Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Fogodišten, în Iacobeşti

Din László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar, Centrul Cultural „Bucovina” 2019, Imperium

FOGODISTEN, în Iacobeşti. Invitaţi de generalul Spleny, 100 familii de secui şi de ceangăi s-au aşezat, în 1776, la Iacobeşti, pe moşia mănăstirii Sf. Ilie, întemeind satul Fogadjisten sau Fogodisten. „Primul aflux al acestor coloniști în Bucovina și apariția celor mai vechi două colonii, și anume Ţibeni sau Istensegits și Iacobeşti sau Fogodisten, este învăluit în întuneric. În conformitate cu ceea ce pare a fi o opinie nu prea întemeiată, s-a presupus că acești primii coloniști, în jur de 100 de familii, au venit din Moldova, în 1777, sub conducerea misionarului Mauritius Martonfy și au fondat cele două colonii menționate. Nu ştim să existe vreun raport oficial, care ar consfinţi evenimentele în acest sens; de asemenea, a fost contestat, pe bună dreptate, faptul că Martonfy nu s-a creditat, în nici unul dintre rapoartele sale, că ar fi contribuit la înființarea acestor două sate, deși el, mai târziu, după ce a fost trimis în Moldova, în toamna anului 1784, ca agent pentru migrația secuilor, s-a lăudat că a convins 150 dintre bejenari să se întoarcă în Austria. Pe de altă parte, este cert că minoritul Martonfy fusese numit în Bucovina, de către administrația districtului bucovinean, la începutul anului 1777, ceea ce face credibil faptul că imigrarea maghiarilor a început chiar atunci. Începuturile așezării maghiare datează, cu siguranță, de pe vremea guvernatorului Spleny. Fluxul secuiesc a continuat, iar într-o consignaţiune din 3 noiembrie 1778, spune că au sosit în Bucovina nu mai puțin decât 5.018 imigranți din Transilvania, inclusiv 1.768 secui (930 bărbați, iar restul femei). În memoriul său din octombrie 1779, Enzenberg a menționat următoarele despre aceste două așezări vechi: „Secuii sau maghiarii, care au emigrat, din Transilvania, în Moldova, cu ani în urmă, au acum în Bucovina două sate, numite Helf-Gott și Vergelts-Gott sau, în maghiară: Isten-Segitsch și Fogod-Isten, în care s-au stabilit și, întrucât aceste localităţi sunt amenajate corespunzător și o casă este construită lângă cealaltă, această ordine este foarte plăcută chiar și pentru ceilalți bucovineni; numai dacă această contracție (a caselor) ar putea să aibă loc, va fi foarte bună și utilă pentru afacerea (dacă) şi câțiva muncitori calificați din industria construcțiilor, în baza unor schiţe, făcute de ingineri cunoscuți, ar putea ordona satele, la un moment dat”. Enzenberg nu informează şi despre celelalte condiții ale acestor colonii”[1]. „Preotul Mór Antal Mártonffy (3 martie 1739, Șumuleu Ciuc-22 decembrie 1794, Țibeni): Lui se datorează nașterea în anul 1785 a primelor școli în patru colonii maghiare, Iacobești, Țibeni, Dornești și Vorniceni. În ianuarie 1786 raportează guvernatorului Bucovinei înființarea școlilor.[2] În aceste şcoli îşi însuşeau copii cele mai elementare şi necesare cunoştinţe şi cititul. La început nu erau dascăli calificaţi în aceste şcoli, cantorii, unii membri din corul bisericiilor sau după caz sătenii cunoscători de carte au predat copiilor. Conform uzanței, pentru satele maghiare ar fi trebuit să solicite dascăli maghiari din Ardeal. Doarece situația se arăta fără ieşire, Mártonffi a venit cu propunerea să trimită doi băieţi maghiari cu o bursă lunară de 5 forinți la școlarizare în Cernăuţi, care peste 2-3 ani să revină în sate ca dascăli calificaţi. Aceştia i-ar înlocuit pe cantori şi cu timpul toţi cantorii ar fi înlocuiţi de dascăli calificaţi. În mai 1786 guvernatorul Enzenberg solicită învăţător de la statul major al armatei din Ardeal. Drept rezultat în primăvara lui 1787 vine din Ardeal în Bucovina un dascăl şi îşi ocupă postul la Hadikfalva.[3] Anul şcolar era destul de scurt pe atunci, avea numai 14 săptămâni”[4].

1737: Mănăstirea Ilişeşti devine proprietara sfertului de sat şi moşie Iacobeşti, pe care se va stabili, ulterior, o puternică obşte secuiască, în 14 mai 1737, când ctitorul ei, Ionaşco Isăcescul, o înzestrează cu moşii.

1775: Cele 74 familii de secui şi unguri, în bună parte componenţi ai Regimentului I Secuiesc de graniţă, aşezate pe moşia mănăstirii Ilişeşti, între anii 1752-1772, pentru a forma aşezarea Fogodisent, erau, conform Consignaţiunii lui Enzenberg, formare din emiganţi sosiţi „din St. Toma, Moise BIRO (1766), Mihai ANDRAŞ (1765), cizmarul Paul AKON (1768), Ionaş IURKO (1768), Ionaş şi Iacob AKON (1768), Iosif KATUR (1772), Iosif BALOG (1771), Iankli IENE (1770), din Ghilolţ, zidarul Mire MARTON (1764), Iurgo IENI (1770), din Gheorghieni, Ioan MARTON (1758), Ion RENIBI (1771), Petru RACZ (1771), Ştefan BABOR (1772), Michai IONAŞ (1765), Ionaş LORENZ (1770), Matei MESAROŞ (1771) şi Iosepa BOGAV (1762), din Şemniţ (Ungaria), Ion FEKETTE (1750), din Mădaraş, Petru CALMAY (1752), din Sândomocuş, Anton DOBOŞ (1771) şi Anton BIRO (1771), din Şoimeni, Teodor BAOG (1771), din Ditrău, Iştvan OROH (1758), Andraş TIBI (1765), Mihai MERA (1768), Adam REHIBI (1771) şi morarul Ferenz MORA (1768), din St. Micloş, Anton KEMINIK (1770), rotarul Gigo MATON (1773) şi fierarul David BATEZ (1773), din Bodogaia, Iosif BATEZ (1772), Iosif NAGY (1773) şi Laslo NAGY (1773), din Râpa de Sus, Ion BODEC (1776), din Cluj, Ianoş TODOK (1774), din Ghelniţa, Petru DARAGAMOŞ (1753), din Ghidfalău, Andorak CATO (1758), din Sândominic, Marton CAŞPAR (1770), Ianoş CAŞPAR (1771), Adam, Samuil şi Iosif POP (1771), Ştefan BATHIE (1772), Petru IANUŞ (1772) şi Albert PATSE (1772), din Mănăştur, Andraş OKOS (1772), din Rachiş, Iodif ZUL (1769), din Sacheihid, Ianoş LASLO (1768), din Hăţuica, Diak ZECH (1771), Ferenz şi Iştvan BATROK (1758), din St. Mihai, Mihai şi Ianus LORENZ (1772), Ianoş LORENZ (1771) şi morarul Mihai ŞANDOR (1763), din Icafalău, Ştefan BURZAN (1772) şi Ianoş KOLOK (1772), din Boiţa, Anton BEKLO (1772), din Vaz, Ianuş FORGACZ (1770), din Horta-Arad, Petru TEPLU (1772), din St. George, Istvan CHERBAM (1777), din St. Simeon, Mihai DALLAK (1772), din Michaza, Ianuş OCOC (1768), iar din CHICHIŞ, morarul Ianoş MATHE (1770)”.

În 2 iunie 1783, se face hotarnica satului Fogodisten, care se învecina cu Meleşeuţii de jos, Româneştii, Călineşti şi Mărăţei, „care ultimul sat se cheamă şi Dănileşti”, iar dincolo de apa Sucevei, cu Părhăuţii şi Hrinceştii. Repere toponimice ale hotarului: gârla morii, unde pârâul Horaiţul se varsă în Suceava, colţul unde pârâul Racova se varsă în Horaiţ, la fântâna putredă, fântâna lui Baloş, valea şi pârâul Racoviţei, opcina Dănileştilor, obărşia Lambi (pârâu), pârâul Dănila, la Tăietura Nemţilor zisă şi Palanca, zisă şi Piciorul vulturului, la Poiana mare, pârâul Neliapca.

1779: „Dacă în 1779 la Țibeni erau 61 de familii, la Iacobești au fost 63, iar în anul 1783 raportul a fost de 71/72. La 1 septembrie 1784 baronul Kapri a cumpărat jumătate din satul Iacobești[5] de la Maria, fiica pârcălabului Constantin cu 2900 de lei. Era jumătatea locuită de către maghiari. De aceea probabil că în anul 1785 coloniștii din Iacobești s-au mutat mai sus pe aceeași vale. Dar cum acolo nu era mult pământ, cei rămași s-au mutat în satul Țibeni, unde erau case părăsite. Și mai știm și că mulți coloniști au plecat odată cu încetarea înlesnirilor fiscale. Astfel că în anul 1808 în Țibeni locuiau 121 de familii, iar la Iacobești 89. Scutirea de taxe a fost pe cinci ani, și după cum ne dăm seama din registrele bisericești, peste jumătate din primii coloniști au plecat din sate după această perioadă. În 1782 deja apare în registre, că s-au stabilit coloniști cu aprobare împărătească sau judecătorească, tocmai pentru a evita cele semnalate mai sus (Facultate Regia Auditorium Sucsavensis, Veniam Cezarus Regiam, Veniam Castore Regia si Veniam Auditoriatus). Exista scutire de taxe, dar plăteau anual 150 de forinți mănăstirii Solca, pentru pământurile folosite”[6].

„18 octombrie 1801. Cele doua gâște dispărute de la Antal Kovács erau una la János Csernik cealaltă la István Galambos. În decembrie, József Begyhárd din Iacobești a primit 60 de lovituri de bețe, iar Miska Fejér și János Csernik din Dornești câte 25 de lovituri pentru furt”[7].

1810-1816: Din Fogodisten au plecat 207 maghiari[8].

În 20 iunie 1812, stăpân al satelor Iacobeşti şi Fogadjisten, cumpărate de Ivan Căprăi, devine Ariton baron Kapri, iar din 22 iulie 1833, fiii lui Ariton, Iohann, Zadur şi Emanuel baron Kapri. „Satul nu a avut preot, parohia aparținea de Țibeni ca filială. Odată pe lună se ținea liturgie în sat, în celelalte duminici mergeau enoriașii la Țibeni. În cazuri mai speciale se deplasa preotul din Țibeni la sat. Nu s-a construit Biserică ci numai o capelă mai mare în jurul anului 1812, care în zilele noastre nu mai există.  Câteva icoane și altarul sunt păstrate foarte bine în actuala bisericuță ortodoxă”[9].

1831: „La Țibeni și la Iacobești epidemia de holeră din anul 1831 a făcut 72 de victime, dintre care 30 locuiau la numerele 75-80, deci 42%. În anul 1848 au fost 68 de victime și în anul 1866 erau 81”[10].

1865: „Fiecare om şi-a păstrat cele mai interesante amintiri despre foamete. Mulţi au măcinat ştiuletele de porumb cu tot cu cocean. La casa în care se gătea sau se făcea mămăliga se încuia uşa, până terminau de mâncat. Mâncarea pentru zilierii de pe câmp era trimisă numai prin adulţi, să nu se fure pe drum. Cel care era prins la furat de porumb, era bătut cu bâtele. De sărbătoarea hramului bisericii din Tibeni[11] erau familii care mâncau numai seminţe de in. Alţii mâncau făina goală. Gergely István Meichel din Iacobești era copil pe atunci și păzea vitele. Seara, când venea cu vacile de pe câmp, copiii înfometaţi îl aşteptau la marginea satului. Mulgea vacile în pălării (colopuri) şi dădea laptele la copii. Este de ştiut, că orătăniile nu mănâncă boabe de fasole uscată. Însă dacă vedeau vreun bob în timpul foametei, găinile le înghiţeau şi pe acelea.[12] Foametea din satele maghiare din Bucovina a avut un ecou puternic în ziarele din Ungaria şi Ardeal. În aceste zile triste, preot în Țibeni era György Druzsbáczky, despre care celălalt preot, István László îşi aduce foarte frumos aminte în „Memorii.[13]” Druzsbáczky (numit „preotul alb” din cauza sutanei) în 1865 a cerut în scris ajutor pentru satele din Bucovina de la clericii maghiari din Ungaria, cât şi fonduri pentru construirea bisericii (pro sublevandis inopiae destitus et pro aedificatione ecclesia Istensegíts)”[14].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[15].

1883: „În data de 30 martie 1883 a plecat primul tren din gara de la Dornești cu 600 de oameni, majoritatea erau reformați din Măneuți. La 2 aprilie a plecat a doua garnitură din halta Țibeni, cu 900 de locuitori din Țibeni și Iacobești, iar în ziua de 3 aprilie o altă garnitură din Dornești. În prima fază în total au plecat cu trenul 2200 de maghiari, 1150 de bărbați și 1050 de copii și femei. La 18 aprilie au plecat 41 de căruțe din Țibeni, ei urmând traseul Bistrița, Târgu Mureș, Deva, Lugoj și comitatul Torontal. În 7 mai găsim pe drum încă 33 de căruțe din Țibeni, iar la data de 11 mai au plecat 220 de persoane din Vorniceni, ei îmbarcându-se la Suceava. În scurt timp numărul celor plecați din cele cinci localități maghiare din Bucovina a ajuns la 4000 de persoane”[16].

1895: „În anul 1895 episcopul vicar Ferenc Robitsek, fostul secretar al Asociației a efectuat o vizită în Bucovina. A oficiat o liturghie festivă cu ocazia sfințirii bisericii din Vorniceni și a redactat un raport despre situația satelor. Cu acel prilej a remarcat că fiecare sat are biserică din piatră și cărămidă, preot și dascăl, mai puțin satul Iacobești… La Iacobești erau câteva sute de maghiari, iar acolo se ține liturghie odată pe lună, deoarece este filiala Țibeniului. Satul are o bisericuță din lemn, foarte modestă”[17].

1901, dialectologul Gustav Weigand: „A doua zi (26 august – n. n.), pentru a cunoaște așa-numiţii ceangăi din Bucovina, m-am dus la Ištenšegitš (Ţibeni – n. n.), o comunitate mare, frumoasă. Datorez câteva informații despre acest sat pastorului László. Imediat ce am intrat în sat, am observat că locuitorii nu arătau ca tipul de ceangău ușor de recunoscut, așa cum mă așteptam, ci pur și simplu cu tipul de meseriaş, care includea şi constructorul de case, și, așa cum am văzut mai târziu, amenajarea interioară a caselor este corectă. Când am auzit oamenii vorbind, nu mai exista nici o îndoială că nu am avut de-a face cu ceangăi, ci cu secui. În Transilvania, denumirea „Csango” este folosită și pentru oamenii, de exemplu în Hosszufalu-Sacele, care sunt complet diferiți, ca limbă și tip, de ceangăii adevăraţi din Moldova, care abia în 1764 au emigrat din Transilvania. Se presupune că ar fi fost forțați de autoritățile austriece să lupte cu prusienii, deşi, ca grăniceri secui, nu erau obligați să o facă, aşa că au trecut în Moldova, sub conducerea pastorului lor, Mauritius Martonfi, şi s-au aşezat, pentru prima dată, pe valea Trotuşului, unde se spune că existau așezările mai vechi de coloniști secui încă din vremea lui Ștefan cel Mare. După zece ani de la ocuparea Bucovinei, o parte dintre ei au acceptat invitația contelui Hadik András și au venit în Bucovina, unde au întemeiat satele Hadikfalva[18] și Andrásfalva[19], în Valea Siretului, lângă Rădăuţi, în plus Ištenšegitš (Ištenšegitš = Dumnezeu ajută!)[20], unde exista deja o așezare românească mai mică, Ţibeni, care s-a contopit complet cu cea maghiară, și Iacobești[21], care se numea Fogodišten, Iosiffalva[22], este situată în apropierea graniței cu România, la aproximativ 18 km sud-vest de Suceava. Inițial, localitățile, la fel ca cele ale grănicerilor transilvani în general, au fost administrate militar și îngrijirea pastorală a fost efectuată din Transilvania. Începând cu anul 1800, au fost anexate la eparhia de Lemberg și administrația a fost înființată ca și în celelalte parohii. Comunitatea din Ţibeni a crescut, de la 80 de familii, la peste 3.000 de oameni, deși, în 1883, peste 1.000 de rezidenți au urmat ispitelor maghiare și s-au stabilit în sudul Banatului, lângă Panciova, unde nu se descurcă foarte bine. Oamenii sunt muncitori, ordonați, curați și cu caracter blând, în timp ce despre cei din Hadikfalva se spune că sunt controversați și dependenți de băutură. Mănâncă carne și legume, pe care le cultivă singuri, așa că trăiesc mult mai bine decât ţăranii români, a căror mâncare principală este mămăliga. Prosperitatea este de asemenea mai bună decât cea din ​​rândul românilor din satele vecine. Cu toate acestea, au și mai multe terenuri, ceea ce nu este singurul motiv. Din 360 de copii de vârstă școlară, 280 – un număr foarte mare pentru condițiile locale, frecventează școală în mod regulat”[23].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Fogodisten, supranumire dată comunei Iacobeşti, districul Suceava, după colonia de secui din Transilvania, ce a fost fondată acolo, la ocuparea Bucovinei. Acest nume înseamnă, în limba maghiară, Bine primit de Dumnezeu”[24].

1908: „Comuna Iacobeşti numără abia 400 de locuitori, între care sunt la vreo 300 români şi români rutenizaţi, iar numai 100 (una sută) unguri. Cu toate acestea, a fost în acest sat, până mai dăunăzi, o şcoală curat ungurească, de o clasă. Înfiiinţându-se mai apoi şi şcoala română, tot de o singură clasă (adică de 30 şcolari – n. n.), i s-a dat postul de învăţător la această şcoală unei domnişoare, care, sub firma numelui românesc „Moga”, ascundea tendinţele ei şoviniste maghiare. Această domnişoară uitase într-atîta că este fiica unui preot gr. cat. român din Ardeal, încât începuse a învăţa copiii de român a se se ruga în limba maghiară. În urma plângerii câtorva gospodari români, a trebuit să-şi schimbe numita domnişoară postul, iar în locul ei este, acum, învăţător dl Ohrenciuc, un om tânăr, destoinic, care îşi înţelege misiunea sa de apostol naţional. Copiii de român, care vorbeau până acum aproape numai în limba maghiară, încep a răspunde acum dulce şi blând în scumpa noastră limbă moldovenească. Laudă i se cu cuvine unui astfel de învăţător / I. Ionaşcu”[25].

1941: Din Fogodisten pleacă în patria-mumă 47 familii de maghiari[26].

Din László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar, Centrul Cultural „Bucovina” 2019, Imperium

[1] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, pp. 244, 245

[2] Polek J: Die Anfänge des Volksschulwesens in der Bukowina, Czernowitz, 1891. cap.XIV.

[3] Boethy János Alajos

[4] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 92

[5] Inițial satul se afla pe locul în care este astăzi localitatea Unirea Sloboziei.

[6] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 21

[7] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 26

[8] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 10

[9] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 89

[10] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 71

[11] Pe atunci era de Rusalii, după sfinţirea bisericii noi, în 1898, s-a ţinut de Sf. Maria Mica – n. t.

[12] Relatările lui Dobondi Ferenc (Măneuți, 9. sept. 1937.), Ambrus András (Iacobești, 5.febr. 1936.), Szentes József (Țibeni, 18. mart. 1936.), Vántsa M. Antal (Țibeni, 30.aug. 1936.), Kuruc János (Iacobești, 5. febr. 1936.), Májkel István Gergely (Iacobești, 5. febr. 1936.) și soţia lui Sántha Jordán născută Antalfi Mária din Țibeni, în cartea lui Sántha Alajos, Bukovinai magyarok, Szőts Lajos könynyomdája, Kolozsvárt, 1942, pagina 75.

[13] László István – Jegyzetek életem nevezetesebb eseményeiből, memorii.

[14] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 62

[15] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[16] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 37

[17] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 101

[18] Colonie în satul Dorneşti, care în 1775 avea 26 de familii de ţărani români, sat care se va numi Hadicfalva (de la numele guvernatorului Galiţiei, Hadik), harta cadastrală a satului, din 1785, cuprinzând, pe lângă vechile toponime, şi câteva toponime de hotar ungureşti, precum Boenke, Diak Hud, Felso Mesur, Hossu Gniunasch, Hossu Niel, Koreck Hold etc. – n. n.

[19] Andreasfalva, „sau satul lui Andraş”, s-a întemeiat, după 19 ianuarie 1785, când Consiliul Aulic de Război aprobă o contribuţie pentru emigranţii ceangăi, care vor construi 56 de gospodării, pe teritoriul satului Măneuţi, „lângă râul Sucevii, în apropiere de Frătăuţii Vechi, la nord de oraşul Rădăuţi” – Grămadă, Nicolai, Toponimia minoră a Bucovinei, vol. I, p. 336 – n. n.

[20] Colonia maghiară de la Ţibeni, Ištenšegitš , pe moşia Satu Mare, a fost înfiinţată între anii 1771-1773, dar numele de Istensegits (Dumnezeu să ne ajute), propus de Mártonfi Mór, va fi menţionat, pentru prima dată, abia în 1776 – n. n.

[21] În 1775, satul Iacobeşti, din Ocolul Vicovilor, avea 20 familii de ţărani, plus 74 familii de secui şi unguri, în bună parte componenţi ai Regimentului I Secuiesc de graniţă, aşezate pe moşia mănăstirii Ilişeşti, între anii 1752-1772. Numele acestor emigranţi au fost consemnate în recensământul lui Rumeanţev, publicat de ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 341 – n. n.

[22] Colonia Ioseffalva, numită astăzi Vorniceni, a fost înfiinţată pe seliştea pustie Tolva a moşiei mănăstirii Slatina, în 1783, fiind populată cu 60 de familii de secui, venite din Scaunul Csik, în 1785, în partea sudică a seliştii – n. n.

[23] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[24] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 96

[25] Apărarea Naâională, Nr. 49, A nul III, duminică 23 august stil nou 1908, p. 3

[26] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 33