre au stabilit noi poziţii, între Câmpulung-Iacobeni. Înălţimile de la sud de Berhometh-Viznitz au fost evacuate de noi, fără intervenţia duşmanului”[92]. „22 iulie / 4 august 1917: Comunicatul rusesc lipseşte şi, din această cauză, suntem şi mai neliniştiţi. Se zice că a căzut Câmpulungul, de unde se aud bubuiturile tunurilor. Alţii susţin că şi Cernăuţul ar fi în mâna nemţilor. Mulţi ne asigură că rezistenţa ruşilor se organizează, în mod serios, la Cernăuţi şi Hotin. Din tot acest haos, nu poţi să tragi nici o concluzie, nu poţi ghici proporţia numerică a tru­pelor, de o parte şi de alta, nici nu poţi interpreta însemnătatea mişcărilor de trupe germane şi austro-ungare”[93].

1914-1918: Jertfa câmpulungeană de sânge pentru Bucovina şi pentru modul de viaţă pe care îl reprezenta ea a fost făcută de „infanteristul Grigore Cerbu, Câmpulung, Regimentul 22, rănit; rezervistul George Cimbru, Câmpulung, Regimentul 22, mort; sergentul George Fetiţar, Câmpulung, Regimentul 22, mort; fruntaşul Toader Mercheş, Câmpulung, Regimentul 22, rănit; infanteristul Toader Nisioi, Câmpulung, Regimentul 22, mort; fruntaşul Pircu, Câmpulung, Regimentul 22, rănit”[94]; „Sublocotenent Modest cav. de Sorocean, Câmpulung, Regimentul 41, rănit”[95]; „infanteristul Petru Giosan, Câmpulung, Regimentul 41, rănit”[96]; „infanteristul Dumitru Prundu, Câmpulung, Regimentul 41, rănit; infanteristul Ştefan Semcu, Câmpulung, Regimentul 41, prizonier”[97]; „legionarul (adică voluntarul prea tânăr pentru a fi înrolat – n. n.) Ilie Filimon, Câmpulung, Comp. 2, mort (25-27.12.1915); legionarul Costan Ţăran, Câmpulung, Comp. 2, mort (25-27.12.1915)”[98]; „infanteristul Petru Crăciunescul, Câmpulung, Reg. 22, rănit”[99]. „La propunerea domnului Alois Ettlinger, din Câmpulung, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii fiului său, Georg Wenzel Ettlinger. Domnul Alois Ettlinger susţine că fiul său a căzut, în noiembrie 1918, lângă Leov”[100]; „Nicolai a lui Nicolai Candre, din Valea Stânii, districtul Câmpulung, a participat la război şi ar fi picat, în anul 1917, pe frontul italian, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Marina a lui Nicolai Candre, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[101]; „Jossel Seemann, din Câmpulung, ar fi murit, în anul 1916, în Câmpulung, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea fiului său, Aron Seemann, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[102].

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[103]: La judecătoria Câmpulung: Kupczenko Eugenie, judecător de district cu rangul VIII. / Dr. Löwy Ludwig, judecător cu rangul IX. / German Otto, judecător cu rangul IX”. „Numiri, începând de la 1 septembrie 1919: Samuil Zentner, consilier conducător al judecătoriei Câmpulung, consilier de tribunal cu rangul VII. / Zaharovschi Eusebie, judecător la judecătoria Câmpulung, judecător de district cu rangul VIII – se mută la Suceava. Rei Vasile, judecător de district la judecătoria din Câmpulung, consilier conducător de judecătorie cu rangul VII – se mută la Ciudei. Teleaga George, judecător la judecătoria Câmpulung, pretor cu rangul VIII – se mută la Siret”.

1919: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru Germani în Câmpulung” (Spar- und Darlehenskassenverein für die Deutschen in Kimpulung), următoarele schimbări: membrii în direcţiune Titus Kaminski şi Georg Schmegner introduşi”[104].

1919: „Numiri şi înaintări. No. 2405 din 10 Octomvrie 1919. / Deciziune ministerială. / Noi, ministru secretar de Stat, delegat al Guvernului pentru administraţia Bucovinei, având în vedere articolul X al înaltului decret Regal No. 3715 din 18 Decemvrie 1918 şi adaosul la acest articol (decretul Regal No. 2848 din 5 Iulie 1919, publicat în Monitorul Oficial No. 65 din 8 Iulie 1919); / În virtutea articolelor 38 şi 43 din decretul-lege de reformă agrară pentru Bucovina No. 3871 (M. O. No. 113 ex. 1919), în urma propunerii secretarului-şef pentru Agricultură şi Domenii, / Decidem: / Se numesc în comisiunile agrare de ocol următorii domni (a se vedea tabelele alăturate)”. În Comisiunea agrară centrală, ca reprezentant al băncilor, „Teodor Tovarniţchi, director al casei de economii din Câmpulung”. În „Comisiunea agrară de ocol Câmpu-Lung: / Preşedinte: Octavian Aurite, pretor şi şef al ocolului districtual, Câmpu-Lung. / Locţiitor: Francisc Wihard, judecător districtual Câmpu-Lung. / Reprezentantul Administraţiei: Alexandru Zbiera, prefect, Câmpu-Lung. / Locţiitor: Louis Wenzel, concepist, Câmpu-Lung. / Reprezentantul Băncii regionale: Nistor Andronicescu, agricultor, Fundul Moldovei. / Locţiitor: Nicolai Balan, cantor, Câmp-Lung. / Expert agricol: Gheorghe Marcu, referat agricol, Câmpu-Lung. / Locţiitor: Mihai Cerchez, forestier, Câm­pu-Lung. / Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Victor Paşcovici, administrator silvic Pojorâta. / Locţiitor: Gheorghe Dan, administrator silvic, Vama. / Inginer hotarnic: Reus Vasile, inginer civil, Câmpu-Lung. / Locţiitor: Nico Hluşco, inginer hotarnic civil, Câmpu-Lung. / Reprezentanţi ai ţăranilor: Nistor Porcuţan, agricultor, Câmpu-Lung; Dumitru Maliş, agricultor, Vatra Moldoviţei, Costea Lucan, agricultor, Vama. / Locţiitori: Ion Bărgovan, agricultor, Pojorâta”[105].

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau numiţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs: În districtul Câmpulungului, Vasile Albei Şandru, notat, în alte ştiri ale vremii „Alboi-Şandru”, Anton Rothkögel şi dorneanul Nuchim Bronstein reprezentau autoritatea preţurilor, vegheată creştineşte şi de cantorul Nicolai Balan, care, se vede treaba, era intens interesat de cum se mai vindea „sângele Domnului”. Pe lângă Balan, activau în democratizarea consumului de trascăuri comisarul gărzii financiare Grigori Rusu, secretarul comunal al târgului Ioan Anghel, administratorul de percepţie Iosif Rothkögel şi casierul de la Casa bolnavilor din Câmpulung Victor Cocorean[106].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922: b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Dimitrie Mitric Bruja la Câmpulung-Capusatului, Luisa Aurite la Câmpulung-Capusatului”[107].

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[108]: Fartăeş Ştefan, absolvent liceu, domiciliu în comuna Câmpulung-Moldova, jud. Suceava, condamnat de Trib. Mil. C. IV Arm., pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională şi un an interdicţie, conform art. 258 si 259 din codul penal, combinat cu I. D. Nr. 856 din 1938; Erhan Sebastian, comerciant, cu ultimul domiciliu în oraşul Câmpulung, str. Armand Călinescu Nr. 137, născut în Câmpulung-Moldova, condamnat de Trib. C. IV Armată, pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională, 1 an interdicţie, conform art. 259 şi 260 c. p., ord. I. d. Nr; 856/938; Vasilovici Ciprian, funcţionar particular, cu ultimul domiciliu în comuna Câmpulung, str. Alexandru cel Bun Nr. 4, născut în comuna Câmpulung-Moldova, condamnat de Trib. Mil. C. IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională, 1 an interdicţie, conform art. 259 şi 260 c. p.; Cerchez Mircea, funcţionar particular, cu ultimul domiciliu în Câmpulung, născut în Câmpulung, condamnat de Trib. Mil. al Corp. IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie, conform art. 259, 260 c. p.”.

1941, septembrie 30: „Se publică mai jos lista Nr. 16, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Maciujoc Mihai, fruntaş, ctg. 1930, cu ultimul domiciliu în comuna C. Lung, jud. C. Lung, mort la 16.VIII.1941”[109]. „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[110]: Rotundu Mihai, soldat, 1933, cu ultimul domiciliu în comuna Deia, judeţul Câmpulung, mort la 5 iulie 1941; Piticar Ilie, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în oraşul Câmpulung, judeţul Câmpulung, mort la 6 iulie 1941; Ţebrean Victor, soldat, ctg. 1940, cu ultimul domiciliu în comuna Deia, judeţul Câmpulung, mort la 17 iulie 1941; Erhan I. Vladimir, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în oraşul Câmpulung, judeţul Câmpulung, mort la 13 iulie 1941”.

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[111]: Georgescu Marin, comuna Valea Sacă, media 8,12; Pop Viorica, comuna Capul Satului – Câmpulung, media 9,50; Purcel Gavril, utilizat, comuna Capul Satului – Câmpulung, media 8,25”.

1945: Într-o duminică a anului 1945, în baza unui ordin care promitea refugiaţilor din nordul Bucovinei că li se acordă cetăţenia română, „în incinta Şcolii generale nr. 3” din Câmpulung s-au adunat sute de pribegi români şi ucraineni. Şi-atunci, în acea duminică sfântă, „câţiva ruşi beţi s-au apropiat de ferestrele şcolii şi au început să tragă, la grămadă, în mulţime”. Cei care, totuşi, au supravieţuit masacrului au fost urcaţi în vagoane de vite şi duşi în Siberia[112].

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Creditul Mărunt”, comuna Câmpulung-Moldova, judeţul Câmpulung.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[113], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Caproş Alexandru, de la Breaza, la Deia; Cotlarciuc Dragoş, de la Deia, la Stulpicani; Coroamă Silvestru, de la Valea Sacă, la Izvoarele Sucevei; Amorăriţei Nicolae, de la Valea Seacă, la Şaru Dornei, Sărişor”.

La Câmpulung Moldovenesc s-au născut teologul Vasile GHEORGHIU (16 iunie 1872), pictoriţa Isidora CONSTANTINOVICI-HEIN (26 decembrie 1889), profesorul Alexandru BOGZA (10 iulie 1895), rapsodul Mihai LĂCĂTUŞU (9 martie 1905), pictorul Aurelian BUCĂTARU (21 februarie 1909), pictoriţa Rodica PAVELESCU (17 aprilie 1910), tragicul poet evreu Kubi Wohl (1911-1935), poetul Teodor MARICARIU (23 februarie 1911), scriitorul George MOROŞANU (22 iulie 1911), pictorul Alexandru PLEŞCA (7 iunie 1916), pictorul Traian DĂNILEANU (19 aprilie 1917), poetul Dragoş NISIOIU (21 iunie 1925), cercetătorul ştiinţific Mircea BOICIUC (27 iunie 1927), publicistul Graţian JUCAN (19 septembrie 1929), actriţa Monica GHIUŢĂ (26 iulie 1940), pictorul Gheorghe TOXIN (16 ianuarie 1944), pictoriţa Maria TOXIN-COJOCARI (24 iunie 1946), pictorul Nistor Virgiliu PLEŞCA (20 octombrie 1952) şi cântăreaţa şi compozitoarea de jazz Anca PARGHEL (16 septembrie 1957).

[1] CANTEMIR, DIMITRIE, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1967, pag. 202

[2] Ibidem

[3] Bogdan-Duică, Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, Sibiu 1895, pp. 24-26

[4] Daniel Krman, Călători, VIII, pg. 261

[5] Johann Wendel Bardili, Călători, VIII, pg. 280

[6] Homer, Iliada, XVIII, pp. 360, 361

[7] Viorica Enăchiuc, Rohonczy Codex, pg. 11

[8] Tudor V. Stefanelli, Documente, Bucureşti 1915

[9] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 245 urm.

[10] Ibidem, p. 433

[11] Călători, VIII, pp. 103, 104

[12] Călărori, VIII, p. 118

[13] Călători, VIII, pp. 103, 104

[14] Ibidem, pp. 260, 261

[15] Ibidem, pp. 293, 294

[16] Neculce, pp. 176, 177

[17] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

[18] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 24. Următoarele, şi Werenka, Supliment XXXV.

[19] Werenka, Supliment L şi LI.

[20] Werenka, Supliment L şi LI.

[21] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 43  şi următoarele; Werenka, Ueber die Grenzregulierung der Bukowina zur Zeit der Vereinigung mit Oesterreich (Despre reglementarea frontierei Bucovinei, în momentul unificării cu Austria), Jahrbuch der Bukowin. Landesmuseums. III, pp. 1 şi următoarele.

[22] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 65-

[23] Călători, XIX, I, pp. 779-783

[24] Călători, X, II, p. 1117

[25] Acest document, prin care se descrie apăsarea românilor din Bucovina, l-am reprodus dintr-un volum imprimat la Viena, la 1861, traducerea în nemţeşte a tuturor privilegiilor ce au de la feluriţi Domni câmpulungenii Moldovei din Bucovina – n. T. C.

[26] Codrescu, Theodor, Uricarul cuprinzător de hrisoave, anaforale şi alte acte ale Moldovei, Tomul al VI, Iaşi 1875, pp. 164-170

[27] Eugen I. Păunel, „Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432

[28] IRACLIE PORUMBESCU, Zece zile de haiducie în Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi 1898, p. 61

[29] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[30] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868

[31] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[32] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 54, 1876 p. 59, 1907 p. 61

[33] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[34]  A. D. XENOPOL, Amintire din Bucovina, în „Revista Politică”, Anul II, nr. 13 / 1 Decembrie 1887, pg. 14

[35] REVISTA POLITICĂ, Anul II, nr. 5, 15 iulie 1887, p. 8

[36] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 8, 1 mai 1888, p. 7

[37] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 9, 15 mai 1888, p. 8

[38]  VASILE BUMBAC, Schiţe de excursiuni feriale. Anul 1889, în „Revista Politică”, Anul V, nr. 16 / 15 august 1890, pg. 10

[39] DEŞTEPTAREA, nr. 1 din 1/13 ianuarie 1896, p. 4

[40] În Vama, a cântat Catrina a lui Costa Faraon (60 ani)-

[41] La Vatra Moldoviţei, a cântat Parasca Leţche (13 ani).

[42] La Pojorâta, a cântat Ioana a lui Costan Flocea, de 14 ani (Puiculiţă, treci zaplazu).

[43] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[44] Nicolae Iorgs, Neamul Românesc în Bucovina, Rădăuţi 1996, pp. 67, 68

[45] Apărarea Naţională, Nr. 2, Anul I, Cernăuţi, miercuri 10 octombrie stil nou 1906, p. 4

[46] Apărarea Naţională, Nr. 3, Anul I, Cernăuţi, duminică 14 octombrie stil nou 1906, p. 4

[47] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, p. 305

[48] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, p. 2

[49] Revista Politică, Nr. 20, Anul VII, Suceava, în 26 februarie 1911, p. 4

[50] Fiul lui Moritz Graf von Bellegarde, născut 1743, în Chambery din Savoia, care, în 1763 avea gradul de locotenent-colonel în armata austriacă, fiind numit colonel al Gărzii Imperiale la 2 octombrie 1777, apoi, în 24 februarie 1786, general maior la 24 februarie 1786 și șef al regimentului de cuirasați – cf. Winkler, Bellegarde, Moritz Graf von, în Allgemeine Deutsche Biographie, publicată de Comisia istorică la Academia Bavareză de Științe, volumul 2 (1875), pp. 305-306

[51] Există și o lucrare monografică despre „Viaţa mareşalului de câmp Heinrich Grafel von Bellegarde”, de Smola, Carl Freiherr von, Das Leben des Feldmarschalls Heinrich Grafen von Bellegarde, Wien 1847

[52] Hüffer, Hermann, Quellen zur Geschichte des Zeitalters der französischen Revolution Bd. Der Frieden von campoformio, Leipzig 1900 , pp. 170, 241

[53] Helfert, Joseph Alexander, Freihaerr von, Ausgang der französischen Herrschaft in Ober-italien und Brescia-mailänder Militär-verschwörung, Wien 1890

[54] Angeli, Moriz, Edler von, Erzherzog Carl von Österreich als Feldherr und Heeresorganisator,  Wien 1897, pp. 45, 74, 115, 139 (decorat cu Ordinul „Maria Theresia”).

[55] Şotropa, Virgil, Zavera din 1821 şi Regimentul năsăudean, în Lapedatu, Alex.; Lupaş, Ioan, Anuarul Institutului de Istorie Naţională, IV 1926-1927, Bucureşti 1929, p. 143

[56] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, p. 2

[57] Revista Politică, Nr. 1, Anul VI, Suceava, în 16 octombrie 1910, p. 5

[58] Tribuna, Nr. 39, Anul XIII, Arad, vineri 20 februarie (5 martie) 1909, p. 3

[59] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[60] Teofil Lupu, în 25 noiembrie 1910: „dragii mei munteni, sunteţi chemaţi, în 5 decembrie 1910, la alegere, ca să spălaţi cinstea muntenească şi să-l alegeţi pe George Boncheş, omul vostru, deci şi al contelui Bel­legarde!… Ascultaţi-mă, cum m-aţi ascultat, odată, alegând pe contele Bellegarde deputat al vostru! Cred că nu v-am sfătuit rău, atuncea!” – cf. Revista Politică, Nr. 7, Anul VI, Suceava, în 27 noiembrie 1910, p. 1

[61] Revista Politică, Nr. 15, Anul VII, Suceava, în 22 ianuarie 1911, Foiţa – pp. 2

[62] Apărarea Naţională, Nr. 8, Anul I, Cernăuţi, miercuri 31 octombrie stil nou 1906, p. 8

[63] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 2

[64] Apărarea Naţională, Nr. 25, Anul II, Cernăuţi,  joi 4 aprilie stil nou 1907, p. 1

[65] Ibidem

[66] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 2

[67] Apărarea Naţională, Nr. 8, Anul I, Cernăuţi, miercuri 31 octombrie stil nou 1906, p. 8

[68] Apărarea Naţională, Nr. 17, Anul II, Cernăuţi, duminică 17 martie stil nou 1907, p. 1

[69] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[70] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[71] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, p. 305

[72] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, pp. 1, 2

[73] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[74] Apărarea Naţională, Nr. 17, Anul II, Cernăuţi, duminică 17 martie stil nou 1907, p. 1

[75] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[76] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[77] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[78] Tribuna, Nr. 108, Anul XV, Arad, marţi 17/30 mai 1911, p. 5

[79] Revista Politică, Nr. 7, Anul VI, Suceava, în 27 noiembrie 1910, pp. 1, 2

[80] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[81] Iorga, Nicolae, Războiul nostru în note zilnice / 1914-1916, Vol. I, „Ramuri” Craiova 1926, p. 310

[82] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[83] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[84] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 67

[85] Libertatea, Nr. 76, Anul XIII, Orăştie, luni 15/27 decembrie 1914, p. 4

[86] Nicolae Iorga, Memorii, I, Editura Ramuri, Craiova, 1928, pp. 124, 125

[87] „Adevărul” din 22 august 1914

[88] Adevărul din 2 octombrie 1914

[89] Adevărul, 28, nr. 9991, 5 ianuarie 1915, p. 2

[90] Adevărul, 28, nr. 10013, 27 ianuarie 1915, p. 3

[91] Ibidem, p. 3

[92] Adevărul, 29, nr. 10510, 14 iunie 1916, p. 4

[93] Bianu, I, p. 223

[94] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[95] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[96] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[97] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[98] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[99] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[100] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi în 5 Aprilie nou 1919, p. 4

[101] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[102] Monitorul Bucovinei, Fascicula 2, Cernăuţi 25 ianuarie nou 1921, pp. 18-21

[103] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[104] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi 3 Octombrie nou 1919, pp. 3-5

[105] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[106] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[107] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[108] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860

[109] Monitorul Oficial, Anul CIX, Nr. 231, marţi 30 septembrie 1941, pp. 5805 şi urm.

[110] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[111] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

[112] ILIE ILISEI, Dosarele suferinţei, Suceava 1999, p. 72

[113] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Camenca

CAMENCA. În 15 iunie 1431, Alexandru cel Bun întărea lui Stan Cupcici, printre alte sate, „şi Camena pe Siret (numele vechi al Camencei, conform DRH, Vol. I, p. 153), pe care i l-a dat fiica lui Miclouş”.

Închinat mănăstirii Putna, în 2 februarie 1503, „pe Siret, satul Camenca”, fiind dăruit „pentru pomenirea sa” de „răposatul Iurii Cupcici”, satul, aflat în hotar comun cu Petriceanca, este menţionat, drept Caminca, şi în uricele târzii, precum cel din 1760, al lui Ioan Callimah, sau în hotarnica din 1765, drept proprietate a mănăstirii Putna, dar şi în 1771, când la Camenca se stabileşte pălmaşul din Bârgău Alexandru BILOUS, împreună cu soţia şi cele două fete ale sale.

În 30 martie 1727, Calistru, episcopul de Rădăuţi, dăruia mănăstirii Putna „prisaca cu toţi stupii din Camănca”.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Caminca, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „19 – toată suma caselor”, însemnând 1 panţir, 3 femei sărace şi 15 birnici.

În 1775, Camenca, cu Petriceanca, ambele din Ocolul Berhometelor, aveau doar 18 familii de ţărani, acelaşi număr fiind stabilit, şi pentru 1774, de Daniel Werenka, numărul acestora sporind la 92, până în 1784.

În 1843, biserica din comuna bisericească Camenca şi Petriceanca, cu 1.846 enoriaşi, era slujită de preotul administrator Joann TARASIEWICZ. În 1876, comuna bisericească avea 3.295 enoriaşi, preot fiind Leon FERLIEWICZ (în sursă, este notat cu creionul, drept preot cooperator, şi O. MIRONOVICI). În 1902, se va sfinţi o biserică-filială şi la Petriceanca. În 1907, paroh al comunei bisericeşti Camenca şi Petriceanca era Grigore COSTAŞ, născut în 1845, preot din 1872, paroh din 1877, iar preot cooperator era Ioan GRIGORAŞ-SUCEVEAN, născut în 1875, preot din 1901, cantor fiind, din 1900, Ioan SIMOTA, născut în 1849.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”[2].

În 1890, Camenca avea 3.817 locuitori, ucraineni şi români, parohi fiind Leon Ferlievici şi Cristofor Iliuţ, iar cantor bisericesc – Ioan Simota. Învăţător al satului era Teodor Cârstiuc.

1896: Vineri, 25 octombrie (6 noiembrie) 1896, a fost sfinţită biserica din Camenca de către Arhimandritul Mitrofor Vladimir de Repta, fiind întâmpinat, în numele comunei bisericeşti din Camenca, de preotul Christofor Iliuţ, de învăţătorul Teodor Cârstiuc şi de amploaiatul Starcuewski. „La intrarea în comună, şi anume în atinenţa Petreceni, lângă portalul ridicat aici şi împodobit cu cetină şi steaguri, înaltul oaspe a fost salutat de delegatul căpitanatului districtual, dl Dr. Tarangul. Trecând apa Siretului, drumul era împodobit, de amândouă părţile, cu brădănaşi, iar poporul adunat petrecea, cu uralele sale, pe mult doritul său oaspe până la locul destinaţiunii, între sunetele clopotelor şi bubuitul săcăluşelor… Rânduiala sfinţirii bisericii s-a început cu serviciul divin de seară (privegherea), care a decurs în cea mai bună ordine. La actul sfinţirii, mult înfrumuseţată prin cântările alese, executate de membrii corului seminarial, săvârşit de către I.P.C. Sa Arch. V. de Repta, au asistat: prof. dl. Dr. Em. Voiuţchi, admin. Protopr. S. Piotrovschi, P.C.L.T. Iliuţ, paroch în Arbore, I. Hostiuc, paroch în Carapciu, V. Calance, spiritual seminarial, L. Zugrav, paroch în Romaneşti, M. Tarnavschi, paroch în Hliboca, V. Isopescul, paroch în Volcineţ, G. Grosar, paroch în Cerepcăuţi, M. Mitric, cooperator în Carapciu, şi diaconul catedral M. Boca”[3].

În 1898, funcţiona, la Camenca, în casa lui Filip Rotariu, Cabinetul de lectură „Luceafărul”, cu 61 membri, 32 cărţi şi 3 abonamente la gazete. Conducerea acestei prime biblioteci săteşti din Camenca era asigurată de Ilie Grigorovici, Filip Rotariu şi Alexandru Carleciuc.

1902: În Camenca a funcţionat o şcoală ruteană cu 5 clase, din 1854, şi o şcoală românească cu 2 clase, din 1902[4]. Însoţirea raiffeisiană a fost înfiinţată în primăvara anului 1903.

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[5], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Alexandru ZELENEVSCHI (20 ani în 1910) din Camenca.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Camenca, comună rurală, districtul Siret, aşezată pe malul drept al râului Siret, la confluenţa lui cu pârâul Camenca, lângă hotarul dinspre districtul Storojineţ. Suprafaţa: 24,23 kmp; po­pulaţia: 3.496 locuitori ruteni şi ceva români, de religiune gr. or. Se compune: 1). din satul de reşedinţă Camenca, cu 3.373 locuitori, şi 2). din cătunul Petriceanca. Prin drumuri de ţară co­munică cu comuna Fântâna Albă, pe de o parte, iar pe de alta, cu drumul districtual din stânga Si­retului, Cerepcăuţ-Petriceanca, unde acesta se bifurcă; este punctul final al drumului districtual Siret-Cerepcăuţ-Camenca. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohialăm cu hramul „Sf. Spiridon”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, într-un hrisov din 2 februarie 1503, prin care Ştefan cel Mare confirmă dania acestui sat, fă­cută de Marele Vornic Gheorghe Cupcin, mănăstirii Putna. Populaţia, formată din locui­tori originari, peste care au venit colonişti din Transilvania, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.784 hectare pământ arabil, 392 hectarefânaţuri, 50 hectare grădini, 463 hectare izlaz, 341 pădure. Se găsesc 207 cai, 1.194 vite mari cornute, 92 oi, 778 porci şi 112 stupi. Camenca sau Petriceanca, mo­şie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 8,26 kmp; popu­laţia: 23 locuitori ruteni şi izraeliţi. Camenca (Kamenka), pârâu, afluent pe dreapta Siretului, izvorăşte de sub culmea Fundătura şi se varsă în Siret, în dreptul comunei Camenca”[6].

În 1910, trei sferturi din populaţia satului o formau ucrainenii.

1914, septembrie 12: „Patrulele de cavalerie rusă fac, zilnic, recunoaşteri în jurul Cernăuţului şi, cum se depărtează mulţi de oraş, sunt atacate de patrulele austriece, care, din ascunzători, trag asupra celor ruseşti, omorând mare parte dintre soldaţi. Astfel, chiar zilele trecute, dintr-o patrulă de 42 cerchezi, în recunoaştere, numai unul s-a întors, şi acesta dezarmat şi plin de sânge. La Mahala, Corovia, Cuciur, Nepolocăuţi şi Stroinţa au avut loc, în zilele de 11 şi12 septembrie, lupte între câteva detaşamente ruseşti şi austriece… Armata rusă s-a fortificat la Mihalcea şi Camenca… Ca comandant rus al oraşului Cernăuţi a fost numit Navrotzchi, în locul căpitanului Korabuki”[7].

1914-1918: Jertfele de sânge pentru Bucovina au fost făcute de „infanteristulVasile Semciuc, Camenca, Regimentul 22, mort; rezervistul Emilian Vorobăţ, Camenca, Regimentul 22, rănit”[8], „infanteristul Cosma Micheliuc, Camenca, Reg. 80, mort (22.05-23.07.1915); infanteristul Simeon Picul, Camenca, Regimentul 80, rănit”[9], „Dimitrie Czornohuz a lui Simion, născut în 1890, din Camenca, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, la Regimentul 95 Infanterie şi a plecat în câmp. În mai 1915, a căzut el, împreună cu câţiva consăteni, în prinsoare, la ruşi; în satul Striganca avea ocupaţie într-o moară. Acolo ar fi murit, în iulie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Veronica Czornohuz, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[10]. „Petrea a lui Ioan Piţul, născut în Camenca, la 25 februarie 1884, a fost chemat, în 1 august 1914, sub arme şi a luptat pe frontul galiţian, trimiţând soţiei sale ultima scrisoare din Leov, în luna noiembrie 1915. Până în prezent, n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei a lui Petrea Piţul, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11].

1920: „Deciziune de expropriere No. Agr. 479/20. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Siret, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 433, Petriceni (Camenca), din re­gistrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 482 ha 83 a 67 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[12].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 338

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 88/1896, p. 3

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 36, 1876 p. 65, 1907 p. 164

[5] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 42, 43

[7] Ce se petrece la graniţă, „Adevărul” din 2 septembrie 1914

[8] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[9] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Camena

1899: Ruteni. Foto: Julius Dutkiewicz

CAMENA. Parte a vechiului sat Mihalcea, atestat în 10 iulie 1510, Camena încă era socotită, în 1776, drept „jumătate de sat de Mihalcea, care se chiamă şi Camina”, aşa că înscrisurile vechi, referitoare la Camena, „care după scrisori se cheamă Mihalce”, cu referire la acest vechi sat domnesc se vor menţiona. În 1811, „jumătate de sat Camena” însemna un sfert din moşia Mihalcea, iar în 1814, e menţionată Camena, care, „după scrisori se cheamă Mihalce… şi se află acum în stăpânire cu totul deosebită de satul Mihalce, precum în curgerea vremii şi nume deosebit de sat Mihalce au câştigat”.

În 1771, s-a stabilit la Camenca pălmaşul Alexandru BILOUS, din Bârgău, împreună cu soţia şi cele două fete ale sale.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Camena „63 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 dascăl, 1 ruptaş, 2 văduve, 4 jidovi, 1 scutelnic al popii şi 53 birnici, aceştia fiind: Vasile DUGAN, Ştefan DUŞCIAC, Fodor ŞFURCĂ, Costaşcu HLEBAC, Georgiţă sin ŞFURCĂ, Mihail OCIORNOHUZ, Mihail ŞLIMKA, Ion CIORNOHUZ, Vasile HUŢULIAC, Iurea CIORNOHUZ, Dănilă IURIC, Andrei sin CIORNOHUZ, Alecsa GUŞETUL, Andrei TEMCIA, Andrei ŞLIMKA, Ion coşar, Ilii sin COZMA, Iacob brat ego, Macsin brat ego, Petre văcar, Ivanko rus, Coste TOKAR, Ştefan SAICIUK, Macsin rusul, Vasile TOKAR, Grigori sin ego, Petre FUCIUK, Toader rus, Iacob brat Macsin, Vasile ŢURCAN, Ion sin TOKAR, Simion SOLOAN, Dumitru cumnat lui Simion, Vasile BUZĂ, Ion BUZĂ, Timoftii LOZINCĂ, Vasile sin ego, Ion DUGAN, Mihaiu ŢURCAN, Pătraşco sin ego, Ifteni BUZĂ, Ion VĂSCĂUCIAN, Toader sin TOKAR, Ştefan LIIFAK, Dumitru rus, Anton zet SOLOAN, Fodor rus, Timoftei ŞERBAN, Nechifor, Mateiu GRIGORCIUK şi Lupul văcar. Rufeturile erau pentru popa Ion şi dascălul Ion, pentru scutelnicul popii, Georgii LEŞUK, pentru ruptaşul Ion BOTEZATU, pentru văduvele Maria şi Aniţa, dar şi pentru jidovii Şmil sin Volvii, Iacob sin Mănaşcu, Iancul sin Iţicu şi Iancul.

1775: Camena, din Ocolul Cernăuţilor, avea, în 1775, 1 popă şi 45 ţărani (47 familii, în 1774, după Werenka), iar în 1784, 91 gospodării.

1776: Camena era, de fapt, o moşie şi o parte a satului Mihalcea, după cum rezultă din învoiala dintre copiii lui Toader Murguleţ şi ai Zamfirei, fiica lui Ioan Stroescul, din 24 ianuarie 1776, când doi fraţi, Ioniţă şi Iordachi, primesc, printre altele, „jumătate de sat de Mihalcea care se cheamă Camina”, jumătate de sat pe care cei doi fraţi Murguleţ o vor arenda, în 30 mai 1792, lui Tuduri Mustaţă, apoi, în 26 iulie 1796, fraţilor Vaertan şi Lazar Antonaş.

În 1843, Camena avea 1.003 creştini ortodocşi, care frecventau biserica patronată de Peter von JAKUBOWICZ şi slujită de Wassilie CZERNIAWSKI. În 1876, patron bisericesc era, ca şi în 1907, Lobel SALTER, preot fiind George HOSTIUC, care avea 1.664 enoriaşi. În 1907, paroh era Vasile DASCALIUC, născut în 1850, iar cantor, angajat din 1903, George PETRAŞESCUL.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[2].

1883: O şcoală cu 5 clase funcţiona, la Camena, din 1883[3].

1890: „De la poalele Carpaţilor şi până în oraşul Cernăuţi, e numai cale de câteva ceasuri. Căci, cum ai atins târgul micuţ al Storojineţului, treci numai cât coama păduroasă a Crivei şi, luând rămas bun de la valea Siretului, cobori în fundătura de la Broscăuţi, ce se prelungeşte, cu făgetul ei întins, până-n drumul mare… Te uiţi din dealul Crivei, spre Camena, vezi o linie şi nimica alta. Te aşezi în capătul acestei linii, din susul satului rusesc al Camenei, şi te uiţi, iar, înainte, vezi că linia dă ţintă spre Cernăuţi. Şi atât e de necurmată vâna drumului, încât ţi se pare că ai Cernăuţul chiar înaintea ochilor, să-l prinzi cu mâna”[4].

În 1890, în Camena trăiau 2.069 locuitori, români şi ucraineni, aflaţi sub oblăduirea morală a preotului George Hostiuc şi a cantorului Ioan Petraşescul. Învăţător era Ilie Baloşescul, iar primar, Teodor Bolesiuc.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Camena, comună rurală, districtul Cer­năuţi, aşezată pe ambele părţi ale pârâului cu acelaş nume, afluent al pârâului Corovia, la Sud de comuna Mihalcea. Suprafaţa: 32,49 kmp; po­pulaţia: 1.943 locuitori ruteni şi câţiva români de religiune gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, şi târla Dumaninschi. Este străbătută de drumul principal Cernăuţi-Storojineţ; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Schimbarea la faţă”. La 1776, aparţinea boierului Ioan Murguleţ. Posedă 751 hectare pământ arabil, 754 hectare fânaţuri, 25 hectare grădini, 483 hectare izlaz, 1.151 hectare pădure şi 10 hectare bălţi şi heleştee. Se găsesc 124 cai, 698 vite mari cornute, 70 oi, 405 porci. Camena, moşie mare, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 19 kmp; po­pulaţia: 153 locuitori izraeliţi, ruteni, germani şi poloni. Se compune: 1). din moşia Camena propriu-zisă, care, îm­preună cu târlele Dumaninschi, Iablonovăţ, Cobela, Criva şi Virstene, numără 136 locui­tori; 2). din cătunul Hlibicioc. Camena, pârâiaş, izvorăşte mai jos de comuna cu acelaşi nume, districtul Cernăuţi şi se varsă în pârâul Corovia”[5].

1914-1918: Au vărsat sânge pentru Bucovina „infanteristul Nicolae Semeniuc, Camena, Regimentul 22, rănit”[6]; „Mihail Tocar a lui Teodor, născut în Camena, la 1914, cu ocazia mobilizării generale, a fost înrolat (Regimentul 41) şi, la 23 August, în lupta de la Rarancea, grav rănit. La 24 August 1914 să fi murit într-un spital ambulant din Cernăuţi, după cum confirmă martorii.  Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Catrinei Tocar, procedura pentru declararea morţii celui dispărut / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 16 Iunie 1919”[7]; „Nicolai Waskiwczuk a lui Vasile, din Camena, născut în 1884, în august 1914 a fost înrolat, cu prilejul mobilizării generale, în Regimentul nr. 22 de Ţintaşi, compania 1, şi cu această trupă a participat la luptele contra Rusiei. După cum afirmă martorii, el să fi picat, în 21 octombrie 1914, la Stryj, în Galiţia. Fiind deci posibilitatea dată că numitul a murit, la propunerea Domnichei Waskiwczuk, născută Czerniawski, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”[8]; „Dimitrie Czornohuz a lui Simion, născut în 1890, în Camena, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, la Regimentul 95 Infanterie şi a plecat în câmp. În mai 1915, a căzut, el cu câţiva consăteni, în prinsoare la ruşi; în satul Striganca avea ocupaţie într-o moară. Acolo ar fi murit, în iulie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Veronica Czornohuz, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[9].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 376

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 13, 1876 p. 74, 1907 p. 143

[4]  EM. GRIGOROVITZA, Cum a fost odată / Schiţe din Bucovina, Bucureşti 1911, pp. 81, 82

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 42

[6] Viaţa Nouă, IV, nr. 160 – Supliment, din 18 august n. 1915

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 60, Cernăuţi, în 30 August nou 1919, pp. 5 şi 6

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 36, Cernăuţi în 6 Iunie nou 1919, p. 7

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Călineşti pe Ceremuş

Valea Ceremuşului – foto Krepler

CĂLINEŞTI PE CREMUŞ. În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 3-a biserică, la Stăncăuţi, cu popă”, deci la Călineşti pe Ceremuş.

1598: Aflat între Stăneştii de Jos, Ciortoria şi Bărbeşti, pe malul drept al Ceremuşului, Călineştii pe Ceremuş au fost întăriţi, în 23 octombrie 1598, de Ieremia Movilă, boierilor Pătraşco Sturza şi Tăutul, urmând ca Divanul Domnesc să se pronunţe asupra hotarului dintre cele două moşii.

1609: Hotarnica se face abia în 17 decembrie 1609, când este menţionat şi un alt co-părtaş, Grama, pe lângă Pătraşco Sturza şi Tăutul.

În 15 martie 1719, se certau pentru „nişte părţi de ocină din Călineşti… întăi pentru 11 jirebii, care au fost luate de Solomon logofătul de la Ionaşco Stărce”, feciorii lui Pavăl şătrarul şi Ştefan Străşca.

În 20 februarie 1722, când se împart moşiile lui Toader Paladi între feciorul lui, Iuon Paladi, fost mare spătar, şi ginerele lui, Miron Dari, fost Sărdar, lui Iuon Paladi îi revine „întreg satul Călineşti, fără a patra parte, ce-i a răzeşilor”.

În 19 septembrie 1724, Mihail Racoviţă Vodă poruncea cercetarea jalbei lui Ion Tăutul,  care acuza faptul că o jumătate de sat Călineşti, moştenire „de pe moşul Tăuteştilor şi rămânând acea moşie a unui Andriaş, nepot Tăutului, a vândut-o lui Pârvu, fost şetrar, fără ştirea rudelor”, care rude, conform dreptului valah, aveau dcreptul de primă cumpărătură, numai că „oamenii au fugit din acel sat neavând dreptate”.

În 28 septembrie 1734, Constantin Nicolai Mavrocordat porunceşte fostului mare căpitan Manole să cerceteze jalba lui Toader Brahă şi a cumnatului său, Ştefan Strâşca, „zicând Toader Brahă că, după ce s-au căsătorit el, i-au dat soacră-sa trii vecini şi să ţie şi în moşiea Călineştii frăţeşte, fiind fămeea lui Toader, din toţi fraţii, mai mică, din care vecinii, zise Toader, că pe unul l-au fost dus şi la casa lui, de l-au stăpânit, iar acum, după moarte soacră sa, s-au sculat cumnatul său Strâşca şi au luat vecinii şi din moşiea încă l-au lipsit”.

În 23 februarie 1742, când se împart moşiile lui Constantin Pârvul între copiii săi, Gheorghi, Vasilie şi Ileana, jupâneasa lui Gheorghi Calmuţchi, „a venit în partea lui Gheorghi Pârvul medelnicer şi a lui Vasile Pârvul… trei părţi şi două jirebii de sat de Călineşti la Brusniţa, ţinutul Cernăuţi, să le stăpânească în pace”.

În 2 decembrie 1759, o nouă ceartă pentru moşii s-a iscat la Călineşti şi la Pedecăuţi, între Ioniţă Strâşca mare căpitan şi, de cealaltă parte, Iordache Vlad şi Ilie Strâşca. Ioniţă Strâşca avea o carte de judecată, datată în 3 august 1750, din care rezulta că Ştefan Strâşca, tatăl lui Ioniţă, ar fi dat ginerelui său doar un sfert din Călineşti.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Călineşti, moşie răzeşească, „37 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazili, Giorgie VÂRGOLICI şi Ion CALMUŢCHI, 3 văduve, Ştefana, Nastasia şi Maria, 3 jidovi, Berko, Posin şi Leizer, şi 29 birnici, adică: Simion VEITIC, Ştefan CALINCIUC, Vasilie CALANCIUC, Vasilii CALANCIUC, Ion CALANCIUC, Ştefan CALANCIUC, Timofei CALANCIUC, Ştefan NIŞTIUK, Gligor HARINA, Iacob CUCU, Petre HARINA, Simion CUCU, Iftimii MANEILICI, Gligoraş FEDORIUC, Gligor RUSNAK, Fedor RUSNAK, Macovei RUSNAK, Tudosi HLIHORIUC, Martin RUSNAK, Toma PENIUC, Ştefan RUSNAK, Ivan ciobotar, Hrihor VATRIC, Nichifor RUSNAC, Vasili morar, Silip RUSNAK, Tudosi CUCU, Toader sin rus şi Roman rus.

În 1775, satul Călineşti pe Ceremuş avea 2 mazili, 1 popă şi 42 ţărani (54 familii, în 1774, după Werenka), populaţia satului ajungând, în 1784, la 104 familii.

În 1843, biserica ortodoxă din Călineşti pe Ceremuş, aflată sub patronajul baronului Ioan de GOIAN, avea 688 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator George MITROFANOVICI. În 1876, patron al bisericii era şi încă va mai fi, vreme de bune decenii, graful Jeronim dela SCALLA; biserica avea 819 enoriaşi, iar preot administrator era Emilian BEJAN. În 1890, biserica din Călineşti pe Ceremuş avea 948 enoriaşi, păstoriţi de parohul Dimitrie ZULINSCHI. Învăţător al satului era Teofil CAZAC, iar primar – George IVANIUC. În 1907, paroh era Nestor GORECKI, paroh şi în Bărbeşti, cantor fiind, din 1900, George FRAZIAN, născut în 1852.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[2].

1887: În comună funcţiona, din 1887, o şcoală ruteană, cu două clase[3]. În 1910, doar 4 din 10 locuitori mai vorbeau româneşte.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Călineştii pe Ceremuş, comună rurale, districtul Storojineţ, aşezată pe pârâul Brusniţa, afluent al Prutului. Suprafaţa: 6,96 kmp; popula­ţia: 879 locuitori, în majoritate ruteni de religiune gr. or. Este aşezată lângă drumul districtual Bărbeşti-Jadova, ra­mură din drumul districtual Zeleneu-Văşcăuţi; are o şcoală po­pulară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sf. Ioan cel Nou”. În 1776, aparţinea mazilului Ioan Calmuschi. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Se găsesc 58 cai, 296 vite cornute mari, 67 oi, 126 porci, 68 stupi. Călineştii pe Ceremuş, moşie, cu administraţie specială, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 5,58 kmp; populaţia: 69 locuitori, majoritatea izraeliţi, restul ruteni. La 1776, aparţinea mazilului Ioan Calmuschi”[4].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Văşcăuţi făcea parte, ca locţiitor, „Stino della Scala, proprietar mare, Călineşti pe Ceremuş”[5].

1922: La Igeşti, „Moscalescu Gheorghe, tatăl lui Nicolae, a venit din Călineşti pe Ceremuş, iară fiul acestuia era „fiu de urzici”, deoarece mama lui era ţigancă”[6].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 447

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 21 1876 p. 94, 1907 p. 73

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 54

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[6] Dan, Dimitrie, Igeştii, în Revista Istorică, N-rele 4-6, Anul VIII, Aprilie-Iunie 1922, pp. 117-119

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Călineşti Cuparencu şi Enache

Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, din Călineştii lui Cuparenco, durată, între anii 1791-1805, de fraţii Michail, Ioan şi Maria de Cuparenco

CĂLINEŞTII lui CUPARENCO şi ai lui IENAKI. În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 28-a biserică, la Călineşti, cu popă”.

În 3 octombrie 1614, Ştefan Tomşa al II-lea, ctitorul mănăstirii Solca, dăruia ctitoriei sale „satul Călineşti, cu mori pe Siret, care au fost ale lui Vasile Stroici”, cel care a „pierit în hiclenie, când s-au sculat cu alţi pribegi ca dânşii asupra domniei mele”.

1634: Vasile Lupu repară abuzul săvârşit de Ştefan Tomşa, întărind fosta moşie a lui Stroici, din valea Siretului, ctitoriei sale, mănăstirii Dragomirna, în 25 iulie 1634. Moşia Călineştilor iese de sub stăpânirea călugărească în scurtă vreme, datorită unui schimb de moşii, prin care Solomon Bârlădeanul oferea Mitropoliei Sucevei moşia Căuşeşti pe Prut, pentru Moşia Călineşti pe Siret.

În 1758, s-a stabilit în Călineştii lui Cuparencu plugarul Lupul UNGUREAN, din Rodna, împreună cu soţia şi cei doi feciori ai săi.

În 1 aprilie 1764, Miron Cuparenco dă feciorilor săi, Mihalachi şi Ion, „a patra parte de Călineşti ce sănt pe Hatna”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Călineşti, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „19 – toată suma caselor”, însemnând 7 scutelnici ai „Mariei, fiica sărdarului Miron” Cuparenco, 3 scutelnici ai postelnicului Ion Gherghel, 2 volintiri, 1 jidov botezat, 5 ţigani şi 1 femeie săracă. Călineştii lui Ianachi aveau 25 de case şi tot atâtea familii de birnici.

În 1775, Călineştii lui Cuparenco aveau 2 mazili, 1 popă şi 29 ţărani, Daniel Werenka menţionând, pentru anul 1774, 22 de familii ţărăneşti, care sporesc, până în 1784, la 122 familii. Călineştii lui Ienaki aveau, în 1775, 3 popi şi 28 ţărani, Werenka menţionând, pentru 1774, 30 familii, iar pentru 1784, 126 familii. Ambele sate, ţinând de Ocolul Vicovurilor, la începuturile Bucovinei istorice, au fost masiv colonizate, după 1779, cu ucraineni.

O mărturie din 21 iulie 1798, dată lui Vasile Cuparenco de „Vasăle Calmuţchi ot Părhăuţi, de Gheorghi Cârste ot Costâna şi de Mihalachi Cuparenco ot Călineşti nobel”, confirmă că Vasile Cuparencu avea a opta parte din jumătatea satului Călineşti din 1758.

În 1825, aşa cum se poate afla dintr-o corespondenţă cu egumenul Putnei, Lavrentie Chirilescu, paroh al satului Călineştii lui Cuparenco era Nicolae Săvescul, cel care-i trimitea egumenului „12 coreţe şi 2 dimerlii de secară curată, (dar) să-i plătească, numai pentru 10 coreţe, 35 lei”.

În 24 mai 1833, Ioan baron Cârste, fiul lui Ilie Cârste, dăruia nepotului său, Ienacachi baron Cârste, jumătate din „Călineştii lui Ienachi, care se cheamă şi Greţca”.

În 1843, exista o biserică ortodoxă în Călineştii lui Cuparenco, aflată sub patronajul baronului Joann von KRISTE, deci Ioan Cârste, preot administrator fiind Grigorie NASTASI, care păstorea peste 959 suflete, din amândouă satele. Comuna bisericească, numită Călineştii lui Cuparenco şi Ienachi, se menţinea şi în 1876, când patroni erau Nicolai baron de CÂRSTE şi Adolf von MARIN, celebrul arhitect bucovinean, şi când paroh era Ştefan SELESCHI, în cele două sate aflându-se 1.516 enoriaşi ortodocşi. În 1907, celor două sate li se alătură, în comuna bisericească, şi Cotul Călineştilor sau Călineştii lui Vasilachi, patroni ai bisericii fiind primarul german al Rădăuţilor, Gustav MARIN, Vasile de CUPARENCO, Vasile de RADCA, Ioan de MALINESCU, Nicolai de WOLCZYNSKI, Ioan şi George URSULEAN, Kalman şi Jankef FISCHER.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iasobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[2].

1894: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, din Călineştii lui Cuparenco, fusese construită, între anii 1791-1805, de Michail de Cuparenco şi restaurată în 1894.

1883: Biserica cu hramul Sfântului Dumitru, din Călineştii lui Ienachi a fost construită, din banii Fondului Religionar, între anii 1884-1887, când a fost şi sfinţită, slujitor al altarului fiind parohul Ioan STEFANIUC, născut în 1858, preot din 1882, paroh din 1889, iar cantor, din 1904, Athanasie TOPÂRDĂU, născut în 1883. Biserica din Călineştii lui Cuparenco, care deservea şi Călineştii lui Vasilachi, beneficia de serviciile aceloraşi slujitori ai altarului, Ştefaniuc şi Topârdău[3].

1887: Cimitirul din Călineşti (Kalinestie), Tumulii de la Horodnik) – Volumul 13, nota 120, pagina CLXXXV: „ Conservatorul Klauser a raportat, de la Rădăuți, Comisiei Centrale, că a găsit, cu ocazia unei săpături, un schelet, îngropat într-un cimitir vechi din Călineşti. Urnele funerare sunt dispuse în linii drepte și la intervale regulate. Mormântul a fost dezgropat în prezența Conservatorului, la o adâncime de aproximativ 7 picioare, dar nu a fost găsit decât cenușă de la dezintegrarea oaselor. În Horodnik, s-au găsit cinci tumuli, similari cu cei de la Hliboka“[4].

În 1890, Călineştii lui Cuparenco aveau 1.150 locuitori, paroh fiind Ioan Ştefaniuc, iar cantor bisericesc, Iosif Manolovici. Primar al comunei era Vasilie de Radca. În Călineştii lui Ienaki trăiau 1.706 locuitori, conduşi de primarul George Hostiuc. Călineştii lui Ienache se numeau, pe atunci, Călineştii lui Ienache vel Greaţca.

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Ion ŞTEFANIUC, paroch în Calineşcii lui Cuparencu”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Ilie de MALINESCU, Vasile RADCA, Ghiorghi URSULEAN, Vasile alui Dimitrie REBENCIUC, Georgi PALANECIUC, Teodor alui Ştefan MAIDAN, Niculaiu MAIDAN, Niculaiu alui Ştefan MĂIDAN, Niculaiu MAIDAN, Niculaiu CHROMIUC, Maria alui Ion COBZIUC şi Eudochia alui Vasile CURELEŢU[5].

În martie 1894, când sătenii din cele două sate, adunaţi în biserică, „au juruit că nu vor mai bea rachiu”, din Călineştii lui Cuparencu şi-au întărit jurământul prin semnătură: cantorul Ioan MANOLOVICI, Dimitrie COSTIUC, Dimitrie TCACIUC, Petre şi Mihai alui Petre CIORNEI, George, Dimitrie, Neculai alui Vasile şi Petre alui Andrei HUŢAN, Ioan OSTAŞIUC, Dimitrie MARUNEAC, Vasile şi Mihai alui Vasile COCEARJIUC, Vasile alui Ioan ONESIM, Dimitrie FILIPCIUC, Nicolai GUMAZELIUC, George LUCAN, Teodor MARTENIUC, George alui Mihai şi Mihai SANDULEAC, George, Andrei a lui Petru şi Petru UNGUREAN, Simeon DAŞCHIEVICI, Vasile IEREMCIUC, Ioan şi Nicolai CORNECIUC, Nicolai şi Ioan COZMEI, Vasile IAROŢCHI, Petre, Ioan şi Teodor HUŢAN, Vasile şi George NEMATCIUC, Vasile CORNETIUC, Ioan şi George alui Ioan IVONAŞCIUC, Vasile, Ioan alui Petre şi Ioan alui Ioan OCRAIUCIUC, Nicolai NICŞAN, Ioan CUCURUZ, Mihai alui Vasile OSTAŞIUC, Petre IURICIUC, Ioan şi Nicolai CERVENCIUC, Vasile SEMENIUC, Vasile COZMACIUC, George TANASICIUC, Ioan alui Petru STEICIUC, Vasile BALAN, Dumitru TIŢA, George alui Gavril IVANOVICI, Dimitrie şi Vasile alui George TARNOVIEŢCHI, Ioan şi Andrei PROCOPIUC, George alui Vasile SERHII, Ioan alui George PENIUC şi Ioan BLAŞCO. Din Călineştii lui Ienachi, au depus jurământul lepădării de holercă („leac pentru holeră”, cum numeau evreii galiţieni rachiul, prin anii 1550-1600): Nicolai BOICIUC, Teodor PALANECIUC, George şi Andrei SENCIUC, Ioan alui Petre şi George CURELEŢ, George, Constantin, Mihai şi Vasile REBENCIUC, George PETRUNEAC, Teodor MAIDAN, Ioan LUCAN, Teodor IEREMCIUC, Ioan BUCINSCHI, George CIOBOTARIU, Dimitrie şi Mihai CORDUBAN, Vasile PÂNZARIU, Dimitrie CRASULEAC şi Teodor ISEPIUC[6].

1902: Banca populară românească din Călineştii lui Cuparencu şi Călineştii lui Enachi s-a înfiinţat în 16 noiembrie 1902, sub preşedinţia preotului Ilie de Mălinescul, director fiind Ioan Ştefaniuc, vistiernic – Nicolai Volcinschi, între membrii comitetului de direcţiune şi control aflându-se George Ursulean, Georg Steinbach şi George Hostiuc.

1908: Petrecere poporală în Calineştii lui Cuparencu. De treci pădurea Pătrăuţului, dai de un sătuleţ mic, de Calineştii lui Cuparencu. Căsuţele cele albe stau presărate în o vale foarte frumoasă şi încântătoare. Cât farmec şi câtă zâmbire ascunde acest cuib de rătăciţi de turma bădiţei lui Trăian. Numai pădurea cea veche, care încoroană acest sat, ştie să spuie, cu glasul ei jalnic, despre povestea cea amară a acestui cuib. Sunt codrii vechi de brazi, care vecinic murmură jalea cea neagră, izvorâtă din pieptul bieţilor poporeni. Şi câmpuri de mătasă sunt, care istorisesc vecinic de limba cea străină, neîndemânatică lor. Şi-atâţia fluturi sclipesc în zarea albăstrie, scăldându-se în parfumul fânaţelor verzi, încât îţi pare că acest cuib e un ce divin, menit anume pentru un popor ales. Dară vai! Jale numai se aude pe la vetrele lui. Şi cine sunt aceştia? E o colonie de români ardeleni, după spusele dlui Dr. Verenca, în opul său; dar limba, care îi leagă, în înţelesul lor, e cea ruteană. Lucru foarte des pe la noi, în Bucovina. Sate de baştină româneşti, acuma cu totul rutenizate. Nu-i mirare de dincolo de Prut, dară în districtul Sucevei, fosta capitală a Moldovei, unde mai multe sate, ca Hatna, Ipoteşti, Mariţei, Calineştii lui Ienache şi Kuparencu şi altele se-nţeleg numai în limba ruteană. Vina aceasta o poartă însuşi românii. Ei, în loc să oprească pohoiul ruşilor din Galiţia, îmblă după interese personale, se ceartă între olaltă şi-şi vând astfel ţara şi neamul pentru vreo câţiva arginţi trecători. De exemplu, Călineştii lui Cuparencu. Români de baştină şi maică, toţi sunt rutenizaţi, afară de unele familii, care luptă pentru naţiunea română; însă nu pot reuşi, din cauză că nime nu le dă mână pe ajutor. Aşa, doamna Carabiovschi, o fiinţă fragedă, îşi jertfeşte toată puterea pe altarul naţiunii româneşti, ca numai şi numai să poată introduce iarăşi datinele, limba şi credinţa strămoşilor noştri; ca ajutor are pe părintele ei, Sfinţia Sa Stefaniuc, paroh în loc, care, de mulţi ani, încoace, luptă pentru salvarea poporului său din ghiarele rutenilor. Nu mai puţină luptă arată şi familia Ursulean, care se zbuciumă în toate părţile pentru binele poporului românesc. Aceste persoane vrednice de laudă merită să atragă atenţiunea tuturor celorlalţi romîni. Buba cea mai mare a acestei comune e lipsa de şcoală. Închipuiţi-vă, în secolul 20, un sat cam mărişor, fără şcoală. Bine zic străinii ţărişoarei noastre „Bärenland” („ţara ursului” – n. n.). Poate că n-au dreptate?! „Mai bine nemică, decît şcoală rusască la noi, în sat!“, vorbesc sus-numitele persoane. Au şi dreptate. Cum să se introducă într-o comună, în care mai toţi ştiu româneşte, o şcoală ruteană?! Doamna Carabiovschi, căpătând ajutor şi de la domnişoara Ursulean, aleargă toată ziulica prin sat, de strânge băieţi şi copile, şi-i învaţă româneşte; şi cât de frumos e, când treci pe stradă şi auzi, din gura copiilor, „Bună ziua“. Şi s-ar fi introdus poate că de mult şcoală, şi anume romînească, după dorinţa poporenilor, dacă n-ar fi fost proprietarul Volcinschi şi Malinescu contrari înverşunaţi ai acestei dorinţe. „Şcoală românească vrem!“, striga poporul şi ce folos veţi avea voi, de nu lăsaţi să se introducă?

Părintele Stefaniuc, dna Carabiovschi şi dl Ursulean au aranjat, Duminică în 19 Iuli st. n. 1908, o serbare poporală, cu scopul ca, participând poporenii din loc, să aibă ocaziune de a conveni cu alţi români, veniţi ca oaspeţi. Mari jertfe au adus aceste persoane la această petrecere. Ea, de n-ar fi fost întreruptă de ploaie, ar fi fost una din cele mai bine reuşite. Deja, la oarele 3 p. m., se rostogoleau bubuituri de săcăluşuri, din pădure, la vale, vestind o zi mare pentru Calineşti, o zi care va rămânea pururea în amintirea poporenilor. Ei, îmbrăcaţi curăţel, se trăgeau încet spre pădure, unde un steag, în trei colori, şi un portal cu „Bine ai venit” îi primea cu bucurie în sânul lor. Chiar şi codrul şoptea, în murmurul său, un cântec dulce, care se închega cu „Deşteaptă-te Române”. Persoanele cele mai marcante, care au luat parte la această serbare naţională şi care au suprasolvit erau următoarele: păr. Morariu din Pătrăuţ, păr. Siretean din Şerbăuţ, păr. Volcinschi din Danila, păr. Percec din Crainiceşti, păr. Fortună din Clit şi păr. Turturean din Calafindeşti. Apoi, controlorul superior din Suceavă Popovici, comisarul superior Chodzokar şi Ioan Hostiuc, oficial de perceptorie din Suceavă, supeeriorul Bărbier din Pătrăuţ şi dl Fogoraş, dl Vilhelm Motka şi proprietarul mare Marin din Calineşti, dl Romaş, învăţător, şi vameşul de la gara din Burdujeni, dl Bondiu. Au fost şi domnişoara Silion, din Siret, şi reprezentanţi ai Societăţii academice „Junimea”. Tuturor acestora li se mulţămeşte, din partea Cabinetului „Deşteptarea” din loc. Au lipsit proprietarul mare Volcinschi şi Malinescu din loc, care n-au binevoit să onoreze poporenii cu prezenţa lor. Ar fi foarte bine, dacă dumnealor nu s-ar arăta, de acum, deloc şi nu s-ar mai interesa nicidecum. Folos nu pot aduce, de pagubă nu suntem doriţi.

După primirea oaspeţilor s-a reprezentat piesa „Harţă Rezeşul“, de Alexandri. Doamna Carabiovschi şi-a dat toată silinţa ca această piesă să reuşească cât de bine. Rolurile au iost împărţite foarte bine. Tarşiţa, domnişoara Deşchievici, învăţătoare din Cîmpulung, a arătat un talent adevărat de artistă, tot aşa şi Mariuca, domnişoara Ursulean, prin gingăşia şi naivitatea ei, a jucat foarte drăguţ şi plăcut. Bine jucat a fost rolul lui Bursuflescu, de dl Carabiovschi, care a produs mult haz în public. După reprezentare, s-a încins o horă între poporeni, de-au dus-o în chiote şi veselie până-n seară. Amintiri dulci şi plăcute a luat cu sine fiecare participant de la această primă petrecere şi toţi oaspeţii se mirau, văzând că, într-un sat atât de uitat, se zbate un sânge românesc”[7].

1914-1918: „Onufrei Hreniuc, din Călineştii lui Cuparencu, a participat la război şi ar fi murit, în anul 1918, în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Paulina a lui Onufrei Hreniuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Simion a lui Vasile Crainiciuc, din Călineştii lui Cuparencu, a participat la război şi e dispărut din anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria a lui Simion Crainiciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”.

1908: „În scrisoarea întitulată „Petrecere poporală în Calineştii lui Cuparencu”, care a apărut în numărul trecut, s-a strecurat o mică greşeală, din cauza unor informaţiuni false. Nu e adevărat că domnii Volcinschi şi Malinescu sunt contrari ai şcolii româneşti, ci, din contra, dumnealor caută din răsputeri ca să se introducă. Contrari sunt nişte învăţătoraşi ruşi, din comuna învecinată, veniţi din fundul Galiţiei tocmai, care bat drumurile, pe furiş, prin Calineşti, smomind pe bieţii locuitori cu fel de fel de şireclicuri şi îndemnându-i ca să ceară şcoală ruteană. Grele timpuri am ajuns! Nişte venetici caută să ne răpească limba şi naţiunea, pe când noi, românii, ne certăm între olaltă şi cătăm numai de departe cum se sting odraslele strămoşilor noştri. În scurt timp, va sosi în Calineşti e comisie, care, examinând copiii din loc, va decide ce şcoală să se introducă, română sau ruteană. Socotim că susnumiţii domni vor arăta, acuma, că greşala strecurată e, în adevăr, o greşeală şi vor sări în ajutor bieţilor poporeni, care strigă după lumină. Ultima sforţare, ca să nu ne înecăm la mal”[8].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Călineştii lui Cuparencu, comună rurală, districtul Suceava, aşezată pe pârâul Hatna, la Nordul districtului. Suprafaţa: 16,75 kmp; popu­laţia: 1.120 locuitori, majori­tate ruteni de religiune gr. or. Sc compune din vatra sa­tului, cu 894 locuitori, şi din satul Călineştii lui Vasilache. E aşezată în apropierea dru­mului districtual Siret-Suceava; are o biserică parohială, cu hra­mul „Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril”; şcoală n-are. La 1776, aparţinea lui Miron Cuparencu, de unde se explică şi numele său. La început forma un singur sat cu moşia Călineştii lui Enache. Comuna a fost mărită cu colonii transil­vănene. La clădirea caselor boiereşti, s-au desgropat oale cu cenuşă, probabil urne sepulcrale. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor; o bună parte, însă, trece, în timpul verii, în România, căutând de lucru. Comuna posedă 853 hectare pământ arabil, 134 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 205 hectare izlaz, 436 hectare pădure. Se găsesc 34 cai, 357 vite cornute mari, 220 oi, 282 porci, 137 stupi. Călineştii lui Cuparencu, mo­şie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa 6,06 kmp; popu­laţia: 14 locuitori, dintre care 7 vorbesc limba germană şi restul alte limbi; nici un român. Are o singură casă. La 1776, aparţinea lui Miron Cuparencu, de unde se explică şi numele ei. Forma un sin­gur sat cu moşia de azi, Călineştii lui Cuparencu. Călineştii lui Enachi sau Greaţca, sat, districtul Suceava, aşezat pe pârâul Hatna, între Călineştii lui Cuparencu, la Nord, şi Hatna, la Sud. Suprafaţa: 3,30 kmp; popu­laţia: 548 locuitori, în majori­tate ruteni de religiune gr. or. Este străbătut de drumul districtual Suceava-Siret; are o bi­serică filială, cu hramul „St. Dumitru”, atenenţă a parohiei din Călineştii lui Cuparencu. La început, forma un singur sat cu moşia Călineştii lui Cuparencu, care, la 1776, se găsea împărţită între cei 2 fraţi, Enache şi Cuparencu, cu numirea de Călineştii lui Enache şi Călineştii lui Cuparencu. Populaţia, formată din locui­tori originari, peste care au venit colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura, creş­terea vitelor, precum şi cu munca cu ziua. Posedă 363 hectare pământ arabil, 69 hectare fânaţuri, 2 hectare 50 ari grădini, 100 h hectare izlaz, 445 hectare păduri. Se găsesc 32 cai, 157 vite cornute mari, 110 oi, 82 porci, 42 stupi. Călineştii lui Enache, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie specială Costâna, districtul Suceava. Are 6 case, cu 32 locuitori. Ţinea, odinioară, de satul cu acelaşi nume. Călineştii lui Vasilache sau Cotul Călineştilor lui Vasilache, sat pendinte de comuna rurală Călineştii lui Cuparencu. Are 226 locuitori ruteni, de religiune gr. or. Îşi derivă numele de la pri­mul posesor al său” (Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 54).

1921: „Deciziune de expropriere No. 226/21. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis renunţarea la expro­prierea corpului rustical fasc. No. 337 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Călineştii lui Cuparencu, proprietatea lui Abraharn Hölzel zis şi Rammler, a devenit definitivă”.

1942: „Gutter Sigmund, născut la 3 Mai 1888, în comuna Călineşti-Cuparencu, jud. Suceava, de religiune romano-catolică, soţia sa Valentina, născută Donase, născută la 24 Iunie 1898, în com. Pungeşti, jud. Vaslui, şi fiii: Virgiliu, născut la 3 Aprilie 1919, în Roman, şi Benone, născut la 31 Ianuarie 1929, în Botoşani, se consideră cetăţeni români, potrivit art. 62 din legea pentru dobândirea şi pierderea naţionalităţii române şi se vor înscrie în registrul de naţionalitate al comunei Călineşti, jud. Suceava”[9].

1947: Se transferă învăţătoarea „Manoliu Viorica, de la Călineşti-Cuparencu, la Dolheştii Mari, post Matei O., singura solicitare”[10].

La Călineşti s-a născut, în 8 decembrie 1935, prozatorul de limbă ucraineană Iurii LUCAN.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 339

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 45 1876 p. 35 1907 p. 131

[4] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[5] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 29/1891, p. 6

[6] DEŞTEPTAREA, Nr. 7/1894, p. 53

[7] Apărarea Naţională, Nr. 45, Anul III, duminică 26 iulie stil nou 1908, p. 3

[8] Apărarea Naţională, Nr. 46, Anul III, duminică 2 august stil nou 1908, p. 2

[9] Monitorul Oficial, Nr. 134, 12 iunie 1942, p. 4907

[10] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4910