Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cupca

CUPCA. Întărit de Alexandru cel Bun lui Ivan Cupcici, în 27 mai 1427, satul „unde este casa lui” Ivan Cupcici, pe Siretul Mic, între Pătrăuţi pe Siret şi Suceveni, avea să poarte, de-a lungul veacurilor, numele întemeietorului, chiar dacă, din 1503, avea să se anonimizeze în uriaşa moşie mănăstirească a Putnei.

1474: „Uric de la Ştefan voevoda, dat de judecată şi de întărire Maruşcăi şi Mihnei, nepotul ei, pe toate satele lui Cupcin şi pe toată averea lui, din anii 6982 (1474), August 28”[1].

1709: „Într-acea vreme, arătatu-s-au în ţară şi lăcuste, numai nu erau multe, ca de alte dăţi. Şi pâinea se mai sui cu preţul, iar stupii se făcură răi”, suedezii se răspândiră, din Polonia, peste Ucraina, o bătălie cu ruşii dându-se, pe Nipru, în 1709. Apoi, „craiul suedez… a trimis numai un polcovnic, cu vreo sută şi mai bine de suedezi şi cu vreo două sute de cazaci, la târg, la Cernăuţi, să stea acolo, să ţină legătura cu oastea din Ţara Leşească. Făcând veşti la împărăţia Moscului, Cropot brigadier, care era pe margine, pentru acei suedezi, cum s-au apropiat la Cernăuţi, împărăţia Moscului nu i-a putut răbda, ci a scris lui Cropot brigadierul şi lui Turculeţ, de-au încălecat, cu vro trei, patru mii de oaste, de-au trecut Ceremuşul, în ceastă parte, şi-au lovit, prin codru, şi-au ieşit la Mihalcea, de i-au lovit, în Cernăuţi, fără veste. Dar cazacii au şi dat la vale, în lunca Prutului, de-au scăpat mai toţi, iar suedezii au purces să se suie în vârful dealului Cernăuţilor, să se apuce de bătaie, dar, văzând că-i mulţime de oaste, nu s-au mai putut apuca de bătaie, căci, înconjurându-i, i-au luat pe toţi de grumaz şi-ndată i-au luat şi-au purces, cu dânşii, în Ţara Leşească. Iar pe vreo zece, cincisprezece, câţi mai scăpaseră dintre suedezi, i-au ucis la satele Ţurcanii de pe supt munte, la Cupca şi la Rădăuţi, la Suceava” [2].

1772: Recensământul lui Rumeanţev[3], din 1772-1773, înregistrează la Cupca, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 2 femei sărace, 2 ţigani şi 26 birnici.

În 1775, Cupca, din Ocolul Berhometelor, avea 1 popă şi 30 ţărani.

La Cupca s-au aşezat, în 1776, emigranţii transilvăneni Ioan POP, din Cetea, şi Ioan PUŞCAŞ, din Falciu.

1782: În copia tabulară de pe protocolul de delimitare a proprietăţilor mănăstirii Putna, la întrebarea referitoare la Cupca, s-a primit răspuns direct, în 25 ianuarie 1782, de la acelaşi egumen Ioasaf, reprezentant al mănăstirii, care, întrebat fiind despre ce titlu posedă mănăstirea asupra satului Cupca, a răspuns: „Titulo donationis de la fostul mare vornic Iori Coptşin însă mănăstirea n-are un uric de danie, dară şi acest sat se află în confirmaţia generală, care a primit mănăstirea de la Ştefan Vodă pentru proprietăţile sale”[4].

În 1843, biserica Sfântul Mihail din Cupca, zidită în 1787, cu 1.143, era slujită de parohul Alexandru CHISĂLIŢĂ, care se afla, în faţa aceluiaşi altar, şi în 1876, când biserica avea 1.432 enoriaşi. În 1907, paroh era George POJOGA, născut în 1859, preot din 1886, paroh din 1904, cantor fiind, din 1896, George UNGUREAN, născut în 1854.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”[5].

În 1890, s-a deschis, la Cupca, o şcoală cu 3 clase[6].

1894: Cu ocazia a trei praznice, făcute, la sfârşitul anului 1894, de Teodor BERESOVSCHI, Vasile DUGAN şi Andrei BICER, au jurat, în faţa preotului E. PRELICI, să se lase de rachiu următorii cupceni: Teodor V. ALERGUŞ, Teodor V. ROŞULUI, Dimitrie şi Ecaterina V. ALERGUŞ, Vasile D. ALERGUŞ, Dimitrie I. BICER, George Şt. BICER, Ioan G. BICER, Ioan V. BICER, Mihai I. BICER, Flora, văduva lui George BICER, Sanfira, soţia lui Ioan BICER, George BOLOCAN, George G. BOLOCAN, Domnica, soţia lui Zaharie BOLOCAN, Teodor BOBEŞTEAN, Vasile şi Dimitrie COSTIUC, Ioan Gr. MAIOR, George şi Elena MÂŢA, Vasile I. PLEVAN, Vasile T. POPESCU, Constantin POPESCU, Teodor G. TĂRÂŢĂ, Ioan alui George TĂRÂŢĂ şi soţia lui, Maria, Ioan V. TĂRÂŢĂ, Constantin T. TĂRÂŢĂ, Geoge D. TĂRÂŢĂ, Constantin D. TĂRÂŢĂ, Petre TĂRÂŢĂ, Vasile G. TĂRÂŢĂ, Ioan T. TIMEŞ, Petre S. TIMEŞ, Teodosia TIMFAC, Anna, soţia lui Simion SLĂNINĂ, Maria, soţia lui George T. ŢUGUI, Flora, soţia lui Constantin ŢIBILIAC şi Simion T. ŢUGUI[7].

1907: „Ziua de 18 August a fost pentru noi, cupcenii, o zi de mare însemnătate. Încă de dimineaţă s-a lăţit zvonul că deputatul, Dr. Isopescul-Grecul, va onora comuna noastră cu prezenţa Domniei sale. Deja, pe la oarele 3 p. m., s-a fost adunat întregul popor din Cupca, bărbaţi şi femei, ca să-l întâmpine pe acela în a cărui mâini şi-au pus soarta şi încrederea pe viitor. Un banderiu de peste 20 de călăreţi, cu steaguri trei-colori, i-au ieşit spre întâmpinare, la hotarul Pătrăuţului, unde au sosit, peste scurt, mai multe domnişoare, preoţi, învăţători, precum şi studenţimea din Cupca, membri ai „Junimei”, ai „Academiei ortodoxe”, gimnaziaşti ş. a. Cu nerăbdare aşteptau cu toţii sosirea vrednicului bărbat, pe care a voit Pronia să-l avem ca deputat. Deodată se vede o trăsură, pe toţi îi cuprinde o bucurie nespusă şi, cu strigăte de „Să trăiască!”, trece deputatul, care era însoţit de binemeritatul paroh local George Pojoga, hotarul comunei noastre. În strigăte nesfirşite de „Să trăiască!”, ajung înaintea cancelariei comunale, unde i-a întîmpinat, cu pâine şi cu sare, antistele comunal George Bolocan. Junimeanul Bolocan a ţinut un bine alcătuit discurs de primire, la care a răspuns deputatul Isopescul-Grecul cu călduroase cuvinte, adresate cătră poporul adunat. Petrecut de ovaţiunile poporului, ajunge înaintea casei comunale, unde se ţine darea de seamă asupra activităţii de până acuma, dezvoltă un program larg pentru viitor, promite că se va întrepune cu tot zelul pentru reformele necesare poporului şi naţiunii, îndeamnă la activitatea economică şi la unire, primeşte plângerile şi cererile poporenilor şi făgăduieşte că le va împlini cât îi va sta în putinţă. Uralele şi ovaţiunile nu voiau să înceteze, la plecarea vrednicului deputat. Multa vreme a mai stat poporul adunat la vorbă, discutând afacerile desfăşurate de dl deputat şi înfierând cu multă indignare purtarea acelor ce, în vremea alegerilor, l-au calomniat”[8]. „Tămbălăul dlui Cuparencu şi apucături democratice. Dl Cuparencu nu s-a săturat de izba ce a căpătat-o la ultimele alegeri, ci aleargă după glorii; vrea numaidecât, coste ce va costa, să îmble prin gurile oamenilor. După ce s-a lăsat sărbătorit în Dorna, într-un mod nu tocmai lăudabil, a ţinut de necesar să se arate şi oamenilor din districtul Storojineţului, în toată strălucirea sa de candidat picat. Şi-a ales, spre acest scop, comuna Cupca, unde, din nenorocire, s-au aflat oameni de tagma dumisale, care i-au ţinut hangul. Şi nu mi-i ciudă de ţărani, oameni fără cultură, că se lasă prinşi în mreaja fanfaroniilor dlui Cuparencu, ci mă miră mai mult că un om cult, superiorul Mitrofanovici, dă mână de ajutor la aranjarea astorfel de comedii. Domnia sa te asigură, la orişice ocaziune, chiar pe onoarea dumisale, că nu se amestecă deloc, dar chiar deloc în politică. Nu vrea să ştie nici de partid, nici de Aurică, nici de Florică, ba chiar nici de Misiu, dar de agitat a agitat, ba zice-se c-a întreprins, pe timpul alegerilor, şi o călătorie de apostolat democratic prin comuna Suceveni; şi chiar acu, când a ţinut dl Isopescu adunarea sa în Cupca, trecând domnia sa pe la locul de adunare, unde era strânsă mulţimea poporului, striga cât îl ţineau baierele gîtului: „Ce, aşteptaţi pe deputatul jidovesc? Mergeţi acasă! Acesta nu-i deputatul vostru, ci al popilor şi jidanilor!”. Ei, vedeţi: domnia sa nu se amestecă în politică, chiar ţi se jură pe norocul copiilor că nu se amestecă. Numai acuma s-a scăpat o leacă şi s-a trântit în frac şi cilindru, ca să-l întâmpine pe marele naţionalist Cuparencu. O mică schimbare între pocloanele ce le face consilierilor consistoriali, pentru primirea feciorului său în seminar, şi între frumoasele complimente ce le face preoţimii. Dar să-l lăsăm pe dl Mitrofanovici, cu onoarea dumisale, deocamdată de o parte şi să admirăm agerimea spiritului dlui Cuparencu, cu care ştie domnia sa aranja tămbălaie, nu ştiu, din simţ pur naţional sau numai din distracţie. Cauza ni-i, în fine, irelevantă, destul c-a fost tămbălău cu călăreţi, cu steaguri şi cu muzica „Sicienilor” din Corceşti. Dar, ca să fie sigur de reuşită, şi-a ales ca mijloc potrivit banca raiffeisiană, de curând înfiinţată, pe superiorul Mitrofanovici şi pe agitatorul său de forţă, un scăpătat, care n-are azi nici o palmă de loc din 40 de fălci. Aceştia au făcut totul, aşa că treaba a mers strună. Au trimis adică, sâmbătă, oameni de la casă, la casă, să le spună că „vine, mâine, Cuparencu la şcoală şi aduce bani cu dânsul. Cui îi trebuie bani, să împrumute, să vină, mâine, la şcoală”. Când au auzit cupcenii de bani, s-au dus toţii, cu mic, cu mare, având grijă de a-şi lua şi câte-o pungă şi făcându-şi pe drum răfuiala cam câţi bani să ceară împrumut de la dl Cuparencu. Ca să aibă aspect şi mai pronunţat naţional, au adus şi nişte rusnaci din Corceşti, cu muzica lor, cu tot. Aşa a fost primit dl Cuparencu în Cupca, duminică, în 22 septembrie 1907, sau mai bine zis şi-a pregătit singur primirea. Ajuns la şcoală, sub buibuiturile săcăluşurilor – praful l-a cumpărat domnia sa – a început a înşira teie de curmeie cu osanale lui Aurică (Aurel Onciul – n. n.) şi lui Florică (cumnatul lui Aurel Onciul, Florea Lupu – n. n.). Din toată vorba dumisale, au priceput ţăranii însă numai durerea ce o simţeşte că n-a putut reuşi la alegere, aşa că au avut oamenii ce râde. De bani însă n-a amintit nimica, ci i-a îmbătat pe oameni numai cu vorbe goale, căci, să le fi spus că n-a adus bani, îl petreceau oamenii altfel înapoi. Dar vreţi să ştiţi ce va scrie „Voinţa” despre acest tămbălău ? O ştiu dinainte şi v-o pot spune. Ea va scrie cam aşa: „Dragostea cea mare, ce-o arată ţărănimea adevăraţilor ei prietini se cunoşte şi din primirea grandioasă etc. etc.” şi aşa mai departe, pe această strună. Da, dragoste adevărată. Dragoste către banii aşteptaţi, nu către dl Cuparencu. Dar aşa ştiu democraţii noştri a falsifica opinia publică; căci îs meşteri, doară. Da, meşteri neîntrecuţi în falsificarea adevărului. Doar neadevăruri sfruntate sunt şi cele din „Voinţa Poporului” Nr. 43, sub titlul „Din isprăvile dlui deputat Tachiţă”. Îl putem felicita pe întemeietorul erei democratice, dl Florică, că i-a succes a-şi creşte atît de bine „ucenicii” săi, încât astăzi îl ajung, ba îl şi întrec poate într-ale minciunii. Căci numai un „ucenic dacian” poate să fi fost acela ce n-a văzut, la adunarea dlui Isopescu, în Storojineţ, miile de costume ţărăneşti, ce formau majoritatea covârşitoare a convoiului, ci a văzut numai caftane. Şi la adunarea din Cupca zice că au fost numai 20-30 de ţărani, când, într-adevăr, au fost peste 500. Şi călăreţii au fost hargaţi de-ai lui Brodowski! Gospodarii Vasile şi Lazar Timeş, băietanii Morar, Percec, Bolocan etc. sunt oare hargaţi de-ai lui Brodowski, domnule „ucenic”, sau sunt cei mai buni gospodari din sat? Ei, dar ce să mai înşir vorbă lungă? Oamenii cinstiţi şi aşa nu cred, de mult, în aceea ce scrie „Voinţa” şi bine fac. Dar mi-i milă de ţăranii în numele cărora zic ei că lucră, că-i democratizează cu totul. Căci, după ce au cetit articolul menţionat, am auzit cum ziceau: „Oare la atâta îmblă domnii la şcoală, ca să înveţe a scrie minciuni? La ce mai trebuie, dar, şcoală?”. Astea sunt adevăruri. Dar cui să le spui? Doară celor ce nu vor acuma să te audă, dar vor fi, odată, responsabili pentru soarta acestui popor”[9]. „Cu părere de rău, trebue să spun că, de un timp, încoace, se aud de comuna Cupca mai mult veşti rele, decât bune. S-a înfiinţat o bancă, cu scopul de a rădica economia poporului, însă ce se petrece acolo este aproape îngrozitor. Despre deschiderea acestei bănci, cu muzica „sicienilor”, despre asistarea domnului candidat de deputăţie Cuparencu şi despre tămbălăul dat de domnia sa s-a informat onoratul public; acuma să revenim asupra mersului ei. Lipsind din capul locului conducătorilor acestei bănci spiritul de conducere este mersul ei necorect şi, din cauza aceasta, rezultă urmări foarte triste. Aşa s-au iscat, înainte de câteva săptămâni, certuri între membrii băncii, încât erau să-şi spargă capurile. Pricina acestor certuri este, fără doar şi poate, felul cum se împrumută bani. Împrumuturile se fac mai mult între cei mai avuţi, neamuri şi cumătri, pe când acela care e mai sărăcuţ nu capătă nimică, cu toate că şi-a plătit părtăşia. Dacă ar cuteza cineva să-l întrebe pe dl Mitrofanovici de ce stă cu banca aşa de rău, atunci domnia sa sigur ar spune că duşmanii lui sunt devină, pentru că îi stau împotrivă. Acuma se naşte întrebarea ce mulţămită are gospodarul Vasile Bicer, care şi-a dat atâta silinţă la înfiinţarea băncii? Doar atâta, că a trebuit să audă sudalme din gura multor membri. Aşa se lucră pentru popor. Această ceartă a fost numai începutul. Vom vede ce se va întîmpla în viitor. Cu toată durerea trebue să şi râzi, când auzi că deschiderea acesteia s-a făcut cu atâta alai, s-au jucat jocurile cele mai noi, precum „Krakowianka” şi „Katzenpolka”, dl Cuparencu şi dl Mitrofanovici stăteau la o parte şi priveau, cugetând că acest tămbălău este triumful asupra contrarilor politici. În fine, trebue să-i fac dlui Mitrofanovici observarea că, să fie cineva cât de cu mare tragere de inimă pentru popor, în felul acesta, cum voieşte domnia sa acuma să fericească poporul, n-o poate face nicicând. Ba chiar şi mai mult. Find doară Crăciunul aproape, când va afla loc alegerea dlui Cuparencu de deputat, şi nefiind bine pregătiţi pentru această alegere, poate dl Cuparencu să mai capete o trântă la alegere. Dl Cuparencu, însă, care cu lacrimi în ochi a spus că iubeşte atât de straşnic poporul, de ce nu se arată prin Cupca, ca să potolească certurile? Mi se pare că alegerea despre care a amintit domnia sa, la tămbălăul din Cupca, nu va fi la Crăciunul, pe care-l serbează oameni de regulă, ci dl Cuparencu pare a visa la un Crăciun de deputăţie. Să vă fie de bine domnilor Cuparencu ţi Mitrofanovici!”[10].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cupca, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe ambele ma­luri ale Siretului mic. Suprafaţa: 18,77 kmp; po­pulaţia: 1.739 locuitori români, de religie gr. or. Este tăiată de drumul districtual Ciudei-Petriceanca şi de linia ferată Ciudei-Carapciu; e haltă de drum de fier; are un ofi­ciu poştal, o şcoală populară cu 2 clase şi o biserică paro­hială, cu hramul  „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. A fost sat şi moşie dăruită, odinioară, de către Alexandru cel Bun, buierului Ivan Cupcic; urmaşul acestuia, George Cupcic, o dărui mănăstirii Putna, aşa că, la 1776, se găsea în posesia acestei mănăstiri. Prin locuitori se mai menţine o tradiţie despre prădăciunile suezilor lui Carol al XII-lea, carie au petrecut în acest loc. Populaţia, formată din locui­tori băştinaşi şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.104 hectare pământ arabil, 288 hectare fânaţturi, 8 hectare grădini, 221 hectare izlaz, 695 hectare păduri. Se găsesc 76 cai, 753 vite mari cornute, 308 oi, 422 porci şi 93 stupi. Cupca, moşie mănăstirească, cu administraţie specială, districtul Storojineţ. Suprafaţa 23,02 kmp; po­pulaţia: 42 locuitori germani, izraeliţi şi ruteni. Se compune din moşiile: 1). Cupca propriu-zisă; 2). Iordăneşti, 3). Carapciu, 4). Cor­ceşti şi 5). Suceveni”[11].

1914: preot econom în Cupca devine cantorul George Ungurean[12].

1914-1918: Şi-au jertfit tinereţea pentru Bucovina „Infanteristul Ilie Alerguş, Cupca, Regimentul 22, prizonier”[13]; „Gradatul inferior Ioan Plevan, Cupca, Regimentul 22, prizonier”[14]; „Ilie a lui Dimitrie Ţugui, născut în Cupca, la 20 noiembrie 1881, ar fi murit, la finea lui iunie 1917, în Ungaria, localitatea Bereci, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Ilie Ţugui, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Ciudei făcea parte, ca locţiitor, şi „Vasile Bicer, agricultor, Cupca”[16].

1919: „Contra Elisavetei a lui Pamfil Horodnic, născută Bolocan, la urmă domiciliată în Cupca, a cărei domiciliu e în prezent necunoscut, s-a înaintat, la tribunalul din Cernăuţi, de cătră Pamfil a lui Ieremie Horodnic din Corceşti, acţiunea pentru divorţ, din cauza părăsirii maliţioase. Pentru apărarea drepturilor acuzatei s-a numit curator epitropul Costan Bolocan din Cupca”[17].

1920: „S-a înregistrat în registrul însoţirilor, la 3 Noemvrie 1920. / Sediul însoţirii: Cupca. / Textul firmei: Cooperativa „Centrului cultural român din Cupca”, însoţire înregistrată cu garanta mărginită în Cupca. / Obiect de exploatare: / 1). Comandarea oricărui lu­cru de care au nevoie membrii, pentru economie, şi a uneltelor economice de calitate bună şi cu preţuri convenabile. / 2). Instrucţiunea membrilor la o economice raţională, facerea ori vânzarea a productelor pentru membrii însoţirii. / Statutul însoţirii de la 26 Martie 1920. / Partea socială este de 50 lei. / Fiecare membru răspunde cu partea sa socială şi cu o sumă, care este de zece ori mai mare decât partea socială. / Anunţurile se vor face prin publicare într-un ziar român, care apare în Bucovina, şi prin circulare. / Prezidiul însoţirii e format din şase membri, adică: / 1). Velehorschi Gheorghe, director. / 2). Bolocan Constantin, vice-director. / 3). Frătăucean Silvestru, membru în prezidiu. / 4). Bolocan Constantin a lui Vasile, membru în prezidiu. / 5). Morar Petru, membru în prezidiu. / 6). Alerguş Gheorghe a lui Nicolai, membru în prezidiu; toţi locuiesc în Cupca. / Semnătura firmei: Textul tipărit sau în scris va fi iscălit colectiv, prin directorul sau vice-director şi un membru al prezidiului. // Tribunalul ca tribunal de comerţ Cernăuţi, Secţia VII, la 3 Noemvrie 1920”[18].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922: b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Gheorghe Bolocan la Cupca”[19].

1922: „Judecătoria ocolului Ciudei, secţia a II-a, a decis punerea sub interdicţie relativă, pentru cauză de beţie şi prodigalitate, a Catrinei lui Ilie Dusceac, născută şi domiciliată în Cupca, numind curator pe Toader a lui Gheorghe Şugui din Cupca”[20].

În 1 aprilie 1941, au căzut „ca snopii de secară”, la Fântâna Albă, seceraţi de mitralierele sovietice cupcenii: Andronic Morar, Marta Şorodoc (o fată de 18 ani), Arcadie al lui Toader Plevan (rănit şi aruncat de viu într-o groapă comună), Ion Gâză, Arcadie Palicârja, Ion Belmega, Vasile Dugan (fratele lui, Ion Dugan, a murit în gulaguri), Ion al lui Simion Opaiţ (fecior de 20 ani, mort în gulaguri). Au fost arestaţi, după ce au fost hăituiţi, Mihai Plevan, Dumitru Tărâţă, Toader şi Lazăr, feciorii lui Simion Alerguş, Gheorghe Luţu, Petru Plevan, Vasile Ovaciuc (un copilandru), Nistor Plevan şi Toader Ţâbuleac[21].

[1] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 184

[2] În mod ciudat, nici un martor al execuţiei brâncovenilor nu a scris despre această tragică întâmplare, cu îndreptăţirea şi credibilitatea celui ce a văzut cu ochii lui.

[3] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 337

[4] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 250

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 36, 1876 p. 65, 1907 p. 167

[7] DEŞTEPTAREA, Nr. 2/1895, p. 18

[8] Apărarea Naţională, Nr. 60 şi 61, Anul II, duminică 25 august stil nou 1907, p. 3

[9] Apărarea Naţională, Nr. 73, Anul II, duminică 29 septembrie stil nou 1907, pp. 2, 3

[10] Apărarea Naţională, Nr. 92, Anul II, joi 12 decembrie stil nou 1907, p. 3

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 78, 79

[12] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor, Nr. 10, Anul III, 26 februarie 1914, p. 160

[13] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[14] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 21, 19 aprilie nou 1919, p. 8

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 14, 21 aprilie nou 1921, p. 176

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 2, 25 februarie 1922, p. 12

[21] ŢARA FAGILOR, Cernăuţi 1998, p. 111-114

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Culeuţi

CULEUŢI. Selişte pustie în 1588 („Culiuţăi pe Nistru”), satul Culeuţi este întărit lui Onciu Vrânceanul, în 20 mai 1589, împreună cu satele Cadubeşti şi Stăuceani.

În 25 februarie 1663, Isac Cocoranul lasă copiii lui, Lupa şi Miron, „partea sa, câtă i se va alege, din a treia parte de sat Boianciuc, împreună cu partea din satul Culeuţ”.

În 6 iunie 1734, moşia Culeuţ a lui Ursachi Isar, era împresurată de moşiile Răpujniţa şi Vasileu ale Murguleţilor.

În 19 iulie 1751, pentru o datorie neonorată a lui Ursachi Isar, moşia Culeuţ trece în proprietatea căpitanului Manoli Zamfir, care, pentru că nu avea copii, hotărâse ca, după moartea sa, satul să treacă, iarăşi, în proprietatea lui Ursachi Isar sau a copiilor lui.

1756: Ursachi Isar  avea să redevină proprietarul satului Culeuţi până în 3 noiembrie 1756, când Ion Dociul mazil de Hârlău şi nepotul lui, Ilie săn Mihălache Străşcăi, revendicând „a trie parte din giumătate de sat de Coleuţi… care parte o stăpâneşte Isar” dar care parte, după cum arătau suretele vechi, fusese a Murguleştilor, iar împărţeala moşiilor Murguleţilor, făcută de Constantin Tăutu, arăta „cum că giumătate de sat Coleuţi s-au vibnit lui Neculai Murguleţ şi Ursului, frăţâne-său, şi Marii, surorii lor, cari din Niculai să tgrage Ursache Isar şi Motoceştii, şi din Ursul să trage Ion Dociul şi nepot-său Ilie Străşca, şi din Marie se trag Hănculeştii şi să vine pe aceşti trii fraţi din giumătate de sat cât o trie parte, şi Ursache Isar s-au acolisit şi stăpâneşte şi partea moşului lor, a Ursului”.

1759: Un alt conflict de proprietate pentru „o a tria parti di giumătate de sat de Coleuţ” îl va avea Ursachi Isar şi cu Gavril Moţoc, în 5 august 1759, numele aceloraşi străbuni fiind pomenite ca argumente ale clipitei de atunci.

În 16 martie 1760, când se împart moşiile Raiftei Vlăiculesei între Ştefan, Mihai şi Marica Tumurugiesii, Mihai primeşte a patra parte din Culeuţ (partea de pe Buculei, ginerele lui Dumitru Lenţa).

În 3 octombrie 1762, fraţii Mihai şi Ilie Vlaico se obligau să părăsească satele Boianciuc şi Culeuţi, care trecuseră în proprietatea lui Gheorghe Turcul. Procesele, însă, vor continua, ajungându-se, în 30 iulie 1765, până la scoaterea unei cărţi de blestem de către fraţii Ştefan, Mihai, Ilie Vlaico şi Maria Tomorugeasa, copiii lui Andronic Vlaico şi ai Rafilei, care susţineau că fosta moşie a lui Isac Cocoranul, pe care o stăpânea Gheorghie Turcul, li se cuvine lor.

1770: Gheorghe Isar, fiul lui Ursului Isar, Ioan Veriga, ginerele Ursului Isar şi Ioniţă Moţoc primesc uric de la Grigore Ioan Vodă să stăpânească părţile din Culeuţi ale bunicii lor, Mierla, fata lui Nicolae Murguleţ, iar Ion Dociul să stăpânească „a trie parte din giumătate dintr-acel sat, parte unui Hăncul”, dar partea lui Hâncul va fi stăpânită, în 3 noiembrie 1770, de Ilie Strâşca. Partea de jos a satului Culeuţi aparţinea lui Ilie Turcul (în hotarnică este trecut, greşit, numele lui Ilie Roset), fiind hotărnicită, în 8 iulie 1771, „de la Nistru, din Ciritei, peste valea Suhodolului… la altă piatră care se cheamă Borodco… la movila ce se cheamă Babca, la malul Nistrului, în deal, unde Mihai Vlaico a aşezat satul. Pădurea, vadurile de moară, trecătoarea peste Nistru să fie comune, adică frăţeşti. Din partea răzeşilor au semnat Ioniţă Moţoc şi Toader Cautăş”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Coliuţi, moşie răzăşască, „47 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Mihailo, 2 dascăli, Ştefan OROBCA şi Alecsa, 3 mazili, Ioniţă MOŢOC, Toader CAUTIŞ şi Iacob HLINCA şiahtic, 2 văduve, Aniţa şi Ilianca, 1 jidov, Leiba, şi 15 birnici, adică: Vasili REMARIUC, Necolai IVASUC, Vasili IVASUC, Ivan VANTIUC, Matei COSVANEŢ, Ivan CHISĂLIŢĂ, Matei ILCO, Matei SIŞCIUC, Petre SOBOLCA, Nechita SOBOLCA, Petre zet RÂMAR, Fedor CONDRAT, Vasili TOMAC, Mihail IURIICIUC şi Iacob.

În cătunul Răpujniţa, moşie a căpitanului Vasile MARCO şi a familiei BOTEZ, 82 era „toată suma caselor”, însemnând 3 popi, Ilie, Vasile şi Toader, 2 dascăli, Ivan şi Ştefan MONICI, 1 mazil, Vasili MARCO, 3 şleahtici, Vasili OARZA, Vasili URSULIAC ruptaş şi Vasili TARANGA, 6 văduve, Sofia, Dochia, Irina, Maria, Dochiţa şi KOROKITKA, 12 case pustii şi 55 birnici, adică: Ursul OARZA vornicul, Ivan argat vornicului, Vasili HRECIUC, Ivan SINOVSKI, Ivan LESII, Andrei MUTRIN, Fodor BURUZAVSCHI, Vasili VELIŞCIUC, Ivan LUNESCUL, Vasili LEONTII, Hrihor FEDORSCHI, Filip pânzariul, Necolai LADEICIUC, Hrihor LUŢIC, Vasili BOIKO, Vasili a PETRII, Petre SMUCIC, Mihailo SÂRCHIC, Andrei TUMNIC, Acsănti SLOBOZIAN, Mihailo ŞTEFIUC, Andrei COLESNIUC, Andrei MOISA, Hrihor pânzariul, Ion GAMINIUC, Ştefan berar, Ion sin vornicului ORZA, Andrei ODOVEŢ, Iacov VENINTINSCHI, Iacob CEAICA, Hrihor MUDRII, Andrei ŞTIRMA, Fedor HUBIAC, Vasili PROCIUC, Simion COCIRCO, Nichita CRIMAC, Ştefan IAŢULIAC, Ştefan a PETRII, Iacob SFINCA, Ştefan ŞFIICIUC, Iacov BOREK, Petre MORDEI, Ivan SMUC, Petre CEAICA, Mihailo SĂRIMAC, Vasili MAFTEICIUC, Andrei VELIŞCO, Alecsa MAFTEICIUC, Ivan MISAC, Ivan CIUHAR, Vasili BABII, Hrihor CEAICA, Tănasii sin ORZA, Nechifor vătăman şi Fedor CEAICA.

În 1775, satul Culeuţi (Coliuţii), din Ocolul Nistrului, avea 2 mazili, 2 popi şi 20 de familii de ţărani. Conform unui izvod de moşii din 20 ianuarie 1775, Ilie Străşca, stăpânea, ca moştenire după părinţii lui, Mihalachi şi Maria Străşca, a şasea parte din Culeuţi.

În 30 aprilie 1782, Simeon Tăutul şi fraţii săi stăpâneau jumătatea de jos a satului Culeuţi, partea care aparţinuse lui Cocoran, care îşi luase numele de Turcul, după o fugă în Polonia; Ioniţă Moţoc şi Ion Cautăş stăpâneau câte un sfert de sat, partea lui Moţoc şi al Iuditei, fata lui Nicolae Murguleţ.

În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Culeuţi, înălţată, în 1779 de Theodor CAUTIŞ şi de Ioan MASEC,, cu 490 enoriaşi, patronată de Ianacachi de TABORA, avea postul de paroh vacant. În 1876, patron al bisericii cu 757 enoriaşi era Ekaterina von WEINFELD, paroh fiind Theodor BOCANCE. În 1907, sub patronajul bisericesc al evreului Kalman SCHLESINGER, biserica din Culeuţi îl avea paroh pe Arcadie BOCANCE, născut în 1877, preot din 1903, cantor fiind, din 1892, Theodor DRABIK, născut în 1850.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoiuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[2].

1887: În Culeuţ funcţiona, din 1887, o şcoală cu 2 clase[3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Culăuţi (Kuleutz), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe malul drept al Nistrului, între comunele con-riverane Repujineţ şi Vasileu. Suprafaţa: 4,83 kmp; popu­laţia: 727 locuitori ruteni gr. or. Prin drumuri de ţară, e le­gată cu comunele sus menţi­onate, precum şi cu drumul principipal Cernăuţi-Zaleszczyki (Galiţia). Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, zidită în anul 1777, de răzeşii Teodor Cautiş şi Ioan Masec. La 1776 aparţinea mazilului Ioniţă Moţoc. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 582 hectare pământ arabil, 1 hectar fânaţuri, 16 hectare grădini, 75 hectare izlaz. Se găsesc 70 cai, 89 vite mari cornute, 192 oi, 64 porci şi 12 stupi. Culăuţi, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 2,50 kmp; popu­laţia: 47 locuitori ruteni şi po­loni”[4].

1919: „Deciziune de expropriere No. Ag. 44 Culeuţi / 7. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Zastavna, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical fasc. No. 99 Culeuţi-Weinfeld din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene şi corpul rustical fasc. No. 464 din re­gistrele fonciare pentru comuna cadastrală Culeuţi, în suprafaţă de 31 ha 05 a 16 mp, proprietatea minorilor Gabriel, Marcel şi Carse Ernst şi a Sarei Schlesinger, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[5].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[6], următorii învăţători şi învăţătoare: Tinca Ana, comuna Culeuţi, jud. Cernăuţi, media 7,62”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 437

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 30, 1876 p. 90, 1907 p. 86

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 78

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[6] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cuciurul Mic

CUCIURUL MIC. Aflat în ţinutul Coţmanilor, între Valeva, Vaslăuţi, Boianciuc, Iucăuţi, Verbăuţi, Cuciurul Mic are parte de atestare documentară, sub numele de Cuciurău, în 23 februarie 1448, când Roman Vodă, aflat la Colomeea, întăreşte lui Didrih Buceaski satele Cuciurul, Iurcăuţi, Verbouţi, Vasilăul pe Nistru, satul lui Boris şi satul Lenţovici (Lenţeşti).

În 19 septembrie 1436, este menţionat boierul Boris Cuciurovschi, cel care pare să fi fost primul stăpân al satului Cuciurul Mic.

În 11 iunie 1602, satul Cuciurul Mic, cumpărat de Iuraşco, de la Ilie, fost vameş, era întărit copiilor lui Iuraşco, Onciul Iuraşcovici, Toader şi Mărica, jumătate de sat urmând să fie confirmată, în 10 august 1651, nepoatei lui Iuraşco, Antimia, fata lui Danovici.

În 12 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întărea lui Mihail Tăutul „giumătate de sat de Cuciur micu cu locu de hăleşteu în ţarină, care el ş-au cumpărat de la Ionaşco, ficior lui Stroici logofătul”.

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Irimie a fost… satul Cuciur şi Denisiuca”.

În 1637, Ionaşco, fiul lui Gafton şi al Gaftonii, unchiul lui Coste Jadovan, vinde nepoţilor săi, Miron şi Costin, fiii lui Sava, partea lui din Cuciur, „cu eleşteu şi cu loc de moară şi cu fânaţe… cu loc în vatra satului”, pentru 50 taleri, martori fiind, pe lângă alţi „oameni buni”, Isac Cocoran, Pătraşco Ţintă, Ionaşco Pilat, Vasilie postelnicel, Gheorghiţă fiul lui Podescu, Toader Grama, Pătraşco Ciornohuz, Vasilie fiul lui Dumitraşco, Matiaţ fiul popii din Berbeşti, Ionaşcu Drăghici, Vasilie fiul lui Drăghici, Toader fratele lui Drăghici şi Vasilie Lastiuca.

În acelaşi an 1637, Coste Jadovanul din Pleşeniţa vinde nepoţilor săi, Miron şi Costin, feciorii lui Sava de Pleşeniţa, a patra parte din Cuciurul Mic şi 4 jirebii din satul Prelipce. Miron şi Costin cumpără, în 1 aprilie 1646, şi părţile de sat şi moşie ale verilor lor, Coste şi Ionaşcu, feciorii Gaftonii Jadovanul, obţinând uric în 15 mai 1646.

În 30 august 1725, Mihai Racoviţă Vodă întărea lui Grigoraş Păunel „trei părţi pe care le-a arătat din satul Valeva, jumătate de sat de Cuciur şi câteva părţi din moşia Prilipce, jumătate de sat Verbăuţi, a pastra parte de sat Bărbeşti… aşijderea să fie volnic să ia de a zecea din a treia parte de sat de Lucavăţ şi dintr-o parte a unei poieni zisă Panca, care este la apa Siretului”.

În 27 august 1742, Ştefan Tabără din Cuciur fusese trimis să vândă „păine (recoltele) lui Manoli, ficior Pisăroae ci estei acolo, la Cuciur, pentru că au vinit Ştefan Tabără şi niau adus carte de gospod ca săi plinim cheltuiala ci au cheltuit la Eşi, giudicăndusă cu dumnialui Ion Neculce vornicul pintru moşie lor Cuciurul, dila răzeşii lui din Cuciur, di cari ne arată şi cătă cheltuială au făcut, 12 lei în opt săptămăni ci au şăzut la Eşi”. Manoli promisese să întoarcă lui Tabără cheltuiala, la promisiune fiind „şi oamini martori din Cuciur, anumi Oanci umblător, şi Gligoraş vornic, şi Anton Cazacul”.

În 23 septembrie 1745, Gligore Corne şi jupâneasa Sandală, fata lui Constantin Săvăscul, precum şi copiii lor, Ursu şi Ioan, vindeau feciorilor lui Ilii Săvăscul, Gheorghi şi Sandul, pentru 27 lei, din Cuciurul Mic „acea moşioe noo de cumpărătură, ce-au fost cumpărat moşul nostru, Costin Săvăscul, de la Coste Jadovanul şi de la Ionaşco, nepot Jadovanului”.

În 4 august 1747, Ştefan Miclescul vinde lui Sandu Sturza jumătate din satul şi moşia Cuciurul Mic.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Cuciurul Mic, moşia vistiernicului Constantin STURZA, „64 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Andrii şi Ioan, 2 dascăli, Toader şi Sauca palamar, 4 scutelnici, Timofei şi Timco ai lui Georgi SĂVĂSCUL, Hrihor şi Ivan ai lui Vasile ONCIUL, 4 răzeşi, Neculai ONCIUL, Gavril ONCIUL, Ilie ONCIUL şi Vasile ONCIUL, căpitan de volintiri, 7 şliahtici, Ioniţă FALIŞ, Ioniţă nepot BRÂNZAN; Vasile ŢOPA, Giorgie SMOLINSCHI, Giorgie SĂVĂSCUL, Toader NALIVAICO şi Tănase TĂUTUL mazil, 2 umblători, Toader COJAC şi Andrei COJAC, 2 vădane, Paraschiva şi Maria, 2 marchitani, Costandin şi Anton, 5 jidovi, Herşko, Leiba, Moşko, Benko şi Moşko, şi 34 birnici, adică: Vasile ZOTA, Ivan BORODA, Mihailo NEGRICI, Pricop CATANĂ, Ivan văcar, Ignat MARTINIUC, Alecsa rusul, Georgie DUPLIN, Tănasâi DUPLIN, Hrihor CALANCE, Ion STRATINCIUK, Ilaş CALANCEA, Simion DUPLIN, Nichita CIURNIŢA, Tudosii vătăman, Ion scripcar, Hrihor HUŢUL, Mihailo TRIHUB, Ignat TRIHUB, Dumitru sin MITROFAN, Nichita MITROFAN, Ivan MOSTOVEI, Neculai MACOVEICIUC, Vasili MACOVEICIUC, Vasili CALAHUB, Vasili ŢÂHANCIUK, Tănasii LAZBODA, Toader ROMAN, Grigori BAIOR, Toader BRÂNZARI, Ion BRÂNZEI, Neculai DUBIŞCA şi Ivan rus.

În cătunul Vaslăuţi, „toată suma caselor” era 104, însemnând 2 popi, Vasilii şi Georgii, 2 dascăli, Andronic şi Vasilii palamar, 11 scutelnici ai paharnicului HURMUZACHI, Gavril volintirul, Mărian rus, Luchian herghelegiu, Toader cojocar, Petre rus, Vasile pânzariul, Nichita prisăcar, Pavlo scutariul, Hrihor ciobotar, Georgii GUŞATUL şi Tănasă BOCIUCU, 5 slugi ale paharnicului HURMUZACHI, Miron chitariul, Lupul CIOCOIUL, Vasili NOVAC, Ilie CIOCOIUL şi Ion MALIN, 6 văduve, Odochia, Marusa, Iliana, Paraschiva, Aniţa şi Nastasia, 2 jidovi, Moşko şi Leiba croitoriul, 13 case pustii şi 63 birnici, adică: Vasilie vornic, Vasilie TVERDOHLEB, Vasili DUMITRACHI, Ion sin ANTON, Miron cojocar, Fedor zet JÂRINSKI, Andrei zet JÂRONEŢ, Ivan DUMITRUCHI, Vasilie sin IVAN, Ivan JÂROVEŢU, Anton HUŢUL, Luchian BABII, Macsin ZAHARIA, Hrihor ZAHARIA, Tănasă zet CORCODUIC, Andrei LISĂI, Mihai PIDLIUBNII, Sauka rus, Ivan zet HUPCHII, Toader BASU, Grigore zet strugar, Neculai BABII, Ivan SĂMENIUC, Simion olar, Ivan rotar, Ilie DUDULIAC, Ion PRESCORIANU, Petre SAIHAŞ, Tănasă COIŢAN, Ion sin COIŢAN, Simion CODRIAN, Mihailo HUBCA, Georgie CODRIAN, Antohi CODRIAN, Iosif pânzar, Ion zet COIŢAN, Hrihor FUNAR, Ivan LISĂI, Gavril brat LISĂI, Petre sin COSTIN, Ion RĂPUJINSKI, Ştefan RUMII, Marko rusul, Anton rusul, Hrihor zet COSTĂN, Vasilii văcar, Panko rus, Simion NEDELCO, Grigoraş NEDELCO, Luchian RÂBKA, Ignat sin STRATEICIUC, Alecsa MACSINCIUC, Ion HATMANIUC, Nechifor sin STRATEICIUC, Vasili STRATEICIUC, Miron nepot strugar, Ion sin FRIPTUL, Dănilă CURNEŞANU, Dumitru ŞANDRIUC, Ivan GERMAN morar, Simion HATMAN, Gavril sin MACSIN şi Nechifor CONDRIUC.

În 1775, Cuciurul Mic, din Ocolul Nistrului, avea 3 mazili, 6 răzeşi, 2 popi, 60 ţărani şi 1 umblător.

1780: „Din luminata porunca Mărie tale, Doamne, fac înştiinţare, cu aceasta mărturie a me cătră Măria ta. Cinstit răvaşul Măriei tale am luat şi cele ce-m scrie Măria ta am înţăles, viind de faţă Toader Pietariul şi cu Ilie Vlaico, pentru partea de moşie ce au de zestre, în Cuciur-mic, şi în sat, în Broscăuţ, care s-au aflat acum că-l stăpâneşte săngur Ilie Vlaico, iar lui Toader Pătar nimica parte nu face, arătănd  Ilie Vlaico cum că au fi dat altă zestre el pentru vinitul acei părţi de moşie, iar Toader Pietariul au arătat cum că el n-au luat din casa lui Ilie Vlaico, ci au luat din casă socrului său, de la popa Simion din Vilauvce, cu toate cu căte sănt pe soţul lui, şi am întrebat pe Ilie Vlaico de are vreo scrisoare sau oameni marturi, cum că au dat altă zestre pentru vinitul moşiei. Vlaico au răspuns cum că n-are nici un fel de mărturie, văzând eu că n-are Vlaico nimica la mână, aşe am socotit că este cu drept, nici Vlaico să nu deie, pe anul trecut nimica din vinitul moşiei, ci pentru zestre să fie acei ani trecut căt au stăpânit, iar de acum să se înpartă în giumătale, în Cuciur şi Broscăuţ, fără nici o pricină, că aşe am socotit, cu această mărturie, înştiinţând pe Măria ta, iar hotărârea cea de săvărşit rămănă la înaltă încelepciune a Mărie tale. A Măriei tale plecat şi gata la poruncile Mărie tale. / 17…? / Nicolai Onciul”[2].

În 1843, biserica Sfântul Nicolai din Cuciurul Mic, construită, în 1820-1821, de Ignatie ANTONIEWICZ, restaurată în 1888, cu 1.361 enoriaşi, patronată de Ignaz von ANTONIEWICZ, era slujită de parohul George TOMIUC. În 1822, George şi Alexandru TABORA, Mihail BORCEA şi Alexandru ONCIUL au construit, la Cuciurul Mic, biserica Sfântul Nicolai, cu rang de filială în parohie, restaurată în 1885. În 1876, biserica din Cuciurul Mic, cu 2.014 enoriaşi, patronată de Anton von JACUBOWICZ, era slujită de parohul Paul JAWOROWSKI. În 1907, patroni bisericeşti la Cuciurul Mic erau Ioan IAKUBOWICZ şi Nikolai STEHAN, parohia, cu cele două biserici, fiind condusă de parohul Emilian GRIBOWSKI, născut în 1848, preot din 1874, paroh din 1877, cantor fiind, din 1903, Alexandrer MASSIKIEWICZ, născut în 1862.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoiuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[3].

În 1883, a fost construită biserica de lemn, cu hramul Sfântului Nicolae.

1887: Şcoala cu 5 clase, din Cuciurul Mic, funcţiona din toamna anului 1887[4].

1894: Familiile răzeşeşti din Cuciurul Mic, în 1894, erau: BRĂIESCU, ALBOTA, TUTUESCU, GÂZĂ, PALADI, STRATULAT, MINTICI, ZOPPA, ŢÂNTĂ, BRÂNZAN, PĂDURE, ISCULESCU, POCLITAR, BEJAN, FRUNZĂ, VLAICU şi VLAD. Dintre aceşti răzeşi, aveau copii la şcoala din Cernăuţi Ilie alui Constantin ALBOTA, Niculai şi Constantin ai lui Teofil ZOPPAConstantin alui Vasile ISCULESCU, Ilie alui Eugen STRATULAT şi Dumitru alui George POCLITAR[5].

1896: O colectă pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de preotul Emilian GRIBOVSCHI, menţionează următoarele nume de localnici din Cuciurul Mic: Leon ONCIUL, George PALGIE, Ilie PALGIE, Ioan IVANOVICI, Dimitrie TOTOIESCU, Alexandru MISZIKIEWICZ, Trifon STRIŞCA, Ioan TOMORIUG, Gavril PRODAN, George POCLITAR, Ioan COCOREAN, Dimitrie TOMORUG, Alecu ONCIUL, Mihail PRODAN, Nicolai TOMAŞEVSCHI, Andronachi TOMIUC, Gaficena ZOPPA şi Mortco SANDMANN[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cuciur Mic (Kuczurmik), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe ambele părţi ale pârâului Cuciur, între comuna Verbăuţ, la Nord, şi hotarul cu districtul Cernăuţi, la Sud. Suprafaţa: 15,55 kmp; po­pulaţia: 2.326 locuitori ruteni gr. or. şi puţini izraeliţi. Este străbătută de drumul principal Cernăuţi – Noua Suliţă, din care se desprinde aci o ramură, apucând spre Zaleszczyki (Galiţia). Are o şcoala populară, cu o clasă, şi 2 biserici, dintre care una parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”, iar cealaltă, filială cu acelaşi hram, zidită în 1822, de proprietarii Gheorghe şi Alexandru Tabora, Mihail Borcea şi Alexandru Onciul. La 1776, o jumătate din această comună era proprietate a Marelui Vornic Constantin Sturdza, iar cealaltă jumătate era stăpânită de mazilii Tănase Tăutul şi Neculae Onciul. Prima menţiune despre această comună este făcută într-un hrisov, ce datează din 12 August 1654. În anii 1766-1767, s-au aşezat aci ruteni, emigraţi din Galiţia. Populaţia se ocupă îndeo­sebi cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.551 hectare pământ arabil, 79 hectare fânaţuri, 24 hectare grădini, 190 hectare iz­laz, 292 hectare pădure şi 12 hectare heleştee. Se găsesc 170 cai, 573 vite mari cornute, 299 oi, 178 porci şi 28 stupi. Cuciur Mic, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 6,90 kmp; po­pulaţia: 131 locuitori ruteni gr. or. şi poloni”[7].

1913: „În Cuciurmic, patronii bisericii sunt moştenitorii lui Ioan Iacubovici şi Nicolai Ştehan cu mai mulţi mazili, deci toţi români. Biserica parohială e clădită de marele proprietar Ignatie Antonovici; biserica filială, numită biserica răzeşească, e clădită, în 1858, de Mihail cavaler de Varterasievici (armean din neamul Prunkul – n. n.) şi Nicolai de Vlaico, mazil, iar patronatul îl are familia Vlaico şi Varterasievici”[8].

1914-1918: „Ştefan a lui Grigori Pocropevnei, născut în Cuciurul Mic, la 24 decembrie 1881, chemat sub arme, în august 1914, ar fi picat în lupta de la Halicz, în toamna aceluiaşi an. Până în prezent, lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Ecaterinei Pocropevnei, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Zastavna  făcea parte şi „Reprezentantul Băncii regionale: Leon Onciul, agricultor, Cuciurul Mic”[10].

1919: Printre cei mai vestiţi şi respectaţi cârciumari ai Bucovinei se numărau şi „primarul din Cuciurul-Mic Jacov Burda, comisarul gărzii financiare Carol Swoboda, secretarul districtual Xaver Botuszanski, administratorul de percepţie Emil Schneider şi pe primarul din Vasilău Julian Balasinowicz[11].

1920: „Deciziune de expropriere No. Ag. 44 Cuciurmic I/4. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Zastavna, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 95, Cuciurmic, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, proprietatea dlui Johann Michael Iacubovici, în suprafaţă de 56 ha 89 a 31 mp, în folosul „Fondului de pă­mânt bucovinean”, a devenit definitivă”[12].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[13], următorii învăţători şi învăţătoare: Săbău Letiţia, comuna Cuciurul Mic, jud. Cernăuţi, media 8,33”.

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[14]: Trocaline Leon, comuna Cuciurul Mic, media 8.50”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 420

[2] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 4, Anul III, 18 iulie 1913, p. 61

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 27, 1876 p. 27, 1907 p. 52

[5] DEŞTEPTAREA, Nr. 19/1894, p. 149

[6] DEŞTEPTAREA, Nr. 14/1896, p. 111

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 78

[8] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 4, Anul III, 18 iulie 1913, pp. 59, 60

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, pp. 70-74

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[13] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[14] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.