Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)
DRAGOMIRNA. Pe locul unor vechi selişti pustii, precum Unguraşii şi Dragomireştii, exista, în 24 februarie 1587, satul Dragomireşti şi „locul pustiu Unguraşii”, întărite, de Petru Şchiopul Vodă, diacului Ilie Crimcovici („fiul Crimcoaiei din Suceava).
1634: Vasile Lupu repară abuzul săvârşit de Ştefan Tomşa, întărind fosta moşie a lui Stroici, din valea Siretului, ctitoriei sale (Crimca a avut visul ctitoririi şi împlinirea artistică şi religioasă, dar banii pentru zidire i-a pus Stroici), mănăstirii Dragomirna, în 25 iulie 1634.
În 1650, cele două biserici catolice din Suceava şi una din Baia „au fost arse de tătari” şi de cazacii lui Hmelniţchi, care „şi-au unit în grabă forţele lor din acea clipă cu cele ale tătarilor şi au năvălit, deodată, în Moldova, au ruinat totul pe unde au trecut şi au ars Iaşul până la pământ”, dar şi mănăstirile din nordul Moldovei, mai ales Dragomirna şi Putna[1]. După un scurt război de gherilă, Timuş răzbi, pe la Cucorăni, spre Suceava, unde, „cum a intrat în cetate, de a doua zi, s-a desfrânat la jaful mănăstirilor, şi întâi asupra Dragomirnei cu puşti a mers şi a bătut mănăstirea. Şi, dacă i s-au închinat, toate odoarele, veşmintele, în jaf le-a dat şi câţi bieţi neguţători erau închişi acolo, şi mulţi dintre boieri, ruşinând cazacii femei şi fete, şi nu ca creştinii, ci mai mult decât păgânii s-au purtat cu acea mănăstire. Şi să mai fi avut vreme ceva Timuş, nici o mănăstire n-ar fi hălăduit neprădată”
1686: „Joi, 3 octombrie. Am pornit de dimineaţă. Ni s-a raportat că, în zori, domnul trezorier a surprins pe tătarii care dormeau lângă o localitate, numită Părhăuţi, dincolo de râul Soloneţul şi de mai multe vaduri. Aşadar tătarii au fost atacaţi pe nepusă masă, un oarecare număr au fost ucişi şi 300 au fost luaţi prizonieri. Mai mulţi mârzaci au fost ucişi sau capturaţi, prada este destul de însemnată. În acea zi, tătarii au fost bătuţi în mai multe locuri, atât de domnul Iskra, lângă mănăstirea Dragomirna, cât şi de domnul jude. Am poposit lângă Româneşti (la Iacobeşti)”[2].
În 16 septembrie 1761, la jeluirea stareţei din Pătrăuţi, s-a făcut hotarnica între Pătrăuţi şi Dragomireşti: colţul pădurii dinspre Dragomireşti, drumul mare, Poiana Comăndaşului. Satul Dragomireşti a fost dăruit mănăstirii Dragomirna de ctitorul ei, Anastasie Crimca, dar uricele cele vechi au fost arse de cazacii lui Timuş Chmielnicki.
1772: Recensământul lui Rumeanţev[3], din 1772-1773, înregistrează la Mitoc, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „123 – toată suma caselor”, însemnând 37 scutelnici vechi ai mănăstirii Dragomirna, 21 ţigani, 1 dascăl, 3 popi, 2 nevolnici, 3 femei sărace şi 56 scutelnici mănăstireşti cu salvogvardie.
În 1775, mitocul Mănăstirii Dragomirna, mitocul cuprinzând satele Dragomireşti şi Ruşciori, tăiat în două de linia de hotar, din Ocolul Mijlociu, avea 4 popi şi 81 ţărani.
1780: „Documentele din care am concluzionat existența coloniei lipovene la Mitoul Dragomirnei, în 1770, menționează, de asemenea, relocarea acesteia în perspectivele guvernării austriece…Enzenberg oferă un indicator pentru determinarea timpului relocării, în scrisoarea sa din 31 octombrie 1783, care conține următorul pasaj: „Da, eu (Enzenberg) chiar îmi iau libertatea de a cere ca lipovenii care locuiesc în Climăuţi să aibă 15 familii, iar cei din Mitoul Dragomirnei, 21 de familii, dar acetora nu li se acordă scutirile celor 20 de ani liberi, decât în ceea ce privește contribuția, care ani liberi ar trebui calculaţi începând din 1774, iar plata ar trebui să înceapă, în consecință, peste doar doar 11 ani”. Trebuie să presupunem că numărarea celor douăzeci de ani poate începe doar cu anul în care lipovenii se aflau deja în țară. Deci, cei din Dragomirna au venit din 1774, Climăuţiul a fost populat cu lipoveni în anul 1780”[4].
1783: „În 1783 și 1784, numeroasele mănăstiri, cu excepția a trei (Dragomirna, Putna și Sucevița) au fost desființate, iar bunurile lor au fost preluate în administrația de stat și din veniturile lor, precum și din veniturile episcopalului, cedate Curții Supreme mai devreme (în aprilie 1783). Bunurile acestea au fost folosite pentru întemeierea Fondul religios greco-oriental[5], din care întregul cler greco-oriental din Bucovina își primește salariul fix, încă de atunci. În al doilea rând, conform formulării înscrisului de mână imperial din 19 iunie 1783, Fondul religios greco-ortodox contribuie la promovarea școlii bucovinene. Baronul Ezenberg a luat primele măsuri în această privință. El însuși scria, în raportul său: Două școli gimnaziale germane, în care se învață și moldovenește, una dintre ele la Cernăuți, iar cea de-a doua la Suceava, au fost înființate și este impresionantă pentru națiune. În acestea, moldovenii sunt pregătiți pentru școlile naționale, dintre care patru au fost deja înființate, după care se vor forma treptat școli triviale. Faptul că întemeierea de şcoli, la fel ca şi în cazul celorlalte elemente de îmbunătățire a vieţii, nu a ajuns la stadiul care s-a dorit se datorează prejudecății și neîncrederii românilor față de toate inovațiile, prejudecăţi care nu pot fi îndepărtate, de-a lungul vremii, decât prin dovezi și convingeri”[6].
1784: „Un număr mare de călugări Lippowani, din Costeşti, în Moldova, s-au stabilit la Climăuţi, deoarece deja erau suficienți la Dragomirna. Climăuţi, după cum vom vedea, a fost locuit de călugări Lippowani. Planul iniţial era de a-i stabili pe acești Lippowani pe moșia privată Oroşeni, printre alți credincioși, dar a fost greșit. Intențiile administrației de stat, dacă ar fi fost făcute cunoscute Lippowanilor, precum și întrebarea încă nerezolvată despre poziția episcopului lor, ar fi putut da un motiv pentru care, din cele 20 de familii, au venit doar 5 familii, cu bunurile lor, pe 24 martie. S-a spus că „cele 15 familii rămase în urmă” vor urma să vină… Potrivit unui raport al directorului districtului Suceava, Storr, din 22 aprilie 1784, 7 familii proveneau din Moldova, de unde veniseră începând cu 1 octombrie 1783, iar dintre acestea, una se stabilise la Climăuţi, și 6 la Mitoc… Aflăm acest lucru şi dintr-un raport al generalului Enzenberg, din acea zi, care oferă informații detaliate despre Dragomirna. Enzenberg relatează următoarele: De aici (de la Cimăuţi), am făcut drum spre Mitocul Dragomirnei, mănăstirea cu acest nume, unde sunt 15 lipovani vechi și 12 veniţi de anul trecut, dar toţi au migrat din Moldova. Această comunitate este chiar mai bună decât cea din Climăuţi în economie. Cauza constă în condiţii generalee foarte bune, pe care le-au întâlnit; au construit, anul trecut, o biserică foarte drăguță, mobilată după felul lor și bine întreținută, și se așteaptă ca episcopul din Moldova să vă vină, să o sfinţească. De cei 12 frați mai noi au mare grijă, le oferă un ajutor activ în construirea de case și în ordinea economiei. Iar mai multe speranțe că filippovanii moldoveni vor mai migra mi-au dat-o o mulțime de vite, care se află pa păşunat, nu departe de satul lor, la câțiva kilometri de aici, în Moldova, de unde pândesc oportunitatea să vină”[7].
1785: „Lipovenii au obţinut, de la Împăratul Iosif II, libertatea exercitării cultului lor religios. Ei sunt oameni liniştiţi şi paşnici, plătesc exact şi fără silă impozitele şi birurile, sunt muncitori şi activi, se îndeletnicesc cu agricultura; trăiesc, însă, în cea mai mare parte, din comerţul cu fructe proaspete şi uscate, peşti şi frângherii, confecţionate chiar de ei, sunt meşteri la săpatul heleşteelor, pricepuţi şi versaţi în drenajul, prin şanţuri de scurgere, la locuri umede şi mlăştinoase. În prezent, Lipovenii locuiesc următoarele trei sate: Mitocul Dragomirnei, Fântâna Albă şi Climăuţii. Printre diferitele secte ale bisericii răsăritene, dânşii ocupă acelaşi loc ce-l au Hernhuţii printre Protestanţi”[8].
În 20 august 1795, Catrina Macri, care devenise stăpână peste jumătate de sat şi moşie, dăruieşte acea jumătate din Dragomireşti nepotului său, Ioniţă Başotă.
Dragomirna, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz
În 1843, biserica Adormirea Maicii Domnului din Mitoc, înălţată între anii 1820-1825 şi dotată cu un nou iconostas în 1849, avea 1.357 enoriaşi, paroh fiind Vasile GRIGOROVICI. În 1876, numărul enoriaşilor ajunsese la 2.136, paroh fiind Ştefan COMOROŞAN. În 1907, paroh era Nicolae TOTOESCUL, născut în 1844, preot din 1874, paroh din 1889, iar cantor, angajat din 1905, Dimitrie BUCATAR, născut în 1864.
Din 1864 funcţiona, la Mitoc, o şcoală cu 5 clase[9].
„Suceava, în iunie 1868. Reuniunea cantorală. Ziua din 20 mai / 1 iunie a. c.. a fost, pentru Suceava, una din cele mai sărbătoreşti. Timpul fu frumos şi plăcut. Prin sărbătoarea Sfânta Treime, se sfinţi ziua, dară ea îşi rezerva a fi înălţată încă şi prin o faptă ne-ndătinată. Către amiază, se văzură o căruţă curând după alta, într-un număr însemnat, către podul cel vechi şi acoperit al râului Suceava. Costumarea cea elegantă a damelor şi a bărbaţilor anunţa fiecăruia că este o călătorie sărbătorească de petrecere. Ţinta călătoriei a fost vechea monastire Dragomirna, întemeiată de prea fericitul mitropolit al Moldovei Anastasiu Crimca. / Curgerea trăsurilor fu impozantă; de la 12, până la 2 ore după-amiază, gemeau podul şi drumul de greutatea trăsurilor. Cauza acestui fenomen rar este următoarea: Reuniunea cantorală suceveană serba întâia producţiune publică, şi ca arenă şi-alese pădurea de brazi din jurul Dragomirnei, care este martora multor întâmplări belice din evurile trecute. / Reuniunea aceasta s-a ivit către finea anului trecut. Statutele ei sunt aprobate de regim şi ea însăşi se constitui şi-şi începu activitatea sa nobilă în primele zile ale lui decemvrie. Scopul ei, amăsurat statutelor, este cultivarea cântării bisericeşti şi lumeşti de către dame şi bărbaţi. Membrii ei sunt parte actuali, parte sprijinitori, iar o parte onorari. Drept recunoştinţă şi mulţămire pentru înfiinţarea acestui institut nobil datorăm profesorului gimnazial de aici, dl Ştefan Nosievici, şi proprietarului mare de la Buneşti, dl Adalbert de Berzorad; cu deosebire însă celui dintâi, care, alegându-se cu unanimitate de conductor al muzicii corale şi de vice-preşedinte al reuniunii, se făcu şi sufletul acesteia. Domnia sa înţelese adică de a înăduşi îndoielile care în regulă se nasc faţă cu o atare întreprindere şi la noi, în Suceava, până acuma încă necunoscută. Domnia sa ştiu, prin metoda sa cea bună şi prin tactul său, de a încuraja pe auditori şi de a sădi amoarea sa către acest obiect într-atâta în inimile acestora, că, de curând, se născu o emulaţiune nobilă între dânşii. / Timpul între înfiinţarea reuniunii şi între producţiunea publică este, de bună seamă, prea scurt; dar dacă este adevărat că conducătorul Nosievici a compus o şcoală specială pentru membrii reuniunii, dacă persoane, între cele multe chiar şi dame, cu toate că erau cu două ore depărtate de locul cântării, nu se reţinură, nici prin frig şi ploaie, de a cerceta reuniunea, de două ori în săptămână, în urmă, dacă membrii actuali de ambele sexe nu pierdură nici atuncea voia, când cercetarea în cântarea, ce începu cu rudimentele, dura, de multe ori, peste două ore, apoi numai şi numai cu privire la aceste împrejurări este esplicabil că, în decurs numai de şase luni, s-a prelucrat atât material, care de altmintrelea ar fi recerut un an întreg. / Considerând această stare a lucrului, este lesne de conchis că reuniunea nu putea să nu înrâurească, cultivând şi nobilitând asupra vieţii sociale. O cugetăm aceasta sub împrejurările noastre într-atâta, încât membrii respectivi, pentru ca să ţină concursul cu cei progresaţi, fură nevoiţi a se exercita în privat. / Dară reuniunea aceasta este de însemnătate specială şi din punctul de vedere al naţionalităţii. Se ştie cum că gimnaziul sucevean este al românilor din Bucovina, dotându-se profesorii din fondul religionar, care este semnul celei mai părinteşti îngrijiri a străbunilor noştri pentru fiii lor. Conducătorul prezent al cântării, dl Şt. Nosievici, după ce-şi absolvă studiile la Universitatea din Viena, luă asupra-şi, la gimnaziu, pe lângă obiectele sale cele ordinare, încă si cântarea, ca obiect extraordinar, şi, în decemvrie 1864, aranjă, cu ajutorul mai multor binevoitori, un concert în folosul studinţilor celor săraci de la gimnaziu, împărţindu-se din venitul curat de 700 fl. v. a. o parte între aceia, iar cu o parte însemnată se puse fundamentul la înfiinţarea unei biblioteci pentru învăţăcei. La concertul acela produse compoziţiunea ariei la „Drum bun”, de dl Nosievici, atât efect, încât, în scurt timp, se făcu cântecul acesta unul din cele mai poporale, auzindu-se răsunând, în serile de repaus, de către junimea lucrătoare orăşeană. Un concert, aranjat în anul trecut, în favoarea unor lipsiţi, ne dete ocaziune a ne desfăta de auzirea altor două compoziţiuni prea frumoase, şi adică „Tătarul” şi „Cântecul Mărgăritei”, unice în felul lor şi de un efect pătrunzător. / Însă reuniunea cantorală de acuma seamănă a fi acel pământ roditor, pe care cântarea naţională va prinde rădăcină şi va înflori. Să ne cugetăm numai, reuniunea aceasta, constatatoare din 70 de dame şi 50 de bărbaţi, dintre care mulţi sunt de naţionalitate străină şi n-avură ocaziune de a cunoaşte melodia cântecelor noastre şi a se îndemna la studiul limbii româneşti. De aceea, cântecele româneşti învăţate până acuma trebuiră, faţă cu cei străini, să fie pertratate după încheieturi, cuvinte şi şire în mod limbistic, şi tocmai apoi se putură ele cânta cu conştiinţă. / Însă să ne întoarcem îndărăpt, la Dragomirna, locul petrecerii din sus numita zi. Nobilimea, preoţimea, amploiaţii, breslaşul şi ţăranul au fost reprezentaţi. O poieniţă prea frumoasă şi destul de spaţioasă, în mijlocul părţii de miazăzi a pădurii de brazi, a fost locul adunării, ţi reuniunea îşi începu producţiunile sale înainte de 4 ore, înconjuraţi fiind membrii ei de mulţimea ascultătorilor. Intonarea primului cântec născu atâta curiozitate în publicul de faţă, că mulţi din cei de clasa de jos, neavând loc de a căuta de aproape, se urcară sus, pe rămuroşii brazi, privind din înălţime şi făcând şi publicului plăcere prin dexteritatea în urcare. / Programul însuşi a fost mulţămitor, cuprinzând el nu mai puţin decât 15 numere, în trei despărţituri, producându-se toate, spre deplina mulţămire a tuturora, ba unele trebuiră să se repete, la cererea cea zgomotoasă a oaspeţilor. Dintre cele româneşti, plăcură cu deosebire „Sub o culme de cetate” şi „În zadar vuieşte”, de V. Alecsandri, ambele în muzica regulată corală, compusă de dl Şt. Nosievici. Din cvartetele bărbaţilor sunt mai ales de amintit Dl Ulrich de Reissman, „Cântecul piraţilor”, de F. Otto, cor şi solo din opera „Freischütz”, de C. M. Weber, cu orchestră, pentru că şi fiii cei liberi ai naturii, muzica naţională din Suceava, în frunte-şi cu dirigintele său, badea Gregori Vindereu, trebui să aducă tributul său progresului timpului prezent. / După finitul cântării, se deschise jocul cu o horă impozantă. După cină, se ridică un toast, în limba românească, în onoarea membrilor reuniunii şi a conducătorilor nemijlociţi, a preşedintelui, dl Dr. Marek, şi a vicepreşedintelui, dl Şt. Nosievici; ambii răspunseră cu căldura, unindu-se întru dorinţa ca reuniunea să progreseze şi să înflorească. / După o scurtă şi plăcută petrecere, în decursul căreia eram nedependenţi de cele 5 linii şi de cele 4 spaţii, îngânându-se ziua cu noaptea, se fini festivitatea, şi luna, cu argintiile-şi raze îi petrecu pe călători acasă, mângâindu-se fiecare cu dulcea-şi conştiinţă de a fi petrecut bine şi cu plăcere. Dorim ca memoria acestei petreceri sărbătoreşti şi prea plăcute să fie un îndemn puternic pentru toţi membrii reuniunii, ca să propăşească cu zelul cel de până acuma ăn ramul nobilitor de inimă al cântării. spre folosul lor propriu, al familiilor, al omenimii întregi, şi spre folosul ţării şi al poporului”[10].
1868: „În fine, mă decisei a merge tot la Dragomirna, ca să-mi împlinesc devotul de mai înainte al inimii mele. După un mers voinic de o oră, pe la „izvor”, o cişmea foarte veche, cu o vărsătură mare de apă rece şi gustoasă, prin satulu Mitocul Dragomirnei, leagănul familiei Grigoroviţienilor şi Andrienilor (Morăreştilor – n. n.), şi prin un codru încântător de brad, văzui, deodată, înaintea mea mănăstirea şi, de uimirea ce mă cuprinse, căutând ba la înălţimea şi frumseţea turnurilor, ba la mărimea şi taria murilor de fortăreaţă formală, îmi adusei aminte de renumitul ctitor, mitropolitul Anastasie Crimca şi, suspinând, zisei: „Doamne Dumnezeule!, cât de frumos mai întrebuinţau, mai înainte, arhiereii Bucovinei şi mitropoliţii Moldovei veniturile proprietăţilor bisericeşti! Făceau biserici şi institute de creştere, sprijineau cultura naţională, urzeau fundaţiuni de binefacere, şi singuri vieţuiau simplu, după regula statutului monahal. Atunci luminau arhiereii prin umilinţă, binefaceri şi focul amoarei pentru patria şi poporul lor, iar acum prea adese prin luciul veşmintelor şi splendoarea trăsurilor. O tempora! o mores!”. O promenadă lungă, ce desparte grădina de legume de pometul mănăstiresc, mă duse până la poarta mănăstirii, unde aflai, de o parte şi de alta, mai pe toţi călugării, şezând pe lespezi de piatră şi vorbind între sine. „Binecuvântaţi, părinţilor, pe un călător ce vine spre închinare! Sunteţi bucuroşi de oaspe?”. „Bucuroşi!”, răspunseră cu toţii, iar părintele igumen, dându-mi binecuvântarea, zise: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeu, carele te-a adus, domnule, până la noi”. Nu puţin atrăgeau ochii mei feţiele părinţilor, cu care vorbeam unele, altele, şi mai vârtos cea candidă a părintelui arhimandrit Teoctist Blajevici (viitorul mitropolit al Bucovinei – n. n.), care, prin cunoştinţe în toate ramurile de ştiinţe (în 1846, publicase o primă monografie a Bucovinei, la Viena – n. n.), străluceşte între membrii sinodici mănăstireşti ca soarele între planetele sale; dară mai mult se lipeau ochii mei şi cugetările mele de grandoarea edificiului mănăstiresc. Asta nu scapă din ochii părintelui arhimandrit şi aşa, îndată, începu a-mi spune, zicând: „Domule, mănăstirea noastră este o fortăreaţă formală. Caută la poarta asta ferecată cu caturile sale cele mari; caută la murii cei înalţi şi groşi, cu turnurile de apărare în toate patru unghiurile, caută la corindorul din lăuntru, sus, în mur, şi la ferestruicele din mur pentru împuşcătură: toate acestea califică mănăstirea noastră de o fortăreaţă perfectă. În zilele de pace, n-avem lipsă de apărare, dară în zilele cele amare, când curgeau turcii şi tătarii ca ploaia, mulţi scăpară viaţa lor între murii aceştia. Între altele, este şi un canal de piatră, din lăutrul mănăstirii, pe sub pământ, până departe în pădure, şi când nu se mai puteau apăra de hoardele tătare, atunci scăpau prin canalulu acela şi fugeau în desimea codrului”. Unul din călugări, care mi se părea a fi om cult, îl numeau părintele Theodosie, apucând cuvântul, zise: „Dară nu numai în timpuri grele era mănăstirea noastră cercetată, ci şin în timpuri de fericire, pe când şedeau în Suceava domnii Moldovei, curgeau din Suceava boierii de divan, neguţătorii şi însăşi din curtea domnească încoace, spre desfătare. Atunci număra şi soborul Dragomirnei la 300 de părinţi, atunci era împrejurimea mănăstirii ca unu Eden. Doamna Elena petrecea, pe locurile acestea, cu deosebită plăcere şi, de atunci, este o fântână, sub pădure, care se zice Fântâna Doamnei. Dară de când a trecut egumenul Paisie, cu cea mai mare parte din fraţi în Moldova, luând cu sine odoarele mănăstireşti, de când moşiile mănăstirii, ce rămaseră în partea Moldovei, s-au vândut, suntem constrânşi la cele ce ne dau şi pe cei ce vin la noi, şi prânzim cu cele ce avem”. Cu toate acestea, aflai că starea călugărilor nu este rea, ci bună, mult mai bună decât în mănăstirile din Serbia, unde egumenul trăieşte boiereşte, iar călugării înghit noduri, ba şi de cât în România, unde, după secularizarea averilor mănăstireşti, în contra dreptului privat şi a canoanelor bisericeşti, sunt reduşi călugării la un ascetism mai presus de suferinţă. Aici are fiecare călugăr salariul său regulat, aproape la 300 florini, are locuinţă frumoasă, căci în Dragomirna sunt foarte frumoase încăperi, are prânzul său, dreptu că cam sec, după cum cere statul monahal, căci zic că călugărul să mănânce numai atâta ca să nu moară de foame, spre a putea fi mai mult spiritual, decât carnalu. Una, ce mi-a plăcut mult, o aflai şi în mănăstirea Dragomirnei, adică un paraclis de iarnă, în care se face foc de încălzit. Întru adevăr, pe când preoţii de ţară tremură de frig, iarna, în bisericile prin care vâjâie vântul, părinţii din mănăstiri se pot ruga lui Dumnezeu liniştiţi şi pentru sine, şi pentru noi, păcătoşii, care nemernicim prin lume şi nu mai aflăm repaus de multele bântuieli ce ne împresoară. Cât ai bate din palme, se schimbă aerul politic; dai încoace, rău; dai încolo, încă mai rău; cauţi la unul, celălalt zice că eşti daco-roman; cauţi la celălalt, al doilea zice că eşti Dumnezeu mai ştie ce. Te provoci la dreptul naturii şi la legile fundamentale de stat, auzi pe loc că eşti federalist; dacă taci şi-ţi cauţi de ale tale, zic că urzeşti planuri. Dară părinţii din mănăstire nu mai au de-a face cu valuri de acestea. Ei au constituţiunea lor, încă de la Sfântul Vasile, şi de s-ar ţine de ea, s-ar mântui”[11].
1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iasobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[12].
1884. Raport anual. Pagina 59 (Rapoarte despre mănăstiri). „Conservatorul Gutter a trimis un raport interesant despre Mănăstirea Putna, pentru care i s-a mulțumit. În ceea ce privește un alt raport important, al aceluiași autor, referitor la monumentele din Suceava și la ruinele castelului cetăţii, şi, la sfârșit, un al treilea raport, privind mănăstirile Sf. Onufrii, Suceviţa și Dragomirna. Superiorul Bergmann s-a referit la acestea și și-a exprimat dorința ca „anunțurile“ să se transforme în studii despre aceste monumente, cât mai curând”[13].
1888: Raportul anual, pagina 103 (Biserica mănăstirii de la Dragomirna). „Conservatorul von Zachariewicz a raportat despre biserica mănăstirii Dragomirna, din Bucovina. Arhitectul Baurath Hlavka considera că biserica mănăstirii Dragomirna reprezintă cel mai important monument dintre bisericile din Bucovina şi că este singura care a fost foarte măiestrit împodobită cu dantelărie din piatră, adăugând că bisericile bucovinene, atât în totalitatea lor, precum și fiecare în parte sunt la fel de interesante și îndreptăţite la un studiu detaliat și complet, prin urmare, recomandându-le Comisiei Centrale pentru o abordare cu o atenție specială. Aceste biserici sintetizează o activitate artistică veche de aproape 300 de ani, în stiluri predominant independente, care au referiri la stiluri bizantine și la cerințele ritualice ale Bisericii Răsăritene, dar și inspiraţii de arhitectură occidentală a Evului Mediu, atât în biserica interioară, cât și în forma cupolelor, care au boltiri de sine stătătoare şi care diferă doar prin încercarea adaptării la orice altă perioadă de artă, și, prin urmare, acest lucru trebuie să fie recunoscut ca un merit deosebit al acestei activități artistice și ca o particularitate originală a acestor monumente. Prin urmare, Comisia Centrală a decis să ia măsuri, astfel încât să fie studiate și explorate arheologic aceste monumente de către forțe adecvate“[14].
1888: Raportul anual, pagina 103 (Biserica mănăstirii de la Dragomirna). „Conservatorul von Zachariewicz a raportat despre biserica mănăstirii Dragomirna, din Bucovina. Arhitectul Baurath Hlavka considera că biserica mănăstirii Dragomirna reprezintă cel mai important monument dintre bisericile din Bucovina şi că este singura care a fost foarte măiestrit împodobită cu dantelărie din piatră, adăugând că bisericile bucovinene, atât în totalitatea lor, precum și fiecare în parte sunt la fel de interesante și îndreptăţite la un studiu detaliat și complet, prin urmare, recomandându-le Comisiei Centrale pentru o abordare cu o atenție specială. Aceste biserici sintetizează o activitate artistică veche de aproape 300 de ani, în stiluri predominant independente, care au referiri la stiluri bizantine și la cerințele ritualice ale Bisericii Răsăritene, dar și inspiraţii de arhitectură occidentală a Evului Mediu, atât în biserica interioară, cât și în forma cupolelor, care au boltiri de sine stătătoare şi care diferă doar prin încercarea adaptării la orice altă perioadă de artă, și, prin urmare, acest lucru trebuie să fie recunoscut ca un merit deosebit al acestei activități artistice și ca o particularitate originală a acestor monumente. Prin urmare, Comisia Centrală a decis să ia măsuri, astfel încât să fie studiate și explorate arheologic aceste monumente de către forțe adecvate“[15].
1888: Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“[16].
1890: „În 21 Decembre st. n. 1890, s-a constituit, în comuna Mitocul Dragomirnei, societatea „Mitropolitul Silvestru”, pentru sprijinirea şcolarilor sărmani de la şcoala poporală din Mitocul Dragomirnei şi pentru progresul cultural al membrilor săi. Societatea îşi va împlini scopul său prin prevederea şcolarilor sărmani cu rechizite, cărţi şcolare şi îmbrăcăminte necesară, precum şi prin distribuirea de premii, constatatoare în cărţi şi rechizite scolastice. Pentru progresul cultural al membrilor societăţii, se va înfiinţa un cabinet de lectură, înzestrat nu cărţi şi gazete, mai ales de cuprins agronomic, se vor ţine prelegeri de către membrii şi binevoitorii societăţii şi se vor executa cântări de către corul societăţii, care va consta atât din şcolari, care cercetează, cât şi din cei ce au finit şcoala, şi din membrii societăţii. Localul societăţii este o odaie de la scoală poporală din Mitocul Dragomirnei. După statutele societăţii, are dreptul fiecare persoană bărbătească sau femeiască, fară deosebire de naţionalitate şi confesiune, a participa ca membru la această societate, de aceea ne luăm libertatea a invita pe onoratul public din toată inima a sprijini întreprinderea aceasta, participând, ca membri, sau ajntându-ne cu cărţi şi gazete în limba română şi germană, că numai prin atare sprijin şi-ar putea împlini societatea scopul său. Taxele membrilor sunt foarte mici. Membrul ordinar are de a plăti 25 creiţari pe an. Ca membru sprijinitor poate fi fiecare persoană care dăruieşte societăţii orice mijloace, care ţintesc la sprijinirea şi ajungerea scopului societăţii. Membrul fundator are de a plăti societăţii, o dată pentru totdeauna, suma de 5 florini vienezi. Fiecare membru are dreptul a lua parte la adunările societăţii, a face propuneri, a dezbate şi a vota, şi a se folosi de cabinetul de lectură al societăţii / Preşedintele, / Alexandru Ţăran”[17].
1904: „Un sat de Români e presărat înaintea mănăstirii Dragomirna, care ni arată, în marginea unei rarişti de brazi întunecaţi, turnul cel mare de la poartă, căruia i s-a tuflit peste cap, în vremile noastre, o mare căciulă de tablă, şi biserica, din care se deosebeşte turnuleţul subţiratec şi un coperiş roş ca o cămaşă de Lipovan. Satul nu are nici o însemnătate; în el locuiesc mulţi urmaşi ai Ţiganilor de altă dată ai mănăstirii. Ţigani de casă şi de vatră, aşezaţi pe loc”[18].
1907: Comitetul districtual al Sucevei îl avea în componenţă, din 14 martie, şi pe „Vasile Morar, gospodar în Mitocul Dragomirnei”[19].
1908: „Domnul învător superor din Mitocul Dragomirnei a donat societăţi „Doamnelor române“ din Suceava, în loc de felicitări de anul nou, cinci coroane, pentru care i se aduc, pe această cale, mulţămitele comitetului”[20].
În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Dragomireşti, numire veche a comunei rurale Mitocul-Dragomirne, districtul Suceava. Mitocul-Dragomirnei (sau Dragomireşti), comună rurală, districtul Suceava, aşezată la hotarul cu România, între pârâul Dragomirnei şi pârâul Dadului. Suprafaţa: 19,33 kmp; populaţia: 3.083 locuitori, în majoritate români, de religie gr. or. Se compune din vatra satului, cu 2.714 loc. şi din cătunul Mitocul-Nou. Este legată cu Iţcanii Noi, printr-un drum comunal bine întreţinut; are un cabinet de lectură, „Mitropolitul Silvestru”[21], o şcoală populară, cu 4 clase (deci 120 şcoalari – n. n.) şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. La 1551, Ştefan Vodă a dăruit-o Mitropoliei Suceava. Mai târziu a ajuns în stăpânirea familiei Crimca. Mai înainte de ocupaţiunea Bucovinei de către Austria, se aflau aci lipoveni, cari au fugit, când au intrat ruşii, la 1769. Populaţiunea, formată din locuitori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura, creşterea vitelor şi exploatarea de păduri; o bună parte, însă, trece în România, unde este întrebuinţată la munca câmpului. Comuna posedă 1.071 hectare pământ arabil, 285 hectare fânaţuri, 23 hectare grădini, 487 hectare imaşuri, 2.217 hectare păduri. Se găsesc 201 cai, 862 vite cornute, 647 oi, 900 porci, 90 stupi[22]. Mitocul Nou, cătun, pendinte de comuna rurală Mitocul Dragomirnei. Are 369 locuitori români[23]. Dragomirna, mănăstire, situată lângă comuna rurală Mitocul-Dragomirnei, districtul Suceava, la hotarul ţării, dinspre România. A fost fondată de către Mitropolitul Moldovei Anastasie Crimca, la anul 1602, pe teritoriul Dragomireşti, moştenit de la tatăl său, Ilie Crimca. Zidurile împrejmuitoare au fost ridicate, în urmă, de domnul Moldovei Miron Movilă Barnovschi. La 1642, a fost loc de apărare pentru o samă de locuitori şi târgoveţi suceveni, ce se refugiase aci de urgia lui Timuş Hatmanul, ginerele lui Vasile Lupu, care a şi prădat-o şi ars-o fără cruţare. Mănăstirea are, până în prezent, monahi şi serveşte, astăzi, ca biserică, cu hramul „Coborârea Sfântului Duh”, având pe lângă sine o capelă pentru serviciul de iarnă, cu hramul „Sfântul Nicolae”, şi o biserică a schitului, cu hramul „Sfântul Ioan Teologul”. Bunurile acestei mănăstiri erau: 1). Dragomireşti, dăruită de fondator, astăzi încorporată la Mitocul-Dragomirnei; 2). Jumătate din Ruşciori pe Suceava, din care, după încorporarea Bucovinei, cea mai mare parte rămase Moldovei; 3). Bârnova; 4). Buninţi; 5) Costeşti. Hrisoavele mănăstirii Dragomirna s-au pierdut, în urma năvălirii cazacilor lui Timuş, în timpul celei de-a doua domnii a lui Vasile Lupul (1652). În timpul încorporării Bucovinei, mănăstirea poseda şi următoarele moşii, aflătoare în Moldova: Dobronăuţii, Nicşenii, Uricenii, Slătinoaia şi Flămânzii. Astăzi mănăstirea este întreţinută de fondul religios gr. or. şi are un egumen, cu 12 călugări. Dragomirna, târlă, pendinte de moşia Mitocul, atenenţă a moşiei cu administraţie specială Pătrăuţi, districtul Suceava – are 11 case, cu 56 locuitori. Se compune din moşia Mitocul propriu-zis şi din târla Dragomirna. Forma, odinioară, o singură administraţie cu comuna Mitocul Dragomirnei. Dragomirna, pârâu, aflat pe stânga Sucevei, izvorăşte la hotarul României, mai sus de Mănăstirea Dragomirna, districtul Suceava, şi, curgând printre satele Lipoveni şi Mitoca Dragomirna, se varsă în dreptul localităţii Iţcanii Noi, districtul Suceava”[24].
1915: La Pătrăuţi, în 27 octombrie, reprezentant al prefecturii a fost inspectorul Tarasievici. Era o vreme rea, dar, datorită preotului Constantin Morariu, administratorului silvic Bârtoi, primarului şi secretarului Rodinciuc şi preoţilor Eugen Bodnarescul din Hatna şi Totoiescu din Mitoc, s-au strâns 1.065 coroane, iar „copii din şcoală, sub conducerea doamnelor învăţătoare şi a superiorului Brăescu, au apărut, la ţintuire, fiecare cu coroana sa. Astfel se documentează creşterea patriotică ce o primesc copilaşii noştri. Au ţinut cuvântări, iar primarul Morariu, din Mitoc, a cerut venirea buciumului şi în comuna lui, duminică, 7 noiembrie 1915[25]. În 7 noiembrie 1915, la Mitocu Dragomirnei, s-au strâns 1.254 coroane, la Iţcanii Noi, 660 coroane, iar în 21 noiembrie, la Stroieşti, , 675 coroane şi în Udeşti, 734 coroane. Cu două zile înainte, în 19 noiembrie 1915, la Şcheia, unde s-au strâns 208 coroane, în vreme ce la Rus-Mănăstioara, absolventul de teologie Ambrosie Popovici a strâns, cu „Ţintuirea buciumului”, 658 coroane, o sută dintre acestea fiind dăruite de parohul din Reuseni, Ştefan Marian[26].
1914-1918: Jertfa de sânge pe altarul Bucovinei a fost depusă de „Infanteristul Amfilochie Caziuc, Mitocu Dragomirnei, Regimentul 41, rănit; Rezervistul Toma Morar, Mitocu Dragomirnei, Regimentul 22, rănit”[27]; „Infanteristul Ştefan Manoli, Mitocu Dragomirnei, Regimentul 22, rănit”[28]; „Alexandru a lui Gheorghe Caziuc, din Mitocul Dragomirnei, care ar fi murit în anul 1914, într-un spital, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea surorilor sale, Ileana Matiescu, născută Caziuc, şi Domnica a lui Ioan Reşcu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[29]; „Vasile a lui Ioan Iachimciuc, din Mitocul Dragomirnei, a participat la război şi ar fi căzut pe frontul rusesc, în anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Leontina a lui Vasile Iachimciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[30].
1919: „Câtă bucurie am simţit, când, întâmplându-mă în ziua de 1 mai 1919 în Mitocul Dragomirnei şi sfătuind cu mai mulţi gospodari, am dat şi de români aprigi şi năvalnici, gata oricând să se arunce în foc şi la moarte pentru România noastră de astăzi! Şi ţi se ridică inima la cer de bucurie, când îl auzi pe aşa un român verde, cum e vrednicul Emilian Coclici din Mitocul Dragomirnei, strigând cu îndârjire: „Să ştiu bine că trag în plug, în România mea, mai bine aşa, decât să fiu domn şi slugă la neamţ!”, Aşa-i. Numai cei ce domni ori slugi nemţilor, numai aceea scâncesc după fericirile avute de la Austria”[31].
1920: „Deciziune de expropriere No. 1418/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical fasc. No. 459, Mitocul Dragomirnei, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 153 ha 40 a 53 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. ort., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[32].
1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[33]: Strugaru Ioan, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Mitocu Dragomirnei, judeţul Suceava, mort la 29 iulie 1941”.
1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941”[34]: Pârvulescu D. Nicolae, seria 1938, media 7,60, Mitocul Dragomirnei, postul IX, jud. Suceava”.
1947: Transferuri de învăţători: „Goian Stela, de la Mitocu Dragomirnei, la Ruşi-Mănăstioara, dar Goian Stela venise de la Legiu-Cluj, la Mitocul Dragomirnei, postul IX, interese familiare; ”[35].
Mitropolitul Silvestru Morariu, pictat de Eugen Maximovici
La Mitocul Dragomirnei s-au născut Silvestru MORARIU-ANDRIEVICI (29 noiembrie 1818), teologul Ştefan SAGHIN (6 decembrie 1860), pictorul Ioan COCLICI (19 mai 1909) şi coregraful Viorel VATAMANIUC (17 noiembrie 1932).
Dragomirna, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)
[1] Ibidem, pp. 437 şi 491
[2] Ibidem, pp. 433-435
[3] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 352
[4] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, pp. 177, 178
[5] Vgl. Polek, Anfänge des Volckssschulwesens in der Bukowina, S. 45 ff. (Vezi Polek, Începuturile școlii elementare din Bucovina, p. 45 și urm.).
[6] Polek, Ansgewält Capitel aus d. Gedenkbuche der röm.-kat. Pfarre zu Czernowitz. Czernowitz 1890, S. 64.
[7] Ibidem, pp. 183, 184
[8] Eugen I. Păunel, în „Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432
[9] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 48, 1876 p. 42, 1907 p. 156
[10] Albina, III, nr. 60, vineri 7/19 iunie 1868 – materialul, deşi nesemnat, aparţine lui I. G. Sbiera, care l-a folosit şi în cartea „Amintiri din viaţa autorului”
[11] Albina, Nr. 18, Anul III, Viena, miercuri 14/26 februarie 1868, pp. 2, 3
[12] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161
[13] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71
[14] Ibidem
[15] Ibidem
[16] Ibidem
[17] Revista Politică, Nr. 1, Anul VI, 1 ianuarie 1891, pp. 17, 18
[18] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 25
[19] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 4
[20] Apărarea Naţională, Nr. 4, Anul III, sâmbătă 18 ianuarie stil nou 1908, p. 4
[21] Silvestru Morariu-Andrievici (14.11.1818, Mitocu Dragomirnei – 03.04.1895, Cernăuţi), tulburătoare personalitate culturală şi religioasă bucovineană; a lăsat după sine 28 lucrări teologice, cele mai multe dintre ele publicate, începând cu „Cuvântare spre mângâierea şi îmbărbătarea norodului celui certat prin secetă, lăcustă, răsboi şi choleră în vara anului 1848“ şi terminând cu „Apologie der orthodoxen griechisch-orientalischen Kirche der Bucovina“ (1890). A publicat, în primele calendare bucovinene, numeroase fabule, cea mai frumoasă fiind „Cucoşu curcănit” (1864) – n. n.
[22] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 144
[23] Ibidem, p. 145
[24] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 89
[25] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 4
[26] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1915, p. 4
[27] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915
[28] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915
[29] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, Cernăuţi în 29 Aprilie nou 1921, pp. 189-192
[30] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254
[31] Morariu, Leca, Deşteaptă-te Române, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii, Cernăuţi 1938, p. 235
[32] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230
[33] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.
[34] Monitorul Oficial, Nr. 249, 2o octombrie 1941, pp. 6439 şi următoarele
[35] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912
