Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Caliceanca

Podul moldovenesc de peste Prut, iar dincolo de el, Caliceanca şi apoi Cernăuţii

CALICEANCA. „Caliceanca e spre nord-est de Cernăuţi. O parte se întinde pe vale şi pe o coastă lungă, alături cu Prutul, iar altă parte ajunge spre Horecea, între două coaste. Caliceanca, din Cernăuţi, mai că nu se vede defel. Aici se află o biserică veche de lemn, transmutată din Cernăuţi, în anul 1876, pe spesele Fondului. Ea era aşezată şi alcătuită de comuna bisericească, în 1783, pe locul bisericii ce se numea „Domnească”. Biserica Domnească a fost făcută de principele Moldovei, Nicolae Alexandru, înainte de 1735, iar în anul 1779 a fost mutată, de la Cernăuţi, de pe piaţa Sfintei Maria, de lângă Fântâna Turcească, la Şerăuţii de jos. Hramul bisericii din Caliceanca e la „Adormirea maicei Domnului”. Şcoala e de 4 clase. În 1894, umblau 81 Români, 50 Ruteni, 67 Germani, 39 Poloni, 5 Cehi. Aici e un Cabinet de cetire, „Sentinela”. Adunarea generală constitutivă a lui s-a ţinut Duminică, în 8 August 1897 stil nou. Aici mai este şi o filială a Societăţii Doamnelor Române din Bucovina”[1].

În 17 iulie 1886, pe când săpau trei oameni o fântână în curtea gospodarului Ioan Marteniuc din Caliceanca, la adâncimea săpăturii de 3 metri a ţâşnit, deodată, din pământ o flacără albastră, care le-a fript mâinile şi picioarele, dar au primit imediat asistenţă din partea medicului orăşenesc, dr. Flinker. „Locul unde s-a săpat fântâna conţine mult cărbune. Flacăra seamănă să se fi iscat din gazele care erau închise sub pământ şi care, ieşind la aer, s-au aprins”[2].

În 1890, satul avea cinci învăţători, pe P. Pitei, V. Mihalescul, E. Semaca, B. Kowalska şi pe S. Klimaszewska.

În 13 septembrie 1903, la petrecerea filialei Societăţii „Doamnele Române”, au subscris, dintre localnici, Eleana E. POPOVICI, Maria NICOROVICI, secretara MIHALESCUL, Nicolai VOITCO, Eusebie SCRIBA, Elisabeta VOITCO, directorul şcolar Petru PITEI, Argir VERENCA, Vladimir VOITCO, NICHITOVICI, Mihai HOTINCEAN, Ioan RUSAC, Alexandru MUTRUC, Nicolai CRICLEVICI, George MIHALESCUL, Coca SĂNDULEAC, Mihai HLUŞCO, Maria COSTIUC, Arcadi NICOROVICI, Ştefan RUSNAC, Ilie HOLENCIUC, Dimitrie  GERMAN, Alexandra LUCHIANCIUC, Ioan ZERNIUC, Victor MIHALESCUL, domnişoara TAUBER, Ana ŞCUREI, Maria HOVANEŢ, Zoiţa COUŢUN, Ştefan COŞARA, Nicolai HAURILIUC, Georgi CRICLEVICI, Nistor TEUTUL, Simion HUMAILO, Grafiţa PRODANCIUC, Eugenia PERJUL, Petrea CRICLEVICI, Ludvig SENDEC, Nicoluţa PRODANCIUC, Alexandru RUS, Toder alui Vasile COŞARA, Dimitrie COŞARA, Ioan GUZIC, Mihai SCOBIAC, Alexandru LENCHIVSCHI, Florea ROSTOŢCHI, Ana alui Vasile COŞARA, Dimitrie PRODANCIUC, Ilie FACAS, Petrea HRENCO, Ioan COHUT, Ignaţ FOIT, Gheorghiţă alui Ioan MARCO şi Nicolai LENCO[3].

1897: „Mulţămită caldă aduce „Asilul de copii români din Cernăuţ“, strada Herescul, pentru mărinimoasele ajutoare ce au binevoit a oferi următorii binefăcători: un număr de persoane onorabile din Caliceanca, şi anume, după pilda frumoasă şi stăruinţa foarte meritorie a prezidentei de la filiala din Caliceanca a Societăţii Doamnelor Române, doamnei Ecaterina Mihalescul, şi a domnului Nicolae Mihalescul, domnii Nicolae Colţun, Toader Hutniac, Gheorge Gherman, Vasile Coşar, Petrea Coşar şi fiul, şi doamnele Ecaterina Hrencean, Ana Şcurei, Elisaveta Crauciuc, Ana Hreniuc, Casandra Moscaliuc, Ecaterina Regwald, Ecaterina Slemac, Maria Găina, Eeaterina Găina, Maria Smirnov, Maria Hotincean, Domnica Gherman, Maria Costiuc, Elisaveta Guzic, Elisaveta Repciuc, Maria Mihalescul, Maria Sanduleac, Maria Carniuc, Maria Criclevici, Maria Prodanciuc şi Ana Gherman un car plin de cartofi, curechi, ceapă, fasole, mazere, svecle, morcovi, petrinjel, ţelină, păpuşoiu şi făină”[4].

1904: „Ne coborâm din Cernăuţi pe lângă casele mici, sărace ale suburbiei Caliceanca. Îndată începe câmpul de un verde care prinde lumina ca o piatră scumpă. Iarba e plină de viorele, de mierea-ursului, de păpădii galbene; ostroave mici de flori sunt semănate pe întinderea păşunilor. Zarzării, cireşii din grădini sunt acum în floare şi presoară drumurile cu foi albe. Vazduhul tot e plin de mirosurile dulci ale primaverii. Jos, în vale, curge Prutul, pe care-l înjugă trei poduri”[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Calicianca, suburbie a oraşului Cernăuţi, numită astfel fiindcă acolo locuia, la început, numai sărăcimea; are 1.830 de locui­tori, aproape toţi români şi de religiune gr. or.; o şcoală populară mixtă şi o biserică filială ortodoxă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Populaţiunea se ocupă cu grădinăritul, agricultura şi, în parte, cu creşterea de porci. Aci se aflau, pe vremuri, gră­dinile şi viile bogătaşilor Cernăuţului, care formează, astăzi, târla Sadki. Tot aci s-ar fi aflat, se zice, şi o biserică cu nu­mele special de „Domnească”. Suburbia are 238,75 hectare pământuri arabile, 34 hectare fânaţuri, 58 hectare grădini, 53 hectare izlaz cu 30 hectare pădure. Se găsesc 63 cai, 209 vite cor­nute, 236 porci şi 40 de stupi”[6].

[1]  Patria, Anul III, Nr. 291, Nr. 292, Nr. 293, Nr. 294, 295, 297, 299, 301, 304, 306, începând cu ziua de 30 Iunie / 12 Iulie 1899

[2] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 6, august 1886

[3] DEŞTEPTAREA, Nr. 78/1903, p. 5

[4] Apărarea Naţională, Nr. 24, Anul II, duminică 3 martie stil nou 1907, p. 3

[5] Iorga, N., Românismul în trecutul Bucovinei, Cernăuţi 1938, p. 303

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 42

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Calafindeşti

Bisericuţa de lemn din Calafindeşti

CALAFINDEŞTI. Atestat documentar, drept sat răzeşesc, în 15 iunie 1431 şi reatestat în 15 martie 1490, când, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 29-a biserică, la Calafendeşti, cu popă”, apoi în 15 decembrie 1662, când, datorită unei pricini, judecată de marele vornic Ieremie Cărcu, între văduva spătarului Ciogole (Ciogoloae) şi Toader Hulubei, ambii disputându-şi heleşteul Jorghiciu, care, în baza mărturiilor lui Tomşe din Şerbăuţi, Gligoraş vataman de Şerbăuţi, Vasile din Crăiniceşti şi Condre Păscariul, heleşteul rămâne al lui Hulubei, satul Calafindeşti avea să-şi decimeze obştea răzăşească după anul 1700, datorită ascensiunii urmaşilor foştilor răzeşi de odinioară, cei din ramura Boul.

1639: „Un dascăl transilvănean trecut în Moldova, Toader din Feldru (jud. Bistriţa-Năsăud), a întocmit o cuvântare funebră, rostită în româneşte, la înmormântarea jupânesei Sofronia, soţia logofătului Pătraşcu Ciogolea din Calafindeşti”[1].

În 20 februarie 1722, când Iuon Paladi şi cumnatul lui, Miron Dari, împart moşiile rămase după Toader Paladi, lui Iuon îi revine „jumătate de sat Calafindeşti… care jumătate de sat nu ne-a fost baştină, ci văduva răpousatului Preda Paladi, fost mare stolnic, a avut-o de la jupâneasa Agafiţa, fiica lui Boul, pentru banii daţi Agafiţei pentru căsătoria fiicei sale, anume Safta, şi, aşteptând un timp banii şi neputând întoarce banii lui Paladi spătar, i s-a luat acea moşie cu judecata divanului”.

În 26 februarie 1724, Iuon Paladi îşi însuşeşte, de la văduva fratelui său, Preda, Agafiţa Paladi, şi cealaltă jumătate de moşie, în contul unei datorii nereturnate de 156 lei turceşti.

1742: Vechii răzeşi, strânşi, închingaţi între moşiile lui Paladi şi cele ale mănăstirii Solca, de pe teritoriul Grăniceştilor (Crăiniceşti), mai cosesc şi prin fâneţele mănăstireşti, dar, la desele jeluiri ale călugărilor, au parte de câte o nouă hotarnică, precum cea din 7 iulie 1742, făcută de vornicul satului Calafindeşti, Pavăl Morţun, cel cu întinse moşii şi prin satele din nordul Bucovinei.

1761: Acest Pavăl Morţun este menţionat ca vornic al Calafindeştilor şi în 19 septembrie 1761, când, în baza mărturiei unor oameni bătrâni din Grimeşti (Grămeşti), dă înscris lui Pahomie, egumenul Putnei, despre hotarul stabilit de Constantin Paladi pe moşia Rudeştilor, Botăşănţilor, stabilind că Igrişte desparte satele menţionate de Bălcăuţii Putnei.

1766: Dintr-o altă plângere a egumenului Putnei, soluţionată în 26 iulie 1766, se poate afla că fosta moşie a neamului Paladi ajunsese, prin căsătorie cu fata lui Iuon Paladi, în proprietatea lui Constantin Sandul Sturza.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Calafindeşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, 3 femei sărace şi 25 birnici.

În 1774, satul Calafindeşti avea 39 familii ţărăneşti. În recensământul guvernatorului militar Spleny, din 1775, satul Calafindeşti, din Ocolul Vicovilor, avea 3 popi şi 36 familii de ţărani, numărul acestora sporind, până în 1784, la 68.

1778: Unul dintre cei trei preoţi din Calafindeşti, Vasile, şi jupâneasa lui, Sanda, dăruiesc mănăstirii Moldoviţa, în 22 iunie 1778, fânaţurile Miculile şi Solotrucu din Vama, zestrea Sandei, fata lui Ion Hasnăş din Câmpulung Moldovenesc.

Proprietarul moşiei Calafindeşti, Sandul Sturza, dăruieşte, în 12 martie 1783, moşia, dobândită ca zestre a soţiei, ginerelui său, Vasile Neculce, fiul lui Sandul Neculce, care, în 16 februarie 1790, o arendează armeanului „Ivan Căprăi din Mărăţăi”.

1790: După cum rezultă dintr-o scrisoare a Divanului Moldovei către Creisamtul din Bucovina, din 16 februarie 1790, Constantin Sturza vornic a dat ginerelui său, Vasile Neculcea ban, şi jupânesei Ilinca, satele Calafindeşti şi Şerbăuţi, cu condiţia ca el, Sturza, să le stăpânească atâta timp cât va fi în viaţă. Sturza le-a arendat negustorului armean Ivan Căprăi din Mărăţăi.

1803: După moartea lui Vasile Neculce, văduva acestuia, Ileana, născută Sturza, dăruieşte moşia, în 10 octombrie 1803, copiilor ei, Ioan şi Constantin Neculce. Din 5 august 1810, Constantin Neculce moşteneşte şi partea fratelui său, arendând întreaga moşie, în 12 august, lui Iordache Cârste.

În 12 august 1810, Constantin Neculce arendează moşiile Calafindeşi şi Şerbăuţi, precum şi un sfert din Româneşti, pe 6 ani, pentru 840 „galbini de aur olandeji”, lui Iordache Cârste, angajând şi un vechil, pe Ilie Ilschi, în 7 aprilie 1812, care să primească venitul acestor moşii, dar Ilschi declară caduc contractul lui Iordache Cârste, în 25 iunie 1812, Neculce aflând, apoi, un alt arendaş, pe Iosef Volanschi, cel căruia fiul cronicarului Ion Neculce, Constantin, îi va arenda Calafindeştii, Şerbăuţii şi un sfert din Româneşti, în 22 februarie 1813, pe timp de 6 ani, pentru o sumă anuală de 600 galbeni olandezi. După o nouă arendare, în 22 februarie 1813, Costantin Neculce îi va vinde arendaşului Iosef Volanschi, în 19 iunie 1827, moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, pentru 6.100 galbeni de aur olandezi.

În 1843, parohia din Calafindeşti număra 648 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator Dimitrie DIACONIVICI. Patron al biserici era „von WOLANSKI”. În 1876, când patronatul era asigurat de Michael baron de KAPRI, parohul Grigorie CZERNIAWSKI avea sub oblăduire 1.009 enoriaşi. În 1907, sub patronajul baronesei Albina KAPRI, biserica din Calafindeşti, restaurată în 1895, era slujită de parohul Vasile TURTUREAN, născut în 1852, preot din 1885, paroh din 1889, cantor fiind, din 1900, Vasile CASPAROVICI, născut în 1841.

1852: Districtul Siretului, intens colonizat cu ruteni, care formează un adevărat ţinut slav, care „este întrerupt de aşezările moldovenești Calafindeşti și Grăniceşti, precum și de cele maghiare, Istegegits și Fogodisten, și se încheie cu moldo-ruteanul Călineşti (Kuparenko), de la granița Imperiului, dar pe interiorul de pe malul stâng al Sucevei”[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[4].

1884: O şcoală cu 3 clase funcţiona, la Calafindeşti, din 1884[5].

1902: Însoţirea raiffeisiană din Calafindeşti şi Botoşeniţa a fost înfiinţată în 1 octombrie 1902, sub direcţiunea lui Vasile Turturean şi preşedinţia lui Nicolai Alexei. Din comitetul de direcţie şi control făceau parte Tanasi Lavric, Samuil Lauric şi casierul C. Casparovici.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Calafindeşti, comună rurală, districtul Siret, aşezată la obârşia pârâu­lui Hatna, la poalele dealului Ţăranca, care formează hota­rul între Bucovina şi România. Suprafaţa: 4,25 kmp; popuaţia: 1.261 locuitori români, de religiune gr. or. Este lipită de drumul districtual Siret-Suceava; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o bise­rică parohială, cu hramul „Naş­terea Maicii Domnului”. La 1776, era proprietate a vornicului Constantin Sturdza. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.127 hectare pământ arabil, 272 hectare fânaţuri, 8 hectare 50 ari grădini, 77 hectare izlaz şi 12 hectare păduri. Se găsesc 44 cai, 525 vite mari cornute, 352 oi, 267 porci şi 42 stupi. Calafindeşti, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 11,58 kmp; po­pulaţia: 100 locuitori, ruteni, israeliţi şi germani”[6].

1910: „În 30 octombrie 1910, a avut loc o adunare a mazililor şi răzeşilor în Botuşeniţa, la care au participat dl Dr. Cuparencu şi studentul în filozofie, dl Emilian Goraş. La gara din Siret, i-a aşteptat dl Emanuil Popescul şi i-a condus la localul adunării. Au luat parte mazilii şi răzeşii din Botuşeniţa şi o mare parte de gospodari din comună şi împrejurime, precum din Calafindeşti şi Şerbăuţi. Au vorbit domnii Dr. Cuparencu, E. Goraş, Vasile Turturean, paroh în Calafindeşti, Vasile cav. de Volcinschi, paroh în Şerbăuţi, şi comerciantul Ilie Siretean, dând celor prezenţi sfaturi cu privire la şcoală, limbă şi lege” [7].

1912: Învăţător în Calafindeşti este numir „Nicolae Leuciuc, până acu provisor la aceiaşi şcoală”[8].

1914: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[9], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la calafindeştenii Zahara a lui Ştefan LAZOR (42 ani în 1914), Elisaveta ALEXEI (11 ani în 1914), Victoria BODNARIUC (16 ani în 1914) şi Domnica CACIOR (14 ani în 1914).

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Siret făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Simion Diaconescu, agricultor, Calafindeşti”[10].

1941: Printre primii eroi ai României Mari s-a numărat şi „Finiuc Vasile, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Calafindeşti, judeţul Rădăuţi, mort la 28 iulie 1941”[11].

1946: „Preotul Arcade Repta din Calafindeşti a fost condamnat politic între anii 1946-1947”[12].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[13], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Costea Ipolit, de la Calafindeşti, la Costişa; Onică Virginia, de la Bilca, la Calafindeşti; Bileţchi Viorica, de la Dorohoi-Botuşeniţa, la Calafindeşti”.

1947: „Judecătoria mixtă Rădăuţi: Prin cartea de judecată civilă Nr. 703, judecătoria admite acţiunea intentată de reclamantul Tănase Diaconescu din comuna Calafindeşti, jud. Rădăuţi, contra pârâtului Kiurko George a Ferenz, cu domiciliul necunoscut, şi, în consecinţă, obligă pe pârât să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului asupra parcelei funciare 4.470/1, din corpul tabular Nr. 897 Ţibeni, la locul Horaiţ, în suprafaţă de 37 prăjini şi să consimtă la intabularea acestei parcele”. „Prin cartea de judecată civilă Nr. 814 din 1947, judecătoria admite acţiunea civilă, intentată de către reclamantul Lauric Sofronie a Petre, din comuna Calafindeşti, jud. Rădăuţi, contra pârâtului Gaspar Pal a Ferentz, cu domiciliul necunoseut, şi, în consecinţă obligă pe pârât să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului asupra parcelei 4.474/1, în suprafaţă de 120 prăjini, în locul Horaiţ, din corpul tabular 170 a comunei Ţibeni, şi a consimţi la intabularea acestei parcele”. „Prin cartea de judecată civilă Nr. 705, judecătoria admite acţiunea civilă, intentată de către reclamantul Popovici Leonte, din comuna Calafindeşti, jud. Rădăuţi, contra pârâtului Pal Nistor a Ianos, cu domiciliul necunoscut, şi, în consecinţă, obligă pe pârât să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului, în suprafaţă de 28 prăjini, situat în regiunea Horaiţ, identic cu Nr. 4.218/3 şi 4.219/3 din corpul tabular Nr. 1.201 a comunei Ţibeni, şi să consimtă la intabularea acestei parcele”[14].

[1] Pacurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Bucureşti 1994, p. 205

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 341

[3] Hain, Joseph, Handbuch der Statistik des österreichischen Kaisersstaates, Wien 1852, p. 242

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 46, 1876 p. 36, 1907 p. 131

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 42

[7] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 1, Cernăuţi, 18 noiembrie 1910, p. 13

[8] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 11, Anul II, 7 noiembrie 1912, p. 175

[9] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[11] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[12] Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România, Editura Contact 2004, p. 90

[13] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[14] Monitorul Oficial, Nr. 291, 16 decembrie 1947, p. 8024

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cajvana

Stejarul Cajvanei dintotdeauna

CAJVANA. Atestarea documentară a satului Cajvana, legendat toponimic în strânsă legătură cu vremurile lui Ştefan cel Mare, este atestat documentar, sub numele Căjvenii, abia în 1575, când Petru Şchiopul întăreşte satul urmaşilor lui Luca Arbure, apoi în 29 iulie 1615, atunci când ctitorul mănăstirii Solca, Ştefan Tomşa al II-lea, sfinţindu-şi sfântul lăcaş, cumpără, „de la sluga noastră, Vasile Şeptilici, şi jupâneasa lui, Tofana, fiica Mariei, care a fost fiica lui Solomon vistiernic”, pentru 1.000 ughi (ducaţi ungureşti), „un sat lângă mănăstirea Solca, anume Căjvana, ţinutul Suceava, pe apa Căjvanei, unde cade în Soloneţ”. Stăpânirea aceasta, confirmată şi reconfirmată de şirul de voievozi care au urmat, până la secularizarea averilor mănăstireşti, sub austrieci, în 1783, anonimizează acest sat vechi şi durabil, care, tot pustiindu-se, de-a lungul timpului, pare să fi ajuns selişte pustie în 1774-1775 (nici Spleny, nici Werenka nu o menţionează).

De altfel, în hotarnica moşiilor mănăstirii Solca, din 1768, este menţionată „Săliştea Cajvanei, lângă pârâul Cajvana, unde am aflat şi urme de grădini, precum: cioate de vişini şi perji, iar pe vârful unui dâmb, cimitirul bisericii”.

Abia în 1780, după colonizări cu emigranţi ardeleni, satul este înregistrat cu 85 de familii, numărul acestora dublându-se, practic, până în 1784, în doar patru ani numărul familiilor ajungând la 161.

1797: „Cu privire la un al doilea caz de superstiție privind aducerea ploii, în Bucovina austriacă. În gazeta „Blätter für Litteratur, Kunst etc.” (anul IV IV nr. 296) s-a publicat un interogatoriu, datat Sfântul Ilie, în 24 iunie 1797, din care vedem următoarele. În ziua menționată, Flora Iliana și Titiana Buşeu, românce din Cajvana, s-au plâns că, împreună „cu mai multe fete și cu doi bărbați”, la îndemnul unui anumit Simeon Ropa, solomonarul satului lor, au fost trimise, ca vrăjitoare, „care ar fi trebuit să aducă ploaia”, după ce „s-au dezbrăcat și au fost examinate în părțile cele mai secrete, precum și pe întregul corp, în prezența multor oameni și a preotului (solomonarului – n. n.)”, au fost aruncate în apă. Întrebat despre aceste fapte, judecătorul local Michailo Putzu a declarat că „ancheta” a fost efectuată şi în Bădeuţi, şi în Burla (română) și în alte părți. Drept urmare, în Cajvana a fost luată decizia de a-i obliga „pe cei din comunitatea lor să poarte semnele unei vrăjitoare”, dar, cum nu știau aceste semne, s-a apelat la Simeon Ropa, care pretindea că le-a învăţat în țări îndepărtate, şi şi-a oferit serviciile sale. Mai întâi, sătenii bărbați erau examinați de doi bărbați, iar sătencele, de două femei. Aceştia ar fi trebuit să găsească „câteva semne” pe Flora Iliana și pe Titiana Buşeu, precum și pe alte trei femei și doi bărbați. Prin urmare, aceste șapte persoane au fost examinate, din nou, în prezența solomonarului și a altor șase persoane, și anume prin cercetare „completă”, făcută de Simeon Ropa, care, în cele din urmă, a spus „că toate aceste semne vrăjitoreşti trebuie să se fi spălat prin cufundare”. S-au găsit doar pe cei doi bărbați semne de vrăjitoare, „pentru că nu s-au scufundat ca ele”. Când judecătorul local Putzu a cerut părților să explice „ce este o vrăjitoare”, nimeni, nici măcar Simeon Ropa, nu a știut să o spună. Când a fost întrebat de ce a aruncat aceste femei în apă, el a răspuns: „Pentru că nu plouase de mult timp și speram să aducă ploaia, prin scufundări”. Şi o concluzie a acelei vremi: „Credința în magia ploii a fost, odată și poate chiar şi astăzi, împărtăşită de rutenii și românii din comunităţile rurale bucovinene”[1].

A existat, la Cajvana, o bisericuţă de lemn, ridicată abia în 1810, biserica actuală fiind construită şi sfinţită abia în anul 1895. În 1843, paroh al bisericii Sfântul Mihail din Cajvana, cu 1.395 enoriaşi, era Georgie CANTEMIR. În 1876, parohul Vasile ZURKAN păstorea peste 2.168 de suflete. În 1907, paroh în Cajvana era Ioan ILIUŢ, născut în 1855, preot din 1880, paroh din 1885, cantor fiind, din 1899, Paul ZYBACZYNSKI, născut în 1845.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Solca (judecătorie raională), Arbore cu Bodnăreni, Bălăceana, Botoşana, Clit cu Lichtenberg, Iaslovăţ, Cajvana, Comăneşti, Ludihumora, Pârteştii de Sus cu Soloneţul Nou sau Slovac, Cacica, Pârteştii de Jos, Poieni”[2].

1888: La Balul „Junimii”, din 12 februarie 1888, renumit „pentru eleganţa şi nobleţea sa, care cu drept cuvânt se poate numi bal de elilă”, participa, cu îndreptăţire, şi frumoasa „domnişoară Zurcan din Cajvana”[3].

O şcoală cu 6 clase a început să funcţioneze, la Cajvana, din toamna anului 1899[4].

1901: Renumitul dialectolog german Gustav Weigand a cules cântece, din Cajvana, de la un fecioraş de 12 ani, pe nume Gavril Ştirbu[5].

1904: „Aici luminile sunt mai multe. E sat mare, cu câteva case înalte, pentru funcţionarii şi fruntaşii locului… case adormite, garduri de nuiele, fântâni cu ciutură, dar fără roată, numai cu o oprelişte, fântâni cu cumpănă, cruci singuratice în margenea drumului”[6].

1904: „71 de lucrători din Cajvana, duşi de samsarul Leo Bartfeld din Rădăuţi, la România ţi înşelaţi de toată aginiseala lor”[7].

1907: „Marele sfat democratic a mai hotărât să ieie poziţie şi faţă de biserică şi de popi. Cu popii ne-am stricat, zic ei, căci ei ne-au prea pătruns năzuinţele şi scopurile noastre „ideale” şi „dezinteresate”, şi nu voiesc, în ruptul capului, să meargă cu noi. Dacă chiar popa Ioan Iliuţ din Cajvana, care, cu părere de rău, trebuie să mărturisim că nu este om prost, de rând, şi a fost un aderent foarte credincios al nostru, după ce l-a pus păcatele să deschidă ochii mai bine şi să pătrundă în daraverile noastre interne, dacă şi acesta, convingându-se de „idealurile” noastre, ne-a întors spatele şi ne-a părăsit, cu cine am mai rămas?”[8].

1907: „Din incidentul repausării Magnificenţei Sale, a dlui Dr. Vasile Găina, s-a trimis, din partea familiei decedatului, în 31 August 1907, conform datei poştale, şi venerabilului părinte Ioan Iliuţ, paroh din Cajvana, un anunţ funebral. Plicul a fost destul de lămurit adresat: „P. C. S . Ioan Iliuţ, paroh Cajvana“. Ce să vezi însă: după trei săptămâni, primesc familianţii repausatului anunţul înapoi (?!), se vede că din cauză că n-au putut afla locul destinat. Curioase de tot sunt însemnările poştale. Mai întâi, au cetit „Craiova”, în loc de „Cajvana”, astfel că anunţul ajunsese în România şi poartă sigiliul „Craiova – 2 septembrie 1907”. Acolo se vede că, neputând afla pe adresant sau ştiind că în Bucovina se află satul Cajvana, a trimis un funcţionar de acolo anunţul retour la Austria, scriind, deasupra plicului, cu plumbul, „Austria”. Nu mai ştim pe unde a mai cutreierat anunţul, dară a mai fost însemnat, cu creion albastru, cuvântul „Galiz”-(ien) – horribile dictu –, dară totuşi, în fine, marţi, în 24 septembrie a. c., a ajuns iară acolo de unde a fost trimis, numai nu în Cajvana, un loc, după cum se vede, şters de pe faţa pământului. Da, ştim sigur că, dacă s-ar fi adresat „Keschwana” şi nu „Cajvana”, atunci anunţul ar fi, acum, în mâinile adresantului. Nu ştim ce să zicem, să fie lipsă de cunoştinţă, e ignoranţă faţă de tot ce e românesc sau îndecomun tot mecanismul seamănă să aibă defecte mari. Acestea, la cunoştinţa direcţiunii poştelor din loc şi a deputaţilor noştri”[9].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[10], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ana a lui Andrei CHIRILĂ (28 ani în 1914) din Cajvana.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Căşvana, comună rurală, districtul Gura-humora, aşezată pe pârâul cu acelaşi nume. Suprafaţa: 20,99 kmp; popu­laţia: 2.209 locuitori români de religiune gr. or. Este legată, prin şosele comunale şi drumuri de câmp, cu comunele învecinate şi cu drumul districtual Cacica-Rădăuţi,ce trece prin apropiere; are o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Într-un hrisov din anul 1615, se face menţiune de această comună. O tradiţiune, ce circulă prin această localitate, spune că, într-un timp îndepărtat, ar fi existat, puţin spre Est, un sat cu numele Hrinceşti, care aparţinea mănăstireii Solca şi care a fost, cu desăvârşire, dărâmat de tătari. În mijlocul comunei se află un stejar bătrân, care are un perimetru de peste 10 m. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.424 hectare pământ arabil, 347 hectare fânaţuri, 30 hectare grădini, 120 hectare izlaz, 18 hectare pădure. Se găsesc 159 cai, 1.129 vite mari cornute, 964 oi, 1.068 porci, 78 stupi”[11].

1914-1918: Jertfele de sânge ale Cajvanei, pentru Bucovina, au fost făcute de „infanteristul Vasile Ciotu, Cajvana, Regimentul 22, rănit, rezervistul Vasile Chircu, Cajvana, Regimentul 22, mort” [12], „legionarul (adică voluntarul, prea tânăr ca să poată fi înrolat – n. n.) George Tofan, Cajvana, Comp. 2, rănit”[13]:  „Vasile a lui Zaharie Holbura, din Cajvana, a participat la război şi ar fi căzut într-o luptă contra ruşilor, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Sofronia a lui Vasile Holbura, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[14]. „Vasile a lui Tanasi Mârza, din Cajvana, a participat la război şi ar fi căzut în o luptă pe frontul italian, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Titiana a lui Vasile Mârza, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15]. „Toader a lui Constantin Moroşan, din Cajvana, a participat la război şi ar fi murit, în anul 1919, în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ana a lui Toader Moroşan, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[16].

1920: „Deciziune de expropriere Nr. Ag. 173/20. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Solca, cu care s-a decis exproprierea corpului domini­cal fasc. Nr. 387, Cajvana, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 55 ha 16 a 28 mp, proprietatea Fondului bisericesc, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[17].

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[18]: Galeş Miron, caporal, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în comuna Cajvana, judeţul Suceava, mort la 13 iulie 1941”.

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941”[19]: Suşca Ioan, seria 1938, media 7,51, numit în comuna Cajvana, postul VI, jud. Suceava; Timiş Ioan, seria 1938, media 7,50, numit în comuna Cajvana, postul VIII, jud. Suceava”.

1943: „Tabel nominal, cuprinzând cultivatorii de sfeclă de la Fabrica de zahăr Iţcani, S. A. R., care au pierdut ordinele de mobilizarn pentru lucru: Ureche Grigore, ctg. 1925, Grup. 14 V. M., născut în comuna Cajvana, jud. Suceava, ordinul Nr. 154; Andrievci Gheorghe, soldat, ctg. 1927, Comp. 8 P., născut în comuna Cajvana, jud. Suceava, ordinul Nr. 156; Jucan Nichifor, soldat, ctg. 1927, Bat. 1 C. F., născut în comuna Cajvana, jud. Suceava, ordinul Nr. 588; Tofan Teodor, soldat, ctg. 1927, Comp. 1 P., născut în comuna Cajvana, jud. Suceava, ordinul Nr. 676”[20].

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[21], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Anuţei Ioan, la Cajvana, p. 10”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[22], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Luapaşcu Vladimir, de la Arbore, Centru, la Cajvana; Gavrilă Ioan, de la Cajvana, la Ivăneşti; Gavrilescu Ilie, de la Iţcani, la Cajvana”. „Tulvinschi Floarea, de la Cajvana, la Arbore, Clit, post VII, interese familiare; Maicovschi Eugen, de la Cajvana, la Şcheia, post I, interese familiare; Ivan Petru, de la Stroeşti, Gropeni, la Cajvana, post I, interese familiare; Ivan Elena, de la Hârşov-Vaslui, la Cajvana, post IV, interese familiare”[23].

1947: „Noi, maior magistrat Berneagă Vasile, preşedintele Curţii Marţiale a Comandamentului 4 Teritorial, / Ordonăm: / Ca acuzatul Chindriş Teodor, cu domiciliul cunoscut în comuna Cajvana, jud. Suceava, să se prezinte, cel mai târziu în 5 zile de1a publicarea în Monitorul Oficial a prezentei ordonanţe, la Curtea Marţială a Comandamentului 4 Teritorial, spre a fi judecat pentru crima de tâlhărie”[24].

1947: Tribunalul Suceava „admite cererea făcută de către Parchetul Tribunalului Suceava, cu adresa Nr. 3.209 din 17 Aprilie 1946 şi înregistrată la acest tribunal sub Nr. 5.651 din 18 Aprilie 1946 şi, în consecinţă, ordonă înregistrarea ulterioară a naşterii copilei Casandra Ştirbu în registrele stării civile pentru născuţi a comunei Cajvana, jud. Suceava, cu următoarele date: Numele: Ştirbu; prenurnele: Casandra, sexul femenin, fiica legitimă a lui Gavril şi Domnica Ştirbu, născută la data de 18 Aprilie 1944, în comuna Cajvana”; „ordonă înregistrarea ulterioară a naşterii copilului Gavril Negruşer în registrele stării civile pentru născuţi a comunei Cajvana, cu următoarele date: Numele: Negruşer; prenumele: Gavril, sexul bărbătesc, fiul legitim al lui Ioan şi Domnica Negruşer, născut la data de 26 Martie 1944, în comuna Cajvana, jud. Suceava”[25].

[1] Polek, J., Regenzauber in Osteuropa, în Zeitschrift des Vereines für Volkskunde, Berlin 1893, pp. 86, 87

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] Familia, Nr. 6, Anul XXIV, 7 /19 februarie 1888, pp. 69, 70

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 42, 1876 p. 47, 1907 p. 121

[5] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[6] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 44

[7] Gazeta Transilvaniei, Nr. 230, Anul LXVII, duminică 17/30 octombrie 1904, p. 2

[8] Apărarea Naţională, Nr. 44, Anul II, duminică 16 iunie stil nou 1907, p. 2

[9] Apărarea Naţională, Nr. 73, Anul II, duminică 29 septembrie stil nou 1907, p. 3

[10] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 54, 55

[12] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[13] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, Cernăuţi în 29 Aprilie nou 1921, pp. 189-192

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 1, Cernăuţi 13 ianuarie nou 1921, pp. 6-10

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 68, 69

[18] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[19] Monitorul Oficial, Nr. 249,  2o octombrie 1941, pp. 6439 şi următoarele

[20] Monitorul Oficial, Nr. 71, 25 martie 1943, p. 1902

[21] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[22] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[23] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

[24] Monitorul Oficial, Nr. 8, 10 ianuarie 1947, p. 206

[25] Monitorul Oficial, Nr. 238, 15 octombrie 1947, p. 6900