Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Frătăuţi

FRĂTĂUŢI. În 18 noiembrie 1393, Roman Vodă şi fiii săi, Alexandru şi Bogdan, întăreau fiilor lui Dragomir Albul, Giurgiu, Mihail, Petru, Dumitru şi Todor, „un sat pe Suceava… iar hotarul acestui sat, dinspre o parte, Suceava, de la obârşia Sucevii drept la Movilă, la satele lui Radomir, de acolo drept peste câmp la altă movilă, de acolo drept la ocolul lui Radomir, la cornul de jos, de acolo la stejar, la marginea dumbrăvii, şi de la stejar drept peste câmp la o movilă, de acolo, prin mestecăniş, la altă movilă, de acolo drept la plop, de acolo drept la Suceava”.

1489: Numele satului lui Dragomir Albu şi, ulterior, al fiului său, Giurgiu (Gheorghe, adică), apoi de Mihail, care devine staroste, nu este menţionat în uric; abia în 14 octombrie 1489, când Ştefan cel Mare dăruieşte satul, cumpărat de la nepoţii lui Mihail, Stanciul, Ivanco şi Isaico, fiii lui Fedco, mănăstirii Putna, numele Frătăuţilor apare în uric: „Frătăuţi cu mori pe Suceavă, unde au fost curţile lui Giurgiu de la Frătăuţi şi ale fiului său Mihul Starostescul”.

În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare mănăstirii Putna, se afla şi „a 3-a biserică, la Frătăuţi, cu popă”.

1701: Ajunşi iobagi mănăstireşti, „toţi meşeaii noştri ţărani din Gicove şi de Frătăuţi”, cum scria Duca Vodă, în 20 aprilie 1701, au „început a fugi” cât mai departe de jugul sfânt al opresorului în sutană. Se vede treaba că „meşeaii” frătăuţeni nu citiseră pompoasele noastre cărţi de istorie, în care se demonstrează, negru pe alb şi viceversa, cum că brava cultură română s-a făcut, pe slavoneşte, în tinda mănăstirească (taman cât şi îndumnezeirea), aşa că au dat bir cu fugiţii, fără să se mai lase ademeniţi de promisiunile de „ruptoare” ale lui Duca Vodă, care îi anunţa proclamativ: „Iată că domnie mea m-am milostivit şi v-am tocmit ruptoare să daţi precum veţi vide… deci iată că vă scriem domnie mea nimică să nu vă spăimântaţi şi să vă răsipiţi, ce toţi să-i aduceţi la urmă, pentru că domnie mea v-au lăsat să fiţi de posluşanie acei svinte mănăstiri şi pentru paza potecilor ce sănt în prijma voastră precum au fost din veac”.

1727: Mult amar au mai îndurat, de-a lungul veacurilor, bieţii frătăuţeni, sub sfânta lăcomie călugărească. Într-un singur secol, cel care începe cu risipirea şi promisiunile lui Duca Vodă, numai de belele au avut parte frătăuţenii. În 2 noiembrie 1727, Grigore Ghica Vodă le-a cerut „să dea goştina cu cisla”, adică 450 lei pe an pentru sipetele mănăstireşti. Când nu mai suporta, frătăuţenii îşi iau, iar, lumea în cap, împreună cu vicovenii, şi-atunci egumenul se plânge domniei, să trimită ispravnicii pe urmele lor, să-i întoarcă şi să le mai ia încă 2 lei pe an de fiecare om, cum s-a întâmplat, de pildă, în 2 iulie 1742, în vremea lui Constantin Nicolae Mavrocordat, voievod care, pentru că ţăranii nu se întorc, iar ispravnicii nu-i pot găsi, proclamă, peste câteva zile, în 13 iulie 1742, că sunt „ertaţi de conace, de podvoz şi de cai de olac, şi de solărit, şi de folărit, şi de pelceale, şi de alte ce ar cere folarii”.

În 10 ianuarie 1750, egumenul Dositei al Putnei cere lui Racoviţă Vodă ca ispravnicii să-i „înfrâneze şi să-i supue ca să slujească la toate cele ce vor fi de trebuinţă mănăstirii” pe ţăranii din Frătăuţi şi Vicove, iar în 16 octombrie 1784 arendează satele unor lipoveni. Cam târziu, pentru că, prin edict imperial, averile mănăstireşti fuseseră secularizate, iar frătăuţenii, asemeni tuturor sătenilor din Bucovina, au beneficiat de o primă reformă agrară, fiecare primind cât avea în lucru, iar obştea primind imaşuri şi păduri comunale.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Frătăuţi, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „147 – toată suma caselor”, însemnând 107 scutelnici ai mănăstirii Putna, 7 femei sărace, 4 preoţi cu salvogvardie.

1783: Odată cu constituirea averii comunale şi particulare în Bucovina (1783), frătăuţenii încep să se dovedească a fi gospodari de frunte, iar numele lor încep să apară prin documente, prin presa de mai târziu şi prin cărţile Bucovinei (în 1774, satul avea 138 familii, deci era un sat mare, iar în 1784 – 318 familii)..

1785: Primul administrator al Frătăuţilor Vechi a fost, din 1 mai 1785, Haas von Grunwald, satul fiind aşezat pe domeniul fondului religionar[2].

1787: Se stabilesc la Frătăuţi, în 31 octombrie 1787, primele familii germane[3], iar în noiembrie 1788, alte 16 familii[4], ca şi în 2 iulie 1789, când satului îi sunt repartizate alte 16 familii[5]. În protocolul din 3 iulie 1820, sunt menţionate satele Deutsch-Alt-Fratautz şi Romanisch-Alt-Fratautz[6]. Familiile germane, stabilite la Frătăuţi, în anii 1789, 1790, erau cele ale capilor de familie Adam Böhmer, Jakob Taub, Daniel Lorger, Theobald Rein, Conrad Kurtz, Heinrich Ennich, Baltasar Rathmacher, Philipp Schneberger, Johann Brocker, Daniel Kiehl, Johann Schäffer, Jakob Reh, Christian Friz, Velentin Kisinger, Johann Georg Wagner, Johann Garthner, numele caselor lor încadrându-se, în ordine, între 33 şi 48[7].  În 1790, numerele caselor sunt schimbate, germanii având casele cu numerele 291-306[8].

1791: Primul frătăuţean al cărui nume apare într-un document (o plângere către Consistoriul Ortodox, din 1791) este preotul Gheorghe Acsăntievici. Apoi, în 1816, apar, într-o mărturie în favoarea lui Ioan Luchian, căruia i se furase un cal, vândut, cu 82 lei, la Bălcăuţi, numele consătenilor lui, Dumitru Ciotău, Ilie Ivanciuc şi Ioan Luchian.

1800: O şcoală românească, cu 5 clase, funcţiona, la Frătăuţii Vechi, din 1858, în 1894 deschizându-se şi o şcoală secundară, cu o clasă. Şcoala germană, cu 3 clase, a fost inaugurată în anul 1800[9].

În 1843, biserica Adormirea Maicii Domnului din Frătăuţii Noi, cu 1.890 enoriaşi, era slujită de parohul Mihail ONCIUL. Biserica din Frătăuţii Vechi, închinată, de asemenea, Maicii Domnului, avea 2.024 enoriaşi, paroh fiind Artenie ANTONOVICI, iar preot administrator, Constantin ISOPESCUL. În 1876, paroh la Frătăuţii Vechi, parohie cu 2.863 enoriaşi, era Ioan GRIBOVSCHI, preot cooperator fiind Petru BOCA, iar la Frătăuţii Noi, parohie în plină înflorire, cu 2.675 enoriaşi, preot cooperator era Titus ONCIUL. La Frătăuţii Vechi s-a construit, între anii 1877-1880, cu sfinţire în 1883, biserica Sfinţilor Mihail şi Gavril, slujită, în 1907, de parohul Petru BOCA, născut în 1843, preot din 1873, paroh din 1884, de preotul cooperator Mihail DOLINSCHI, născut în 1864, preot din 1893, şi, din 1906, de cantorul Ioan URSACHI, născut în 1876. La Frătăuţii Noi, paroh era Ioan GRAMATOVICI, născut în 1837, preot din 1863, paroh din 1864, preot cooperator fiind Vespasian REUŢ, născut în 1876, preot din 1904, iar cantor, din 1900, Grigorie BODNARIUC, născut în 1846.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[10].

„În anul 1885, a început preotul din Frătăuţul-nou, Iraclie Porumbescu, a pune fundamentul unui fond pentru ajutoarea copiilor nevoeşi de la şcoala poporală de aici. Spre acest scop, a hotărât o despărţitură a lăzii discosului; a introdus ca, la prohoade, să se pună în acea ladă câte 4 creiţari, de la nunţi – 20-40 creiţari… Când au fost adunaţi la 5 florini, atunci s-au luat şi s-au dat cu dobândă. În acest chip, a crescut acest fond, până-ntr-al 11 Decemvre 1887, la cota de 68 florini 20 creiţari”.

În mai 1886, Nicuţă a Iftincăi, din Frătăuţii Vechi, „un băiat oacheş şi frumuşel”, era judecat de Curtea cu juraţi din Suceava pentru că o răpise pe Varvara Istrati, „o copilă negricioasă şi frumuşică, de 15 ani, care, cu toată tinereţea sa, avea deosebit gust să se mărite” şi care, în prealabil, se logodise cu Niţucă. Cum lui Niţucă îi venise recrutarea, iar focoasa frătăuţeancă tocmai îşi aflase un alt logodnic, Niţucă, întovărăşindu-se cu nişte prieteni, „pe la Câşlegi”, o răpeşte pe fată, „o pune în săniuţă, o acoperă cu o manta ca să nu răcească” şi o duce la Frătăuţii Noi, la casa unui prieten, o pune pe cuptor, o mustră, apoi o iubeşte. Instanţa suceveană socoteşte că toată povestea este „o şagă de Câşlegi” şi pronunţă „verdictul de achitare”.

În acelaşi an 1886, dar pe 15 iunie, câinele turbat al unui ungur din Andreasfalva (Dorneşti) a nimerit în Frătăuţii Vechi şi, până să fie împuşcat, a muşcat doi bătrâni, şase copii şi mai mute vite. Parohul Teodor Patraş a solicitat Căpitănei ca victimele să fie trimise la „Pasteur”, în Franţa, pe cheltuiala statului, dar, din fericire, victimele s-au însănătoşit[11].

În luna Decemvre 1887, s-au cumpărat cu aceşti bani 12 părechi de ciorapi de suman, 10 părechi de opinci, pănură de 8 spigniţe şi 7 tulpănele, cu preţul de preste tot de 17 florini 78 creiţari. Toate acestea le-a împărţit Dl. Gavril Reuţ, dirigintele şcoalei poporale din Frătăuţul-nou”[12].

1889: „Cursul de împletire şi albinărit, proiectat a se ţine prin trei ferii anuale şcolare, la Frătăuţul-nou, s-a început, acolo, în ziua de 22 Juliu curent, sub conducerea instructivă a domnului învăţător Candid Muşlea şi a unui coajutor al său, domnul Joan Murăroiu, absolvent de şcoală comercială şi absolvat de cursul de împletire, ambii din Braşov. Participanţii la acest curs sunt patruzeci şi doi, şi anume doi preuţi tineri, patru învăţători, patru învăţătoare june, doi elevi de pedagogie, patru cantori bisericeşti, patru gimnazişti, şase damicele adulte, doi săteni, şapte şcoleri poporali şi şapte şcoleriţe, toţi aceştia din comune româneşti ale Bucovinei, iar un studinte chiar din Butuşeni, în România. Învăţământul de împletire cu pae, cu papură şi cu nuele se preda într-un despărţământ al şcoalei poporale de acolo, iar învăţământul albinăritului, în grădina casei parochiale, la stupii preotului de loc, şi o lecţiune demonstrativă şi instructivă s-a ţinut, până acum, şi în ţarină, la stupăria încă primitivă a unui sătean din Frătăuţul-nou şi în prezenţa nu numai a elevilor şi elevelor cursului, ci şi a mai multor gospodari, ce posed albine, din Frătăuţul-nou şi din Costişa”[13]. „Cursul de industrie casnică şi albinărit din Frătăuţul nou, carele e primul de atare feliu în Bucovina, s-a încheet, pentru anul acesta, în ziua de 10/22 Iuliu 1889… Nu voim să prejudecăm judecata altora, carii vor fi competenţi întru apreciarea asemenelor lucruri şi carii vor pute să aibă ocasiune a le vede obectele lucrate la Cursul din Frătăuţul nou; căci se vor trimite spre expunere atât la Cernăuţ, în localele „Societăţii pentru cultura română”, cât şi la Suceava, la Societatea „Şcoala română”, fiindcă aceste Societăţi au subvenţionat numitul curs, într-un mod destul de mărinimos. Dară nici acum şi aice nu putem să nu amintim, şi încă cu o emfasă justă, pălăria de dame şi de moda cea mai nouă, lucrată din pae de domnişoara Elena Brăilean, care a atras admiraţiunea obştească şi din partea celor străini… Vine, apoi, o pălărie de pae pentru bărbaţi, lucrată de Domnişoara soră a susnumitei, de Melania Brăilean, învăţătoare din Bilcă, apoi o pălărie, tot de pae şi pentru bărbaţi, împletită de Domnişoara Lucreţia Reuţu, fiică adultă a învăţătorului din loc. Aspazia Tofanel, învăţătoare din Frătăuţul vechiu, Emilia Lentovici, fiica învăţătorului Lentovici din Rădăuţi şi mai departe aşa… Dară o domnişoară de 12 ani, din sat, din Frătăuţul nou, anume Reveca Nicoară, a lucrat un paner de papură care îţi cere toată lauda! Tot în rândul prim sunt, şi încă de intonat cu laudă, obiectele, lucrate din paie, din papură şi din nuiele ale preoţilor, părintelui Epaminonda Dracinschi din Igeşti şi a părintelui Isidor Zavadovschi din Camenca; să stai şi să te tot uiţi la aceste lucruri, coşuleţe de lux şi altele, şi nu te poţi sătura! Aşa şi între alţii, un sătean din Frătăuţul nou, Dumitraş Jacotă, a făcut un coş de albine, sistema Berleps, împletit din nuiele, şi o corfă (coşorcă) de mână; apoi, cantorii bisericeşti Lomuş şi Busneanu şi toţi domnii învăţători, Bocance din Botuşana, Isopescu din Frătăuţul vechiu, Gorcea din Costişa şi Nicoară din Pătrăuţi, pe lângă Suceava, până şi şcoleraşii din Frătăuţul nou, Todorică Maiereanu şi Ştefănică Bogianu. Multă laudă şi chiar admiraţiune s-au dat lucrărilor lui Ion Nistreanu, sătean din Igeşti”[14].

1890: Teodor Patraş din Horecea era paroh la Frătăuţii Vechi încă din 1890, avându-l ca preot cooperator pe Mihail Dolinschi. Satul avea doi învăţători, pe Emilian Isopescul şi Ioan Colibaba, primar român fiind Dimitrie Pauliuc, iar primar german, Franz Fritz.

1894: La sfârşitul anului 1894, de Crăciun, preotul Iraclie PORUMBESCU a organizat, în Frătăuţii Noi, o colectă pentru Societatea „Şcoala Română”, la care au subscris, pe lângă fiul lui, Ştefan („măestru postal”), următorii localnici: preotul Ilie BERLINSCHI, învăţătorul superior Gavril REUŢ, învăţătorul Emilian HRENIUC, primarul Vasile Şt. JACUTA (în altă ştire, JACOTA), Ilie P. ŞERBAN, Emilian HURJUI, Constantin CHIRAŞ, Grigori BODNARESCU, Dumitru V. MOISAN, Ilie Const. BOGHIAN, Simion MOISAN, Pavel T. UNGUREAN, Ion FRANCIUC, Ilie C. MOISAN, Costea T. UNGUREAN, Ion P. BOGHIAN, Ion CERBAN, Ilie CAPRĂ, Ilie G. NICOARĂ, Dumitru I. PÂNTESCU, Constantin G. ŞERBAN, Dumitru G. NICOARĂ, Constantin G. UNGUREAN, Ştefan ONU, Toader G. GALAN, Ion DAVIDEAN, Dumitru HOPILĂ, Constantin V. ISOPESCUL, Vasile G. NICOARĂ, Toader BUCESCHI, Ion Const. MUNTEAN, Constantin I. ANDRIŞAN, Vasile DAVIDEAN, Dumitru N. JACUTA, George MAIDAC, Iftimie CAPRĂ, Constantin DAVIDEAN, Ion S. ANDRIŞAN, Niculaiu ŞTREANGĂ, Simion ŞTREANGĂ, Ilie ŞTREANGĂ, Ion T. ISOPESCUL, Georgi D. NASTASI, Toader STICHI, Vasile S. MOISAN, Gavril NASTASI, Iftimie BOGHIAN, Georgi STRUGARIU, Ilie GEORGIŢĂ, Gavril CAZAC, Toader DAVIDEAN, Georgi CAPRĂ, Andrii CREŢAN, Dumitru V. ŞERBAN, Toader I. DAVIDEAN, Ilie CONFEDERAT, Zaharie JACUTA, Simion GALAN, Ion MAEREAN, Petru FODORAŞ, Tanasă PUHA, Dumitru BUCESCHI, Niculaiu IONESI, Iftimie ŞTREANGĂ, Georgi MOLOCI, Dumitru G. JACUTA, Gavriil V. MOISAN, Georgi GAIE, Vasile D. FODOR, Toader D. GHEORGHIŢĂ, Iftimia C. BERHOLSCHI, Catrina D. OLARIU, Casandra P. CONIAC, Samfira CUCIUREAN, Eudochia I. UNGUREAN, Ileana V. PANCIUC şi Toader ŞERBAN[15].

1896: O colectă pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „Teofil PATRAŞ, protopresviter în comuna Frătăuţul-vechi”, menţionează următoarele nume de localnici:  primar Dimitrie PAULIUC, Simion IURESCU, învăţător Ioan COLIBABA, proprietarul Vasile MARCO, Gavril BUZILĂ, Ştefan SARCINSCHI, George IFTIUCHI, Constantin BUZILĂ, Ioachim PRELIPCEAN, George ANDRUCHOVICI, Ilie SFIECHI alui Simion, Ilie DREHUŢĂ, secretarul comunal Iustin BORCEA, Teodor IONESI, Ioan BUJDEI, George HURJUI, Damian ŢIGANAŞ, Constantin IONESI, Constantin VĂTĂMAN, Constantin LUCHIAN, Alexandru IACOVIŢĂ, Samson IURESCU şi Simion alui Ilie IURESCU[16].

1896: Biblioteca din Frătăuţii Vechi s-a constituit, în mod oficial, drept Cabinetul de lectură „Silvestru”, în anul 1896, în casa lui Nicolai Luchian, cu 64 membri, cu 131 cărţi, cu 2 abonamente la gazete şi cu un capital de 88 florini şi 10 creiţari. Preşedinte era parohul Teodor Patraş, cel care, ca şi Iraclie Porumbescu, parohul din Frătăuţii Noi, va ajunge egumen al Putnei, dar, spre deosebire de Porumbescu, îşi va exercita mandatul, fiind „singura figură luminoasă” a Putnei, în primăvara anului 1904, când Iorga vizitează Bucovina.  Vicepreşedinte al Cabinetului era Vasile Marcu (adesea grafiat Marco), iar secretar era Ioan Todosan.

1901: „Cor de plugari. Prin neobosita stăruinţă a tânărului cantor bisericesc Ioan Ursachi, s-a alcătuit, în Frătăuţul-vechiu, un mândru cor de plugari, cari ridică, prin ale sale cântări frumoase, măreţia cultului dumnezeiesc. Numele cântăreţilor – mai târziu”[17]. Dialectologul german Gustav Weigand: „Din nou am traversat râul Suceava, ocazie cu care am făcut o baie, folosindu-mi trăsura drept vestiar, așa cum se întâmplă deseori, apoi am mers, pe şleauri îmbibate de apă, prin Rădăuţi, unde nu am oprit, la Frătăuţii Vechi (Altfratautz)[18], unde am constat că populația germană și română a avut ocazia să cunoască dialectul Rădăuţilor. Prin Vicovu de Sus (Ober-Wikow), am călătorit, prin împădurita țară muntoasă, spre nord-vest, până la Krasna-Ilski[19], satul românesc extrem din nord-vest, deoarece satele Banila Moldovenească, Davideni, Comareşti vorbesc limbi slave, în ​​ciuda românilor”[20].

În 14 ianuarie 1902, s-a înfiinţat, la Frătăuţii Vechi, banca raiffeisiană, sub direcţiunea preotului Mihai Dolinschi, cu Gheorghe Pojoga – preşedinte şi cu Dumitru Nedelcu – vistiernic. Însoţirea de păstrare şi credit din Frătăuţii Noi s-a înfiinţat în 15 noiembrie 1902, sub direcţiunea lui Ilie Berbinschi şi sub preşedinţia lui Nicolai Hurjui, vicedirector fiind  Samuil Maghior, iar vistiernic – Ioan Popovici. În epoca Bucovinei istorice, când ţinutul Rădăuţilor era cel mai bogat şi mai dezvoltat ţinut din întreaga provincie, frătăuţenii au ajuns la o bunăstare incredibilă, care culminează cu gestul generos al ţăranului Vasile Marcu, membru fondator al Societăţii „Internatul de băeţi români ort.or. din Rădăuţ”, în 20 iulie 1902, „cu suma de tot considerabilă de 17.000 coroane”. Gestul ţăranului frătăuţean fără copii fusese motivat de faptul că Vasile Marcu şi-ar fi dorit ca toţi copiii ţinutului să devină, în acest fel cu adevărat creştinesc, şi ai săi.

În 1906, evreii din Frătăuţii Noi şi-au deschis, cu sprijinul financiar şi material al evreilor Berl, Seide şi Markus Dechner, familia Schamschon şi Hersch Wucher, Uscher Engler şi Chaim Breuer, propria lor casă de rugăciune, „Tefilath Bet-Jeschurim”. Moara satului aparţinea lui Markus Dechner.

1907: „Dl consilier Simionovici a ţinut, în decursul săptămânii trecute, adunări electorale în comunele Frătăuţ vechi, Horodnicul de sus, Horodnicul de jos, Andrasfalva şi Costişa. Conform informaţiunilor primite, au avut toate aceste adunări, la care au luat parte mai multe sute de oameni, o reuşită splendidă”[21].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[22], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ileana ISTRATI (17 ani în 1909) din Frătăuţii Vechi şi de la Ilie a lui Toader NICOARĂ (67 ani în 1909), Dumitru FĂDĂRAŞ (62 ani în 1909) şi Alexandru FĂDĂRAŞ (27 ani în 1909) din Frătăuţii Noi.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Frătăuţul Nou, comună rurală, dis­trictul Rădăuţi, aşezată pe ma­lul stâng al Sucevei şi lipită de comunele Bilca, la Vest, şi Costişa, la Est. Populaţia: 3.482 locuitori români, de religie gr. or., şi câţiva germani romano-catolici şi evanghelici. Se compune: 1). din satul de reşedinţă, care, împreună cu târlele Besnia, Iacobaşi şi Pietroasa, numără 3.384 locui­tori; 2). din cătunul Ruda şi 3). din tirlele Hulpare, Câmpul Mare, Tărnauca şi Undipopic. Printr-un drum districtual, comunică cu Pătrăuţul (Storojineţ) şi cu oraşul Siret; prin altul, în­treţinut numai până la hotarul districtual, cu Fântâna Albă, Climăuţi; e legată şi prin drumuri de ţară. Are o şcoală populară, cu 3 clase (deci, circa 90 şcolari – n. n.), şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Este întemeiată pe teritoriile comunelor Frătăuţul Vechi şi Dorneşti. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna aceasta, împreună cu Costişa, posedă 4.627 hectare pământ arabil, 823 hectare fânaţuri, 27 hectare grădini, 857 hectare islaz, 1.730 hectare păduri. Se găsesc 319 cai, 1.460 vite cornute, 423 oi, 834 porci şi 138 stupi. Frătăuţul Nou, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Hardeggthal, districtul Rădăuţi. Are 5 case şi 34 locuitori, coprinzând în sine şi târla Ocruh. Frătăuţul Vechi, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Hardeggthal, districtul Rădăuţi. Are 4 case şi 59 locuitori români gr. or. Cuprinde în sine şi târla Ogorul Domnesc. Frătăuţul Vechi Nemţesc, co­mună rurală, districtul Rădăuţi, lipită de Frătăuţul Vechi Românesc. Suprafaţa: 27,38 kmp, îm­preună cu Frătăuţul Vechi Românesc; populaţia: 1.273 lo­cuitori germani, de religie evandhelică şi puţini numai de cea romano-catolică. Se serveşte de aceleaşi dru­muri ca şi Frătăuţul Vechi Românesc; are o şcoală populară germană, cu 4 clase (deci, circa 120 şcolari – n. n.), şi o biserica de rit evangelic. Colonie înfiinţată de nume­roase familii germane, la 1787, pe teritoriul comunei Frătăuţul Vechi. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi mai ales cu creşterea vitelor, în care excelează printr-o frumoasă prăsilă de cai. Se găsesc 347 cai, 556 vite cornute, 88 oi, 462 porci. Frătăuţul Vechi Românesc, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată pe malul drept al râului Suceava, între Andrásfalva şi Gălăneşti şi în faţa Frătăuţului Nou. Suprafaţa: 27,38 kmp; po­pulaţia: 8.316 locuitori români, de religie greco-ortodoxă. Este unită cu Rădăuţi, printr-un drum principal, şi cu Vicovul de Jos, printr-un drum districtual, ce trece prin Gălăneşti. Are un oficiu poştal, o şcoală populară, cu 4 clase (circa 120 şcolari – n. n.) şi una fi­lială, cu o singură clasă; o bi­serică, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Teritoriul comunei corespunde cu vatra vechiului sat românesc Frătăuţi, care este amintit, pentru prima oară, într-un hri­sov din 1429, al lui Alexandru cel Bun. Ştefan cel Mare l-a dăruit mănăstirii Putna, prin hrisovul din 14 Octombrie 1488. Pe părţi din acest teritoriu s-au întemeiat comunele de azi, Frătăuţul Nou şi Costişa. Însemnat este vechiul cătun, identificat cu vatra comunei şi numit Tocmitura, pentru le­gendele referitoare ce circulă prin popor. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna aceasta, împreună cu Frătăuţul Vechi Nemţesc, posedă 17,16 hectare pământ arabil, 212 hectare fânaţuri, 29 hectare grădini, 696 hectare islaz, 48 hectare pădure. Se găsesc 276 cai, 1.760 vite cornute, 338 oi, 932 porci, 307 stupi. Costişa, comună rurală, districtul Rădă­uţi, aşezată pe malul stâng al Su­cevei şi lipită de partea Est a comunei Frătăuţul Nou. Suprafaţa: 56,82 kmp, îm­preună cu Frătăuţul Nou; po­pulaţia: 1.149 locuitori români, de religie gr. or. Este legată, cu cele 2 drumuri districtuale, care pleacă, unul din Frătăuţul Nou şi altul din Ră­dăuţi, şi se unesc într-unul singur, la hotarul districtului Siret, continuindu-se, printr-un drum de ţară, spre St. Onufrei. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Este întemeiată pe teritoriul vechiului sat Frătăuţi. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Costişa, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Hardeggthal. Are 8 case şi 110 locuitori, şi cuprinde şi hergheliile Horaiţa şi Mitoca. Tocmitura, vechi cătun, pen­dinte de comuna Frătăuţul Vechi, identi­ficat astăzi cu vatra comunei menţionate. Aci s-au găsit rămăşiţe de ziduri, pietre şi cărămizi (casa legendarului Giurgiu de Frătăuţi – n. n.), des­pre care crede poporul c-ar proveni de la un vechiul castel, al cărui proprietar, fugind de frica tătarilor, şi-a îngropat comorile într-o fântînă”[23].

1913: În listele cu „candidaţi, respectiv candidate, care au prestat examenul de capacitate pentru şcolile primare cu limba de predare română”[24], se află şi „Eugenia Cazac din Frătăuţul vechi”. „În şedinţa consiliului şcolar de ţară din 27 iunie, s-au luat următoarele gotărâri: Iosif Şindelar, conducător la şcoala primară din Frătăuţul Vechi, Hurjueni, este numit învăţător la şcoala de băieţi din Rădăuţi, str. Berăriei; Petru Gorce, învăţător superior în Costişa, este trecut în pensie la cerere proprie”[25]. În anul următor, 1914, absolvă, în limba română, şi „Cuciurean Olimpia din Frătăuţul nou”, iar în limba germană, „Dumencu Vasile din Frătăuţul vechi”[26].

1916: În cadrul colectei pentru ajutorarea camarazilor amputaţi şi a orfanilor de război, Geacuta Iosif, din Frătăuţul Nou,  a donat 40 fileri, Ursu George, din Frătăuţii Vechi, 1 coroană, ca şi Cazac Dumitru, din Frătăuţul Nou, 1 coroană, toţi „soldaţii de la Arbeiter Abtig I/41” (genişti, deci – n. n.)[27], iar De la k. u. k. Feldjaegerbatallion Nr. 18 (batalionul de poliţie), Ioan Sofronie, din Costişa, 60 fileri, Pascari Archip, Costişa, 30 fileri, şi Stornic Dumitru, Costişa, 20 fileri.

1914-1918: „La propunerea doamnei Catarina Moisiuc din Frătăuţii noi, se îndrumează procedura pentru adeverirea morţii soţului ei Gavril a lui Lazar Moisiuc. Doamna Catarina Moisiuc susţine că soţul ei Gavril Moisiuc a dispărut, din Mai 1915, în război / Tribunalul Suceava, Secţia I, la 18 Iulie 1919”[28]; „La propunerea doamnei Caterina Iurescu din Frătăuţii Vechi, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Simion Iurescu. Doamna Caterina Iurescu susţine că soţul ei, Simion Iurescu, a murit, în toamna anului 1916, la Câmpulung”[29]; „La propunerea doamnei Ileana a lui Grigori Puha, din Frătăuţii Noi, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Grigori Puha. Doamna Ileana Puha susţine că soţul ei, Grigori Puha, a picat mort, la 26 decembrie 1915, în lupta de la Rarance”[30]; „Gheorghe a lui Ştefan Moisiuc, din Frătăuţii Noi, a participat la război şi ar fi căzut, în anul 1917, pe frontul italian, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea tatălui său, Ştefan a lui Simion Moisiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[31]; „Ioan a lui Vasile Istratoie, din Frătăuţii Vechi, a participat la război şi ar fi murit în prinsoare italiană, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Catarina a lui Ioan Istratoie, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[32]; „Gavril a lui Grigori Costea, din Frătăuţii Vechi, a participat la război şi e dispărut din anul 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea surorii sale, Frosina a lui Grgori Bilan, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Ilie a lui Maxim Ionesi, din Frătăuţii Vechi, a participat la război şi ar fi picat, în anul 1916, pe frontul rusesc, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Ilie Ionesi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[33]; „Johann a lui Johann Hollak, din Frătăuţii Vechi, a participat la război şi ar fi picat, în anul 1917, pe frontul italian, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Eva Hollak, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[34]; „Ion a lui Lazar Tădor, din Frătăuţii Noi, a participat la război şi e dispărut din anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Reveca a lui Ion Tădor, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[35]; „La propunerea doamnei Maria Nicolaiescu din Costişa, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Iftemie a lui Ioan Nicolaescu. Doamna Maria Nicolaiescu susţine că soţul ei a murit în anul 1915”[36]; „La propunerea doamnei Mina Lavric, din Costişa, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Gheorghe a lui Simion Lavric. Doamna Mina Lavric susţine că soţul ei, Gheorghe a lui Simion Lavric, a picat mort, în luna iulie a anului 1915, la frontul italian”[37]; „La propunerea doamnei Catarina Lavric, din Costişa, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Dumitru a lui Gheorghe Lavric. Doamna Catarina Lavric susţine că soţul ei, Dumitru a lui Gheorghe Lavric, a murit la Rarancea”[38].

1919: „În Frătăuţii Vechi, însoţirea germană îl şterge din registre pe membrul Johann Bulbuc, înlocuit cu Friedrich Bulbuc. În aceeaşi zi de 7 august, printr-o altă decizie, au fost şterşi din registru Karl Hodel, Franz a lui Johann Böhmer, Konrad Fritz, Jakob Radmacher, Philipp Helm şi Philipp Etler, în locul lor fiind introduşi Adam a lui Franz Engel, Karl Engel, Franz Tobias, Franz Huber, Karl Albus, Konrad Böhmer şi Johann Gaschler”[39]. „În registrul însoţirilor s-au introdus la, 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru germani în Frătăuţii Vechi comuna rom. şi Măneuţi” (Spar- u. Darlehenskassen-verein für die Deutschen in Altfratautz rom. und Andreasfalva) următoarele schimbări: membrul în direcţiune Johann Bulbuc şters; membrul în direcţiune Friedrich Bulbuc introdus”[40].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Rădăuţi face parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Petrea Corfus, agricultor, Frătăuţii vechi”[41].

1920: „Deciziune de expropriere No. 198/20/2. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Ră­dăuţi, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical fasc. No. 307, Frătăuţii Noi, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene şi corpul rustical fasc. No. 5502 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Frătăuţii Noi, în suprafaţă de 995 ha 17 a 95 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenii definitivă”[42]. „Deciziune de expropriere No. 243/20/3. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Ră­dăuţi, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 306, Frătăuţi Vechi, din re­gistrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 199 ha 68 a 33 mp, proprietatea Fondului bisericesc, în folosul „Fondului de pă­mânt bucovinean”, a devenit definitivă”[43].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922, b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Olimpia Cuciurean la Frătăuţi Vechi”[44].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[45]: Andrusiac Laurenţiu, cizmar, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Kissinger Iacob, cizmar, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Nicolaică Vasile, cizmar, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Cârşmariu Ion, cizmar, domicinat în Frătăuţii Vechi; Hoffmann Emil, cizmar, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Kissinger Emil, cizmar, domiciliat în Frătăuţii Noi; Albus Franz, croitor, domiciliat în Frătăuţii Noi; Gaschler Frantz, tâmplar, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Holerbaum Ferdinand, morar, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Gheorghiţă Vasile, fierar, domiciliat în Frătăuţii Noi; Weber Gheorghe, tâmplar, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Beer Simon, morar, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Dechter Sali, modistă, domiciliată în Frătăuţii Noi; Manz Albrecht, morar, domiciliat în Frătăuţii Noi; Rosenhec Gabriel, curelar, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Hertzig Leopold, perier, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Ratmaher Johann, tâmplar, domiciliat în Frătăuţi; Böhmer Iohann, croitor, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Ratmacher Ernest, cizmar, domiciliat în Frătăuţi; Ettinger Oscar, morar, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Sager Richard, fierar, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Niculăică Teodor, fierar, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Herman Katz, mmăcelar, domiciliat în Frătăuţii pe Suceava; Veber Carl, fierar, domicilist în Frătăuţii Vechi; Weber Friederich, rotar, domiciliat în Frătăuţii Vechi; Cristian Weber, rotar, domiciliat în Frătăuţii Vechi.

1941: Printre primii Eroi ai României Mari, „morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24”[46], se numără şi Leonte Gheorghe, sergent, ctg. 1935, cu ultimul domiciliu în comuna Frătăuţii Vechi, judeţul Rădăuţi, mort la 17 iulie 1941, şi Grigoraş Ioan, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în comuna Costişa, judeţul Rădăuţi, mort la 3 iulie 1941.

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941”[47]: Frăţilă Gh. Pavel, seria 1938, media 7,64, numit în comuna Frătăuţii pe Suceava, postul III, jud. Rădăuţi; Cocoară I. Mihai, seria 1938, media 7,31, numit în comuna Frătăuţii Vechi, postul XII, jud. Rădăuţi; Lungu Gheorghe, seria 1938, media 7,40, numit în comuna Costişa Iaz, postul I, jud. Rădăuţi”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[48], următorii învăţători şi învăţătoare: Vlasie Dumitru, comuna Frătăuţii Vechi, jud. Rădăuţi, media 7,91”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[49], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Popovici Silvia, de la Frătăuţii Noi, Căpreni, la Costişa; Isopescu Olivian, de la Horodnicu de Jos, Centru, la Frătăuţii Noi, Sasca; Pascuţ Anastasia, de la Frătăuţii Vechi, la Frătăuţii Noi, Suceava; Viforeanu Aurelia, de la Frătăuţii Noi, Suceava, la Hurujueni; Sălceanu Dumitru, de la Negostina, la Frătăuţii Noi, Căpreni; Sălceanu Victoria, de la Negostina, la Frătăuţii Noi, Căpreni; Ştreangă Vasile, de la Frătăuţii Noi, la Rădăuţ, oraş, cu post, cu tot; Călinescu Vasile, de la Baineţ, la Costişa; Hudicovschi Onofrei, de la Costişa, la Balcăuţi; Hudicovschi Olga, de la Costişa, la Balcăuţi; Dociu Natalia, de la Costişa, la Burla; Popovici Silvia, de la Frătăuţii Noi, Căpreni, la Costişa; Costea Ipolit, de la Calafindeşti, la Costişa.

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Ministri: Moara fostă proprietate a moştenitorulor lui Scharf David din comuna Frătăuţii Noi; Moara fostă proprietate a Zoe Costişa din comuna Costişa”.

În Frătăuţi s-au născut publicistul Dumitru C. ISOPESCUL (3 octombrie 1839), profesorul gimnazial şi autorul de manuale şcolare Samuil ISOPESCUL (9 decembrie 1842), sculptorul Ioan GHEORGHIŢĂ (5 ianuarie 1886), pictorul Vespasian LUNGU (21 iulie 1927), doctorul în metalurgie Laurentie SOFRONI (23 noiembrie 1928), cercetătorul ştiinţific Gheorghe SIREŢCHI (5 februarie 1932), pictorul Doru Vasile ULIAN (30 ianuarie 1944), scriitorul Mihai TATULICI (3 august 1948) şi regretatul fost preşedinte al CJ Suceava şi primar al Sucevei, Constantin SOFRONI, sociolog, caricaturist înzestrat – printre altele şi un prieten de nădejde al artei şi al celor care o făptuiesc.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 352

[2] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 15/1893, p. 2

[3] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 428

[4] Ibidem, p. 429

[5] Ibidem, p. 435

[6] Ibidem, p. 436

[7] Ibidem, p. 524

[8] Ibidem, p. 528

[9] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 40, 1876 p. 44, 66, 1907 p. 122, 167

[10] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[11] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 11, octombrie 1886, p. 4

[12] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 7, 15 aprilie 1888, p. 9

[13] Revista Politică, Anul IV, nr. 16 / 15 august 1889, pg. 9

[14] REVISTA POLITICĂ, Anul IV, nr. 17 / 1 septemvre 1889, pg. 6

[15] DEŞTEPTAREA, Nr. 2/1895, p. 19

[16] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 44/1896, p. 4

[17] DEŞTEPTAREA, Anul IX, Nr. 43 din 7/20 Iunie 1901, pag. 3

[18] La Frătăuţii Vechi, a cântat Ion Luchian (Puico, din dragostea nost’).

[19] La Crasna-Ilschi, a cântat Verona Iliuţ.

[20] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[21] Apărarea Naţională, Nr. 29, Anul II, joi 18 aprilie stil nou 1907, p. 2

[22] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[23] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 97, 98

[24] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucuvineni, Nr. 4, Anul III, 18 iulie 1913, p. 63

[25] Ibidem

[26] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor, Nr. 13 şi 14, Anul III, 29 mai 1914, pp. 221, 222

[27] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

[28] Monitorul Bucovinei, Fascicula 66, Cernăuți, în 18 Septemvrie nou 1919, pp. 4-7

[29] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi în 13 Martie nou 1919, p. 7

[30] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi în 20 Martie nou 1919, pp. 4-6

[31] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[32] Monitorul Bucovinei, Fascicula 11, Cernăuţi 30 martie nou 1921, pp. 128-133

[33] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[34] Monitorul Bucovinei, Fascicula 3, Cernăuţi 3 februarie nou 1921, pp. 28-33

[35] Monitorul Bucovinei, Fascicula 2, Cernăuţi 25 ianuarie nou 1921, pp. 18-21

[36] Monitorul Bucovinei, Fascicula 30, Cernăuţi în 24 Mai nou 1919, pp. 4-6

[37] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi în 20 Martie nou 1919, pp. 4-6

[38] Monitorul Bucovinei, Fascicula 21, Cernăuţi în 19 Aprilie nou 1919, pp. 6. 7

[39] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 30 Septembrie nou, Fascicula 68, pp. 5 şi următoarele

[40] Monitorul Bucovinei, Fascicula 68, Cernăuţi 30 septembrie nou 1919, p. 5

[41] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[42] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[43] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[44] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[45] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[46] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[47] Monitorul Oficial, Nr. 249,  2o octombrie 1941, pp. 6439 şi următoarele

[48] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[49] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Frasin

Frasin, în Kaindl

FRASIN. Menţionat ambiguu în „sămile” mănăstirii Voroneţ din 1745, drept „Frasănii”, apoi, odată cu arendarea Stulpicanilor şi a cătunelor din jur, în 17 iulie 1782, unor evrei, Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului,  prin avertizarea acestora că „la Frasin nu se va vinde nici o băutură”, satul Frasin avea, totuşi, în 1774, 21 de familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc, 1 popă şi 15 ţărani, numărul gospodăriilor ajungând, în 1784, la 73.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Frasin „12 – toată suma caselor”, însemnând toţi atâţia birnici, şi anume: ruşii Cozma DRELCIUC, Fodor UTAŞCIUC, Hrihor DRELCIUC, Ivan BUHANIUC, van  KARACIUC, Iacob TANILCIUC,Hrihor PARIGINIUC, Vasile TANILCIUC, Ştefan TANILCIUC, Iacob BUHANIUC, Matei OBLIZNIUC şi Istrati, ungurian.

1804: „Curând a fost fondată colonia de lemnari din Frasin, pe Moldova, și apoi cea din Păltinoasa (1817)”[2]. Alţi coloni germani se stabilesc la Frasin între anii 1841-1843[3], în condiţiile în care, în 1837, erau 57 de familii[4]. „La începutul secolului al XIX-lea, a fost fondată colonia de muncitori germani pentru prelucrarea lemnului din Frasin, pe Moldova (lângă Bucşoaia); dar, la început, știm doar de înființarea unei mici așezări, cu populaţie germano-boemă de lemnari, în acest loc, încă din 1804. Acum (la 1900 – n. n.) trăieşte în Frasin, întărită de imigrația ulterioară, o populaţie de circa 200 de germani majoritari catolici”[5].

În 1820, exista, la Frasin o „rafinărie de potasă”, la care valorificau lemnul coloniştii germani de prin satele din apropiere.

1857: Carl Denarowski, „călătorind la Dorna, în scopul documentării, Denarowski a beneficiat de „toate facilitățile unei excursii montane”, adică de panorama unor „munții înalți, impunători pe ambele părți ale localității, un birou poștal și o stradă comercială foarte bună”[6]. Sosise, prin Gura Humorului, prin satele Bucșoaia și Frasin, care l-au frapat prin faptul că formau „un contrast puternic” cu sud-estul provinciei. De la Gura Humorului începe „lanțul muntos”, cu coline domoale, rareori întrerupte de „ziduri abrupte de stâncă”, acoperite cu păduri de brad și molid, i-au făcut impresia unui adevărat „parc natural”, în care, ici și colo, „se ridică mesteceni și coloanele lor” strălucesc printre „ramurile întunecate” ale conferelor. „Se formează dealuri luxuriante și stufoase, care sunt succesive și cresc mereu în formațiuni conice”, odată cu „ridicarea și înălțarea muntelui”, „în vârful căruia se află, uneori, un singur molid zvelt”, care parcă se bucură singur de „o vedere pitorească originală”[7].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[8].

În 24 iunie 1888, arhiducele Rainer, care inspectase miliţiile din Cernăuţi şi din Suceava, se îndrepta, cu trenul, spre Vatra Dornei. În gara Frasin, arhiducele a zărit un cor de o sută de copii din Bucşoaia, cor dirijat de învăţătorul lor, care purta o medalie de război în piept, şi a ordonat oprirea trenului. Coborând pe peron, arhiducele Rainer a aflat că învăţătorul se numea George Sidorovici şi că dobândise medalia de război în Bosnia. „Apoi, întrebându-l ce fel de populaţiune locuieşte prin părţile acestea şi răspunzându-i-se că Românii, Alteţa Sa s-a bucurat şi îndatori pe dl. Sidorovici ca să mulţumească tuturora pentru primirea ce i s-a făcut”[9].

În 1890, comuna Frasin avea 1.008 locuitori, primar fiind Ioan Caraciuc. „Cea mai nouă fabrică de cherestea din Bucovina este cea din Frasin, care a fost construită în 1899 şi echipată cu toate inovațiile în tehnologie cunoscute până la acel moment. Aceasta preia buștenii direct din pădurile întinse ale Fondului religios şi îl transportă la gaterele menționate anterior, iar de acolo, în gara Frasin; buştenii sunt aduşi pe o cale navigabilă pe larg ramificată, iar după rularea pe o linie cu aburi de fabricare, se furnizează materia primă. Ambele sisteme reprezintă tipuri mai mult sau mai puțin perfecte ale tuturor sistemelor de exploatare forestieră, care se aplică și în pădurile Bucovinei. Cele două cazane cu abur pentru gaterele din Frasin au fost furnizate de Institutul de inginerie mecanică Arhiducele Friedrich din Ostrau. Motorul cu aburi, de la fabrica de mașini Nicolson, din Budapesta, oferă 250 de cai putere și operează opt ferăstraie cu 180 de lame de ferăstrău. Gaterele au fost achiziționate de la Topham din Viena și Nicolson din Budapesta. Patru fierăstraie circulare, trei de tăiat transversal (unele cu funcționare electrică) încă funcționează în fabrica din Frasin, iar sistemul de iluminat electric include 8 becuri cu arc și 180 de becuri normale. Costurile totale de producție ale fierăstrăului din Frasin au fost de aproximativ 350.000 coroane. Consumul de bușteni poate fi estimat la aproximativ 50.000 de metri cubi. Fondul religios are în jur de 25.000 de hectare pe valea Suha, în mare parte păduri, iar producția materială se presupune a fi în jur de 70.000 de metri cubi. De la Drumul împărătesc, din Frasin, un drum lung de aproximativ 18 kilometri duce, prin Stulpicani, către Ostra și constituie ruta principală pentru zona văii Suha; în legătură cu acest drum, a fost înființată o linie pentru transport cu aburi, în vagonete; ea trebuie extinsă în valea principală. Drumuri forestiere, însumând aproximativ 15 kilometri, au fost create pe văile Gemenea, Muncel și Botuşan, iar o potecă forestieră, de 6 kilometri, în Braniştea. Gara Frasin este conectată cu fierăstrăul fabricii, iar aceasta este conectat, cu o pistă industrială, la stația gării locale Frasin. Pista are direcții și condiții de pantă foarte favorabile. Raza minimă este de 80 de metri, cel mai mare gradient, pe linia principală, nu este mai mare de 33 grade 2 minute pe milă, iar pe pistele laterale, de 41 grade 8 minute pe milă”[10].

1897: O colectă publică pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, în decembrie 1897, menţionează, în Frasin, doar un singur donator, pe Ilie CRACIUC[11].

1901, dialectologul Gustav Weigand: „Am petrecut noaptea (de 7 spre 8 august – n. n.) în casa preotului din Bucşoaia[12], la vărsarea râului din Suha în Moldova. Bulgari nu locuiesc pe această vale, după cum s-ar putea presupune, în baza hărții etnografice  Kieperts, dar huţuli, în Ostra, germani în Negrileasa (Schwarztal), iar celelalte comunități de pe valea Suhăi sunt românești sau amestecate cu huţuli, în Gemenea și Frasin”[13].

1910: Flondor, care ieşea rar, dar însoţit de „muzicanți, călăreți și steaguri” [14], din conacul de lângă Storojineţ, conac înconjurat de slujitori, care s-au stabilit în preajma care, mai târziu, avea să se numească Flondoreni, folosindu-se, ca de atâtea alte ori, „și de o înțelegere cu liderul partidului evreilor din Bucovina, Dr. Straucher” [15], supărat fiind pe faptul că muntenii „s-au hotărât să treacă şi ei peste voinţa partidului şi a căpitanului Iancu Flondor” [16], „trădat şi vândut pe contele Bellegarde ca luda pe Hristos” [17], impunând candidatura lui Stefanelli, care, „unanim proclamat de candidat pentru senatul imperial” la fiecare adunare electorală în parte, organizate la Frasin, Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Câmpulung, Fundu Moldovei, Pojorâta etc. „s-a hotărât a lucra din răsputeri contra candidaturii contelui Bellegarde”, deşi, peste tot, câte „o ceată mică de Bellegardişti, seduşi prin nişte agitaţiuni condamnabile, au încercat să conturbe adunarea”[18]. La Frasin[19], la Stulpicani[20], unde „adunarea hotărăşte cu unanimitate de voturi să-l provoace pe contele Bellegarde, care e străin de lege şi de neam, ca să-şi retragă candidatura”, T. V. Stefanelli, „unanim proclamat de candidat pentru senatul imperial” la Bucşoaia, mai ales după ce „dl exarh Ioan Procopovici, care a desfăşurat poporenilor daunele cele mari şi ruşinea nemaipomenită pentru întreg neamul românesc, dacă ar fi ales în parlament, din partea românilor câmpulungeni, un bărbat de un neam străin, precum este dl conte Bellegarde”, a rostit, desigur, numai „cuvinte pline de dragoste faţă de poporul românesc”. Dar, în ciuda propagandei ostile, contele Bellegarde câştiga alegerile în Frasin[21], cu 296 de voturi, faţă de 50 ale lui Stefanelli şi 0 (zero!) voturi ale lui Onciul şi, astfel, Frasin pătrundea în mit.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Frasini, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată pe partea dreaptă a văii Suha, la con­fluenţa sa cu râul Moldova, şi lipită, în partea de Nord, de comuna rurală Bucşoaea. Suprafaţa: 17,62 kmp; po­pulaţia: 1.008 locuitori, jumă­tate ruteni şi germani, de religie gr. or. pentru majoritate. Este străbătută de drumul districtual şi de linia ferată indus­trială Bucşooea-Ostra; peste marginea de nord a comunei trece drumul mare Gurahumora-Câmpulung, precum şi linia fe­rată Hatna-Câmpulung. Este staţie de drum de fier, are un oficiu telegrafic; ţine de şcoala şi de biserica din Bucşoaea. La 1776, era în posesia mănăstirii Voroneţ. Are o fabrică mare de scânduri. Populaţia se ocupă cu ex­ploatarea pădurilor şi cu lu­crul în fabrică; parte însă se ocupă cu prăsila de oi şi de vite mari. Comuna posedă 112 hectare pământ arabil, 287 hectare fânaţuri, 4 hectare grădini, 289 hectare izlaz, 1.070 hectare pădure. Se găsesc 47 cai, 349 vite cornute, 369 oi, 249 porci, 48 stupi de albine”[22].

1914-1918: Au depus jertfa de sînge pe altarul Bucovinei „Infanteristul Dumitru Pircu, Frasin, Regimentul 22, mort”[23]; „Corporalul Ion Piteiciuc, Frasin, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[24]; „Infanteristul Ilie Chiş, Frasin, Regimentul 22, rănit”[25]; „Ioan a Mariei Drelciuc, din Frasin, a participat la război şi ar fi picat, în anul 1915, pe frontul rusesc, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Susana a lui Ioan Drelciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[26].

1922: Într-un ordin al Ministrului secretar de Stat la Departamentul Economiei Naţionale, referitor la crearea de stocuri pentru CFR de către fabricile de cherestea din România, aflăm numele fabricilor din Bucovina[27] şi a proprietarilor lor: Fabricile din Găineşti şi Suha, jud. Baia, şi din Frasin şi Vatra Dornei, din jud. Câmpulung, ale Societăţii „Dacia”, cu sediul în Bucureşti.

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării, a). în calitate de învăţători superiori: Dimitrie Mihalaş la Frasin”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[28], următorii învăţători şi învăţătoare: Scutelnicu Emilia, comuna Frasin-Bucşoaia, jud. Câmpulung, media 7,06”.

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Frasinul”, comuna Frasin, judeţul Câmpulung.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[29], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Manolache Gheorghe, de la Frasin, la Bucşoaia; Gorea Dumitru, de la Bucşoaia, la Frasin; Petrescu Cornelia, de la Cârlibaba, la Frasin.

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[30], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Dolliner şi Dauber”, cu sediul în Frasin; „Domeniile Bucovina”, cu sediul în Frasin”.

1949: A fost numit Tiţă Constantin, director la Şcoala elementară Frasin, în învăţământul elementar, ciclul I, iar Drelciuc Petru, director la Şcoala profesională forestieră Frasin, „şcoală de calificare”[31].

La Frasin s-au născut scriitorul George SIDOROVICI (13 februarie 1920), sculptorul Vasile PÎNZAR (19 decembrie 1926) şi prozatorul Radu MAREŞ (3 martie 1941).

Frasin, biserica rusească, înainte de 1914

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 244

[2] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 21

[3] Ibidem, p. 66

[4] Ibidem, p. 137

[5] Ibidem, p. 384

[6] Capitolul „Reise nach Dorna” (O excursie la Dorna), pp. 1 și următoarele.

[7] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868

[8] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[9] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 13, 15 iunie 1888, p. 7

[10] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[11] DEŞTEPTAREA, Nr. 4/1898, p. 30

[12] La Bucşoaia, au cântat Domnica Grigoraş, de 55 ani (Frunză verde de-alunică), şi Nicolai a lui Petrea Flocea (41 ani).

[13] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[14] Revista Politică, nr. 5, Anul VI, Suceava, în 13 noiembrie 1910, p. 3

[15] Ibidem, p. 2

[16] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[17] Revista Politică, Nr. 26, Anul VII, Suceava, în 23 aprilie 1911, p. 4

[18] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, p. 2

[19] „Aici erau adunaţi, în număr impozant, poporenii din comunele Frasin, Doroteea şi Bucşoaia, în frunte cu zelosul paroh Truţă Popescu, vrednicul primar Sahleanu şi secretarul comunal Sidorovici” – p. 2

[20] „Peste 300 de poporeni din satele învecinate Negrileasa, Gemenea, Slătioara şi din Ostra erau deja adunaţi într-o sală spaţioasă, când intră dl Stefanelli, aclamat fiind de cei prezenţi cu multă însufleţire” – p. 2

[21] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[22] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 96, 97

[23] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[24] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[25] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[26] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[27] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, pp. 4872-4874

[28] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[29] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[30] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052

[31] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Fogodišten, în Iacobeşti

Din László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar, Centrul Cultural „Bucovina” 2019, Imperium

FOGODISTEN, în Iacobeşti. Invitaţi de generalul Spleny, 100 familii de secui şi de ceangăi s-au aşezat, în 1776, la Iacobeşti, pe moşia mănăstirii Sf. Ilie, întemeind satul Fogadjisten sau Fogodisten. „Primul aflux al acestor coloniști în Bucovina și apariția celor mai vechi două colonii, și anume Ţibeni sau Istensegits și Iacobeşti sau Fogodisten, este învăluit în întuneric. În conformitate cu ceea ce pare a fi o opinie nu prea întemeiată, s-a presupus că acești primii coloniști, în jur de 100 de familii, au venit din Moldova, în 1777, sub conducerea misionarului Mauritius Martonfy și au fondat cele două colonii menționate. Nu ştim să existe vreun raport oficial, care ar consfinţi evenimentele în acest sens; de asemenea, a fost contestat, pe bună dreptate, faptul că Martonfy nu s-a creditat, în nici unul dintre rapoartele sale, că ar fi contribuit la înființarea acestor două sate, deși el, mai târziu, după ce a fost trimis în Moldova, în toamna anului 1784, ca agent pentru migrația secuilor, s-a lăudat că a convins 150 dintre bejenari să se întoarcă în Austria. Pe de altă parte, este cert că minoritul Martonfy fusese numit în Bucovina, de către administrația districtului bucovinean, la începutul anului 1777, ceea ce face credibil faptul că imigrarea maghiarilor a început chiar atunci. Începuturile așezării maghiare datează, cu siguranță, de pe vremea guvernatorului Spleny. Fluxul secuiesc a continuat, iar într-o consignaţiune din 3 noiembrie 1778, spune că au sosit în Bucovina nu mai puțin decât 5.018 imigranți din Transilvania, inclusiv 1.768 secui (930 bărbați, iar restul femei). În memoriul său din octombrie 1779, Enzenberg a menționat următoarele despre aceste două așezări vechi: „Secuii sau maghiarii, care au emigrat, din Transilvania, în Moldova, cu ani în urmă, au acum în Bucovina două sate, numite Helf-Gott și Vergelts-Gott sau, în maghiară: Isten-Segitsch și Fogod-Isten, în care s-au stabilit și, întrucât aceste localităţi sunt amenajate corespunzător și o casă este construită lângă cealaltă, această ordine este foarte plăcută chiar și pentru ceilalți bucovineni; numai dacă această contracție (a caselor) ar putea să aibă loc, va fi foarte bună și utilă pentru afacerea (dacă) şi câțiva muncitori calificați din industria construcțiilor, în baza unor schiţe, făcute de ingineri cunoscuți, ar putea ordona satele, la un moment dat”. Enzenberg nu informează şi despre celelalte condiții ale acestor colonii”[1]. „Preotul Mór Antal Mártonffy (3 martie 1739, Șumuleu Ciuc-22 decembrie 1794, Țibeni): Lui se datorează nașterea în anul 1785 a primelor școli în patru colonii maghiare, Iacobești, Țibeni, Dornești și Vorniceni. În ianuarie 1786 raportează guvernatorului Bucovinei înființarea școlilor.[2] În aceste şcoli îşi însuşeau copii cele mai elementare şi necesare cunoştinţe şi cititul. La început nu erau dascăli calificaţi în aceste şcoli, cantorii, unii membri din corul bisericiilor sau după caz sătenii cunoscători de carte au predat copiilor. Conform uzanței, pentru satele maghiare ar fi trebuit să solicite dascăli maghiari din Ardeal. Doarece situația se arăta fără ieşire, Mártonffi a venit cu propunerea să trimită doi băieţi maghiari cu o bursă lunară de 5 forinți la școlarizare în Cernăuţi, care peste 2-3 ani să revină în sate ca dascăli calificaţi. Aceştia i-ar înlocuit pe cantori şi cu timpul toţi cantorii ar fi înlocuiţi de dascăli calificaţi. În mai 1786 guvernatorul Enzenberg solicită învăţător de la statul major al armatei din Ardeal. Drept rezultat în primăvara lui 1787 vine din Ardeal în Bucovina un dascăl şi îşi ocupă postul la Hadikfalva.[3] Anul şcolar era destul de scurt pe atunci, avea numai 14 săptămâni”[4].

1737: Mănăstirea Ilişeşti devine proprietara sfertului de sat şi moşie Iacobeşti, pe care se va stabili, ulterior, o puternică obşte secuiască, în 14 mai 1737, când ctitorul ei, Ionaşco Isăcescul, o înzestrează cu moşii.

1775: Cele 74 familii de secui şi unguri, în bună parte componenţi ai Regimentului I Secuiesc de graniţă, aşezate pe moşia mănăstirii Ilişeşti, între anii 1752-1772, pentru a forma aşezarea Fogodisent, erau, conform Consignaţiunii lui Enzenberg, formare din emiganţi sosiţi „din St. Toma, Moise BIRO (1766), Mihai ANDRAŞ (1765), cizmarul Paul AKON (1768), Ionaş IURKO (1768), Ionaş şi Iacob AKON (1768), Iosif KATUR (1772), Iosif BALOG (1771), Iankli IENE (1770), din Ghilolţ, zidarul Mire MARTON (1764), Iurgo IENI (1770), din Gheorghieni, Ioan MARTON (1758), Ion RENIBI (1771), Petru RACZ (1771), Ştefan BABOR (1772), Michai IONAŞ (1765), Ionaş LORENZ (1770), Matei MESAROŞ (1771) şi Iosepa BOGAV (1762), din Şemniţ (Ungaria), Ion FEKETTE (1750), din Mădaraş, Petru CALMAY (1752), din Sândomocuş, Anton DOBOŞ (1771) şi Anton BIRO (1771), din Şoimeni, Teodor BAOG (1771), din Ditrău, Iştvan OROH (1758), Andraş TIBI (1765), Mihai MERA (1768), Adam REHIBI (1771) şi morarul Ferenz MORA (1768), din St. Micloş, Anton KEMINIK (1770), rotarul Gigo MATON (1773) şi fierarul David BATEZ (1773), din Bodogaia, Iosif BATEZ (1772), Iosif NAGY (1773) şi Laslo NAGY (1773), din Râpa de Sus, Ion BODEC (1776), din Cluj, Ianoş TODOK (1774), din Ghelniţa, Petru DARAGAMOŞ (1753), din Ghidfalău, Andorak CATO (1758), din Sândominic, Marton CAŞPAR (1770), Ianoş CAŞPAR (1771), Adam, Samuil şi Iosif POP (1771), Ştefan BATHIE (1772), Petru IANUŞ (1772) şi Albert PATSE (1772), din Mănăştur, Andraş OKOS (1772), din Rachiş, Iodif ZUL (1769), din Sacheihid, Ianoş LASLO (1768), din Hăţuica, Diak ZECH (1771), Ferenz şi Iştvan BATROK (1758), din St. Mihai, Mihai şi Ianus LORENZ (1772), Ianoş LORENZ (1771) şi morarul Mihai ŞANDOR (1763), din Icafalău, Ştefan BURZAN (1772) şi Ianoş KOLOK (1772), din Boiţa, Anton BEKLO (1772), din Vaz, Ianuş FORGACZ (1770), din Horta-Arad, Petru TEPLU (1772), din St. George, Istvan CHERBAM (1777), din St. Simeon, Mihai DALLAK (1772), din Michaza, Ianuş OCOC (1768), iar din CHICHIŞ, morarul Ianoş MATHE (1770)”.

În 2 iunie 1783, se face hotarnica satului Fogodisten, care se învecina cu Meleşeuţii de jos, Româneştii, Călineşti şi Mărăţei, „care ultimul sat se cheamă şi Dănileşti”, iar dincolo de apa Sucevei, cu Părhăuţii şi Hrinceştii. Repere toponimice ale hotarului: gârla morii, unde pârâul Horaiţul se varsă în Suceava, colţul unde pârâul Racova se varsă în Horaiţ, la fântâna putredă, fântâna lui Baloş, valea şi pârâul Racoviţei, opcina Dănileştilor, obărşia Lambi (pârâu), pârâul Dănila, la Tăietura Nemţilor zisă şi Palanca, zisă şi Piciorul vulturului, la Poiana mare, pârâul Neliapca.

1779: „Dacă în 1779 la Țibeni erau 61 de familii, la Iacobești au fost 63, iar în anul 1783 raportul a fost de 71/72. La 1 septembrie 1784 baronul Kapri a cumpărat jumătate din satul Iacobești[5] de la Maria, fiica pârcălabului Constantin cu 2900 de lei. Era jumătatea locuită de către maghiari. De aceea probabil că în anul 1785 coloniștii din Iacobești s-au mutat mai sus pe aceeași vale. Dar cum acolo nu era mult pământ, cei rămași s-au mutat în satul Țibeni, unde erau case părăsite. Și mai știm și că mulți coloniști au plecat odată cu încetarea înlesnirilor fiscale. Astfel că în anul 1808 în Țibeni locuiau 121 de familii, iar la Iacobești 89. Scutirea de taxe a fost pe cinci ani, și după cum ne dăm seama din registrele bisericești, peste jumătate din primii coloniști au plecat din sate după această perioadă. În 1782 deja apare în registre, că s-au stabilit coloniști cu aprobare împărătească sau judecătorească, tocmai pentru a evita cele semnalate mai sus (Facultate Regia Auditorium Sucsavensis, Veniam Cezarus Regiam, Veniam Castore Regia si Veniam Auditoriatus). Exista scutire de taxe, dar plăteau anual 150 de forinți mănăstirii Solca, pentru pământurile folosite”[6].

„18 octombrie 1801. Cele doua gâște dispărute de la Antal Kovács erau una la János Csernik cealaltă la István Galambos. În decembrie, József Begyhárd din Iacobești a primit 60 de lovituri de bețe, iar Miska Fejér și János Csernik din Dornești câte 25 de lovituri pentru furt”[7].

1810-1816: Din Fogodisten au plecat 207 maghiari[8].

În 20 iunie 1812, stăpân al satelor Iacobeşti şi Fogadjisten, cumpărate de Ivan Căprăi, devine Ariton baron Kapri, iar din 22 iulie 1833, fiii lui Ariton, Iohann, Zadur şi Emanuel baron Kapri. „Satul nu a avut preot, parohia aparținea de Țibeni ca filială. Odată pe lună se ținea liturgie în sat, în celelalte duminici mergeau enoriașii la Țibeni. În cazuri mai speciale se deplasa preotul din Țibeni la sat. Nu s-a construit Biserică ci numai o capelă mai mare în jurul anului 1812, care în zilele noastre nu mai există.  Câteva icoane și altarul sunt păstrate foarte bine în actuala bisericuță ortodoxă”[9].

1831: „La Țibeni și la Iacobești epidemia de holeră din anul 1831 a făcut 72 de victime, dintre care 30 locuiau la numerele 75-80, deci 42%. În anul 1848 au fost 68 de victime și în anul 1866 erau 81”[10].

1865: „Fiecare om şi-a păstrat cele mai interesante amintiri despre foamete. Mulţi au măcinat ştiuletele de porumb cu tot cu cocean. La casa în care se gătea sau se făcea mămăliga se încuia uşa, până terminau de mâncat. Mâncarea pentru zilierii de pe câmp era trimisă numai prin adulţi, să nu se fure pe drum. Cel care era prins la furat de porumb, era bătut cu bâtele. De sărbătoarea hramului bisericii din Tibeni[11] erau familii care mâncau numai seminţe de in. Alţii mâncau făina goală. Gergely István Meichel din Iacobești era copil pe atunci și păzea vitele. Seara, când venea cu vacile de pe câmp, copiii înfometaţi îl aşteptau la marginea satului. Mulgea vacile în pălării (colopuri) şi dădea laptele la copii. Este de ştiut, că orătăniile nu mănâncă boabe de fasole uscată. Însă dacă vedeau vreun bob în timpul foametei, găinile le înghiţeau şi pe acelea.[12] Foametea din satele maghiare din Bucovina a avut un ecou puternic în ziarele din Ungaria şi Ardeal. În aceste zile triste, preot în Țibeni era György Druzsbáczky, despre care celălalt preot, István László îşi aduce foarte frumos aminte în „Memorii.[13]” Druzsbáczky (numit „preotul alb” din cauza sutanei) în 1865 a cerut în scris ajutor pentru satele din Bucovina de la clericii maghiari din Ungaria, cât şi fonduri pentru construirea bisericii (pro sublevandis inopiae destitus et pro aedificatione ecclesia Istensegíts)”[14].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[15].

1883: „În data de 30 martie 1883 a plecat primul tren din gara de la Dornești cu 600 de oameni, majoritatea erau reformați din Măneuți. La 2 aprilie a plecat a doua garnitură din halta Țibeni, cu 900 de locuitori din Țibeni și Iacobești, iar în ziua de 3 aprilie o altă garnitură din Dornești. În prima fază în total au plecat cu trenul 2200 de maghiari, 1150 de bărbați și 1050 de copii și femei. La 18 aprilie au plecat 41 de căruțe din Țibeni, ei urmând traseul Bistrița, Târgu Mureș, Deva, Lugoj și comitatul Torontal. În 7 mai găsim pe drum încă 33 de căruțe din Țibeni, iar la data de 11 mai au plecat 220 de persoane din Vorniceni, ei îmbarcându-se la Suceava. În scurt timp numărul celor plecați din cele cinci localități maghiare din Bucovina a ajuns la 4000 de persoane”[16].

1895: „În anul 1895 episcopul vicar Ferenc Robitsek, fostul secretar al Asociației a efectuat o vizită în Bucovina. A oficiat o liturghie festivă cu ocazia sfințirii bisericii din Vorniceni și a redactat un raport despre situația satelor. Cu acel prilej a remarcat că fiecare sat are biserică din piatră și cărămidă, preot și dascăl, mai puțin satul Iacobești… La Iacobești erau câteva sute de maghiari, iar acolo se ține liturghie odată pe lună, deoarece este filiala Țibeniului. Satul are o bisericuță din lemn, foarte modestă”[17].

1901, dialectologul Gustav Weigand: „A doua zi (26 august – n. n.), pentru a cunoaște așa-numiţii ceangăi din Bucovina, m-am dus la Ištenšegitš (Ţibeni – n. n.), o comunitate mare, frumoasă. Datorez câteva informații despre acest sat pastorului László. Imediat ce am intrat în sat, am observat că locuitorii nu arătau ca tipul de ceangău ușor de recunoscut, așa cum mă așteptam, ci pur și simplu cu tipul de meseriaş, care includea şi constructorul de case, și, așa cum am văzut mai târziu, amenajarea interioară a caselor este corectă. Când am auzit oamenii vorbind, nu mai exista nici o îndoială că nu am avut de-a face cu ceangăi, ci cu secui. În Transilvania, denumirea „Csango” este folosită și pentru oamenii, de exemplu în Hosszufalu-Sacele, care sunt complet diferiți, ca limbă și tip, de ceangăii adevăraţi din Moldova, care abia în 1764 au emigrat din Transilvania. Se presupune că ar fi fost forțați de autoritățile austriece să lupte cu prusienii, deşi, ca grăniceri secui, nu erau obligați să o facă, aşa că au trecut în Moldova, sub conducerea pastorului lor, Mauritius Martonfi, şi s-au aşezat, pentru prima dată, pe valea Trotuşului, unde se spune că existau așezările mai vechi de coloniști secui încă din vremea lui Ștefan cel Mare. După zece ani de la ocuparea Bucovinei, o parte dintre ei au acceptat invitația contelui Hadik András și au venit în Bucovina, unde au întemeiat satele Hadikfalva[18] și Andrásfalva[19], în Valea Siretului, lângă Rădăuţi, în plus Ištenšegitš (Ištenšegitš = Dumnezeu ajută!)[20], unde exista deja o așezare românească mai mică, Ţibeni, care s-a contopit complet cu cea maghiară, și Iacobești[21], care se numea Fogodišten, Iosiffalva[22], este situată în apropierea graniței cu România, la aproximativ 18 km sud-vest de Suceava. Inițial, localitățile, la fel ca cele ale grănicerilor transilvani în general, au fost administrate militar și îngrijirea pastorală a fost efectuată din Transilvania. Începând cu anul 1800, au fost anexate la eparhia de Lemberg și administrația a fost înființată ca și în celelalte parohii. Comunitatea din Ţibeni a crescut, de la 80 de familii, la peste 3.000 de oameni, deși, în 1883, peste 1.000 de rezidenți au urmat ispitelor maghiare și s-au stabilit în sudul Banatului, lângă Panciova, unde nu se descurcă foarte bine. Oamenii sunt muncitori, ordonați, curați și cu caracter blând, în timp ce despre cei din Hadikfalva se spune că sunt controversați și dependenți de băutură. Mănâncă carne și legume, pe care le cultivă singuri, așa că trăiesc mult mai bine decât ţăranii români, a căror mâncare principală este mămăliga. Prosperitatea este de asemenea mai bună decât cea din ​​rândul românilor din satele vecine. Cu toate acestea, au și mai multe terenuri, ceea ce nu este singurul motiv. Din 360 de copii de vârstă școlară, 280 – un număr foarte mare pentru condițiile locale, frecventează școală în mod regulat”[23].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Fogodisten, supranumire dată comunei Iacobeşti, districul Suceava, după colonia de secui din Transilvania, ce a fost fondată acolo, la ocuparea Bucovinei. Acest nume înseamnă, în limba maghiară, Bine primit de Dumnezeu”[24].

1908: „Comuna Iacobeşti numără abia 400 de locuitori, între care sunt la vreo 300 români şi români rutenizaţi, iar numai 100 (una sută) unguri. Cu toate acestea, a fost în acest sat, până mai dăunăzi, o şcoală curat ungurească, de o clasă. Înfiiinţându-se mai apoi şi şcoala română, tot de o singură clasă (adică de 30 şcolari – n. n.), i s-a dat postul de învăţător la această şcoală unei domnişoare, care, sub firma numelui românesc „Moga”, ascundea tendinţele ei şoviniste maghiare. Această domnişoară uitase într-atîta că este fiica unui preot gr. cat. român din Ardeal, încât începuse a învăţa copiii de român a se se ruga în limba maghiară. În urma plângerii câtorva gospodari români, a trebuit să-şi schimbe numita domnişoară postul, iar în locul ei este, acum, învăţător dl Ohrenciuc, un om tânăr, destoinic, care îşi înţelege misiunea sa de apostol naţional. Copiii de român, care vorbeau până acum aproape numai în limba maghiară, încep a răspunde acum dulce şi blând în scumpa noastră limbă moldovenească. Laudă i se cu cuvine unui astfel de învăţător / I. Ionaşcu”[25].

1941: Din Fogodisten pleacă în patria-mumă 47 familii de maghiari[26].

Din László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar, Centrul Cultural „Bucovina” 2019, Imperium

[1] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, pp. 244, 245

[2] Polek J: Die Anfänge des Volksschulwesens in der Bukowina, Czernowitz, 1891. cap.XIV.

[3] Boethy János Alajos

[4] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 92

[5] Inițial satul se afla pe locul în care este astăzi localitatea Unirea Sloboziei.

[6] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 21

[7] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 26

[8] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 10

[9] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 89

[10] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 71

[11] Pe atunci era de Rusalii, după sfinţirea bisericii noi, în 1898, s-a ţinut de Sf. Maria Mica – n. t.

[12] Relatările lui Dobondi Ferenc (Măneuți, 9. sept. 1937.), Ambrus András (Iacobești, 5.febr. 1936.), Szentes József (Țibeni, 18. mart. 1936.), Vántsa M. Antal (Țibeni, 30.aug. 1936.), Kuruc János (Iacobești, 5. febr. 1936.), Májkel István Gergely (Iacobești, 5. febr. 1936.) și soţia lui Sántha Jordán născută Antalfi Mária din Țibeni, în cartea lui Sántha Alajos, Bukovinai magyarok, Szőts Lajos könynyomdája, Kolozsvárt, 1942, pagina 75.

[13] László István – Jegyzetek életem nevezetesebb eseményeiből, memorii.

[14] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 62

[15] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[16] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 37

[17] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 101

[18] Colonie în satul Dorneşti, care în 1775 avea 26 de familii de ţărani români, sat care se va numi Hadicfalva (de la numele guvernatorului Galiţiei, Hadik), harta cadastrală a satului, din 1785, cuprinzând, pe lângă vechile toponime, şi câteva toponime de hotar ungureşti, precum Boenke, Diak Hud, Felso Mesur, Hossu Gniunasch, Hossu Niel, Koreck Hold etc. – n. n.

[19] Andreasfalva, „sau satul lui Andraş”, s-a întemeiat, după 19 ianuarie 1785, când Consiliul Aulic de Război aprobă o contribuţie pentru emigranţii ceangăi, care vor construi 56 de gospodării, pe teritoriul satului Măneuţi, „lângă râul Sucevii, în apropiere de Frătăuţii Vechi, la nord de oraşul Rădăuţi” – Grămadă, Nicolai, Toponimia minoră a Bucovinei, vol. I, p. 336 – n. n.

[20] Colonia maghiară de la Ţibeni, Ištenšegitš , pe moşia Satu Mare, a fost înfiinţată între anii 1771-1773, dar numele de Istensegits (Dumnezeu să ne ajute), propus de Mártonfi Mór, va fi menţionat, pentru prima dată, abia în 1776 – n. n.

[21] În 1775, satul Iacobeşti, din Ocolul Vicovilor, avea 20 familii de ţărani, plus 74 familii de secui şi unguri, în bună parte componenţi ai Regimentului I Secuiesc de graniţă, aşezate pe moşia mănăstirii Ilişeşti, între anii 1752-1772. Numele acestor emigranţi au fost consemnate în recensământul lui Rumeanţev, publicat de ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 341 – n. n.

[22] Colonia Ioseffalva, numită astăzi Vorniceni, a fost înfiinţată pe seliştea pustie Tolva a moşiei mănăstirii Slatina, în 1783, fiind populată cu 60 de familii de secui, venite din Scaunul Csik, în 1785, în partea sudică a seliştii – n. n.

[23] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[24] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 96

[25] Apărarea Naâională, Nr. 49, A nul III, duminică 23 august stil nou 1908, p. 3

[26] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 33

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Fântâna Albă

1899: Lippowanerhaus in Fantana-Alba

FÂNTÂNA ALBĂ. Satul numit, de austrieci, Fontina Alba, a fost înfiinţat, în 1784, în poiana Varniţa, din apropierea Climăuţilor, de o localitate de ruşi lipoveni. „A doua colonie, care era constituită dintr-un neam cu totul ciudat, a venit de la Marea Neagră. Ei se numesc lipoveni sau filipoveni. Numele vine de la cuvântul slav „lipparva” sau tei (De fapt, aşa cum o demonstrează Dimitrie Dan, vine de la ierarhul conservator rus Filip – n.n.), căci toate lucrurile lor din casă nu sunt făcute decât din acest lemn alb. Numele cel dintâi (lipoveni), din cele două amintite mai sus, l-au primit doar de la vecinii lor, tătarii, căci ei nu-şi zic decât filipoveni. Aceşti oameni alcătuiesc o sectă cu totul deosebită şi în privinţa felului de viaţă şi a religiei. Se poate spune că ei sunt pietiştii (protestanţi, adepţi ai doctrinei sacerdoţiului universal şi preconizând ascetismul) ortodocşilor… Ei îşi aleg, din comunitate, un popă, se închină la icoanele pe care le au în biserică şi în casele lor… Ei îşi ard morţii, ei se scaldă în fiecare zi, bărbatul cu femeia, împreună, şi aşa mai departe. / În tot timpul anului, nu mănâncă decât de opt ori carne, nu fumează şi nu trag pe nas tutun. Îndeosebi, ei trăiesc retraşi în satele lor, dar, afară din sate, lucrul se petrece cu totul altfel. Cum sunt foarte misterioşi, cu privire la practicile lor religioase şi nu prea lasă pe ceilalţi să pătrundă în bisericile lor, nu se ştie tot ce se întâmplă la această slujbă bisericească. / Botezul pare că s-ar face numai atunci când copilul are o judecată formată, ceea ce nu este rău, căci, atunci când se face botezul iarna, cu apă rece, asupra unor copii nou născuţi, ce au creierul acoperit de un înveliş foarte subţire încă, el este adesea vătămător şi poate fi chiar ucigător, după cum am constatat din experienţă. / A înjura, a bate, a apuca arma sau a vărsa sânge şi aşa mai departe sunt, la ei, ca şi la „păzitorii Domnului” (sectă olandeză), un mare păcat, oprit cu desăvârşire, ca şi folosirea unor băuturi spirtoase. Dar, deşi aceşti făţarnici vor să treacă nişte oameni virtuoşi şi asceţi, ei sunt departe de a fi astfel, căci sunt foarte dezmăţaţi. Când interesul lor le-o cere, atunci aceşti fanatici devin fioroşi, dar să apere statul e oprit de legile lor. / Cum le place să trăiască mai ascunşi, preferă să locuiască în ţinuturi păduroase. Aşa este şi locul lor de aşezare, de acum, din Bucovina, la Varniţa sau Fântâna Albă. În anul 1784, două sute de familii hotărâseră să imigreze în ţară, dar au fost împiedicate de han (Şahin Ghirai, ultimul han al tătarilor di Crimeea, între anii 1777-1783) şi de domn (Alexandru Mavrocordat, Deli Bei, domn al Moldovei între anii 1782-1785); au trecut, totuşi, douăzeci şi patru de familii încoace şi, împreună cu ele, şi alţi capi de familie. Dar cum, din partea cealaltă, nu au fost lăsate femeile să-i urmeze, s-au întors, aşadar, înapoi… / Aceşti oameni au primit, sub garanţie împărătească, o deplină libertate religioasă. Ei nu au admis nici chiar să li se numeroteze casele şi li s-a făcut voia. Ei mai sunt scutiţi, pe veci, de slujba militară şi, timp de douăzeci de ani, nu au de plătit nici o dare. Dar ei nu au primit nici un fel de ajutor de la Curte. Cum au adus cu ei, şi aşa, multă avere, nici nu aveau nevoie de el. Îndeletnicirea lor principală este ţesutul inului şi facerea de frânghii etc. / Aşa cum tot felul lor de viaţă are ceva deosebit, tot astfel este şi îmbrăcămintea lor, care este simplă şi cuviincioasă. Bărbatul îşi poartă părul tuns pe jumătate. Pe cam are o căciulă neagră ţuguiată, de blană de oaie, la bărbie poartă barbă, iar în jurul gâtului, nimic. Cămaşa lui este lungă şi o poartă peste nădragi, după obiceiul moldovenilor. Trupul e înveşmântat într-o haină albă de lână, încheiată cu năsturei mici. În jurul trupului sunt încinşi cu o legătură de piele albastră, roşie sau neagră, au nădragi lungi, în picioare au încălţăminte de coajă de copac dau de funie („Hadaki”). / Femeile îşi ascund de tot părul, fetele nu. Pe frunte poartă o bandă lată, brodată, care stă în sus, ca un turban, în faţă, iar la spate e mai îngustă şi împodobită cu bani de aur. Peste ea se pune un văl alb, care trece pe sub bărbie şi atârnă la spate, ceea ce arată foarte frumos. Probabil pentru a nu trezi, la vecini, pofta de jaf, la care erau aşa de expuşi sub tătari. Gâtul este lăsat liber. Pe trup poartă o cămaşă, care este cusută, la încheieturi şi în jurul gâtului, cu lână de mai multe culori. Peste aceasta, un veşmânt lungă, de o ţesătură de lână mai aleasă, care se încheie, în faţă, de sus, până jos, cu năsturei mici. Partea inferioară a trupului e îmbrăcată în nişte pantaloni lungi de in. În picioare poartă ciorapi şi un fel de sandale roşii, iar iarna, cizme. Cum acest popor este, îndeobşte, foarte chipeş şi cu o înfăţişare plăcută, îmbrăcămintea aceasta ca de amazoană le lasă femeilor un aer cuviincios şi modest… / Preoţii, la aceşti oameni, nu se deosebesc printr-o îmbrăcăminte anume. Ei poartă, pe umeri, o mantie cenuşie şi ţin în mână un toiag lung”[1].

1838: Ales, de călugării Pavel şi Gherontie, drept loc al unei viitoare, în 1838, şi înzestrat cu o mănăstire şi cu un preot, Ieronim, în 1844, pus sub ascultarea unui mitropolit, în 28 octombrie 1846, adus de la Constantinopol, Ambrosie Popovici, fostul mitropolit al Bosniei, satul Fântâna Albă a devenit, curând, vatra autorităţilor ierarhice din întreaga lume a ortodocşilor ruşi de rit vechi.

1839: Ieromonahul rus Partenie, care sihăstrise prin Carpaţii Moldovei, vine, cu mult înainte de anul 1839, când avea deja vechime, iarăşi, în Moldova, „în părţile stăpânirii austriece, în Bucovina, la ruşii mei”, şi povesteşte: „De la Suceava, cinci mile ori cale de opt ceasuri, iar pe ruseşte 40 de verste, este un sat mare rusesc, numit Belaia Kriniţa (Fântâna Albă). Ajuns acolo, am intrat în mănăstire, în casa răposatului ţăran Larion Petrovici Korovih-Nojek, care este şi întemeietorul acelui sat. Acolo am găsit, atât între monahi, ca şi între mireni, tot felul de tâlcuri şi neînţelegeri, dar, în vremea şederii mele acolo, s-au unit toate locurile şi, în mijlocul satului, au făcut biserică şi au căpătat un popă fugar”[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[3].

1876: „Această mică ţărişoară a Bucovinei, uitată sau abia cunoscută între Galiţia și Moldova, este țara binecuvântată și refugiul sectanților, atât a creștinilor, cât și a evreilor. Cam la aceeași distanță de Cernăuţi și Suceava se află Fântâna-Albă, unde locuiește Mitropolitul Arhiepiscop Staro-vera sau Vechiul Credincios. El este cel care consacră popii pentru toată Rusia, acolo unde prezența sa nu ar fi tolerată. Mă limitez la această precizare, pentru a mă întoarce la Vechii Credincioși atunci când cursul călătoriilor mele mă va aduce să vorbesc special despre lumea slavă. Să notăm, pur și simplu, că guvernul rus a intrat pe o cale de toleranță față de Bătrânii Credincioși, iar sediul de la Fântâna-Albă este expus pierderii din importanța sa, care a fost foarte mare, până acum, deşi estimează la aproximativ zece milioane numărul credincioşilor răspândiţi prin Rusia. Dar trebuie să vorbesc aici despre Biserica românească sau moldovenească din Austria, ale cărei destine au fost legate, până în ultimii ani, de scaunul patriarhal sârb de la Carlovitz”[4].

1900: Între anii 1900-1908, a fost construită superba Catedrală „Uspenia”, întru pomenirea lui Alexandru Ovsiannikov, banii necesari construcţiei fiind donaţi de părinţii lui Alexandru, Gleb şi Olga, Gleb Ovsiannikov fiind unul dintre cei mai renumiţi negustori moscoviţi ai vremii.

1906: „Confiscare de arme. De un timp îndelungat nu mai încetau arătările la prefectura şi pretura din Siret că locuitorii lipoveni din Fântâna Albă şi Climăuţi, care sunt cunoscuţi de puşcaşi perfecţi, devastează pădurile fondului religionar şi ale particularilor de tot felul de animale sălbatice. Spre a pune capăt acestor devastări, prefectura din Siret a dat ordin ca toate armele de foc de la locuitorii acestor comune să fie confiscate. Joi, în 25 octombrie 1906, comisarul din Siret Kesseldorfer, ajutat fiind de secretarul Mlodniţchi şi de 18 jandarmi, au făcut percheziţie în locuinţele acestor locuitori şi au confiscat vreo 35 puşti şi mai multe revolvere. Ori de va avea măsura aceasta efectul dorit nu credem, deoarece lipovenii din aceste comune sunt puşcaşi pătimaşi şi, ca atare, vor afla ei modul necesar pentru procurarea altor arme. Mai astă-vară, chiar jandarmeria a fost atacată de ei, când a încercat să pună capăt braconajului din aceste comune”[5].

1907: „Satele Lipoveni, Climăuţ şi Fântâna Albă în scurt timp vor fi despopulate de locuitorii lor. La îndemnul mai multor emisari din Rusia, peste 400 de familii şi-au vândut averea şi sunt gata să emigreze în Manciuria asiatică, o regiune aproape despopulată prin răzbelul ruso-japonez, de acu trei ani. Guvernul rusesc acordă fiecărui emigrant 12 fălci de pămînt, 300 de ruble, pentru cumpărarea uneltelor de economie, 500 de copaci de construcţie şi parcurs liber până la locul destinării. Lipovenii, ţinând sfat între ei, au trimis 5 delegaţi la faţa locului, care, reîntorşi, asigură pe consătenii lor că afirmaţiunile şi promisiunile emisarilor ruseşti sunt bazate pe adevăr. Nu va trece mult şi lipovenii vor exista la noi numai în poveşti”[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Fântâna Albă (sau Biala-Kiernica), comună rurală, districtul Siret, aşezată în colţul de Nord-Vest al districtului, la hotarul cu Ră­dăuţi, spre Vest de comuna Climăuţi, şi anume la poalele dea­lului păduros Fundătura. Suprafaţa: 8,16 kmp; po­pulaţia: 997 locuitori lipoveni, ruşi starovierţi (de legea ve­che). Este ultimul punct al dru­mului districtual ce vine de la Siret; prin drumuri de ţară, comunică cu Cuciurmare (Cer­năuţi) şi cu Frătăuţul Nou (distr. Rădăuţi). Are o biserică mare, de rit ortodox rusesc, împreună cu o mănăstire de călugări, în care rezidă mitropolitul lipovenesc, recunoscut nu numai de lipo­venii bucovineni, ci şi de cei din Ţara Românească (Dobrogea). Afara de asta, posedă şi o mănăstire de maici, de acelaşi rit. Această comună este men­ţionată într-un hrisov din 20 Iunie 1463. La 1776, nu exista, probabil fiindcă fusese dis­trusă. A fost, însă, reînteme­iată, în 1784, prin o colonie de lipoveni şi numită dc ei Biala Kiernica. Populaţiunea se ocupă cu agricultura, în special însă cu grădinăritul şi cu cultivarea pometelor, exploatând nu nu­mai pe cele din localitate, ci şi pomete din locuri mari de­părtate, luate în arendă. Este de remarcat că absti­nenţa de băuturi spirtoase şi de tutun, precum şi de orice contact social cu alte naţiona­lităţi, au făcut ca aceşti locui­tori să rămână în obiceiurile lor strămoşeşti, aduse din Ru­sia, şi să ducă o viaţă relativ foarte morală, deşi ignorantă, neavând, până acum, nici măcar şcoală în localitatea lor. Comuna posedă 444 hectare pământ arabil, 108 hectare fânaţuri, 74 hectare grădini, 55 hectare izlaz, 135 hectare pădure. Se găsesc 185 cai, 183 vite mari cornute, 166 porci şi 130 stupi”[7].

1914-1918: „Pavel Alexeiew, născut în anul 1869, în Fântâna Albă, a intrat în armată, cu prilejul mobilizării generale, şi a plecat apoi în război. Pe la finea lui Octombrie 1918, se afla la Belz (Galiţia), unde s-a îmbolnăvit şi să fi murit, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Petre Alexeiew, procedura pentru adeverirea morţii”[8]; „Avram Pawlow, născut la 4 aprilie 1912, în Ciprian Pawlow, născut la 22 septembrie 1913, şi Tatiana Pawlow, născută la 8 aprilie 1917, toţi copiii căsătpriţilor Pawl Alexejow şi a Irinei, născută Nikiforowa, din Fântâna Albă, s-au refugiat, în noiembrie 1918, cu părinţii lor, în Rusia şi locuiau în Bălţi. Acolo ei ar fi murit, în noiembrie 1918, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabile decesele, se dispune, la cererea Irinei Nokiforowa, procedura pentru stabilirea morţii celor dispăruţi”[9];

1940: Renumele spiritual al localităţii Fântâna Albă avea să fie substituit brutal, după 28 iunie 1940, când trupele sovietice ocupă nordul Bucovinei, de o simbolistică a tragismului şi a bestialităţii fiinţei umane. Obligat de sovietici (nu de ruşi, ci de sovietici), mitropolitul ruşilor stavroveri, Siluan Kravţov, deşi bolnav, s-a bejenit la Brăila, iar mănăstirea de la Fântâna Albă a fost desfiinţată.

1941: După mai puţin de un an, români şi ucraineni de prin satele nordului bucovinean au încercat să scape din uriaşa temniţă roşie, încercând să treacă în România, pe la Fântâna Albă, în 1 aprilie 1941, când vreo două sute de oameni, care mărşăluiau în căutarea speranţei, au fost ucişi de grănicerii bolşevici. Responsabili pentru masacrul de la Fântâna Albă: Berezovschi Ilie, din com. Corceşti, jud. Storojineţ, „ca primar, numit de ruşi în comuna sa, s-a purtat aspru cu populaţiunea română, pe care o punea la munci grele şi a contribuit la prinderea şi împuşcarea, în Aprilie 1941, a unui mare număr de români bucovineni, care organizaseră să treacă în masă în România liberă”; Babiuc I. Gheorghe şi Burlă Sofronie, ambii din com. Budineţ, jud. Storojineţ, „ca funcţionari şi oameni de încredere ai regimului sovietic, au denunţat pe locuitorii români care vroiau să treacă graniţa în Vechinl Regat, locuitori care, fiind prinşi de autorităţile ruseşti, au fost împuşcaţi”; Ioan Buhnea şi Tănase Colotelo, din com. Cerepcăuţi, jud. Rădăuţi, „fiind agenţi secreţi ai ruşilor, urmăreau pe bunii români care, neputând îndura viaţa sub regimul bolşevic, vroiau să treacă frontiera în Vechiul Regat şi, după ce-i prădau de tot ce aveau asupra lor, îi dădeau pe mâna autorităţilor sovietice ”; Vasile T. Larionov, Grigorie A. Evseidov, Fadei P. Olimpov, Ermil I. Deiov şi Iacob Micheiu, toţi din com. Fântâna Albă, jud. Rădăuţi, „fiind, sub ruşi, membri în comitetul comunal, s-au purtat rău cu bunii români, indicând autorităţilor sovietice persoanele ce trebuiau deportate, şi au vorbit în public împotriva Statului Român, spunând că românii nu vor mai veni înapoi”[10].

1941: „Mihai I, / Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României, / Conferim Ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa II drapelelor următoarelor unităţi: Drapelului Divizionului 57 Artilerie grea moto, pentru ceurajul, devotamentul şi tenacitatea cu care ofiţerii, subofiţerii şi trupa acestui divizion au sprijinit înaintarea camarazilor infanterişti, atât în luptele de la Negostina-Tereblecea, unde, cu o baterie înaintată, a sprijinit Brigada a 8-a Cavalerie, ce se afla în acoperire, şi a redus la tăcere o bună parte din artileria inamică, zădărnicind retragerea coloanelor motorizate; precum şi în luptele de la Măneuţi, Frătăuţi, Fântâna Albă, Cerepcăuţi, unde, prin trageri masive şi precise, neutralizează cazematele inamice, uşurând înaintarea Diviziei a 7-a”[11].

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[12]: Megera Iaroslava, comuna Baineţ – Fântâna Albă, media 8,12”.

[1] Hacquet, în Călători, II, X, pp. 826, 827

[2] Călători, XIX, III, p. 686

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] D’Avril, Adolphe, De Paris a l’Ille des Serpents, Chapitre VIII / La Boukovine, Paris 1876, pp. 117-145

[5] Apărarea Naţională, Nr. 7, Anul I, Cernăuţi, duminică 28 octombrie stil nou 1906, pp. 4, 5

[6] Apărarea Naţională, Nr. 97, Anul II, duminică 29 decembrie stil nou 1907, pp. 2, 3

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 95, 96

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 53, Cernăuţi în 9 August nou 1919, pp. 3-5

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 86, Cernăuţi în 5 Decemvrie nou 1919, pp. 9, 10

[10] Monitorul Oficial, nr. 199 din 27 august 1942, p. 7130

[11] Monitorul Oficial, Nr. 98, 29 aprilie 1942, p. 3466

[12] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

Fântâna Albă, complexul bisericesc – de Rudolf Bernt

Portul lipovenilor din Bucovina

1894: Lipoveni