Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Negostina

NEGOSTINA. O parte a moşiei târgului Siret, cea dinspre sud, a fost dăruită, în 1747, de Ioan Mavrocordat Vodă lui Constantin Sturza pentru a înfiinţa, acolo, un sat. Dar satul se înfiinţează, cu 37 familii de colonişti ruteni, abia în 1779, numărul coloniştilor sporind, până în 1784, când satul era trecut în tabelul parohiilor bucovinene drept Negrişeni, după numele moşiei, la 58 familii. Partea din Bucovina a satului Negostina s-a numit Verpole, iar cea din Moldova, Rudeşti.

1798: În 13 august 1798, Iordachi Ramadan şi jupâneasa Smaranda, care stăpâneau o jumătate din satul Negoscina, obţinută la schimb cu Vasile Niculce (care o avea de la ruda soţiei sale, Constantin Sturza), vindeau partea lor de sat baronilor armeni Nicolai şi Iacob Kapri de Mărăţăi, feciorii lui Andrei Kapri, pentru 30.000 florini. Baronii Kapri vor vinde jumătate din satul Negostina, partea de jos, pentru 15.000 galbeni turceşti, în 23 aprilie 1806, lui Mihai, fiul lui Hagi Iosef Panicevici.

1826: Panicevici va lăsa, prin testament, partea de jos a satului Negostina, în 12 iunie 1826, lui Andrieş Capri, fiul cumnatului său, Nicolai Andrieş Capri, pe care îl adoptase şi crescuse de mic copil.

1843: Biserica Sfântului Dimitrie din „Negoştina” sau „Negrişeni” a fost construită, între anii 1883-1885, de baronul Andrei KAPRI, de feciorii lui, Nicolai şi Dominic, fiind dotată cu un iconostas de Antonia KAPRI., pe locul unei bisericuţe vechi, cu acelaşi hram, aflată, în 1843, când avea 735 enoriaşi, sub patronatul lui Andrei KAPRI, paroh fiind Theodor DRACINSCHI. În 1876, când avea 1.215 enoriaşi, biserica se afla sub patronatul lui Dominic KAPRI, paroh fiind Ioan GRAMATOVICI. În 1907, patron bisericesc era evreul Emil ADELSBERG, paroh fiind Vladimir HACMAN, născut în 1860, preot din 1886, paroh din 1897, iar cantor, din 1905, Ioan SMOCOT, născut în 1879.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[1].

1885: O şcoală cu două clase avea să fie deschisă la Negostina, în 1885, odată cu biserica nouă[2].

1890: După o perioadă de timp, în care s-a numit Neguşcina, Negurscina, Negursina sau Negortschina, Negostina capătă vigoare, ajungând, în 1890, la o populaţie de 1.308 locuitori. Învăţător era Eustachie Strişca, paroh – Ioan Gramatovici, iar cantor bisericesc – Dimitrie Smocot.

1891: O listă de subscripţie pentru construirea bisericii ortodoxe din Cacica, din decembrie 1891, încredinţată lui „Ioan alui Grigori GRAMATOVICI, paroch în Negoştina”, conţine următoarele nume de localnici: Mihaiu MIHAILIUC, învăţătorul Entichie de STRIŞCA, cantorul Dimitrie SMOCOT, Andreiu GHEORGHIAN, Dimitrie GRIGORAŞ, Ioan alui Mihaiu SEREDENCIUC, Vasile BEJENARIU, , Grigori SAUCALIUC; Mihaiu ZEBRENIUC, Vasile alui Andreiu VOLOŞCIUC, Vasile alui Onofreiu ANDRICIUC, Vasile alui Andreiu FRASENIUC, Dimitrie ZEBRENIUC, Miron COZARCIUC, Teodor CHIDEŞA, Dimitrie FEDIUC, Mihaiu COSTENIUC, Petrea ZEBRINIUC, Mafteiu HRIHORCIUC, Georgi alui Toader CHIDEŞA, Ilie CLEM, Teodor HARASEMIUC, Constantin SERDENCIUC, Vasile HARSEMIUC, Ignatie HARASEMIUC, Iacov HRIHORCIUC, Vasile BILEŢCHI, Ignatie COSTENIUC, Cornelie MANDIUC, Ioan CARPIAC, Eudochia GORAŞCIUC, Zoiţa RIJCIUC, Maria FRASENIUC, Ana SERDENCIUC, Eudochia FRASENIUC, Zoiţa ZEBRINIUC, Varvara BILEŢCHI, Elena TANASICIUC, Sofia MANDIUC, Eudochia CHIDEŞA, Maria GRIGORAŞ, Ana CLEM, Maria FRASENIUC, rina FEDIUC, Domnica BEJENARIU, Acsenia GRIGORAŞ, Titiana RIJCIUC, Achelina GRIGORICIUC, Paraschiva FEDIUC, Maria, soţia lui Petru GRIGORAŞ, Ioan VOLOSCIUC, Vasile alui Emilian BILEŢCHI, Ilie FRASENIUC, Ana, soţia lui Teodor BILEŢCHI, Vaselina ABRAMIUC, Vasile CLEM, Irina SAUCALIUC, Maria BILEŢCHI, Maria HARSEMIUC, Paraschiva COZARIUC, Ioan GRIGORAŞ, Ioan ZEBRINIUC, Paraschiva SERDENCIUC, Gavril COROLIUC, Maria DASCALIUC, Maria COZARIUC, Maria alui Dumitru SCINEC, Zoiţa BEJENARIU, Nastasia SERDENCIUC, Alexandra FRASENIUC, Teodosia ANDRICIUC, Acsenia SERDENCIUC, Nastasia ARICIU, Domnica COROLIUC, Ioan CHIDEŞA, Maria BEJENARIU, Maria GRIGORICIUC, Dumitru VERDENCIUC, Niculaiu ZEBRENIUC, Ştefan HÂRLEŢU, Grigori ZEBRINIUC, Ioan alui Ştefan SEREDENCIUC, Ioan alui Petru GRIGORICIUC, Teodot GRIGORAŞ, Domnica SERDENIUC, Domnica, soţia lui Domiţian ZEBRINIUC, Dimitrie TANASICIUC, Ciprian MANDIUC, Ioan alui Nichita HARASEMIUC, Mihaiu alui Ion FEDIUC, Georgi alui Ştefan ANDRICIUC, Ana GRIGORAŞ, Eufemia ABRAMIUC, Zoiţa COSTENIUC, Ioachim VOLOŞCIUC, Grigori GRIGORICIUC, Sofia FRASENIUC, Teodor alui Constantin ABRAMIUC, Vasile alui Ion VOLOSCIUC, Nastasia CHIDEŞCIUC, Nastasia COSTENIUC, Maria, soţia lui Georgi alui Vasile Fediuc, şi Eudochia CLEM[3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Negostina (odinioară Negrişeni), comună rurală, districtul Siret, aşezată pe pârâul Soloneţ, afluent al râului Siret, la Sud de oraşul Siret, lângă hotarul ţării cu România. Suprafaţa: 9,68 kmp; populaţia: 1.210 locuitori ruteni, de religie gr. or. Se compune: 1). din satul de reşedinţă Negostina, care, împreună cu târla Ratuş, numără 1.189 locuitori, şi 2). din ferma Odaia. Este străbătută de drumul districtual Siret-Hatna; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Dumitru”. La 1776, era numai un teritoriu, numit Negrişeni, pe care, în 1779, s-a aşezat o colonie de ruteni, ce au înfiinţat comuna de azi Negostina. La 1780, a fost unită cu oraşul Siret. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.232 hectare pământ arabil, 159 hectare fânaţuri, 19 hectare 50 ari grădini, 42 hectare imaşuri şi 28 hectare pădure. Se găsesc 62 cai, 313 vite cornute, 155 oi, 270 porci şi 24 stupi. Negostina, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 5,66 kmp; populaţia: 118 locuitori ruteni, izraeliţi şi poloni. Se compune: 1). din moşia Negostina propriu-zisă, cu 3 case şi 12 locuitori, şi 2) din ferma Odaia”[4]. „Odaia, fermă pendinte de moşia cu administraţie particulară Negostina, are 106 locuitori”[5].

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Infanteristul Dumitru Hrihorciuc, Negostina, Reg. 80, mort”[6]; „Infanteristul Vasile Carpiuc, Negostina, Regimentul 22, rănit”[7]; „Simion Kideszczuk din Negostina a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, la oaste, şi a plecat în campanie. În luna decembrie 1914 a picat pe frontul rusesc. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Mariei Kiseszczuk, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[8]; „Filip a lui Andrei Fediuc, născut în Negostina, la 11 octombrie 1887, a plecat, în august 1914, la război şi ar fi murit, într-o luptă din Carpaţi, în toamna anului 1915. De atunci şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea lui Andrei Fediuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9]; „Tichon a lui Vasile Goraszczuk, născut la 23 august 1887, în Negostina, a luat parte, ca participant al războiului mondial, la luptele de lângă Hamionka-Strumilowa şi ar fi murit aici, la mijlocul lui august 1915. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Eufrosinei Goraszczuk, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[10].

1919: Deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, numea în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs, şi un cârciumar celebru din Negostina: Joachim Voloşciuc[11].

1920: „Deciziune de expropriere No. 289/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Siret, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 424, Bălcăuţi şi Negostina, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 151 ha 34 a 03 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[12].

1940: 1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[13]: Clipa Ioan, cizmar, domiciliat în Negostina; Frasiniuc Teodor, tâmplar, domiciliat în Negostina; Donenfeld Sigmund, curelar, domiciliat în Negostina.

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,încredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941”[14]: Ghiliceanu Octavian, seria 1938, media, 7,40, numit în comuna Negostina, postul II, jud. Rădăuţi.

1942: „Se retrage naţionalitatea română, pe baza dispoziţiunilor art. 41, punctul 2 din legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române din 19 Ianuarie 1939[15], cu modificările ulterioare, următorilor locuitori, care au plecat din ţară în mod clandestin şi fraudulos, indiferent din ce cauză, sau au părăsit ţara pentru a se sustrage îndeplinirii serviciului militar sau oricărei alte îndatoriri, în legătură cu apărarea naţională: Glatter Abraham, înscris în registrul de naţionalitate al comunei Negostina, judeţul Rădăuţi; Cazaciuc Nicoale, Grigoraş Ioan, Seredenciuc Nicolae, toţi din comuna Negostina, judeţul Rădăuţi.

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Negostina”, comuna Negostina, judeţul Rădăuţi.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[16], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Turleanu Petru, de la Vaşcăuţi, la Negostina; Cireadă Gheorghe, de la Negostina, la Miliţăuţi; Sălceanu Dumitru, de la Negostina, la Frătăuţii Noi, Căpreni; Vasilovici Virginea, de la Voevodeasa, la Negostina; Sălceanu Victoria, de la Negostina, la Frătăuţii Noi, Căpreni”; „Sălceanu Dumitru, de la Sinăuţii de Jos, la Negostina, post aproape de soţie, învăţătoare”[17].

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 37, 1876 p. 36, 1907 p. 133

[3] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 5/1892, p. 6

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 149

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 154

[6] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[7] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 87, Cernăuţi în 11 Decemvrie nou 1919, pp. 6-8

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 220-224

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[13] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[14] Monitorul Oficial, Nr. 249, 2o octombrie 1941, pp. 6439 şi următoarele

[15] Monitorul Oficial, Nr. 137, 12 iunie 1942, pp. 4895 şi următoarele

[16] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[17] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Jun 7

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Muşeniţa

MUŞENIŢA. În 24 februarie 1437, fiii lui Alexandru cel Bun, Ilie şi Ştefan Voievozi, dăruiau şi întăreau lui Şteful Jumetate satele Bătăcăuţi şi Muşineţ, Bătăcăuţii fiind numele de atunci al satului Bănceşti, cu care Muşeniţa îşi împleteşte istoria obştească.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Muşeniţa, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „7 – toată suma caselor”, însemnând 6 popi şi 1 ruptaş.

1774: În 1774, satul Bănceşti era un cătun al satului Văşcăuţi pe Siret, împreună cu Muşeniţa, Slobozia şi Perjul, cele patru cătune având câte maximum 10 bordeie ţărăneşti. Recensământul lui Spleny, din 1775, înregistra, la Muşeniţa, 1 mazil şi… 4 popi.

1784: În 1784, Muşeniţa avea, în total, 10 familii, iar în 90, doar 400 locuitori.

1843: În 1843, biserica din Muşeniţa, cu 469 enoriaşi în Muşeniţa şi în Bănceşti, , patronată de Împărat şi de Constantin de PREDA, era slujită de parohul Ştefan GEORGIAN. În 1876, biserica era slujită de parohul din Vaşcăuţi, Constantin NASTASI. La fel şi în 1907, când paroh la Vaşcăuţi, dar slujind şi în Muşeniţa, unde patronatul bisericesc era asigurat de Ioan de PREDA, tatăl şi fiul, de Parftenie de PREDA, de Dimitrie de SEMACA, de Anton KARST, de Mateiu ŞOTROPA, de Ioan POCLITAR, de Andrei, Nicolai şi Grigorie ORENDOVICI, de George ARONEŢ, de Ştefan şi Ignatie GEORGIAN şi de Ioan GORAŞ. Paroh în cele două sate era Lazar GRIGOROVICI, născut în 1861, preot din 1890, paroh din 1905, iar cantor, din 1902, George BANCESCUL, născut în 1873[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[3].

1903: Banca populară raiffeisiană din Muşeniţa a fost înfiinţată în 8 februarie 1903, sub direcţiunea lui Iancu cavaler de Preda, vicedirector fiind Pentelei Pascal. Paroh al comunei era Ioan Doroftei.

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[4], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la muşeniţeanca Zamfira a lui Zazonti ŞOTROPA (fată de răzeş, 18 ani în 1909).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Muşeniţa, sat, districtul Siret, aşezat pe pârâul cu acelaşi nume, ce formează un mic lac lângă localitatea Văscăuţi şi se varsă apoi în Siret. Supraţaţa: 2,81 kmp; populaţia: 299 locuitori români, de religie gr. or. Prin drumuri de ţară comunică cu satul Băncesti, de care este lipit, cu Văşcăuţii şi cu drumul districtual Siret – Fântâna Albă; ţine de şcoala din Văscăuţi; are o biserică filială, cu hramul „Buna Vestire”, atenenţă a parohiei din Văscăuţi. Numele acestui sat este menţionat, pentru prima dată, într-un hrisov din 30 Noembrie 1728. La 1776, era încă cătun. La 1780, a fost unit cu Văscăuţii, Slobozia Perjului şi Băncesti. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Posedă 323 hectare pământ arabil, 24 hectare fânaţuri, 9 hectare grădini, 15 hectare imaşuri, 50 ari păduri. Se găsesc 37 cai, 139 vite cornute, 47 oi, 98 porci şi 65 stupi”[5].

1911: „În 12 noiembrie a ţinut Societatea Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni o adunare generală extraordinară în Muşeniţa, încheind, cu aceasta, şirul adunărilor în comunele răzăşeşti. Din partea Societăţii, a participat Iancu Cupărencu. A fost reprezentată şi Societatea academică „Junimea”, prin studentul juridic Iulian de Cracalia. A luat parte dl Ioan Poclitar, învăţător superior din Volcineţi, şi o deputăţie din Vaşcăuţi pe Siret. Dl Iancu Cupărencu, deschizând adunarea, salută pe răzeşii şi ţăranii din Muşeniţa, raportează despre activitatea societăţii în anul expirat şi le vorbeşte celor prezenţi despre însemnătatea şcolii. Cupărencu le atrage atenţia la numărul cel mare al neamurilor străine din împrejurime şi-i provoacă să ţie cu sfinţenie la limba şi legea străbună. Un factor îmbucurător e împrejurarea că mai mulţi gospodari români din Vaşcăuţi pe Siret îşi trimit copiii la şcoala din Muşeniţa, ca să înveţe româneşte. Deputăţia din Vaşcăuţi l-a rugat pe reprezentantul nostru să ţie o adunare şi acolo, ceea ce se va face în scurt. Mulţămită dlui Iancu cavaler de Preda, primar în Muşeniţa, şi răzeşilor Andrei şi Nicolae de Orjendovici, adunarea a avut foarte frumoasă reuşită”[6].

1914-1918: Şi-au adus obolul de sânge pentru Bucovina „Gornistul George Georgean, Muşeniţa, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Vasile Pentiuc, Muşeniţa, Regimentul 22, rănit”[7].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţământului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Silvia Orendovici la Muşeniţa”[8].

1927: O colectă publică în beneficiul lui Nicolae Totu adună, din Muşeniţa, 770 lei, adunaşi de Ilie Gheorghian, de la „I. A. Podistar 60 lei; Constantin Bodnar, învăţător, 40 lei; V. Boloş, cantor, 30 lei; câte 25 lei: Ilie Gheorghian şi Andrei Orendovici; câte 20 lei: Bulz Preda, I. Preda a Constantin, Mircea Preda, Paul Saibei, I. Şotropa, Titus Burg, Virginia Ierimiciuc şi N. Costiuc; câte 15 lei: A. Nistrean_,doamnele Rosalia Carst, Mârza Şotropa, Teodora Şotropa, Veronica Costiuc şi domnişoara Regina Preda, apoi domnii V. Lucasciuc, Şt. Gheorghian, Olimp Preda, Moftei Şotropa, Constantin Rotar, Titus Bărbuţă, Constantin Joră, Iustin Rotar, Octavian Gheorgian (de 5 ani), Nicolae Orendovici, El. Carst, Gh. Sorociuc, Grigore Pascal, Ilie Costiuc, Ilarion Bighei, Ep. Aronet, I. Parascan, Zah. Băncescul şi I. Moldovan; câte 5 lei: Domnişoara Octavia Pascal, Sim. Bighei, Vas. Carpiuc şi Nic. Rotar”[9].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[10]: Seidel Iosef, fierar, domiciliat în Muşeniţa; Pascal Ştefan, tâmplar, domiciliat în Muşeniţa; Cristofor Şotropa, cizmar, domiciliat în Muşeniţa”.

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[11]: Busuioc Aspasia, comuna Muşeniţa, media 7,62”.

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Ministri: Moara fostă proprietate a lui Kimmelmann Samuel din comuna Baineţ, satul Muşeniţa”[12].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 338

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 37, 1876 p. 33, 1907 p. 139

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 148

[6] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 20, Anul I, 30 noiembrie 1911, pp. 251, 252

[7] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[9] Libertatea, Nr. 2, Anul XXV, la Anul Nou 1927, p. 2

[10] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[11] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

[12] Monitorul Oficial, Nr. 229, 2 octombrie 1948, p. 7968

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Jun 7

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mosoriuca

Port în regiunea Nistrului – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

MOSORIUCA. Satul de pe malul drept al Nistrului, acolo unde Nistru face o buclă strânsă, închisă parcă de satele megieşe, Mitcău şi Samuşin, s-a numit în vechime Doparevcic, apoi, din 1642, când este menţionat, cu nume alterat, drept „săliştea zisă Toporucivca, pe malul Nistrului, între Onut şi Mitcău”, pe „Drumul cel vechi” şi pe „Troian”, Toporuciuca, fiind menţionat, în 1742, drept „Toporăuciucul pe Nistru, sat întreg, care acum se cheamă Mosoriuca”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Mosoriuca, moşie a lui Ioniţă POTLOG şi a lui Manoli POTLOG, „41 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ştefan, 1 dascăl, Iacob, 2 mazili, Ioniţă şi Manole POTLOG, 4 argaţi, doi ai lui Ioniţă POTLOG, Fedor pânzar şi Nechita rusul, 2 ai lui Manole POTLOG, Ivan rusul şi Vasile cioban, 3 jidovi, Moşco, Struli şi Oron, 2 ţigani, Tănasă hărari şi Ion scripcar, şi 28 birnici, adică: Vasili PTHIRNIAK, Necolai COMISAR, Ivan velnicer, Alecsa scripcar, Mihai POPOVICI, Ion sin LUPUL, Iacob BABIUC, Ion sin BABIUCU, Ignat HRIHORCIUK, Hrihor pânzar, Ivan TRUFIN, Vasili sin TRUFIN, Marco pânzarul, Vasili VICLICU, Ilaş POPOVICI, Ştefan CIURTITA, Iurii BURDENI, Ivan vătăman, Mihălaş sin TĂNASĂ, Ivan CONDRE, Lupaşco muntianul, Enachii sin MIHĂLAŞ, Ion sin muntian, Grigoraş MACIULENKO, Ştefan sin POSTOLACHI, Fodor LEHUN, Vasile LEHUN şi Machii sin LEHUN.

1774: În 1774, Mosoriuca avea 45 familii de ţărani ruteni, iar în 1784, 72 familii.

1775: În 24 iunie 1795, a şasea parte din satul Mosoriuca aparţinea lui Mihalachi Giurgiuvan, care o lăsa prin testament, soţiei lui, Maria, fata lui Ioniţă Potlog.

1843: În 1843, biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Mosoriuca, patronată de Ioan de TABORA şi slujită de preotul administrator Vasilie DOLINSCHI, avea 339 enoriaşi. În 1876, biserica avea doar 507 enoriaşi, patroni fiind Alexander WOJNOWICZ şi Ioann von GRECK, ir preot administrator, Nicolai TOTOIESCUL. În 1907, patronatul bisericesc era asigurat de Nicolai şi Elena von WOINOVICI, de baronina Valerie SCHENK şi de evreii Simson STEINHOLZ şi Simson GOLDHIRSCH, biserica beneficiind de un nou locaş, construit între anii 1891-1894, dar serviciile religioase erau asigurate de parohul din Ocna, Tihon HACMAN şi de cantorul local, angajat în 1900, Vasile CERNEŢCHI, născut în 1840.

1782: Stabilind graniţa nordică a Bucovinei, „de la Mitcâu comisiunea (urbarială – n. n.) trecu la Mosorivca sau Mosoreni, numit în vechime şi Doparevcic, sat care este cuprins într-o serpentină a Nistrului, formând o adevărată peninsulă a Moldovei în teritoriul polon. Vechiul proprietar al satului fusese Andrei Potlog, fiul lui Dumitraşcu Potlog, stolnicul. Andrei Potlog primise Mosoriufca ca zestre de la Patrăşcan Tăutul, când se căsători cu fiica acestuia, Parasca, iar la moarte, Andrei o împărţi în trei părţi, şi anume: o parte o trecu fiului său, Manole Potlog, o altă parte ginerelui său, Mihalachi Giurgiuvan, iar o a treia parte ajunse în stăpânirea lui Ioniţă Volcinschi, pe care acesta o dădu zestre fiicei sale, măritată după un oarecare Ştefan Properciuc”[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoriuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[3].

1873: O şcoală cu o clasă funcţiona, la Mosoriuca, din 1873[4].

1882: „După terminarea liceului, am stat în Mosoreni, sat pe malul Nistrului, un an şi jumătate, în casa mazilului repausat Ioan Grecu, un venerabil bătrân de 75 de ani, pe timpul acela (1882), care mi-a comunicat multe lucruri interesante din trecutul românesc al acelor părţi”[5].

1890: În 1890, comuna Mosoriuca avea 556 locuitori, primar fiind Teodor Zahariciuc. Vladimir Hacman era paroh, Emilian Vlad – învăţător, iar cantor bisericesc era Anton Hrazdowski.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mosoriuca (Mossorówka), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe malul drept al Nistrului, în faţa localităţii galiţiene Kolodróbka, între comunele conriverane Mitcău şi Samuşin. Suprafaţa: 3,67 kmp; populaţia: 657 locuitori ruteni gr. or. şi foarte puţini izraeliţi. Este situată lângă drumul principal Noua-Suliţă – Cernăuţi – Uscie – Biskupie (Galiţia), prevăzută cu un pod plutitor peste Nistru. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică locală, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. La 1776, era în posesia mazililor Ioniţă şi Manole Potlog. Pentru prima oară este menţionată această comună în 1589. Aci s-au găsit monede vechi polone. Populaţia se ocupă cu agricultura. Comuna aposedă 603 hectare pământ arabil, 29 ari fânaţuri, 22 hectare grădini, 31 hectare imaşuri, 8 ari păduri. Se găsesc 38 cai, 83 vite cornute, 62 porci, 17 stupi de albine. Mosoriuca (Mossorówka), moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa 3,71 kmp; populaţia: 43 locuitori, în majoritate izraeliţi, restul ruteni gr. cat. şi gr. or.”[6].

1919: Mosoriuca sau Mosoreni a fost inclusă în circumscripţia electorală Ocna, judeţul Zastavna, împreună cu Boianceni (Boianciuc), Cuciurul Mic, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Mitcău, Ocna, Pârâul Negru (Ciarni-Potok), Pohorlăuţi, Samuşeni, Tăueni (Toutri) şi Vadu Nistrului (Brodok)[7].

1920: „Deciziune de expropriere No. Ag. 44 Mosoreni. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Zastavna, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical fasc. No. 147 Mosoreni din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 20 ha 08 a 22 mp, proprietatea dnei Valeria baroneasă Schenk, născută Lucasievici, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă. Deciziune de expropriere No. Ag. 44 Mosoreni /2. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Zastavna, cu care s-a decis renunţarea la exproprierea corpului dominical fasc. No. 149, Mosoreni, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene şi corpul rustical fasc. No. 464 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Mosoreni, proprietatea dlui Paul şi Maria Socolowski, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[8].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 426

[2] Nistor, I., Vechea graniţă de Nord a Moldovei, Bucureşti 1939, p. 12

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 29, 1876 p. 88, 1907 p. 88

[5] Ţopa, Preotul Dimitrie, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, p. 10

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 147

[7] Monitorul Bucovinei, fascicula 62, 6 septembrie nou 1919, p. 6

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Jun 7

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mologhia

MOLOGHIA. Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Mologhia „105 – toată suma caselor”, însemnând 92 postaşi, şi anume: Roman sin croitor, Vasile sin Andrieş, Ion PREGII, Andrei zet VELIŞKO, Grigoraş sin URSACHE, Andrei ŞOPROVICI, Toader ŢIGĂNAŞ, Ion zet ANTON, Ştefan HMARA, Opre rus, Dumitraşcu sin URSACHI, Dumitraşcu sin GRIGORI, Ion nepot ŢIGĂNAŞ, Petre vătăman, Ostahi sin GAVRIL, Dănilă zet COADĂ, Gavrilă zet DĂMIAN, Pavel MOROZ, Georgie zet MOROZ, Ion MOROZ, Vasile POTGUBINA, Nika sârbul, Gavril CHELBE, Vasile DELIŢOIA, Dănilă lemnar, Georgiţă cumnat CHELBII, Prodan MOROZ, Istrate sin IGNĂTESCU, Vasile sin MIRON, Vasile IGNĂTESCU, Lupu sin IGNĂTESCU, Vasile PEPELE, Ion PEPELE, Georgii sin PEPELE, Toader IACOBAN, Gavril PEPELEA, Ursul CIORNEIU, Toma zet CIORNEIU, Toader GĂINĂ, Ion LOTBĂ, Costandin butnar, Costandin nepot CIORNEIU, Vasile vărzar, Grigoraş căpotar, Macoveiu sin PAVĂL, Vasile LEKA, Gavril BENE, Simion sin PAVĂL, Ştefan armean, Ştefan vătăman, Ursul a STRĂTOAII, Ursul TUTUBUOAI, Ivan de la Okop, Ion nepot MOGĂI, Neculaiu DELIŢOIU, Ştefan morar, Gavril nepot BENII, Ştefan cumnat BENII, Foca nepot BENII, Chiriac MOLOCEA, Gavril PUIU, Ifteni nepot BENII, Vasile MOLOCEA, Simion ŢOLIC, Toader brat DĂNILĂ, Nechita nepot lui BĂDRĂGAN, Ioniţă sin BĂDRĂGAN, Neculai brat ego, Ştefan nepot lui BĂDRĂGAN, Toader zet BĂDRĂGAN, Vasile ŢURCAN, Tudosii sin babii, Gavril sin babii, Postolachi BĂLAN, Toader sin IVAN, Ion sin PĂTRĂUŢAN, Vasile PĂTRĂUŢAN, Ion BUDACA, Neculaiu OBAR, Simion LOTBĂ, Pătraşcu sin HMARA, Ivan HRISOSOBII, Roman rus, Ştefan zet HUSAR, Hrihor HUSAR, Mateiu zet văcar, Dănilă rus, Mihaiu rus, Ivan RABICI, Ştefan ZAHARIE, Dumitru rotar şi Ştefan ciubotar. În satul Mologhia mai erau un umblător, Ion harabagiu, 2 popi, Ştefan MAGA şi Anton MAGA, un dascăl, Andrei, 2 scutelnici, cel al popii Anton MAGA, LUPAŞCU, şi cel al popii Ştefan MAGA, Ştefan, 5 văduve, Dochiţa, Vasâlca, Grăpina, Paraschiva şi Corcovina, precum şi doi jidovi, Bercul PERIŢ şi Moşcu sin Bercul.

1775: Fostul sat Cosmin, numit Mologhia în 1775, avea, împreună cu Ceahor, 2 popi, 133 ţărani, 1 umblător, 1 arnăut şi 1 baran, populaţia satului ajungând, în 1784, la 168 familii.

1777: În 1777, exista la Mologhia o sală de cult catolic, transformat în capelă de lemn şi sfinţită în ajunul Crăciunului.

1782: Primii colonişti germani din Bucovina, proveniţi din Ungaria şi din Banat, s-au stabilit la Roşia şi la Mologhia încă din 1782, ele fiind, conform registrelor cu rezidenţi de după anul 1800, cele ale lui Ignaz Exner, Martin Grandl (Krandl), Friedrich Hank, Franz Anton Weckend, Ignaz Wolf şi Josef Klein.

1787, Hacquet: Călătorind spre Suceava, prin Româneşti şi Pătrăuţi, înspre „Luitak” (N.N.: Realizatorii volumului presupun, cu oarece îndoieli, că ar fi unul dintre cele două sate Călineşti, al lui Ienache sau al lui Cuparenco, dar mult mai probabil că este vorba despre satul Iţcani), Hacquet întâlneşte aici „primii colonişti ai provinciei, care au emigrat din Banat. Aceştia nu erau decât nişte cerşetori, în număr de douăzeci şi două de familii, care s-au aşezat pe terenurile şi în casele părăsite de moldoveni (la anexare). Cum nu era destul loc pentru ei, aici, au fost mutaţi ceilalţi la Suceava (unde a mai fost aşezată o colonie germană), la Molodia, la Dragomirna şi „Rosez” (N.N.: Localitate dispărută, opinează realizatorii volumului, deşi s-ar părea că e vorba despre satul Roşa, de lângă Cernăuţi). Aceşti oameni au primit ajutoarele necesare, dar nici pe departe ce au primit germanii, iar mai apoi, treptat, au trebuit să achite totul”[2].

1791: În 1791, sosesc din Boemia şi se stabilesc la Mologhia, pe locul numit Pustia (înspre Novoseliţa), unde vor întemeia Franzthal, familiile de agricultori Rieger, Kisslinger, Hornung, Muschig, Neumann, Klein, Hicke din Elveţia a venit familia Brodern, iar din Bavaria, familiile Hartmann şi Huber. Următorii colonişti germani sosesc în Mologhia, inclusiv prin Roşa, după anul 1800, Friedrich Hank şi Theresia Bitay, Johann Rieger, Magdalena Dittrich, în 1823 ; Peter Huber şi Catharina Klepsch, Johann Hirschmüller şi Marianna Hubert, în 1824, Franz Anton Weckend şi Anna Kunzelmann, Ignaz Wolf şi Marianna Flegel, Josef Klein şi Josepha Muschik, în 1825.

1826: La sfârşitul lunii iunie a anului 1826, a fost sfinţit micul lăcaş din cărămidă al biserici catolice din Molodia, în prezenţa Arhiepiscopului Ankwicz, biserica mare fiind construită, între anii 1881-1885 de patru mari proprietari germani din Mologhia, Georg Kirsch, Georg Klein, Adam Lang şi Franz Zimmer, fiind sfinţită de Dr. Kornicki în 8 septembrie 1885.

1843: Biserica ortodoxă din Mologhia fusese construită în 1843, din banii Fondului Religionar, patron fiind „Se. K. k. Majestat”, iar preot administrator, Dimitrie SEMACA, al doilea post, presupus de numărul mare al enoriaşilor (2.040), fiind vacant. În 1876, biserica avea 3.090 enoriaşi, paroh fiind Vasile MANDICEVSCHI, iar preot cooperator, Nicolai MITROFANOVICI, şi, ulterior, Constantin COCA. În 1907, paroh era protopopul Nicon TOMIUC, născut în 1844, preot din 1868, paroh din 1881, preoţi cooperatori fiind Ioan IANOVICI, născut în 1859, preot din 1889, şi Ioan VOROBCHIEVICI, născut în 1872, preot din 1901, iar cantor, din 1900, Mihail LESNIUC, născut în 1869.

1843: Tot din 1843, funcţiona la Mologhia şi o şcoală cu 6 clase[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[4].

1890: În 1890, comuna Mologhia avea 4.985 locuitori, primar fiind Ioan Verbovschi. Comună mare, în bună parte orăşel, Mologhia avea 5 învăţători, pe Grigorie Aurite, Eugen Vogel, Autonom Hapenciuc, Aurora Aurite şi pe Iosif Zawichowski, doi preoţi, pe Vasile Mandicevschi şi pe Samuil Sauciuc, cantor bisericesc fiind Dimitrie Leviţchi.

1895: O colectă pentru Internatul din Suceava, făcută de preotul din Mologhia, Samuil SAUCIUC, în primăvara anului 1895, menţionează următoarele nume de localnici, „suflete cu îndurare, care au jertfit banii”: primarul Ioan VERBOVSCHI, secretarul comunal Ludvic GEIGER, învăţătoarea Aurora AURITE, învăţătorul superior Grigorie AURITE, învăţătorul Andrei SLAPENCIUC, Simion alui Teodor CIOLAC, Ioan ROPCEAN, Ioan PEPELEA, Mihai MUNTEAN, Simion IFTODI, Nicolai IFTODI, Ioan IFTODI, Mihai CHIŞPAN, George FIALCOVSCHI, George STRÂMBU şi Ioan PAVEL[5].

1901, dialectologul Gustav Weigand: „La scurt timp, pe când plecam spre Franzthal, o fată a alergat după trăsură şi am invitat-o să urce[6], iar ea nu a ezitat să o facă. Spre uimirea mea, am auzit și de la ea graiul limbii române, pe care îl ascultase şi de la soldatul de la Lucina şi care, la început, nu mi s-a părut credibil. Nu ştia nici să citească, nici să scrie, dar, după cum a spus cu naivitate, a vorbit mereu patru limbi: română, germană, rusă și evreiască, limbă pe care a învăţat-o de la evreică-germană, pe care a imitat-o cu o precizie uluitoare în pronunție și ton, aşa cum am observat, de multe ori, că fac mulţi români din Bucovina. În Derehlui, unde micuţa mea însoțitoare avea ceva de obținut, a părăsit trăsura, încântată de cruciuliţa pe care i-o oferisem drept recompensă pentru răspunsurile ei bune. În Ceahor[7], am găsit nu numai o primire foarte caldă, la protopopul Berariu, dar atât el, cât și fiul său, erau dornici să mă ajute în studiile mele. Așa că, în compania lor, am vizitat Molodia[8], sat mare, cu 7.000 de locuitori (5.000 de români, 1.000 germani, 1.000 de ruteni), în dimineața zilei următoare, și Voloca[9], după-amiază”[10].

1902: Însoţirea raiffeisiană s-a înfiinţat în 9 noiembrie 1902, cu preşedintele Nicon Tomiuc, directorul Vasile Prelipcean, vicedirectorul Adrian Andronic şi vistiernicul Grigori Aurite.

1907: „Termenul concursului pentru ocuparea parohiei vacante din Mologhia fiind expirat, rămâne ca venerabilul consistor să trimită în această comună un păstor bun şi vrednic, un român adevărat, care să servească cu devotament şi resignare cauzei noastre româneşti şi bisericii. Până acuma, din timpurile de demult, noi, mologhienii, am fost trataţi vitreg, căci venerabilul consitor n-a avut nicicând în vedere interesele noastre naţionale, la ocuparea acestei parohii, niciodată n-a fost condus de considerări curat româneşti, ci pururi a protejat vârsta imbecilă şi nu distoinicia unui barbat vrednic de ocuparea unor astorfel de posturi responsabile, lucru ce s-a întîmplat mai ales şi în parohiile periclitate de străinismul înăbuşitor. Istoria ne spune că românismul s-a păstrat prin timpurile cele mai furtunoase în biserică; astăzi vremile şi împrejurările în care trăim ne învaţă altfel. Dacă vrem să rămânen stăpâni pe acest pământ, trebuie mai întâi să fim Rromâni buni şi din tot cugetul. Naţiunea să ne fie cultul cel mai sfânt, căruia să-i servim cu credinţă neşovăitoare şi acesta îmbinat cu religia ne-a fi altarul înaintea căruia vom pleca cu smerenie şi conştiinţă naţională genunchii noştri, văzând în preotul care serveşte adevăratul apostol al lui Dumnezeu şi cultivatorul sentinelelor noastre naţionale. / Până acum, venerabilul consistor ne-a trimis preoţi care au adus ceartă între parohieni, care au căutat să înăbuşească în noi, mologienii, simţul nostru de români. Au trecut acele timpuri. Credem că aceasta azi nu s-a mai întâmpla. Credem că peste voinţa şi dorinţa noastră venerabilul consistor nu va trece la ordinea zilei şi nu va dispune după plăcere asupra sorţii noastre şi asupra viitorului acestei comune, ci va considera momentele din viaţa noastră naţională. Tuturor acelor competenţi, ce-ar dori să vie ca parohi la Mologhia, le spunem sincer să-şi răzgândească bine, ori de simt în sine pe deplin puterea să servească cu dezinteresare intereselor noastre naţionale şi bisericeşti, de altfel rămâie mai bine sănătoşi acolo unde sunt. / Mai mulţi mologhieni”[11].

1907: „Din Mologhia ni se aduce ştirea că dl Cuparencu, deputat ţărănesc, a fost fluierat şi huiduit tocmai de cinci, până la şase sute de ţărani. Poporul din Mologhia era aşa de iritat pe dl deputat ţărănesc, că numai cu greu l-a scos un jandarm din mânile lor. Veni, vidi, fugi. Am venit, am văzut, am fugit, exclamă dl deputat ţărănesc şi îşi îndreaptă drumul spre apa Prutului. / Tot în aceiaşi zi, s-a înfăţişat acest domn şi în Ostriţa, dar şi aici i-a spus-o un gospodar verde în ochi, că ostriţenii s-au hotărât deja să dea glasurile lor domnului Dr. Constantin Isopescu-Grecul şi îi supără foarte mult că au trebuit să-i spună adevărul în faţă. / Gospodari din districtele Boian, Cernăuţ şi Storojineţ, întrebaţi mologhienii şi ostriţenii ce pildă i-au dat dlui Cuparencu şi îndreptaţi-vă cu toţii după aceşti oameni, fiindcă dumnealor, trăind mai aproape de Cuciurmare, îl cunosc poate mai bine! Ţi-am da sfatul, domnule Cuparenco, să te laşi de candidatura asta, căci nici poporul nu te vrea şi nici nu ai talentul pentru acest lucru; rămâi în pădure, unde eşti la loc!”[12].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[13], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Margalina BILIAVĂ (30 ani în 1909), Domnica a lui Iftemi PODEŢ (45 ani în 1909) şi Ileana a lui Ion MIRONIUC (19 ani în 1909) din Mologhia.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mologhia (Molodia), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe un pârâiaş, afluent al Derehluiului, între comunele Ceahor, Ţurcni, Cotul Bainschi şi Corovia. Suprafaţa: 58,36 kmp; populaţia: 4.874 locuitori, în majoritate români, restul germani şi ruteni; religia gr. or. pentru majoritate, rom. cat. pentru germani. Cuprinde, pe lângă vatra satului, cu 4.584 locuitori, şi cătunele Derehlui şi Franzthal. Este tăiată, prin partea sa de Nord, de drumul districtual Corovia-Mologhia; prin drumuri de ţară, comunică cu localităţile vecine sus menţionate, precum şi cu drumul principal Cernăuţi-Vamă, ce trece prin apropiere; haltă de drum de fier a liniei Cernăuţi-Hliboca. Această comună este aşezata pe teritoriul istoric „Cozminul”. Prin hrisovul din 3 Aprilie 1488, Ştefan cel Mare a dăruit teritoriul acesta mănăstirii Putna, în posesia căreia se găsea şi la 1776. Înainte, comuna era locuită exclusiv de români; cu timpul însă s-au aşezat aci colonii de germani şi ruteni. Primele familii de germani au venit în 1782, din Mainz şi Manheim. Rutenii au venit din Galiţia de Est. O puternică colonie străină s-a aşezat în acest loc în anul 1787. Populaţia se ocupă cu agricultura, cu creşterea vitelor, precum şi cu grădinăria şi pomicultura. Comuna posedă 2.000 hectare pământ arabil, 673 hectare fânaţuri, 49 hectare grădini, 436 hectare imaşuri şi 2.576 hectare pădure. Se găsesc 385 cai, 1.492 vite cornute, 550 oi, 1.260 porci şi 270 slupi de albine”[14].

1914: „În cursul săptămânii trecute, au trecut, prin Noua Suliţă, 40.000 ruşi, în Galiţia, iar de la 12 septembrie, au sosit în Cernăuţi peste 10.000 soldaţi ruşi. Ei au ocupat, afară de Cernăuţi, staţiunile Volksgarden, Molodia, Derelin şi Cuciurmare, în interiorul Bucovinei, unde a fost proclamată, peste tot, dictatura militară. Trei soldaţi ruşi au fost ieri (12 septembrie 1914) prinşi lângă satul Hliboca, unde făceau recunoaştere. Ei au fost aduşi la Suceava… Patrulele de cavalerie rusă fac, zilnic, recunoaşteri în jurul Cernăuţului şi, cum se depărtează mulţi de oraş, sunt atacate de patrulele austriece, care, din ascunzători, trag asupra celor ruseşti, omorând mare parte dintre soldaţi. Astfel, chiar zilele trecute, dintr-o patrulă de 42 cerchezi, în recunoaştere, numai unul s-a întors, şi acesta dezarmat şi plin de sânge. La Mahala, Corovia, Cuciur, Nepolocăuţi şi Stroinţa au avut loc, în zilele de 11 şi12 septembrie, lupte între câteva detaşamente ruseşti şi austriece… Armata rusă s-a fortificat la Mihalcea şi Camenca… Ca comandant rus al oraşului Cernăuţi a fost numit Navrotzchi, în locul căpitanului Korabuki”[15].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost făcută de „Sergentul de miliţie teritorială Nicolae Badragan, Molodia, prizonier; Rezervistul George Iftode, Molodia, mort; Glotaşul Dumitru Moros, Molodia, rănit; Glotaşul Ion Sarafincean, Molodia, prizonier; Rezervistul Ion Cerbul, Molodia, Regimentul 22, rănit; Rezervistul Ioan Cozma, Molodia, Regimentul 22, rănit; Rezervistul Niculae Zaplatinschi, Molodia, Regimentul 22, rănit”[16]; „Fruntaşul Vasile Mateiciuc, Molodia, Regimentul 22 Infanterie, rănit; Infanteristul Ilie Paulovici, Molodia, Regimentul 22, rănit”[17]; „Infanteristul George Maga, Molodia, Regimentul 22, rănit”[18]; „Infanteristul George Frătăucean, Molodia, Regimentul 22, rănit”[19]; „Toader a lui Grigori Hamaliuc, născut în anul 1875, în Molodia, a fost înrolat, la 1 August 1914, în Regimentul 22 Ţintaşi (Schützen) şi a plecat în câmp. În anul 1915, a fost prins de Ruşi, lângă Rădăuţi, şi lipseşte, de atunci, orice ştire despre dânsul. Martori spun că s-a îmbolnăvit în Cestupoli, în guvernământul Kasan, şi că a fost dus la spital. Dată fiind presupunerea morţii celui absent, la cererea Mariei a lui Vasile Straticiuc şi a lui Nicolai a lui Grigori Hamaliuc, se îndrumează procedura pentru declararea morţii”[20]; „Vasile Florescul a lui Dumitru, născut în 1888, în Molodia, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 41 Infanterie şi a plecat la luptă, în luna septembrie 1914. Într-o luptă ar fi fost rănit greu şi ar fi murit. De atunci lipseşte orice ştire despre dânsul. Presupunându-se probabilitatea decesului în mod legal, se dispune, la cererea soţiei sale, Axenia Florescul, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[21]; „Franz Baumgärtner, născut în Molodia, la 26 mai 1890, a fost chemat, în anul 1915, sub arme, petrecând, până în anul 1916, în Stanislau, apoi a plecat pe frontul italian, de unde a trimis, la 22 iunie 1918, fratelui său, Petru, ultima scrisoare. Până azi lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Peter Baumgärtner, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[22].

1916: Colecta pentru cei amputaţi şi orfanii celor căzuţi în luptă i-a avut, printre eroii generozităţii, şi pe geniştii (Arbeiter Abtig I/41) Iosop Petru, din Molodia, care a dăruit 1 coroană, la fel ca şi Iuconvschi Mihail, din Molodia[23].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 380

[2] Călători, X, II, p. 827

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 14, 1876 p. 23, 1907 p. 55

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] DEŞTEPTAREA, Nr. 3/1895, p. 28

[6] Fata de 14 ani, din Franzthal, analfabetă, dar care vorbea fluent patru limbi, se numea Lisaveta Crăsniciuc.

[7] La Ceahor, au cântat Zoiţa lui Vasile Rotariu (Frunză verde de scunchie) şi Mariuca Rotariu (19 ani).

[8] La Molodia, a cântat Domnica Miroslafschi, de 19 ani (Cântă cucu sus pi nuc).

[9] La Voloca, a cântat Duminica Holunga, de 40 ani (Frunză verdi, borş cu peşti).

[10] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[11] Apărarea Naţională, Nr. 45 şi 46, Anul II, duminică 23 iunie stil nou 1907, p. 3

[12] Apărarea Naţională, Nr. 33 şi 34, Anul II, sâmbătă 4 mai stil nou 1907, p. 3

[13] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[14] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 146, 147

[15] Ce se petrece la graniţă, „Adevărul” din 2 septembrie 1914

[16] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[17] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[18] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[19] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 53, Cernăuţi în 9 August nou 1919, pp. 3-5

[21] Monitorul Bucovinei, Fascicula 87, Cernăuţi în 11 Decemvrie nou 1919, pp. 6-8

[22] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[23] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Jun 6

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Moldova-Suliţa

Lucava, Valea Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

MOLDOVA-SULIŢA. Sat câmpulungean, cu istorie înrudită cu cea a satului vecin, Breaza, dar aflat în proprietatea mănăstirii Putna, în „Braniştea Putnei” din 2 februarie 1503, figurând Bobeica, Ţapul, Lucina şi Moldova, Moldova-Suliţa a fost arendată, în 20 mai 1762, unor „ruşi din Putila”, pe vatra actuală a satului, înspre Lucina, aşezându-se huţanii Velicico Chisăliţă, Ştefan Jonaciu, Fedor Zuben, iar lângă apa Moldovei, Ivan Huţă şi Nichita Haleţ.

1809: „Deși meleagurile Bucovinei produc niște cai frumoşi, nu se remarcă rase remarcabile pentru frumusețea sau vigoarea lor. Hergheliile Bucovinei sunt, în general, mici și rare. Doar armăsari de dimensiuni medii se obțin, prin creșterea mânjilor rezultaţi din încrucişări cu cai turci sau crabi. Pe de altă parte, felul în care sunt crescuți caii nu este prea bun pentru îmbunătățirea rasei: sunt lăsaţi de izbelişte, în cea mai mare parte a anului, şi cresc aidoma unor cai sălbatici. Păşunează mai ales prin văile Carpaților, unde li se permite să rătăcească, într-o adevărată aventură. Se pot vedea, cu miile, trăind prin Munții Lucina, la granița cu Maramureş, unde grecii și armenii au proprietăţi foarte mari. Putem întrezări înmulţirea cailor în Bucovina după numărul celor care au fost recenzaţi în 1810, când s-au aflat aproximativ 15.000 de cai”[1].

1873: O şcoală cu 2 clase funcţiona, în Moldova Suliţa, din anul 1873[2].

1890: În 1890, Moldova-Suliţa avea 902 locuitori, paroh fiind Ilarion Gribovschi, iar învăţător – George Vorotniac. „Cu cât te depărtezi de Breaza, cu atât culmile munţilor se depărtează şi ele mai mult de calea ce duce spre Moldova, aşa că, în urmă, te trezeşti într-un platou larg de toate părţile. Pe calea aceasta întâmpini, mai întâi, muntele Răchitişul Brezei, apoi muntele Porcescul, iar în fine, un munte lung şi nalt, cu numele Corhana; toţi munţii aceştia se întind în mâna dreaptă, paralel cu drumul. În stânga, se înşiră, de asemenea linie, Dealul Glodului, Cocoşul, Găina şi Ştirbul, în depărtări însemnate de drum. / Între comunele Breaza şi Moldova se află cătunele Beniea, Cocoşul şi Porceştii. / În decursul călătoriei acesteia, făcurăm, de la un punct, spre stânga şi ne repezirăm la cătunul Cocoşul, care se află între Dealul Glodului şi între munţii Dărmoxa-Dărmozul şi Cocoşul. Toate regiunile de pe acolo sunt de o grandiozitate rară. De cătră muntele Cocoşul, curge prin cătunul acela râuleţul Cocoşul, spre râul Moldova, iar dintre Dealul Glodului şi dintre Dărmoxa, un pârâu mai mare decât Cocoşul, cu numele Tătarcă, ce, de-mpreună cu Cocoşul, se varsă în Moldova… / Platoul în mijlocul căruia se află comuna Moldova, de-mpreună cu cătunele amintite, formează, cu numeroasele sale fâneţe, printre care se rădică ice un muncel, acolo o dâlmă, dincolo o movilă făcută ca cu mâna, un măreţ paradis, ale cărui frumuseţi varii greu s-ar putea descrie cu de-amăruntul. Amintesc însă numai atâta, că, precum predomnesc, de la Fundul Moldovei, până la Breaza, mai mult sau mai puţin codrii, aşa predomnesc, pe platoul din sus de Breaza, fânaţele, cu ierbării împodobite de milioane de flori. Pâlcurile de arbori sunt numai sporadice până la munţii cei nalţi, cu cari se hotărăşte platoul”[3].

1895: Biserica Sfântului Nicolai din Moldova Suliţa a fost fundată în 1895 şi sfinţită în 1896, pe locul unei bisericuţe de lemn, care era considerată, în 1843, filială, având, în Şipot, Izvor, Ulma, Crasnodil şi Moldova Suliţa, 1.155 enoriaşi, dar nu şi paroh. În 1876, parohul bisericii cu 1.801 enoriaşi, răspândiţi prin atâtea sate munteneşti, era Theodor NICHITOVICI. În 1907, preot era Ilarion GRIBOVSCHI, născut la Breaza, în 1859, preot din 1886, iar cantor, din 1905, Ioan BEZRUCIAC, născut în 1879.

Lucava, Cheile Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

1901: „Vineri, 16 august 1901, am părăsit Cârlibaba și am luat-o spre nord, pe fostul Drum al Tătarilor, până la Pasul Lucina (Lutschina). Drumul a fost extrem de dificil, încât vizitiul și cu mine a trebuit să împinge, de mai multe ori, în spițele roţilor pentru a putea urca, iar atunci când eram fericiți că am răzbătut, eram împiedicați să mergem mai departe de vegetaţia bogată. În sfârşit, sleiţi de oboseală am ajuns în Lucina, tabăra de vară a cailor faimoasei ferme de remontă din Bădeuţi (Badautz)[4]. Locotenentul superior Gellinek, directorul hergheliei, m-a invitat la prânz și la o plimbare prin păşunele hergheliei. Nu am putut rezista invitației prietenoase, mai ales că mi-a promis, de asemenea, că pot să-mi fac şi studiile dialectale care mă interesează. Imediat, după masă, ne-am urcat pe cai și, când am ajuns la pe platoul înalt, am intrat într-un galop vântuit, pe un teren foarte neuniform, copleșit de tufe și tufișuri, în lungime de 1.300-1400 m, printre caii care pasc în diferite locuri, în funcție de vârstă. Am fost în șea până seara, apoi am lucrat cu un soldat din Mahala, sat de lângă Cernăuţi, și acum am auzit, pentru prima oară, cum se pronunță în Marea Valahie, și, când am crezut că limbajul lui este o influență școlară, deși locotenentul meu a susținut că soldatul nu a fost la școală, am decis să șterg toate notiţele pe care le-am făcut, dar mai târziu, când am mers la Mahala[5], am realizat că am greșit, pentru că băiatul s-a exprimat într-un „mod” minunat pentru că, într-adevăr, aşa se vorbeşte în satele cele mai nordice românești din Bucovina. Marea pronunție valahă nu schimbă „ce” şi „ge”, ceea ce desigur nu puteam bănui. Am folosit fonograful pentru a înregistra un cântec românesc și unul rutean de la soldați. / A doua zi am plecat exclusiv pentru huţuli, prin sate minunate, dar dominate de evrei. Elementul românesc din văile izvoarelor Moldovei și Sucevei a fost absorbit complet de slavi; dar atât din tipul unor oameni, cât și din numeroase nume de munteni şi de munţi, se poate vedea că trebuie să fi fost destui români în trecut. În orice caz, huţulii dau impresia că sunt o rasă mixtă de ruteni, români și de ciangăi; indiferent dacă Uzii (pecenegi), așa cum indică numele Huţul sau Huţan, în română, constituie baza, așa cum cred Kaluzniacki și alții, nu pot spune nimic despre asta. Cu toate acestea, nu am altă dovadă decât modificarea pronunţată, găsită adesea la huţuli, şi trebuie, deci, să las pe seama altora să privească mai atent acest popor, despre care există multe opinii și prejudecăți false, atât în Bucovina, cât și în larga lume științifică”[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Moldova-Aluniş, cătun, pendinte de comuna rurală Şipot, districtul Rădăuţi. Are 9 case şi 39 locuitori. Moldova-Găina, cătun, pendinte de comuna rurală Şipot, distr. Rădăuţi. Are 5 case şi 22 locuitori. Moldova-Hreben, cătun, pendinte de comuna rurală Şipot, distr. Rădăuţi. Are 6 case şi 19 locuitori. Moldova-Cruhla, târlă, pendinte de comuna rurală Şipot, distr. Rădăuţi. Are 3 case şi 7 locuitori. Moldova-Spenţora, târlă, pendinte de comuna rurală Şipot, distr. Rădăuţi. Are 4 case şi 16 locuitori. Moldova-Suliţa, cătun, pendinte de comuna rurală Şipot, distr. Rădăuţi. Are 462 locuitori huţani gr. or., o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică locală, cu hramul „SfântulNicolae. Este aşezat pe râul Moldova, la locul unde intră în districtul Câmpulung. Moldova-Smideşti, târlă, pendinte de satul de reşedinţă Şipot, comuna rurală Şipot, distr. Rădăuţi. Moldova-Ştirbul, cătun, pendinte de comuna rurală Şipot, distr. Rădăuţi. Are 6 case şi 27 locuitori”[7]. „Lucina, localitate cu herghelie, pendinte de moşia Şipot, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Şipot, distr. Rădăuţi. Are 7 case şi 9 locuitori. Aci sunt grajduri şi clădiri întinse, în care sunt adăpostite, pe timp de vară, prăsilele de cai ale statului austriac, distr. Rădăuţi”[8].

1924: „Satul e nesfârşit de lung şi împrăştiat, încât abia îl poţi cuprinde cu privirile. Casele sunt rare şi răsfirate în toate părţile. Între cele două culmi de munţi, care se deapănă de o parte şi de alta, fiecare văgăună îşi are partea sa de sat. Locuitorii sunt toţi huţani şi ruteni…. Gospodăriile sunt întinse, cuprinzând laolaltă casa cu acareturile, câmpul de lucrat, fâneaţa şi crâmpeiul de munte sau de pădure, înconjurate toate printr-un gard de prăjini lungi şi înalte, legate între ele prin vânjuri de nuiele. Ţarcul urmăreşte coasta până sus, în munte, în contururi uneori rotunde, alteori drepte, după cum merge şi hotarul proprietăţii. / Casele sunt la mijloc, mici, înnegrite de ploi, zidite din bârne de lemn, încheiate cruciş la colţuri şi acoperite cu solzi ascuţiţi şi deşi de şindrilă sură. O simetrie desăvârşită le urmăreşte pretutindeni. De jur împrejur le înconjură cu un cerdac înalt, închis şi tăiat la mijloc cu portiţe. / În afara caselor se află grajdul, micul coşar şi magazia de unelte şi pâine. Casele, peste tot, sunt la fel, parcă le-ar fi făcut acelaşi maestru. Rar se vede vreuna văruită, încolo cele mai multe au culoarea lemnului vechi, pe care-l bat ploile şi-l usucă vânturile. În mijlocul satului şi lângă şosea e biserica, clădită, la fel, din lemn, simplă, cu două turnuri înalte, sfârşite prin cruci de fier ruginit”[9].

1929: „Din Şipotele Sucevei, urmând pe pârâiaşul Isvor în sus, dau în cătunul Izvor, întins de-a lungul apei, cu casele foarte răspândite pe vale şi pe dealuri. În dreapta şi în stânga şoselei şi a pârâului, păşune şi fâneţe cosite, pline de flori violete de brânduşe, semn de toamnă lungă şi frumoasă, aşa cum de fapt a şi fost. Trecând şi de cătunul Isvor, las munţii Papaica şi Rebenul spre răsărit, părăsesc şi pârâul Isvorul, aproape de obârşia lui, ridic dealul, pe o mică şi uşoară serpentină, şi trec, prin „pasul Isvorul” sau „Plaiul Moldovei”, din valea superioară a Sucevei, în valea superioară a râului Moldova, şi chiar pe la izvorul lui, la satul Moldova-Suliţa, după ce, mai întâi, de pe culmea dealului, admir, spre apus, frumoşii munţi Lucina şi Ţapul, cei mai înalţi şi mai măreţi din această regiune, iar spre răsărit, munţii mai puţin înalţi ai râului Moldova. Ieşind din satul Moldova-Suliţa, privesc, spre răsărit, muntele Găina, împădurit cu brad, mai puţin înalt decât Găina munţilor Apuseni. Traversez cătunul Benie, apoi frumosul sat Breaza, la ieşirea de miază-zi a căruia, în punctul numit „Podişul”, munţii, îmbrăcaţi cu frumoase păduri, se apropie, valea, pe fundul căreia, alături de şosea, şerpuieşte limpede, învolburată şi frumoasă apa Moldovei, se strâmtează foarte mult şi, într-amurg, când soarele, aruncându-şi înapoi cele din urmă raze, scaldă în lumină valea cu apa, coastele, coamele şi măgurile munţilor învestmântaţi cu brad”[10].

Lucava, Valea Lucavei – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Plaiul Moldovei”, comuna Moldova Suliţa, judeţul Câmpulung”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[11], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Pavel Mina, de la Breaza, la Moldova Suliţa; Radu Gheorghe, de la Moldova Suliţa- Benia, la Dorna-Sunător”.

1949: Primii diriguitori ai învăţământului comunist: „Învăţământul elementar, ciclul I: Isac Victor, director la Şcoala elementară Moldova Suliţa; Grigorovici Dragoş, director la Şcoalaa elementară Moldova Suliţa, Benia; Panicov Gavril, director la Şcoala elementară Moldova Suliţa, Săcrieş; Fetchiu Vladimir, director la Şcoala elementară Moldova Suliţa, Raşca”[12].