Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Bădeuţi

BĂDEUŢI. Sat vechi, cu mult anterior Descălecatului (în greaca veche, numele satului ar însemna „Înţelepţii”, iar în tătară, de unde probabil vine şi numele satului, „bad” înseamnă „rău”), Bădeuţii fac parte, probabil, dintre enigmaticele „sate ale lui Radomir”, menţionate în uricul din 18 noiembrie 1393, ipoteza fiind susţinută şi de statutul ulterior, de centru al ocolului domnesc al Bădeuţilor, pe care îl va avea, de-a lungul timpului, acest sat, a cărui curte domnească este atestată documentar, în 15 martie 1490, când printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 31-a biserică, la Bădeuţi, cu popă”.

În 1481 (1487), a fost durată biserica lui Ştefan cel Mare de la Bădeuţi, spulberată de artileria rusească în 1917. „Biserica de la Bădeuţi fusese ridicată de Ştefan în amintirea înfrângerii lui Basarab Voevod cel Tânăr, Ţepeluş”[1]. „Conservatorul Klauser și reverendul Tomini au trimis un raport detaliat Comisiei Centrale despre biserica din Bădeuţi, situată pe valea râului Suceava, pe un deal de pe malul drept al Suceviţei, care se varsă în râul sus numit, nu departe de această biserică parohială, care a păstrat un caracter vechi. Fondarea sa datează din 1487, după cum scrie pe o inscripție din stânga, deasupra ușii bisericii. Pe de altă parte, anul 1481 este cel adoptat. Biserica, a cărei figură o ilustrează dispunerea sa, are o lungime de 24 m, şi 9,05 m lățime. Este construită în formă de cruce, pavată cu dale de piatră, are ferestre mici și arcuite, cu pereți de piatră. Iconostasul este, în înălțime și lățime, până la pereții care ajung între altar și naos. Biserica a fost bogat pictată, atât în interior, cât și pe pereții exteriori, până în 1790. Cu toate acestea, atunci când au fost necesare unele reparații de construcții, la acea vreme, totul a fost văruit. Biserica avea patru turnuri, la acel moment, dar trei dintre ele au fost eliminate, şi doar cel mare a rămas, dar modificat într-o mansardă foarte nepotrivită. Din păcate, de-a lungul timpului și prin neînțelegere umană, construcția a fost grav deteriorată, dar este de sperat că existența sa va fi asigurată în continuare, printr-o restaurare adecvată. În 1887, a venit timpul să refacem, treptat, frescele acoperite cu var; frescele altarului au rămas destul de clare, mai puțin pe bolta de acolo. Imaginile sunt grupate în trei rânduri, între primul și al doilea rând existând o panglică modelată, iar în rândul de jos, opt figuri înfățișează pe sfinții părinți; în al doilea rând sunt reprezentate sacramentul și spălarea picioarelor, iar în al treilea, heruvimii. În naos (detașamentul bărbaților sfinţi, de asemenea în imagini încă bine păstrate.) La intrarea dinspre vest, vedem imaginea ctitorului, Ștefan cel Mare, cu familia, care ține imaginea bisericii în mâinile sale, înmânând-o Sfântului Procopiu, răstignirea, Hristos înaintea marelui preot, coborârea de pe cruce, în seria despre moartea Mariei, despre transfigurarea lui Hristos; unele reprezentări nu mai sunt determinabile (la sud), decât vag imaginile sfintilor mucenici, a Maicii Domnului cu Pruncul, purtarea în mormânt etc. În diviziunea femeilor, picturile de perete sunt, de asemenea, foarte bine păstrate, existând acelaşi aranjament în trei rânduri. Cele mai multe imagini se referă la Sfântul Procopius. La exterior, imaginile sunt distruse iremediabil de calcar“[2].

1538: „De domnia lui Ştefan vodă ce l-au poreclit Lăcustă, 7047 (1538), septembrie. Prădând şi stropşind Ţara Moldovei împăratul Suleiman, şi fiind ţara bejenită spre munţi, strânsu-s-au vlădicii şi boierii ţării, la sat la Badeuţi, de s-au sfătuit cu toţii ce vor face de acea nevoie ce le venise asupră. Mai apoi, din toate ş-au ales sfat ca să trimiţă sol la împăratul, cu mare rugăminte şi plângere, să-i ierte. Şi aşa au ales, dintru dânşii, pre Trifan Ciolpan, de l-au trimis sol în Suceava, la împăratul, de să rugară de pace şi-şi cerură domn. De care lucru, văzând împăratul rugămintea lor, s-au milostivit şi i-au iertat şi au trimis la dânşii, cu Ciolpan, pre un ceauş mare, cu credinţă, de i-au chiemat pre toţi la împăratul, în Suceava. Cari cu mare frică au mers şi au căzut la picioarile împăratului, pre cari i-au iertat împăratul şi cu dragoste i-au primit, ca pre nişte robi ai săi. Mai apoi le-au pus domn pre Ştefan vodă, ficiorul lui Alixandru vodă, şi el s-au întors înapoi, cu multă dobândă, dimpreună cu toată oastea sa. Deci Ştefan vodă, cu vlădicii şi cu toţi boierii, au petrecut pe împăratul pănă la Dunăre şi, acolo, au întors împăratul tot pleanul şi robii, câţi s-au aflat de faţă şi birul încă le-au iertat. Şi deci au trecut Dunărea, iară Ştefan vodă s-au întors la scaunul său, la Suceava.” (URECHE, Letopiseţul…).

În 6 august 1583, ocolul domnesc al Bădeuţilor este menţionat şi într-un hrisov emis de Petru Şchiopu.

În 13 martie 1615, Ştefan Tomşa al II-lea îşi înzestrează ctitoria, mănăstirea Solca, „cu satul Bădeuţi, ţinutul Sucevii, cu morile de pe apa Sucevii, aşijdere cu patru sate, anume Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani, cu toate hotarele şi cu toate veniturile de pe aceste sate, care au fost drepte domneşti, ascultătoare de ocolul Bădeuţului. De aceea, să fie mai sus-zisele sate Bădeuţi, Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani dreaptă ocină mai sus zisei mănăstiri Solca, cu toate locurile şi toate hotarele, cu tot locul ce l-au avut, cu heleşteie şi mori, cu fânaţe şi cu toate veniturile, şi cu câmp, cu pădure, neruşiit în veci”, dania aceasta fiind întărită, în 15 aprilie 1618, şi de Radu Mihnea Vodă.

1742: Selişte pustie, în 1742, satul Bădeuţi, din Ocolul Vicovilor, avea, în 1775, împreună cu Făgeţel şi Milişăuţii de Jos, 3 popi şi doar 15 ţărani (12 familii, după Werenka), colonizările ulterioare sporind numărul locuitorilor la 54 de familii, în 1784.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[3], din 1772-1773, înregistrează la „Badiuţii”, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „18 – toată suma caselor”, însemnând 7 popi, 2 turci botezaţi, 2 nevolnici, 1 femeie săracă şi 6 birnici.

În 21 mai 1781, Hrihor Sanciuc, locuitor din Bădeuţi, trimite o jalbă Administraţiei Militare a Bucovinei, în care arată că Dumitru Hepiciu, ginerele său, mergând cu tutun de vânzare, a fost schingiuit de „Ghedeon, călugăr la mănăstirea Solca, din care cauză a murit”. Acelaşi cumplit purtător de sutană l-a bătut şi pus în fiare şi pe fratele lui Dumitru Hepiciu, când, înainte de moartea lui Dumitru, cei doi fraţi au mers la isprăvnicie, să se plângă şi să arate starea în care a ajuns victima. Sechestraţi la mănăstire şi schingiuiţi, până ce Dumitru a semnat scrisoarea de iertare pentru călugărul Ghedeon, cei doi fraţi au fost aruncaţi, după aceea, în şanţul din afara zidurilor şi lăsaţi în voia sorţii.

În 1787, câteva familii de fermieri şvabi s-au stabilit la Bădeuţi (Deutsch-Badeutz), rutenii, stabiliţi în partea de sus a satului, fiind colonizaţi încă din 1775.

În 1843, când parohia Bădeuţi număra 616 enoriaşi, altarul bisericii lui Ştefan cel Mare era slujit de preotul administrator Teodor OLINSKI. În 1876, biserica din Bădeuţi era arondată parohiei din Milişăuţi, slujită de parohul Nicolai DASZKIEWICZ şi de preotul Meleti COMOROŞAN. Cele două biserici aveau 2.672 enoriaşi. În 1907, când Bădeuţii aveau 1.036 enoriaşi ortodocşi, dar biserica ţinea de parohia din Milişăuţi, paroh era Vasile CALANCEA, născut în 1849, preot din 1882, paroh din 1898, preot cooperator fiind Casian BREABĂN, născut în 1870, preot din 1904, iar cantor, din 1890, Petru LOMUŞ, născut în 1860.

1845: Învăţământul, în limba germană, la Bădeuţi, datează din 1845, când s-a înfiinţat o şcoală cu 4 clase, căreia i s-a mai adăugat o şcoală cu două clase, în 1903[4].

În 12 iulie 1886, nişte ţărani din Bădeuţi s-au fost înţeles cu un agent din România să plece în Regat, ca să muncească, cu plată, pe nişte moşii boiereşti. Ca să obţină paşaportul, sătenii trebuiau să-şi achite dările la zi, să fie „liberi de arme” şi să plătească o taxă de timbru de 1 florin. Primarul Bădeuţilor, Gavril Cazac, a pretins consătenilor lui câte 10 florini, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu câte 5 florini de persoană şi obţinând, astfel, un venit necuvenit de 80 florini, într-o singură zi.

În 1890, satul avea 981 locuitori, doi preoţi, pe Vasile Tomiuc şi pe Georgie Pojoga, cantor bisericesc fiind Georgie Halip. Învăţător era Eugenie Siretean, iar primarul românilor şi al ruşilor era Gavriil Cazac, în vreme ce primarul şvabilor era Iacob Presser.

1902: Însoţirea raiffesiană de credit din Bădeuţi şi Milişăuţi s-a înfiinţat, cu sediul la Milişăuţi, în 21 septembrie 1902, sub preşedinţia lui Constantin Nastasi. Georgie Abager a fost primul director al însoţirii (casier, din 1903), vistiernic a fost Vasile Calancea (director, din 1903), cu Eugeniu Siretean director şi cu Petrea Lomoş vicepreşedinte.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza, „Bădăuţul-Nemţesc, sat, districtul Rădăuţi, alipit de comuna Bădăuţul-Românesc. Suprafaţa: 9,82 km p., împreună cu Badăuţul-Românesc; populaţia 327 locuitori germani, de confesiune evanghelică. Are o şcoală germană. Colonie, înfiinţată de familii germane, venite la anul 1787, pe teritoriul comunei româneşti Bădăuţi. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea de vite, mai ales cai de rasă. Se găsesc 67 cai, 171 vite cornute, 58 porci. Bădăuţul-Nemţesc, moşie, atenenţă a moşiei cu admimistraţie particulară Hardeggthal, districtul Rădăuţi. Bădăuţul-Românesc, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată la confluenţa Suceviţei cu Suceava, între comunele Satul-Mare şi Milişăuţ. Suprafaţa: 9,82 km p., împreună cu Bădăuţul-Nemţesc; populaţia: 891 locuitori români, de religie gr. or. E legată cu oraşul Rădăuţi şi cu Burla, printr-un drum districtual, din care se bifurcă la vadul numit Vadul Vlădicăi (peste Suceviţa), apucând fiecare ramură către una din cele 2 localităţi arătate; prin drumuri de ţară comunică cu Satul-Mare şi, mai de-a dreptul, cu Burla. Are o şcoală populară cu 2 clase; şi ţine de biserica parohială din Milişăuţ. Aci se găseşte o biserică veche, zidită, la anul 1481, în care se păstrează portretul lui Ştefan cel Mare. În anul 1538, s-a ţinut în această localitate o adunare a boierilor, care au ales domn pe Ştefan Lăcustă. Teritoriul aceslei comune a fost dăruit, de către Domnul Moldovei, Ştefan Tomşa, prin hrisoavele din 13 martie 1615 şi 20 februarie 1625, mănăstirii Solca, în posesia căreia se găsea şi la 1776, când a fost unită cu moşiile Iasicel şi Slobozia. La 1780, a fost anexată la Milişăuţ. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Această comună, împreună cu Bădăuţul-Nemţesc, posedă 739 hectare pământ arabil, 33 hectare fânaţe, 8 hectare grădini, 70 hectare izlaz. Se găsesc 106 cai, 305 vite cornute, 172 oi, 223 porci, 22 stupi”[5].

În primăvara anului 1904, când Nicolae Iorga trece prin Bădeuţi, satul este „românesc şi rusesc; Bădăuţenii din vale sunt „Moldoveni”, iar Ruşi, vecinii lor de pe deal; de altfel, fac, la un loc, un singur sat, şi căsătoriile nu ştiu graniţa de limbă, fiindcă nici Rutenii nu sunt „uniţi”, ci adevăraţi ortodocşi, cari vin la biserica lui Ştefan cel Mare. Mulţi ştiu amândouă graiurile. Hotărăşte, însă, acela dintre soţi care e obişnuit a hotărî în toate. O Ruscă, măritată cu un Român, pe care o găsesc în curtea bisericii, nu ştie să spună copilului ei, în româneşte, decât „măi Ioane”. Un sătean, pe care-l văd în curtea ţintirimului, se laudă însă că, deşi ţine şi el o Ruscă, copiii lui, care cunosc amândouă limbile, sunt „Moldoveni” şi vorbesc, „pe rumânic”, „moldoveneşte”.

De la sătenii ce s-au strâns, acolo, în curte, unde aştept să mi se deschidă biserica, aflu lucruri folositoare şi adevărate. Bătrânii nu-şi mai aduc aminte să fi fost, altădată, mai mulţi Români şi mai puţini Ruşi laolaltă, ci tot aşa, un neam în deal, altul în vale, smulgându-şi necontenit câte ceva prin nunţile amestecate, crescându-se Ruşi româneşte şi Români ruseşte. E cineva de limba pe care o ştie mai bine, şi cât temei se poate pune pe statistică arată faptul că judecata, în această privinţă, o are aici vornicul (primarul), care poate fi Rus, şi un Evreu. „Uite, domnule – zicea unul –, fratele meu, frate adevărat, de un tată şi de o mamă; el a răspuns ruseşte şi eu moldoveneşte. Aşa s-a întâmplat. Şi pe mine m-a trecut Moldovean, şi pe dânsul Rus”…

Pe din afară, biserica se arată foarte frumos, în legătura contraforturilor sure, cu muchile acoperişului de şindrilă neagră, veche, în zbucnirea supţiratecului turn cu ocniţe frumoase, care păstrează, chiar supt streaşină, unde se oploşesc ciorile, trei rânduri de discuri smălţuite, albastre şi galbene…

La intrarea satului, s-a încins hora, care fâlfâie, de departe, albă, în mişcări line, întipărite de o armonie simplă. Lăutarii zbârnâie din cobze şi scripce, şi strigătele căpeteniei jocului se aud până la mine. Şi bărbaţii şi femeile sunt foarte frumoşi: care e Român şi care e Rus nu se prea poate deosebi în unitatea costumelor, împrumutate de la Români, şi multe căsătorii amestecate se vor fi punând la cale în asemenea prilejuri de hore ale Paştilor luminoasă”[6].

„Oamenii cu inimă pentru popor, văzând destrăbălarea ce-o aduce beţia asupra ţăranilor Bădeuţeni, au căutat ca pentru satul acesta să se dea numai o concesie (pentru deschiderea unei singure crâşme)… Şi, la licitaţie, s-a dat crâşma în arândă, la sfatul preotului Velniceriu, unui Jidan cu 680 coroane la an, deşi un Român din Rădăuţi a oferit 1.500 coroane”[7].

„Vineri în 31 iulie 1908, a fost promovat la univerzitatea din loc la gradul de doctor îa ştiinţele teologice dl Casian Breabăn, preot în Bădeuţi”[8].

1915, 1916: „Pavel Popescul, din Bădeuţi, a participat la război şi ar fi murit, într-un spital la Viena, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Aftira a lui Pavel Popescul, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9]. „Toader a lui Nicolai Popescul, din Bădeuţi, a participat la război şi ar fi murit, în anul 1916, într-un spital din Reichenberg, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Toader Popescul, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[10]. În timpul războiului, rezervistul Cozac, din Bădeuţi, ostaş în Regimentul 22 Infanterie, a căzut mort, iar rezervistul Ion Popescul, din Bădeuţi şi tot din Regimentul 22 Infanterie, rănit[11].

„Un ţigan desculţ şi zdrenţuros din Badeuţi, cu numele Toader Băncilă”, a fost pus în lanţuri, împreună cu „preotul Ggeorghe Lanivschi” de la Catedrala din Cernăuţi, împreună fiind „târâţi prin toate oraşele ţării, ca să fie („trădătorul” Lanivschi, filoromân – n. n.) scuipat, batjocorit şi bătut”[12]. În cele din urmă, preotul a fost achitat; cu bietul Băncilă din Bădeuţi nu se ştie ce s-a mai întâmplat; el reprezintă, în fond, doar o scânteie efemeră în istorie.

Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[13], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la bădeuţenii Petrea a lui Toma CAZAC (23 ani în 1909), Catrina a lui Gheorghe CAZAC (20 ani în 1909), Toader a lui Ion TATAR (23 ani în 1909), Saveta a lui Gheorghe CAZAC (16 ani în 1909), Veronica a lui Nicolai PETRESCU (21 ani în 1909) şi Gheorghie DOHOTAR (34 ani în 1909).

1940: „Listă de locuitorii care au cerut înscrierea în listele de naţionalitate: Manz Hermine, văduvă de război, născută la 3 iulie 1873, în comuna Bădeuţii Noi; Müller Adalbert, născut la 3 iulie 1873, în comuna Bădeuţii Noi; Müller Emil, născut la 11 septembrie 1904, în comuna Frătăuţii Vechi; Müller Karl Franz, născut la 16 august 1908, în comuna Rădăuţi; Mülller Maria, văduvă de război, născută la 11 ianuarie 1876, în comuna Frătăuţii Vechi; Popeseu Petru, magistrat, născut la 2 iulie 1895, în comuna Bădeuţi; Rilling Iacob, născut la 23 septembrie 1894, în comuna Bădeuţi; Şerban Modest, născut la 15 martie 1915, în comuna Bădeuţi; Uhl Iohan, născut la 27 ianuarie 1903, în comuna Bădeuţii Noi; Walter Heinrich a Peter, născut la 9 decembrie 1902, în comuna Bădeuţii Noi; Weiss Martin, născut la 4 martie 1900, în comuna Bădeuţii Noi” (Monitorul Oficial, Nr. 28, 3 februarie 1940, p. 464).

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”: Herman Ioan, fierar, domiciliat în Bădeuţi” (Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208).

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941”: Tempelean Cornel, seria 1938, media 7,40, numit în comuna Bădeuţi Vechi, postul V, jud. Rădăuţi” (Monitorul Oficial, Nr. 249, 2o octombrie 1941, pp. 6439 şi următoarele).

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare: Chiriac Vasile, comuna Bădeuţi, jud. Rădăuţi, media 8,12” (Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552).

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947, următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Coştiug Teofil, de la Bădeuţi, la Horodnicu de Sus, Est” (Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657).