Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Moldova-Suliţa

Lucava, Valea Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

MOLDOVA-SULIŢA. Sat câmpulungean, cu istorie înrudită cu cea a satului vecin, Breaza, dar aflat în proprietatea mănăstirii Putna, în „Braniştea Putnei” din 2 februarie 1503, figurând Bobeica, Ţapul, Lucina şi Moldova, Moldova-Suliţa a fost arendată, în 20 mai 1762, unor „ruşi din Putila”, pe vatra actuală a satului, înspre Lucina, aşezându-se huţanii Velicico Chisăliţă, Ştefan Jonaciu, Fedor Zuben, iar lângă apa Moldovei, Ivan Huţă şi Nichita Haleţ.

1809: „Deși meleagurile Bucovinei produc niște cai frumoşi, nu se remarcă rase remarcabile pentru frumusețea sau vigoarea lor. Hergheliile Bucovinei sunt, în general, mici și rare. Doar armăsari de dimensiuni medii se obțin, prin creșterea mânjilor rezultaţi din încrucişări cu cai turci sau crabi. Pe de altă parte, felul în care sunt crescuți caii nu este prea bun pentru îmbunătățirea rasei: sunt lăsaţi de izbelişte, în cea mai mare parte a anului, şi cresc aidoma unor cai sălbatici. Păşunează mai ales prin văile Carpaților, unde li se permite să rătăcească, într-o adevărată aventură. Se pot vedea, cu miile, trăind prin Munții Lucina, la granița cu Maramureş, unde grecii și armenii au proprietăţi foarte mari. Putem întrezări înmulţirea cailor în Bucovina după numărul celor care au fost recenzaţi în 1810, când s-au aflat aproximativ 15.000 de cai”[1].

1873: O şcoală cu 2 clase funcţiona, în Moldova Suliţa, din anul 1873[2].

1890: În 1890, Moldova-Suliţa avea 902 locuitori, paroh fiind Ilarion Gribovschi, iar învăţător – George Vorotniac. „Cu cât te depărtezi de Breaza, cu atât culmile munţilor se depărtează şi ele mai mult de calea ce duce spre Moldova, aşa că, în urmă, te trezeşti într-un platou larg de toate părţile. Pe calea aceasta întâmpini, mai întâi, muntele Răchitişul Brezei, apoi muntele Porcescul, iar în fine, un munte lung şi nalt, cu numele Corhana; toţi munţii aceştia se întind în mâna dreaptă, paralel cu drumul. În stânga, se înşiră, de asemenea linie, Dealul Glodului, Cocoşul, Găina şi Ştirbul, în depărtări însemnate de drum. / Între comunele Breaza şi Moldova se află cătunele Beniea, Cocoşul şi Porceştii. / În decursul călătoriei acesteia, făcurăm, de la un punct, spre stânga şi ne repezirăm la cătunul Cocoşul, care se află între Dealul Glodului şi între munţii Dărmoxa-Dărmozul şi Cocoşul. Toate regiunile de pe acolo sunt de o grandiozitate rară. De cătră muntele Cocoşul, curge prin cătunul acela râuleţul Cocoşul, spre râul Moldova, iar dintre Dealul Glodului şi dintre Dărmoxa, un pârâu mai mare decât Cocoşul, cu numele Tătarcă, ce, de-mpreună cu Cocoşul, se varsă în Moldova… / Platoul în mijlocul căruia se află comuna Moldova, de-mpreună cu cătunele amintite, formează, cu numeroasele sale fâneţe, printre care se rădică ice un muncel, acolo o dâlmă, dincolo o movilă făcută ca cu mâna, un măreţ paradis, ale cărui frumuseţi varii greu s-ar putea descrie cu de-amăruntul. Amintesc însă numai atâta, că, precum predomnesc, de la Fundul Moldovei, până la Breaza, mai mult sau mai puţin codrii, aşa predomnesc, pe platoul din sus de Breaza, fânaţele, cu ierbării împodobite de milioane de flori. Pâlcurile de arbori sunt numai sporadice până la munţii cei nalţi, cu cari se hotărăşte platoul”[3].

1895: Biserica Sfântului Nicolai din Moldova Suliţa a fost fundată în 1895 şi sfinţită în 1896, pe locul unei bisericuţe de lemn, care era considerată, în 1843, filială, având, în Şipot, Izvor, Ulma, Crasnodil şi Moldova Suliţa, 1.155 enoriaşi, dar nu şi paroh. În 1876, parohul bisericii cu 1.801 enoriaşi, răspândiţi prin atâtea sate munteneşti, era Theodor NICHITOVICI. În 1907, preot era Ilarion GRIBOVSCHI, născut la Breaza, în 1859, preot din 1886, iar cantor, din 1905, Ioan BEZRUCIAC, născut în 1879.

Lucava, Cheile Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

1901: „Vineri, 16 august 1901, am părăsit Cârlibaba și am luat-o spre nord, pe fostul Drum al Tătarilor, până la Pasul Lucina (Lutschina). Drumul a fost extrem de dificil, încât vizitiul și cu mine a trebuit să împinge, de mai multe ori, în spițele roţilor pentru a putea urca, iar atunci când eram fericiți că am răzbătut, eram împiedicați să mergem mai departe de vegetaţia bogată. În sfârşit, sleiţi de oboseală am ajuns în Lucina, tabăra de vară a cailor faimoasei ferme de remontă din Bădeuţi (Badautz)[4]. Locotenentul superior Gellinek, directorul hergheliei, m-a invitat la prânz și la o plimbare prin păşunele hergheliei. Nu am putut rezista invitației prietenoase, mai ales că mi-a promis, de asemenea, că pot să-mi fac şi studiile dialectale care mă interesează. Imediat, după masă, ne-am urcat pe cai și, când am ajuns la pe platoul înalt, am intrat într-un galop vântuit, pe un teren foarte neuniform, copleșit de tufe și tufișuri, în lungime de 1.300-1400 m, printre caii care pasc în diferite locuri, în funcție de vârstă. Am fost în șea până seara, apoi am lucrat cu un soldat din Mahala, sat de lângă Cernăuţi, și acum am auzit, pentru prima oară, cum se pronunță în Marea Valahie, și, când am crezut că limbajul lui este o influență școlară, deși locotenentul meu a susținut că soldatul nu a fost la școală, am decis să șterg toate notiţele pe care le-am făcut, dar mai târziu, când am mers la Mahala[5], am realizat că am greșit, pentru că băiatul s-a exprimat într-un „mod” minunat pentru că, într-adevăr, aşa se vorbeşte în satele cele mai nordice românești din Bucovina. Marea pronunție valahă nu schimbă „ce” şi „ge”, ceea ce desigur nu puteam bănui. Am folosit fonograful pentru a înregistra un cântec românesc și unul rutean de la soldați. / A doua zi am plecat exclusiv pentru huţuli, prin sate minunate, dar dominate de evrei. Elementul românesc din văile izvoarelor Moldovei și Sucevei a fost absorbit complet de slavi; dar atât din tipul unor oameni, cât și din numeroase nume de munteni şi de munţi, se poate vedea că trebuie să fi fost destui români în trecut. În orice caz, huţulii dau impresia că sunt o rasă mixtă de ruteni, români și de ciangăi; indiferent dacă Uzii (pecenegi), așa cum indică numele Huţul sau Huţan, în română, constituie baza, așa cum cred Kaluzniacki și alții, nu pot spune nimic despre asta. Cu toate acestea, nu am altă dovadă decât modificarea pronunţată, găsită adesea la huţuli, şi trebuie, deci, să las pe seama altora să privească mai atent acest popor, despre care există multe opinii și prejudecăți false, atât în Bucovina, cât și în larga lume științifică”[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Moldova-Aluniş, cătun, pendinte de comuna rurală Şipot, districtul Rădăuţi. Are 9 case şi 39 locuitori. Moldova-Găina, cătun, pendinte de comuna rurală Şipot, distr. Rădăuţi. Are 5 case şi 22 locuitori. Moldova-Hreben, cătun, pendinte de comuna rurală Şipot, distr. Rădăuţi. Are 6 case şi 19 locuitori. Moldova-Cruhla, târlă, pendinte de comuna rurală Şipot, distr. Rădăuţi. Are 3 case şi 7 locuitori. Moldova-Spenţora, târlă, pendinte de comuna rurală Şipot, distr. Rădăuţi. Are 4 case şi 16 locuitori. Moldova-Suliţa, cătun, pendinte de comuna rurală Şipot, distr. Rădăuţi. Are 462 locuitori huţani gr. or., o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică locală, cu hramul „SfântulNicolae. Este aşezat pe râul Moldova, la locul unde intră în districtul Câmpulung. Moldova-Smideşti, târlă, pendinte de satul de reşedinţă Şipot, comuna rurală Şipot, distr. Rădăuţi. Moldova-Ştirbul, cătun, pendinte de comuna rurală Şipot, distr. Rădăuţi. Are 6 case şi 27 locuitori”[7]. „Lucina, localitate cu herghelie, pendinte de moşia Şipot, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Şipot, distr. Rădăuţi. Are 7 case şi 9 locuitori. Aci sunt grajduri şi clădiri întinse, în care sunt adăpostite, pe timp de vară, prăsilele de cai ale statului austriac, distr. Rădăuţi”[8].

1924: „Satul e nesfârşit de lung şi împrăştiat, încât abia îl poţi cuprinde cu privirile. Casele sunt rare şi răsfirate în toate părţile. Între cele două culmi de munţi, care se deapănă de o parte şi de alta, fiecare văgăună îşi are partea sa de sat. Locuitorii sunt toţi huţani şi ruteni…. Gospodăriile sunt întinse, cuprinzând laolaltă casa cu acareturile, câmpul de lucrat, fâneaţa şi crâmpeiul de munte sau de pădure, înconjurate toate printr-un gard de prăjini lungi şi înalte, legate între ele prin vânjuri de nuiele. Ţarcul urmăreşte coasta până sus, în munte, în contururi uneori rotunde, alteori drepte, după cum merge şi hotarul proprietăţii. / Casele sunt la mijloc, mici, înnegrite de ploi, zidite din bârne de lemn, încheiate cruciş la colţuri şi acoperite cu solzi ascuţiţi şi deşi de şindrilă sură. O simetrie desăvârşită le urmăreşte pretutindeni. De jur împrejur le înconjură cu un cerdac înalt, închis şi tăiat la mijloc cu portiţe. / În afara caselor se află grajdul, micul coşar şi magazia de unelte şi pâine. Casele, peste tot, sunt la fel, parcă le-ar fi făcut acelaşi maestru. Rar se vede vreuna văruită, încolo cele mai multe au culoarea lemnului vechi, pe care-l bat ploile şi-l usucă vânturile. În mijlocul satului şi lângă şosea e biserica, clădită, la fel, din lemn, simplă, cu două turnuri înalte, sfârşite prin cruci de fier ruginit”[9].

1929: „Din Şipotele Sucevei, urmând pe pârâiaşul Isvor în sus, dau în cătunul Izvor, întins de-a lungul apei, cu casele foarte răspândite pe vale şi pe dealuri. În dreapta şi în stânga şoselei şi a pârâului, păşune şi fâneţe cosite, pline de flori violete de brânduşe, semn de toamnă lungă şi frumoasă, aşa cum de fapt a şi fost. Trecând şi de cătunul Isvor, las munţii Papaica şi Rebenul spre răsărit, părăsesc şi pârâul Isvorul, aproape de obârşia lui, ridic dealul, pe o mică şi uşoară serpentină, şi trec, prin „pasul Isvorul” sau „Plaiul Moldovei”, din valea superioară a Sucevei, în valea superioară a râului Moldova, şi chiar pe la izvorul lui, la satul Moldova-Suliţa, după ce, mai întâi, de pe culmea dealului, admir, spre apus, frumoşii munţi Lucina şi Ţapul, cei mai înalţi şi mai măreţi din această regiune, iar spre răsărit, munţii mai puţin înalţi ai râului Moldova. Ieşind din satul Moldova-Suliţa, privesc, spre răsărit, muntele Găina, împădurit cu brad, mai puţin înalt decât Găina munţilor Apuseni. Traversez cătunul Benie, apoi frumosul sat Breaza, la ieşirea de miază-zi a căruia, în punctul numit „Podişul”, munţii, îmbrăcaţi cu frumoase păduri, se apropie, valea, pe fundul căreia, alături de şosea, şerpuieşte limpede, învolburată şi frumoasă apa Moldovei, se strâmtează foarte mult şi, într-amurg, când soarele, aruncându-şi înapoi cele din urmă raze, scaldă în lumină valea cu apa, coastele, coamele şi măgurile munţilor învestmântaţi cu brad”[10].

Lucava, Valea Lucavei – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Plaiul Moldovei”, comuna Moldova Suliţa, judeţul Câmpulung”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[11], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Pavel Mina, de la Breaza, la Moldova Suliţa; Radu Gheorghe, de la Moldova Suliţa- Benia, la Dorna-Sunător”.

1949: Primii diriguitori ai învăţământului comunist: „Învăţământul elementar, ciclul I: Isac Victor, director la Şcoala elementară Moldova Suliţa; Grigorovici Dragoş, director la Şcoalaa elementară Moldova Suliţa, Benia; Panicov Gavril, director la Şcoala elementară Moldova Suliţa, Săcrieş; Fetchiu Vladimir, director la Şcoala elementară Moldova Suliţa, Raşca”[12].