Dragusanul - Blog - Part 282

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lucăceşti

 

 

 

LUCĂCEŞTI. Satul Lucăceşti este atestat documentar în 3 decembrie 1462, când, pentru că se pierduseră uricele lui Drăgoi Viteazul pentru satele Drăgoieşti, Lucăceşti, Boteşti şi Căcăceani, Ştefan cel Mare întăreşte aceste moşii lui Laţco, ginerele lui Romaşco şi, deci, nepotul lui Drăgoi Viteazul. De la Laţco, moşia trece la Vasutca, sora lui, jupâneasa lui Stanciul aurarul, care obţine uric în 24 septembrie 1498.

 

1558: În 5 aprilie 1558, nepoţii Vasutcăi şi ai lui Stanciu aurarul, monahul Teodosie şi sora lui, Odochiţa (copiii lui Drăgoi, feciorul Vasutcăi), dăruiesc mănăstirii Voroneţ „un sat, anume Drăgoeşti, după uricele de întărire pe care le-a avut moaşa (N.N.: în sensul de bunică) lor, Vasutca, precum şi satele Lucăceşti, Boteşti şi Căcăceani.

 

1785: Destinul Lucăceştilor este, apoi, acelaşi cu al satului Măzănăieşti, din care face parte şi după organizarea comunelor (1785) în Bucovina.

 

1791: „În cele din urmă, menționăm așezarea moldovenilor din Lucăceşti (Lukaczestie), care, în 1791, a fost scoasă complet de sub stăpânirea mănăstirii Voroneţ. Nouă familii au emigrat din Moldova, în total 28 de suflete, şi au fost stabilite aici, fiecare fiind înzestrată cu câte 24 de prăjini de pământ arabil, cu aprobarea unei scutiri de impozit timp de cinci ani”[1].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[2].

 

1890: Biserica Sfântului Dimitrie din Lucăceşti a fost construită în 1890 şi sfinţită 1891. „În 1890, satul Lucăceşti avea 61 de case, cu 290 de suflete, inclusiv 260 de români”[3].

 

1895: O şcoală cu o clasă a fost deschisă, la Lucăceşti, în anul 1895[4].

 

1903: În 1903, s-a înfiinţat la Lucăceşti o bancă populară proprie, condusă de învăţătorul Leon Turturean şi de primarul Andrei Paico.

 

1908: „Ne pare rău că trebuie să scoatem la lumină, de astă dată, păcatele unui om care face parte din starea învăţătorească. Departe de noi să facem responsabilă întreaga învăţătorime pentru faptele rele comise de un învăţător. Voim să arătăm însă cât este de rău, dacă îşi permite cineva lucruri care stau direct în contrazicere cu codul penal, crezând că aduce un serviciu politicii la care adresează starea din care face parte. Frumos serviciu! Nu credem că ar merge patima până într-acolo ca să poată fi aprobate cele ce le-a făcut învăţătorul Leon Turturean din Lucăceşti, de toată învăţătorimea. Domnia sa a pus adică la cale, în timpul alegerilor, pe trei oameni să spargă fereştile la mai mulţi alegători, care nu aflară de bine să fie aderenţii candidatului la care credea că trebuie să ţină toată lumea. Ce să-şi închipuie oamenii, dacă dl învăţător, care are chemarea a creşte generaţii întregi şi a le îndruma pe calea binelui şi adevărului, în loc să servească drept model, se apucă de lucruri criminale. Ce ar fi încă, dacă s-ar fi apucat singur să le facă, dar aşa, să seducă el pe bieţii oameni şi să-i împingă la fapte, pentru care vor trebui să respundă înaintea dreptăţii. Cei cu fereştile sparte i-au dat deja pe cei vinovaţi pe mâna judecătoriei. Acolo se va adeveri cine a fost vinovatul adevărat, care nu este altul nime decât dl Leon Turturean. Văzând comuna ce lucruri învaţă dl învăţător Leon Turturean, l-a dat deja pe mâna judecătoriei şi a adus şi la cunoştinţa înaltului consiliu şcolar de ţară. Consiliul şcolar îl cunoaşte deja din cercetările disciplinare ce le-a avut dl Turturean până acuma destul de bine, ca să poată aprecia după merit faptele dumisale eroice. Ne mirăm cum de mai are obraz omul acela să se mai arete în lume şi el încă se mai amestecă şi în politica comunală din Lucăceşti. Ar trebui să aibă măcar un pic de ruşine, că-i doar moşneag bătrîn ! Noi atragem atenţiunea dlui inspector Simionovici asupra celor expuse aici şi-l rugăm să ia în considerare şi bătrâneţile dlui Turturean şi să facă rânduială cu dânsul. Să nu creadă domnii învăţători că am voit să lovim în toţi prin lucrul acesta. Nu ! Noi v-am arătat numai cât de urât este aşa-ceva şi dorim din inimă ca să vă feriţi cu toţii de astfel de trebuşoare, care numai cinste n-ar putea să vă facă”[5].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lucăceşti, sat, districtul Gurahumora, aşezat între pâraiele Hra­niţa şi Şomuz, la izvoarele lor şi lângă comunele Drăgoeşti şi Măzănăeşti. Suprafaţa: 7,97 kmp; popu­laţia: 296 locuitori români, de religie greco-ortodoxă. Este lipit de drumul districtual Suceava-Gurahumora; are o şcoală populară, cu o clasă (deci, 30 şcolari – n. n.) şi o biserici filială, cu hramul „Sfântul Dumitru”. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Posedă 652 hectare pământ arabil, 58 hectare fânaţuri, 4 hectare 50 ari grădini, 58 hectare imaşuri, 3 hectare pădure. Se găsesc 29 cai, 142 vite cornute, 88 oi, 106 porci, 27 stupi. Lucăceşti, moşie, ce ţine de corpul moşiei cu administraţie specială Drăgoeşti, districtul Gurahumora. Are 3 case şi 14 locuitori, împreună cu ferma atenenţă Samuş, în Băeşeşti”[6].

 

1914: Rezervistul Ignatie Sauciuc, Lucăceşti, Regimentul 22, a căzut prizonier. Toţi prizonierii bucovineni fuseseră duşi în lagărul de la Moscova[7].

 

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[8]: Ravnic Orest, soldat, ctg. 1938, cu ultimul domiciliu în comuna Lucăceşti, judeţul Suceava, mort la 2 iulie 1941”.

 

1947: Constituiri de societăţi cooperative[9]: Banca populară „Munca”, comuna Lucăceşti, jud. Suceava”. Este menţionată Artemiza Râvnic, născută la 2 august 1930 în Lucăceşti[10].

 

 

[1] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 124

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 124

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 99

[5] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul III, joi 19 martie stil nou 1908, p. 4

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 132, 133

[7] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[8] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[9] Monitorul Oficial, Nr. 268, 19 noiembrie 1947, p. 10261

[10] Monitorul Oficial, Nr. 147, 1 iulie 1947, p. 4848


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Litenii lui Bogdan

 

Simbolul eroic şi spiritual al Litenilor lui Bogdan: Dimitrie Marmeliuc

 

 

LITENII LUI BOGDAN. Cu un destin semănător Vornicenilor, în ciuda faptului că sunt menţionaţi, încă din 3 iunie 1429[1], drept „Litanouţii” („visluşenie” a copiilor lui Oană vornic, Lazăr, Stanciul şi Costea),  cătunul Liteni sau „Litanii lui Bogdan”, atestat încă din 5 mai 1726, într-o hotarnică a mănăstirii Sf. Ilie, selişte pustie, în 24 ianuarie 1748, conform altei hotarnice, avea, în 1775, 1 mazil, 2 popi şi 12 familii de ţărani.  Dar starea generală a localităţilor bucovinene era asemănătoare. „At the time of its incorporation into Austria Bukovina numbered scarcely six people per square mile.Populată, în mare majoritate cu ciobani şi ţărani, populaţia indigenă trăia fără a beneficia de serviciile vreunui medic sau farmacist, fără un sistem de securitate internă, pentru apărare din bandiţi, şi fără un sistem judiciar ca o măsură de protecţie împotriva capriciilor arbitrare ale claselor superioare. Paths rather than roads traversed the countryside, the province counted few bridges, and its largest towns of Suczawa, Sereth and Czernowitz had fallen into a state of urban decay after centuries of Ottoman neglect. Drumuri proaste, mai degrabă şleauri imposibil de traversat, poduri puţine şi oraşe mărunte, cele mai însemnate fiind Suceava, Siret şi Cernăuţi, dar deja căzute într-o stare de degradare urbană, după secole de neglijare. Czernowitz, later to become the provincial capital, was a town of some 200 mud huts, lacking even an adequate water supply.Cernăuţi era un orăşel cu aproximativ 200 de bordeie, lipsit chiar şi o aprovizionare corespunzătoare cu apă. Bukovina’s few elementary schools hardly touched the broad basis of illiteracy which extended to the nobility and the clergy.Câteva şcoli elementare, greu de atins în baza largă de analfabetism”[2]. „Româneşte, Liteanul are o accepţiune foarte apropiată (de poreclă – n. n.), însemnând păgân. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat cretinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost Litvanii. În secolii XIII şi XIV ei toţi erau idolatri. De aici, la români, „liftă spurcată”, „liftă rea”, „litean” au rămas ca sinonime cu păgân”[3].

 

1763: Cele 12 familii de ţărani din „Litanii lui Bogdan” veniseră din Transilvania, între anii 1763-1774, din Hărouşeni sosind George şi Ion MERTIC (viitoarea familie Merticariu), Constantin SAHANIE, Ioniţă a  lui TOADER şi Ion ZAHARIE, din Ramunca, Tudosie a lui ISTATI, din Cristeşti,Toader TIMOFTEI. Lor li se alătură, între anii 1776-1778 alţi emigranţi, Paraschiv LUPU din Ramunca, Simeon ISTRATI din Have, Dumitru ION din Zvorişte, Precop ZAHARIE şi Apostol ISTRATI din Hărouşeni, Toader RUSU din Soronşimie, Ioniţă MÂNDRILĂ din Rotopăneşti, Vasile CĂRBUNE din Buzeni şi Nicolae FILIP din Dănileni.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[4], din 1772-1773, înregistrează la Liteni, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „29 – toată suma caselor”, însemnând 23 panţiri isprăvniceşti, 1 mazil, 2 argaţi ai lui, 2 popi şi 1 femeie săracă.

 

1782: În 16 noiembrie 1782, Gavril, mitropolitul Moldovei, certifica faptul că moşia Liteni a fost a lui Lupul Bogdan hatman, care o cumpărase de la Şeptilici, fiind împărţită, apoi, feciorilor săi, Iuon şi Lupul. Ion Bogdan a lăsat partea sa de sat fetei lui, Safta, jupâneasa lui Iuoniţă Başotă stolnic.

 

1782: În 17 decembrie 1782, Comisia cezaro-crăiască de delimitare a proprietăţilor în Bucovina i-a recunoscut drept stăpâni ai Litenilor pe Ienacachi Cantacuzino şi pe Ioniţă Başotă, Ienacachi fiind ginerele lui Lupul Bogdan.

 

1783: În 22 septembrie 1783, Litenii sunt iar numiţi în hotarul moşiilor Mitropoliei Moldovei.

 

1787: Safta Başotă va vinde partea ei de sat, partea de sus, în 23 mai 1787, pentru 3.750 florini împărăteşti, lui Nicolai von Kapri.

 

1842: Biserica Sfântului Nicolae din Liteni, care servea şi pentru ortodocşii din Buneşti, a fost construită în 1842, iconostasul actual datând din 1883. În 1843, patroni bisericeşti erau Toma de BOTUŞAN şi Nastasi CIURE, cei 674 enoriaşi neavând un păstor, postul de preot fiind vacant. În 1876, când patroni bisericeşti erau Nicolai de GORZYNSKI, familia BOTUŞAN şi Andrei MOISA, cei 1.522 enoriaşi, din Liteni, Zahareşti şi Buneşti beneficiau de slujbele parohului Constantin BERARU. În 1907, paroh era Teofil VASILOVSCHI, născut în 1859, preot din 1894, paroh din 1906, postul de cantor nefiind ocupat.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[5].

 

1887: Din 1887, funcţiona în Liteni o şcoală cu 2 clase[6].

 

1890: În 1890, satul Liteni avea 772 locuitori şi ţinea de comuna Zahareşti.

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[7], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Catrina MAXIMIUC (19 ani în 1907 – cântecele: Vâlcu, Dine naiba-a mai văzut?, Frunză verde perişor, De la Horă, Fost-am una la părinţi, Frunză verde de marari, Măritatul), Veronica MARŢINEAC (18 ani în 1907 – cântecele: De-ai şti cât îmi eşti de dragă, Puiul tatei pui!, De-ar fi mândra, Sărutatul, Dragă băieţele!) şi Gheorghi MARŢINEAC (26 ani în 1907 – cântecele: Cât am pătimit şi-am trasu,  ) din Litenii Bucovinei.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Liteni, comună rurală, districtul Suceava, aşezată pe partea stângă a pârâului Hraniţa, la hotar cu România. Suprafaţa: 9,05 kmp; popu­laţia: 701 locuitori români, de religigie greco-ortodoxă. Este străbătută de drumul districtual Suceava-Gurahumora şi legată de Buneşti printr-un drum de ţară. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică filială, cu hramul „Sfântul Nicolae”, atenenţă a parohiei din Zahareşti. La 1776, era proprietatea boierului Ioniţă Başota, mare paharnic. La 1778, a fost mă­rită cu colonişti transilvăneni. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 965 hectare pământ arabil, 140 hectare fânaţuri, 4 hectare grădini, 16 hectare imaşuri, 1 hectar 50 ari păduri, 2 hectare heleştee. Se găsesc 46 cai, 214 vite cornute, 415 oi, 203 porci, 70 stupi. Liteni, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 6,97 kmp; popu­laţia: 71 locuitori, dintre care 25 vorbesc limba polonă, 16 limba română, 12 1imba ruteană şi 12 1imba germană; în privinţa religiei, 37 sunt greco-catolici, 13 romano-catolici, 9 mozaici, 6 greco-ortodocşi şi 6 sunt de alte relig. Forma, odinioară, un singur sat şi moşie cu comuna de azi Litenî”[8].

 

1917, septembrie 5/18: „Vrednic de însemnat este numele tânărului profesor şi publi­cist bucovinean Dimitrie Marmeliuc, sublocotenent în Armata Română. Abia ieşit din şcoala de ofiţeri de la Botoşani, pe care a terminat-o acum câteva luni, acest brav fiu al Bucovinei, care se află rănit într-un spital de lângă front, a fost decorat de M. S. Regele, cu mâna sa, cu ordinul Mihai Viteazul, pentru eroismul cu care a luptat în cumplita şi glorioasa zi de 6/19 august. Dimitrie Marmeliuc este fiu de ţăran român, din comuna Zahareşti, judeţul Suceava (din Liteni-Moara – n.n.). Păcat numai că poartă, la sfârşitul numelui, o coadă ruteană, după cum o fac, de altfel, o mulţime de români intelectuali din frumoasa noastră Bucovină, fără să-şi dea seama cât de su­părător este acest lucru pentru oricare român adevărat, mai ales acum, în România Mare!”[9].

 

1919: Din Comisiunea  agrară de ocol Suceava făcea parte, ca locţiitot, şi „Nistor Marmeliuc, agricultor, Liteni”[10], părintele Eroului, filologului, cărturarului unionist Dimitrie Marmeliuc.

 

1921: Deciziune de expropriere No. 1164/21. Deriziunea plenului comisiei agrare centrale, cu care s-a decis exproprierea moşiilor Liteni, Brăieşti, Stejeroaia şi Corlata, în suprafaţa de 1642 ha 76 a 06 mp, proprietatea moştenitorilor după Varteres cav. de Pruncul, în folosul „Fon­dului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[11].

 

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Ilarion Stremciuc la Liteni”[12].

 

1923: „În satul Liteni din Bucovina, toţi locuitorii vorbesc româneşte; în o familie doar de se vorbeşte numai ruteneşte, şi asta în casă. Totuşi sunt români care nu ştiu a lega un subiect cu predicatul ruseşte, dar fiindcă au nume terminat cu codiţa străină, pe temeiul ăsta, nemţii au trecut că în Liteni sunt 17 ruteni; ceea ce înseamnă ca cei ce erau întrebaţi de ce naţie sunt şi aveau un nume pocit, deşi răspundeau româneşte, erau trecuţi de stăpânitori după terminaţia numelui la naţionalitatea corespunzătoare”[13].

 

1924: „Duminică, 5 Octombrie 1924, după amiazăzi, a avut loc o frumoasă serbare de împroprietărire în comuna Liteni din judeţul Suceava. Au luat parte la această serbare şi câteva mii de ţărani din satele Liteni, Măzănăieşti, Corlata, Berchişeşti, Brăieşti şi Capu-Câmpului. Dl ministru I. Nistor şi oaspeţii din Cernăuţi au fost întâmpinaţi, şi aici, de un impozant banderiu de călăreţi cu steaguri naţionale şi condus în mare alai la locul serbării. După oficierea serviciului divin de către PSS Episcopul Ipolit Vorobchievici al Rădăuţilor, au rostit înălţătoare discursuri PSS Episcopul Ipolit, d-l ministru I. Nistor şi d-l senator Teofil Lupu, care, în cuvinte bine simţite, arată în ce împrejurări opera cea mare şi frumoasă a împroprietăririi ţăranilor cu pământul strămoşesc s-a înfăptuit şi în colţul nostru de ţară”[14].

 

1925: Satul Liteni a intrat în doliu, „joi, 26 Februarie 1925, când moare, la Liteni, vrednicul gospodar Nistor Marmeliuc, în etate de 74 ani”, tatăl Eroului Bucovinei Dimitrie Marmeliuc, universitar de marcă şi, pe atunci, primar al Cernăuţilor[15].

 

1947: Sunt stabilizaţi pe posturi învăţătorii „Roşu Gheorghe, de la Liteni, la Mihoveni; Vatriceanu Neonila, de la Pârteşti-Deleni, la Liteni”[16].

 

 

[1] „Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că aceste adevărate slugi şi boieri ai noştri credincioşi, pan Lazăr, şi pan Stanciul şi pan Costea, fiii lui Ion vornic, ne-au slujit cu dreaptă şi credincioasă slujbă. De aceea, noi, văzând dreapta şi credincioasa lor slujbă către noi, i-am miluit cu deosebita noastră milă şi le-am întărit dreptcredincioasa vislujenie a tatălui lor şi le-am dat lor, în ţara noastră, satele lor, anume: la Tulova, unde este curtea lor, şi Stroinţi, la obârşia Şumuzului, şi Zahariinţi, la obârşia Şumuzului, şi Litanăuţi, şi la obârşia Soloneţului, unde au fost Tatomir şi Părtea, şi Gândinţi, la Cobâla, şi seliştea lui Dobrin, la Homor, unde este mănăstirea lor, şi, pe Orbic, Seliştea, unde este curtea lor, şi Zagoreni, mai sus de Cociman, şi unde a fost Başea, şi Costinţi, la obârşia Orbicului, şi Moişinţi, la Iucaş, unde a fost vie, şi Plopeşti, la Slatină, şi Dumitreşti, mai în jos de Iaz, şi Cărbuneşti, la Văratec, şi amândouă [două] seliştile lui Drăghici, pe Bistriţa, şi moara; toate acestea să fie cu hotarele vechi şi drepte, din toate părţile; iar la Dumbrava înaltă, satele: unde este vătăman Minco şi, pe Iubăneasa, la Iaz, şi unde este Stan; iar hotarul lor să fie cât vor putea să folosească destul trei sate; şi, peste Prut, la Derenice, zece locuri; unde a aşezat sat Stanco, la Cornul Lâcinului, şi Fântâna Rece, şi unde este Andriaş, şi Bahmatauţi şi, pe Ciuhru, sub Horodişte, şi Suhoverhul, unde este Ion al lui Filea; în tot acest hotar să-şi întemeieze zece sate; şi satul Spărietului, la obârşia Dobromirei, cu vechile şi dreptele hotare; şi, pe Prut, zece locuri, să-şi întemeieze zece sate de această parte a Prutului; iar hotarul acestor sate care sunt pe Prut să fie anume de la Unghiul Strâmt, care este mai sus de satul lui Ivan Şurinschi, apoi, în jos pe Prut, până la balta care se cheamă Ochiul, apoi drept la Pârâul Sărat, apoi, în sus pe Pârâul Sărat, până la pârâul care se cheamă Dobromira, apoi, pe Dobromira în sus, până la Unghiul Strâmt, pe Prut; acesta le este tot hotarul. Toate acestea să le fie uric, cu tot venitul, şi copiilor lor, şi nepoţilor lor, şi strănepoţilor lor, şi răstrănepoţilor lor şi întregului lor neam, cine se va alege mai apropiat, neclintit niciodată, în veci. / Iar la aceasta este credinţa domniei noastre, a mai sus-scrisului Alexan­dru voievod, şi credinţa iubitului fiu al domnii mele, Iliaş voievod, şi cre­dinţa iubiţilor fii ai domniei mele, Steţco, şi Petru şi Alexandru, şi credinţa tuturor copiilor noştri şi credinţa boierilor noştri: credinţa panului Mihail şi a copiilor lui, credinţa panului Vâlcea şi a copiilor lui, credinţa panului Cupcici vornic şi a copiilor lui, credinţa panului Negrea, credinţa panului Giurgiu şi a copiilor lui, credinţa panului Iliaş şi a copiilor lui, credinţa panului Dan şi a copiilor lui, credinţa panului Isaia şi a copiilor lui, credinţa panului Giurgiu al lui Jomotate şi a copiilor lui, credinţa panului Opriş şi a copiilor lui, credinţa panului Ivan Detco, credinţa panului Domoncuş stolnic şi a copiilor lui, credinţa panului Negrilă ceaşnic, credinţa panului Hodco postelnic şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni, şi mari, şi mici. / Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, sau din copiii noştri sau din neamul nostru sau pe cine îl va alege Dumnezeu să fie, acela să nu le clintească dania noastră, ci să le-o întărească şi să le-o împuterni­cească pentru că le-am dat şi le-am întărit pentru dreapta şi credincioasa lor slujbă. / Iar pentru mai mare întărire a tuturor celor mai sus-scrise, am porun­cit slugii noastre credincioase, Neagoe logofăt, să scrie şi să atârne pecetea noastră la această carte a noastră.

La Suceava, în anul 6937 <1429> iunie 3 (AŞSP, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, I, Bucureşti 1975, pp. 135, 136; document prescurtat în Bălan, Teodor, Documente bucovinene, II, 1519-1662, Cernăuţi 1934, p. 81: „1429, iunie 3, Suceava: Alexandru cel Bun întăreşte î. a. lui Lazăr, Standul şi Cosiea, fiii lui Ivan vornicul, satele lor: la Tulova, unde este curtea lor, Stroinţi la obârşia Şumuzului şi Zaharinţii la obârşia Şumuzului şi Litanouţi, şi la obârşia Soloneţului unde a fost Tatomir şi Pârtea şi seliştea lui Dobrin la Homor, unde este mănăstirea lor (Costăchescu, O. c. I, pag. 269-272, nrl. 86)”).

[2] Ibidem, pag. 257

[3] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum Magnum Romaniae, IV, Bucureşti 1898, p. CXIII

[4] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 346

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 40, 1907 p. 156

[7] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 130

[9] Bianu, I, pp. 213, 214

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[13] Dragoslav, Ion, Icoane vechi şi noi, Editura Casei Şcoalelor 1923,  p. 7

[14] CALENDARUL Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1925, p. 107

[15] CALENDARUL Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1926, p. 150

[16] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lisaura

 

Caricatură de Constantin Papuc

 

 

LISAURA. Numită, iniţial, Iucşani sau Iugşeni (deci satul lui Iuga), apoi „moşia Tătăraşii, carile zic şi Lisaura”, este reprezentată, în 18 octombrie 1614, la hotărnicirea Borhineştilor, de „Guţul, vătăman de Iucşeni”. În 22 iulie 1624, Radu Mihnea Vodă întărea hatmanului Miron Barnovschi satul Iucşani, „care sat au fost drept al domniei mele, lipit de ocolul târgului Suceava”.

 

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ierimie a fost… satul Iucşeni, ţinutul Suceava”.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Cutul Mitropoliei şi Lisaura, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „29 – toată suma caselor”, însemnând 2 argaţi ai Mitropoliei, 4 argaţi ai lui Filip şi ai lui Grigore Opria, mazili, 2 argaţi ai Voiţoaei, maziliţă săracă, 1 femeie săracă şi 20 birnici.

 

1775: În 1775, Lisaura avea, împreună cu Cutul Mitropoliei, 11 familii de ţărani.

 

1803: În 4 iunie 1803, Grigore Petriuc, Anton Petroc, Andrei Şfeţ, Manolache Cenuş, Ioan Sirghe, Vasile Petriuc, Vasile Costoiuc „şi noi, toată grămada satului” Lisaura au adresat o jalbă Comisariatului Ţinutal Suceava împotriva arendaşilor moşiei Tătăraşi, care nu-i lăsau să pască vitele pe imaşul ce l-au folosit din vechime.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[2].

 

1886: Pe 10 iulie 1886, nişte copii din Lisaura, care se jucau prin lunca Sucevei, au descoperit pe malul drept al râului, în locul numit Poiana, „mai multe monete vechi româneşti, de felurite mărimi. O parte din aceste monete băieţii, din neştiinţă, o aruncară în apă, iar 17, care mai rămăseseră împrăştiate prin nisip şi care se adunară mai pe urmă, le cumpără un argintar din Suceava. Toate cele cumpărate sunt de argint, de una şi aceeaşi mărime”[3].

 

1890: În 1890, Lisaura, care ţinea de Suceava, avea 600 locuitori, primar fiind Mihai Huţan.

 

1894: Biserica Sfântului Dimitrie din Lisaura a fost fundată în 1894 şi sfinţită în 1896[4].

 

1899: O colectă, făcută în folosul Societăţii „Şcoala Română”, la începutul anului 1899, menţionează următoarele nume de lisăureni: George COJOCARIU, George OJENIUC, Dimitrie HULUBIAC, Ioan HULUBIAC, Eugenie HULUBIAC, Constantin SÎRGHI, Ioan PAPUC, Constantin IEREMICIUC, Ioan IEREMICIUC, Onufrei PAPUC, Nicolai ŞVEDU, Ioan SÎRGHI, Georgi CHIBICIU, Dumitru CHIBICIU, Dimitrie COCOŞ, Ion NICHITOAIE, Vasile PAPUC, Mihai BODNARIU, Ioan PETRIUC, Constantin CHIBICIU, George BODNARIU, Ion BODNARIU, Ioan şi George PETRIUC, Neculai PAPUC, Constantin PAPUC, Dumitru PAPUC, Constantin COJOCARIU, Ioan COSTENIUC, Nicolai HRECENIUC, Constantin COSTENIUC, Andrei COCOŞ, George COSTENIUC, Dimitrie PAPUC, Vasile PAPUC, Georgie HULUBIAC, Ioan HULUBIAC, Mihai HUŢAN, Ioan BOCACIUC, Vasile HLADI, Constantin NEAGU, Dumitru NEAGU, Petre PAPUC, Constantin SALITRĂ, Vasile PALAGHIAN, George SCOLOBIUC, Nicolai ROTARIU,  Toader PAPUC,  Constantin PETRIUC, Nicolai COSTENIUC,, Petru HULUBIAC, Petru alui Vasile SCOLOBIUC, Vasile SÎRGHI, Dumitru alui Ion CUCOŞ, Petrea PAPUC şi învăţătorul Gavril MLEŞNIŢĂ[5].

 

1907: Din Biroul comitetului districtual al Sucevei, completat în 14 martie, făcea parte şi Ioan a lui Teodor Papuc, gospodar în Lisaura[6].

 

1907: „Publicăm aceste rânduri – scrie Octavian Goga –, trimise nevestei sale de George Huludeţ, din comuna Lisaura (Bucovina), care e muncitor în America. Jalea adevărată a omului năcăjit are dreptul de a fi auzită, şi dacă nu e spusă fără greş. Scrisoarea ne-a fost comunicată de dl Vasile Pălămariu, învăţător în Lisaura:

 

 

Scrisoare din America

 

 

Iată scumpa mea soţie,

Ce voiesc astăzi a-ţi scrie:

Cum trăieşte lumea ici

Şi cum lucră prin fabrici.

Am voit să ştiu curat,

Iată m-am încredinţat.

 

Aicea toată lumea vine

Şi fabricele îs pline.

Fabricele-s foarte multe,

Lacrimile mii şi sute.

Muncesc toţi ziua şi noaptea,

Tot alăturea cu moartea.

 

Lucrul în fabrici e greu

Şi-i plătit destul de rău.

Cine-aude nu mă crede,

Dumnezău e sus şi vede.

Însă de-acum înainte,

Îţi voi spune în cuvinte,

Îţi voi scrie-adevărat

Ce lucru am căpătat.

 

Lucru greu, anevoios,

Scoate măduva din os.

Când mă duc cătră fabrică,

Tot mereu tremur de frică,

Intru-n lucru dimineaţa,

Dar nu-s sigur cu viaţa.

 

Nu ştiu oare că pe sară,

Veni-voi acasă iară,

Sănătos precum m-am dus,

Ori m-or aduce pe sus…

Pentru ce-? voiţi să ştiţi?

Iată, acei ce cetiţi:

Aici sunt cuptoare multe,

Toate cu fier umplute.

 

În foc straşnic se topeşte

Şi ca aurul luceşte.

Apoi curge ca unsoarea,

Noi îl cărăm cu căldarea,

Îl cărăm unde se varsă,

Vai rău umărul apasă.

 

Prindem doi inşi de căldare,

Împlutura în părţi sare

Şi te arde şi te frige,

Trebuie apa a te stinge,

În toate părţile foc,

Şi-nainte şi-n mijloc.

 

Scânteile sar stropind

Ca şi ploaia pe pământ.

Fumu-ntunecă fabrica,

De nu se vede nimica.

Cărând fierul să-l vărsăm,

Om de om ne-mpiedicăm.

 

Apoi ce este mai greu,

Colbul mare şi e rău

Că se bagă-n piept la om

Ca funinginea din horn.

Lucru-n colb şi în căldură

Şi asud peste măsură.

 

Când din fabrică mă întorc,

Nu mă mai cunosc deloc.

Sunt negru de fum şi colb,

Gândesc că-s un pui de corb.

Aşa banii îi câştig,

Dacă-asud, dacă mă frig.

 

Pentru un dular cincizeci,

Mult rădic la fiere reci.

Pentru doi şi jumătate,

Mult rădic la fiere calde.

Pân-ce fac eu bănişori,

Mi se storc multe sudori.

 

Toată lumea zice zău,

C-aici nouă nu ni-i greu;

Că trimitem bani acasă

Din America bănoasă.

 

Cine nu mi-a crede mie

Poate şi el ca să vie

Să vadă şi el mai bine

Ce păţeşte cine vine”[7].

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[8], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica lui Simion PAPUC (40 ani în 1909) din Lisaura.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lizaura, sat, districtul Suceava, aşezat pe dreapta fluviului Suceava, în marginea de Est a oraşului Su­ceava, pe teritoriul „Tătăraş”. Suprafaţa: 1,85 kmp; populaţia: 570 locuitori români, de religie greco-ortodoxă. Prin drumeaguri de câmp este legată de drumul districtual Suceava-Bosancea. Ţine de biserica parohială cu hramul „Sfântul Dumitru” din Suceava. Făcea odată parte integrantă din oraşul Suceava. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creş­terea vitelor. Posedă 144 hectare pământ ara­bil, 2 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 17 hectare imaşuri, 30 hectare păduri. Se găsesc 29 cai, 204 vite, 27 oi, 197 porci, 47 stupi”[9].

 

1914-1918: „Satele din josul Sucevei, cuprinse în colţul ce intră în pământul României, ca Lisaura, Tişăiţi, Bosanci, Udeşti, Chilişeni, n-au fost cercetate de cazaci”[10]. „Ioachim a lui Dumitru Holubiac, din Lisaura, a participat la război şi a dispărut în anul 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea mamei sale, Saltana a lui Dumitru Holubiac, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11].

 

1919: Din Comisiunea  agrară de ocol Suceava făceau parte „Locţiitor: Ion Scolobiuc, cantor, Lisaura” şi, ca reprezentant al ţăranilor, „N. Verestiuc, agricultor, Lisaura”[12].

 

Ilustraţie la textul lui Cămilar, în Universul literar

 

1941: „Seceta uscase ogoarele, arsese păpuşoii abia crescuţi până la oul piciorului. Cui le mai ardea acum de veselie, când cerul pedepsea aşa de crunt pământenii pentru nelegiuirile lor. Ar fi trebuit să n-ai inimă, ca să nu vezi cât prăpăd făcuse seceta în ţarina Lisaurei şi-n alte ţarini, până departe, sub munţi. Ieşiseră popii cu icoane şi prapuri, se rugară pe la fântâni, pe sub pomii singurateci din câmpie, dar ploaia mult aşteptată nu mai venea. Un vânt fierbinte usca firişoarele galbene ale grâului, secării, orzului. Şi se uscase mai cu seamă păpuşoiul, toată nădejdea oamenilor. Se spunea că prin alte părţi prăpădul ar fi mai mare, că veniseră lăcustele, întunecând soarele-n amiază, şi au ros până şi spinii de pe imaşuri. Cică sate întregi îşi luau lumea-n cap, fugind mai spre miazăzi, unde câmpul era verde, în plină creştere, sub ploile care cădeau la timp. Şi toate zvonurle se adevereau, zi cu zi. Când lisăurenii văzură primii pribegi, galbeni la faţă, călări pe cai mici, cu coastele ieşite, a fost un fel de groază; gospodarii căzură adânc pe gânduri, iar femeile ieşiră la câmp, să cânte cântece de mort asupra păpuşoiului uscat. Unii lisăureni, care ştiau să citească, se adunau, noaptea, şi gângăveau, la lumânările palide, rugăciuni nesfârşite, dintr-o cărţulie veche, pe a cărei filă dintâi spunea despre venirea apropiată a lui Antichrist. Unii credeau din tot sufletul că se apropie sfârşitul. Aşa cumpănă nu se mai văzuse niciodată, nici unul din bătrâni nu văzuse, nu auzise să mai fi căzut peste oameni un astfel de blestem. Se-ncheia a şaptea săptămână de secetă şi cerul rămânea acelaşi, fierbinte ca un cuptor nesfârşit, care parcă trosnea în înălţimi de dogoare. Nopţile se răcoreau puţin, mai ales pe la cântatul cocoşilor şi atunci prindeau să ragă vitele legate la pripoane, iar gospodarii întinşi pe prispe se sculau repede şi se uitau spre miazănoapte, de unde aşteptau să vie nourii”[13].

 

1941, septembrie 30: „Se publică mai jos lista Nr. 16, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Hladi Vasile, soldat, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Lisaura, judeţul Suceava, mort la 14.VIII.1941”[14].

 

1942: Din glumă, la moarte. În comuna Lisaura din judeţul Suceava s-a întâmplat un sângeros omor, pornit dintr-o glumă. Anume tinerii comunei Lisaura erau adunaţi în faţa Căminului Cultural, unde stăteau de vorbă şi glumeau între ei. Dintr-o glumă s-a pornit apoi o ceartă, urmată de bătaie, între flăcăii Toader Hladi şi Damian Scolobiuc. În cursul încăierării, Toader Hladi a scos un cuţit şi l-a împlântat în pieptul lui Scolobiuc, care a rămas mort pe loc”[15].

 

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[16], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Freitag Maria, la Lisaura, p. 5, soţ funcţionar”.

 

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Ştefan cel Mare”, comuna Lisaura, judeţul Suceava.

 

1947: În fixarea pe posturi de învăţători, „Ursache Artemizia, de la Lisaura, merge la Humoreni, iar Buţincu Gheorghe, de la Stupca, la Lisaura”[17].

 

„Scriitorul Lucian Costin a împlinit, la 11 Septemvrie 1947, vârsta de 60 ani, dintre care 40 închinaţi literaturii şi ştiinţei. Lucian Costin (Ion Costinescu) este membru la „Societatea Scriitorilor Români”, la „Societatea Regală de Geografie” şi membru corespondent al „Academiei Germane” din München, care l-a distins cu „medalia de argint”. Născut la 11 Septembrie 1887 în Lisaura-Bucovina şi-a făcut studiile la Suceava, Cernăuţi şi Viena. Scrierile sale din Banatul nostru, cu al căruia specific s-a asimilat, sunt cunoscute tuturor, îndeosebi cele privitoare la folclorul nostru. „Fundaţiile Regale”, apreciindu-i talentul, a selecţionat şi din operele sale câteva volume, pe care le-a expus în pavilionul României, secţia Literatură şi Artă, la Expoziţia de la Paris din 1937”[18]. Tot la Lisaura s-a născut şi caricaturistul Constantin Papuc, autorul cărţii „Cuvinte desenate. Album de caricatură” (Ed. CreArt, Iaşi, 2016). „În cuprinsul a peste 60 de pagini, cunoscutul (în ţară şi în lume) caricaturist sucevean – de-a lungul vremii, prezent în expoziţii în România, Polonia, Lituania, Ucraina, Bulgaria, Turcia, Grecia, Italia, Franţa, Belgia, Marea Britanie, Canada, Japonia, Australia (de grup), la Suceava, Iaşi, Londra, Sydney, Canberra (personale), premiat la Gura Humorului şi Suceava, dar şi în Anglia, Scoţia Polonia, Italia (şi nu doar câte o singură dată!) – restituie, împreună, numeroase din lucrările sale care, în anii din urmă, au apărut în pagini de „Crai nou” spre a ne provoca fie câte un surâs de o clipă, fie un hohot, fie a ne zgândări şi a ne pune pe gânduri. Albumul a apărut sub egida Fundaţiei „Fereastra” din Suceava, fiind susţinut de numeroşi sponsori din Australia, Franţa, Germania, Maroc, UK, SUA şi România (printre ei am recunoscut inclusiv nume de confraţi). Un alt confrate, artistul Konstantyn Ungureanu-BOX, semnează prefaţa („Uriaşa Umbră de Paradă”), din care, deocamdată, reţinem doar atât: „Constantin Papuc pledează pentru afirmarea eticii, a muncii oneste şi pentru sancţionarea spiritului corupt, cultivă verbul polemic, iar parodicul şi caricaturalul sunt puse în serviciul unei viziuni incisive, satirice, astfel sancţionând, prin desenele sale, politicianismul”…, dar şi propunând „imagini-cheie de atmosferă nuanţată a unui motiv socio-uman sau a unui scenariu epic”. Vom reveni. Şi caricaturistul Constantin Papuc, desigur! (L.D.C.)”[19].

 

Caricatură de Constantin Papuc

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 342

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] REVISTA POLITICĂ, Anul I, nr. 7, 15 August 1886, p. 4

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 160

[5] DEŞTEPTAREA, Nr. 3/1899, p. 23

[6] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 4

[7] Ţara Noastră, Nr. 49, Anul I, 2 decembrie 1907, p. 734

[8] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 130

[10] Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 3

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[13] Camilar, Eusebiu, Seceta, în Universul literar, Nr. 10, Anul L, 1 martie 1941, p. 3

[14] Monitorul Oficial, Anul CIX, Nr. 231, marţi 30 septembrie 1941, pp. 5805 şi urm.

[15] Unirea Poporului, Nr. 40, Anul XXIV, Blaj 4 octombrie 1942, p. 5

[16] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[17] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[18] Foaia Diecezană, Nr. 38-39, Anul LXII, Caransebeş 5 octombrie 1947, p. 7

[19] Crai nou, 27 iulie 2016


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lipoveni

 

1894: Lipoveni

 

LIPOVENI. „Printre cele mai puțin cunoscute secte care trăiesc în Bucovina, cea mai importantă este cea a lipovenilor. Activitatea, ordinea și curățenia caracterizează acest popor. Ei au fost deseori comparați cu quakerii, deși nu au nimic de-a face cu ei. Este chiar posibil să formeze o singură sectă cu cea a rascolnicilor, cunoscută în Rusia încă din anul 652. Ei au venit din Rusia, în timpul domniei lui Petru cel Mare; se găsesc, în principal, în vecinătatea Zuksa. Ceremoniile lor religioase sunt puțin cunoscute, pentru că nu permit nici un străin să asiste la ele; cu toate acestea, în general se crede că sunt atașate de creștinism. Rigiditatea moralei lor le-a câștigat o astfel de reputație, încât Iosif al II-lea le-a acordat mari privilegii. Sunt scutiți să jure în instanţă, pentru că orice jurământ este contrar credinței lor. Sunt crezuţi pe cuvântul lor. Au şi privilegiul singular de a putea arde cadavrele morților lor”[1].

 

1770: „Documentele din care am concluzionat existența coloniei lipovene la Mitoul Dragomirnei, în 1770, menționează, de asemenea, relocarea acesteia în perspectivele guvernării austriece…Enzenberg oferă un indicator pentru determinarea timpului relocării, în scrisoarea sa din 31 octombrie 1783, care conține următorul pasaj: „Da, eu (Enzenberg) chiar îmi iau libertatea de a cere ca lipovenii care locuiesc în Climăuţi să aibă 15 familii, iar cei din Mitoul Dragomirnei, 21 de familii, dar acetora nu li se acordă scutirile celor 20 de ani liberi, decât în ​​ceea ce privește contribuția, care ani liberi ar trebui calculaţi începând din 1774, iar plata ar trebui să înceapă, în consecință, peste doar doar 11 ani”. Trebuie să presupunem că numărarea celor douăzeci de ani poate începe doar cu anul în care lipovenii se aflau deja în țară. Deci, cei din Dragomirna au venit din 1774, Climăuţiul a fost populat cu lipoveni în anul 1780”[2].

 

1785: „Lipovenii au obţinut, de la Împăratul Iosif II, libertatea exercitării cultului lor religios. Ei sunt oameni liniştiţi şi paşnici, plătesc exact şi fără silă impozitele şi birurile, sunt muncitori şi activi, se îndeletnicesc cu agricultura; trăiesc, însă, în cea mai mare parte, din comerţul cu fructe proaspete şi uscate, peşti şi frângherii, confecţionate chiar de ei, sunt meşteri la săpatul heleşteelor, pricepuţi şi versaţi în drenajul, prin şanţuri de scurgere, la locuri umede şi mlăştinoase. În prezent, Lipovenii locuiesc următoarele trei sate: Mitocul Dragomirnei, Fântâna Albă şi Climăuţii. Printre diferitele secte ale bisericii răsăritene, dânşii ocupă acelaşi loc ce-l au Hernhuţii printre Protestanţi”[3].

 

1839: Ieromonahul rus Partenie, care sihăstrise prin Carpaţii Moldovei, vine, cu mult înainte de anul 1839, când avea deja vechime, iarăşi, în Moldova, „în părţile stăpânirii austriece, în Bucovina, la ruşii mei”. „Trecând Carpaţii, prin satul Bosanci am ajuns în târgul austriac Suceava, în vechea capitală moldovenească… De la târgul Sucevei, cale de un ceas, adică cinci verste, este satul cu rascolnici ruşi, numit Socolinţi (Lipoveni); se zice că şi portul le este velicorus. De la Socolinţi, cale de două verste, este mănăstirea Dragomirna, unde a petrecut mulţi ani din viaţă marele stareţ Paisie Velicikowski (1722-1794, stareţ la Neamţ şi la Secu)”[4].

 

1887: În octombrie 1887, „întrucât unele case din Andrásfalva erau goale, la vremea respectivă, comisarul de colonizări Danss” a aşezat în acele case câteva familii de germani şi de lipoveni din Motocul Dragomirnei[5].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava –Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iasobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[6].

 

1904: În Lipoveni, lângă Mitocu-Dragomirnei, „o biserică urâtă, umflată, copleşită de turnuri groase, care parcă stau să plutească, biserica albă însă, în loc să fie tărcată ca o Lipovancă grăsulie ce este, se ridică în mijlocul căsuţelor. Devale, o altă biserică, din vremurile când au venit, după 1775, aceşti oaspeţi, are cuviinţă de vechime, cu păreţii ei rău întruchipaţi şi coperişurile moldoveneşti de şindrilă neagră. Casele sunt după datina românească; destul de mari, zidite binişor, dar curţile murdare şi mai mult goale de acareturi. Meşteşugul gospodinei, pe care o vedem la fereşti, în cerdace, cu faţa rotundă, întipărită de o mare răbdare şi supunere blândă, se vădeşte mai mult văpsind cu roş, cu verde, cu albastru, mai puţin cu alte culori ce nu bat la ochi atâta, păreţii, marginile fereştilor, stâlpii cerdacelor. Nu e nici un desemn, nici o născocire a minţii,  nici un gust, ci numai culoare pusă cu nemiluita ca să strălucească. Perne roşii, groase, sunt scoase la aerisire şi la priveală. Bărbaţii cu ochi albaştri, părul buhos şi barba lungă, care, după vechea lor datină „rusească veche”, a crucii cu trei ramuri pe cotor, nu se taie niciodată, cu cămăşile lor roşii înfoiate, pantaloni spălăciţi, înfundaţi în cizme negre lungi; femeile legate la cap cu testemele pestriţe, rumene în obraji şi albe pe faţa plină, paşnică, adormită, cu polcuţă şi fuste numai roşii, albastre, verzi, cu cizme mari supt rochia înfoiată; toţi se împacă de minune cu asemenea case şi asemenea biserică. Aici e lăcaşul liniştei pestriţe şi rotofeie, unde nu se bea rachiu, nici vin, decât la gâlcevile cele mari, cu bătaie, ale clipei dracului; aici e sălaşul harnic unde se vorbeşte puţin, unde se lucrează răbdător la livada pomilor şi la ogorul ţarinii… Vecinii de altă limbă se ajută cu dânşii şi nimeni n-are a se plânge împotriva lor”[7].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lipoveni (sau Sub-Prisaca), sat, districtul Suceava, aşezat pe dreapta pârâului Dragomirna. Suprafaţa: 6,49 kmp; popu­laţia: 514 locuitori, ruşi de na­ţionalitate; limba de vorbire: cea ruteană; ţine de cultul staroverţilor sau rascolnicilor (vechi ortodocşi) din Dobrogea, de unde-şi procură şi preoţii lor. Este legat de comuna Iţcanii Noi printr-un drum de câmp. Acest sat s-a înfiinţat la anul 1774, de o colonie de li­poveni, care, fiind persecutaţi de biserica de stat rusească, s-au refugiat mai întâi în Crimeea; de aci, fiind decimaţi de tătari, au trecut în România (Moldova) şi de aci în Bucovina. Populaţia se ocupă cu agri­cultura, cu creşterea vitelor şi cu pomăritul; parte, însă, trece în Romînia la lucrul de câmp, în timpul verii. Posedă 333 hectare pământ arabil, 44 hectare fânaţuri, 12 hectare 50 ari grădini, 166 hectare imaşuri, 284 hectare păduri. Se găsesc 94 cai, 115 vile, 67 oi, 360 porci, 16 stupi”[8].

 

1915: Itinerariul bătutului de ţinte, pentru o coroană bucata, în buciumul din lemn de tei cuprindea comunele Bosanci, Ipoteşti, Securiceni, Rus-Plavalar, Tişăuţi şi Lisaura – duminică, 17 octombrie, Danila, Găureni, Iacobeşti, Călineştii lui Cuparencu şi Ienachie, Măriţei, Romaneşti şi Slobozia – duminică, 24 octombrie, Pătrăuţi, Hatna (Dărmăneşti – n. n.) şi Mitocul Dragomirnei – miercuri, 27 octombrie, de ziua Sfintei Paraschiva, Iţcanii Noi, Iţcani Gară, Şcheia şi Lipoveni – duminică, 31 octombrie, Udeşti, Chilişeni, Reuseni, Rus-Mănăstioara şi Ruspoieni – luni, 8 noiembrie, de Sfântul Dumitru, Stroieşti, Sf. Ilie, Zahareşti, Liteni-Moara şi Buneşti – duminică, 14 noiembrie, şi Bălăceana, Liudihumora şi Comăneşti – duminică, 14 noiembrie 1915[9]. Itinerariul era, bineînţeles, teoretic, fiind vreme de război, dar „versurile” propagandisto-umanitare, care însoţeau „Ţintuirea buciumului”, fiind de o înduioşătoare naivitate, merită reproduse: „În ţara fagilor sună / Adese-un bucium şi cheamă / Voinicii toţi cari se luptau / Avut şi ţară-şi apărau. / Azi buciumul răsună tare / Chemând pe toţi cu mic, şi mare / Să ocrotească de nevoi / Orfani şi văduve d-eroi”[10].

 

1915: „Doamna Matrona Climov din Lipoveni susţine că soţul ei Antamon Climov a dispărut în război, pe vremea Paştilor 1915 / Tribunalul Suceava, Secţia I, la 10 Iulie 1919”[11].

 

1942: „Se retrage naţionalitatea română, pe baza dispoziţiunilor art. 41, punctul 2 din legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române din 19 Ianuarie 1939[12], cu modificările ulterioare, următorilor locuitori, care au plecat din ţară în mod clandestin şi fraudulos, indiferent din ce cauză, sau au părăsit ţara pentru a se sustrage îndeplinirii serviciului militar sau oricărei alte îndatoriri, în legătură cu apărarea naţională: Arteni Maliş, Ulian Petrov, Chirilă Larionov, toţi din comuna Lipoveni, judeţul Suceava”.

 

Portul lipovenilor din Bucovina

 

[1] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 215-226

[2] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, pp. 177, 178

[3] Eugen I. Păunel, în „Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432

[4] Călători, XIX, III, pp. 686-688

[5] Kaindl, op. cit. p. 425

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 23

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 129, 130

[9] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2

[10] Viaţă Nouă, IV, nr. 163 din 3 octombrie n. 1915, p. 4

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 66, Cernăuți, în 18 Septemvrie nou 1919, pp. 4-7

[12] Monitorul Oficial, Nr. 137, 12 iunie 1942, pp. 4895 şi următoarele


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lichtenberg

 

 

 

 

LICHTENBERG – DEALUL EDRII. Colonia germană din Dealul Edrii, Lichtenberg, a fost fondată în anul 1835, din coloniştii germani: Landauer şi Stingl din Audechen, Fox sau Fuchs din Aussergefild, Prosser din Budaschitz, Kuffner din Forest, Baumgartner din Gruenberger, Rankel sau Rankl din Kaltenbrunn, Turner din Kundratitz, Rach şi Scheinost din Langendorf, Grundner din Mühlspreng, Landauer din Pawinow (Landauer), Pirmayer din Rehberg, Pfeifer din Roisko, Bernhauser din Rothsaifen, Hackl din Forest, Winkelbauer, Pscheidl şi Wimmer din Schlösselwald, Maurer din Seewiesen, Gebert, Dnad şi Schmidt din Stadln şi Schaller din Watetitz.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Solca (judecătorie raională), Arbore cu Bodnăreni, Bălăceana, Botoşana, Clit cu Lichtenberg, Iaslovăţ, Cajvana, Comăneşti, Ludihumora, Pârteştii de Sus cu Soloneţul Nou sau Slovac, Cacica, Pârteştii de Jos, Poieni”[1].

 

În 1890, satul avea 450 locuitori, primar fiind Martin Pfeifer, iar învăţător – Carol Droste.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lichtenberg (sau Lichtendorf, româneşte Dealul-Ederei), sat, districtul Gurahumora, aşezat în par­tea de Nord-Vest a comunei Glitt, de care este lipit, având casele înşirate pe o mare întindere, pe ambele părţi ale drumului districtual Vicov-Solca. Suprafaţa: 15,49 kmp, îm­preună cu comuna Glitt; popu­laţia: 404 locuitori germani; de religie romano-catolică; are o şcoalî populară romano-catolică, cu o clasă. Este o colonie de germani boemi, întemeiată în anul 1836. Numele i s-a dat de colo­nişti, după dealul din apro­piere, care era curăţit de pă­dure [în germană lichten = a rări]. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu exploatarea de păduri. Se găsesc 89 cai, 221 vite cornute, 84 porci, 11 stupi”[2].

 

1932-1940: „La Lichtenberg-Clit, am avut un cuib straşnic, frumos şi îmbelşugat cu de toate, cu nişte părinţi care aveau cuvânt, şi-aveau meserie, şi-aveau pământ. Se ajutau unul pe celălalt şi se bazau pe sufletul tovarăşului de viaţă ca pe propriul suflet. Erau părinţii mei ca un măr rotund, format din împreunarea a două jumătăţi de măr rumen, cum se spune în câteva minunate versuri din Cântarea Cântărilor a înţeleptului Rege biblic Solomon. Iar mama era o gospodină din primele, care făcea pâine de secară aşa de bună, câte un cuptor plin, de se minunau oamenii satului că numai ei îi ieşea bună şi-au pomenit-o peste vremuri. Frământa, seara, făina şi cartofii, iar, a doua zi, cocea câte un cuptor de pâine care rămânea proaspătă şi bună timp de o săptămână întreagă. Iar sâmbăta, parcă pentru a cinsti o săptămână de muncă rodnică, rostuia câte un cuptor de plăcinte cu brânză şi de plăcinte cu magiun. / Harnică şi vrednică femeie a fost mama. Nu i-a scăpat nici un răsărit de soare şi nu se poate ca şi soarele să nu fi observat cum umbla mama prin gospodărie, harnică şi veselă ca o albină. Făcea şi cel mai grozav unt din lume, modelat cu mare artă, pe care îl vindea cu bani buni evreicelor din Rădăuţi. Numai un kilogram îl păstra în casă, ca să ne răsfeţe nouă, copiilor, zilele şi nopţile. Mama cu sudoarea ei ţinea cheltuiala în casă. Se întorcea de la Rădăuţi cu salamuri, cu dulciuri, cu ardei şi roşii. Noi ne bucuram, când o vedeam venind, frumoasă ca o zână, cu baticul în trei cornuri legat la spate, gospodăreşte, cu un coş frumos subsuoară. În fiecare zi, mama ne îmbrăca în halatele albe cu funde roşii la prima butonieră şi ne trimitea la grădiniţa din casa bunicii Fuhs. În fiecare duminică, mergea cu noi la biserică, iar noi, copiii, înfloream pe lângă mama în rochiţe şi costume frumos colorate şi nu era duminică să nu strălucească soarele din plin de parcă şi soarele ar fi vrut să se bucure împreună cu noi de deplinătatea vieţii. / În casa noastră frumoasă ca o zi de Paşte, stecleau cearşafurile din pânză de in şi amirosea duios a plante de câmp, alese după o anume ştiinţă a vechimii ca să simţi că-ţi cresc plămânii în piept când pui capul pe pernă. În faţa casei, aveam o pădure de lăcrămioare care îmbătau cu miresme nopţile de mai, nopţile lunii în care m-am născut şi eu pe pământul binecuvântat al Bucovinei. / Şi-aveam vite, şi-aveam grădini, şi-aveam bunicele aproape, bunica dinspre mamă, Karolina Schaller – în centrul Clitului, unde ţinea crâşmă mare, cu restaurant şi sală de dans cu scenă, bunica dinspre tată, Karolina Fuchs – peste drum, unde ţinea grădiniţă. / Copiii satului, şi cei de grădiniţă, şi cei de şcoală, acolo îşi făceau serbările, iar noi ne mândream cu bunicele, cu scena şi cu grădiniţa lor. Iar bunicul, Ferdinand Schaller, era om cu renume şi jurat la Cernăuţi. Alături cu judecătorul era pomenit că n-a făcut la nimeni nedreptate sau ceva care cu mâhnire să umbrească sufletul omului. Şi-avea moşul doi cai mari, pe care-i cunoştea toată Marginea şi satele de prin jur, cu care pleca, în anume ceasuri, în oraşele cele mari. Încă am apucat, în anii mei de tinereţe, să mă bucur de preţuirea oamenilor şi pentru că eram nepoata lui Ferdinand Schaller. / Bunicul Ferdinand a avut nouă copii, doi feciori şi şapte fete, din care cinci au plecat în America atunci când le-a venit vremea. Peste vremuri, în anii de restrişte, dinspre fetele acelea aflate în America aveau să ne vină vorbe de încurajare şi câte o mână de ajutor. / Când mama mea, Rose Schaller, era tânără, venea un notar de la Arbore, cu trăsurică, şi o lua pe ea şi pe sora ei mai mică să le ducă la bal la Casa Germană din Arbore. În Arbore, aveam noi neamuri de oameni harnici şi cu stare, pe cei din familia Zavadă. Şi era atât de frumoasă mama, în ceasurile tinereţii ei, încât arborenii strigau, de cum o zăreau, că vine Regina. / La Clit, am avut o copilărie cum alta nu a mai fost. Până în 1940, când împlinisem opt anişori, iar asupra lumii s-a risipit cruzimea războiului, am trăit într-o poveste fără seamăn, spre care mă întorc, măcar cu gândul, ori de câte ori am o clipă de răgaz. În toamna anului 1940, Hitler a hotărât să ne scoată din Bucovina, pentru că eram prea aproape de ruşi, deci expuşi pericolului. Despre ce fel de pericol ar fi putu fi vorba în anul în care armatele germane ocupau pământurile ruseşti cu viteza pe care le-o permitea tehnica de deplasare a vremii nu ştiu şi n-am ştiut niciodată. / Tata, Franz Fuchs, care nici el nu intuia nici un fel de pericol rusesc, nu se îndura să plece aiurea pentru că muncise mult şi îşi făcuse cu amarnică trudă toate cele de trebuinţă. Făcuse şcoală la Cernăuţi, învăţase meserie temeinică şi-acum îşi făcuse atelier şi fierărie în sat. Avea unelte de tot felul în atelier, inclusiv o bormaşină la care căutau sătenii cu neascunsă uimire. Ne povestea tata, ori de câte ori avea prilejul, despre examenul de absolvire a şcolii de meserii din Cernăuţi, ne povestea despre locuri şi întâmplări, iar nouă ne plăcea povestea vieţii lui. Bunicul, Ludwig Fuchs, s-a stins, pe neaşteptate, când încă nu împlinise patruzeci şi trei de ani, iar bunica, femeie încă tânără pe atunci, tocmai purta sarcina celui de-al nouălea făt. La şaisprezece ani, tata a fost nevoit să răspundă ca un bărbat adevărat de copilăria celor opt fraţi ai săi şi să-­şi caute drumul propriu, care avea să-l îndreptăţească la stima semenilor. / Seară de seară ne povestea tata despre anii copilăriei sale, iar noi îi ascultam istorisirile cu sufletele încântate. Pe atunci, lumea nu se îmbolnăvise încă de singurătate. Lipseau televizorul şi radioul şi fiecare avea vreme şi pentru ceilalţi. / Când venea tata, seara, din fierărie, îl vedeam că aşterne o movilă de bani pe masă, pe care-i număram eu şi mama. Îi puneam, frumos, pe cei mărunţi pentru nevoile zilnice, iar pe cei mari pentru pământul pe care tata urma să-l cumpere pentru noi. Şi mă bucuram pentru că ştiam că banii aceia dovedeau priceperea tatei. Când ieşea o lucrare din mâna lui, se adunau oamenii s-o preţuiască, iar bucuria aceea în faţa lucrului frumos împlinit valora mai mult decât toţi banii de pe lume. De asta, când a trebuit să plecăm, tata avea inimă grea, de parcă ar fi fost izgonit din lumea lui pentru totdeauna”[3].

 

1947: Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[4], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Traci Natalia, de la Dealul Ederii, la Humoreni”.

 

1947: „Casele nemţeşti din Dealul Ederii, neocupate atâta vreme, s-au ruinat şi putiit. În pădurea noastră zac stive uriaşe de buşteni putrezi. Pământul e căptuşit cu fag putred. De acasă, înspre pădure, se întinde un covor alb de margarete, semn că pământului nu i s-au mai tămăduit rănile între timp. Avem şapte hectare de pământ pentru care, peste decenii, se vor judeca alţii. Chiar şi crucile de pe morminte au dispărut. Au fost arse în sobe ca să le ţină leneşilor de cald, iarna. Iar biserica din Dealul Ederii a fost vândută cooperaţiei de consum de către un activist de partid zelos în a-şi demonstra ateismul ştiinţific şi transformată în complex comercial. De parcă noi n-am mai fi oameni”[5].

 

1998: „Mă întorc, după o veşnicie, în patria naşterii mele şi parcă n-aş mai pleca niciodată din locurile acestea care-mi vindecă sufletul cu aduceri aminte”[6]. Sofia Katharina Fuchs venise doar pentru a dura o carte, pentru a lăsa o mărturie, o poveste. Puţini oameni, de-a lungul înşiruirilor de generaţii, lasă în urmă vreo mărturie. Şi-atunci cum şi de unde să-i mai aflăm, când până „şi cucile de pe mormite au dispărut… au fost arse în sobe ca să le ţină leneşilor de cald”?

 

 

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 129

[3] Fuchs, Sofia Katharina, Mireasa tiranilor, Editura „Bucovina viitoare”, Suceava 1998, pp. 8-11

[4] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[5] Fuchs, Sofia Katharina, Mireasa tiranilor, Editura „Bucovina viitoare”, Suceava 1998, p. 44

[6] Fuchs, Sofia Katharina, Mireasa tiranilor, Editura „Bucovina viitoare”, Suceava 1998, p. 8


Pagina 282 din 1,501« Prima...102030...280281282283284...290300310...Ultima »