Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Poieni-Solca

POIENI-SOLCA. Cătun al satului Botoşana (partea de apus a satului, în 1785), Poieni-Solca a fost cumpărat, odată cu Botoşana, de Ştefan Tomşa, cu „700 galbeni de aur, de la fete de boer, anume Nastasie, fata Micăi, nepoată Răcătoaei, şi de la alte rude a ei”, în 25 octombrie 1615, şi „dat sfintei mănăstiri Solca”, după cum precizează condica lui Vartolomei Mazeran.

1816: Biserica Naşterii Maicii Domnului din „Poienile” a fost construită în 1816, sfinţită în 1817 şi restaurată în 1872. În 1843, postul de paroh era vacant, numărul enoriaşilor fiind 691. În 1876, când biserica avea 1.220 enoriaşi, paroh era Michael NEDELCO. În 1907, paroh era Samuil SAUCIUC, născut în 1862, preot din 1890, paroh din 1897, cantor fiind, din 1897, Andrei SLEVOACA, născut în 1867.

1835: În 1835, se stabilesc la Poieni câţiva colonişti germani şi câţiva evrei.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Solca (judecătorie raională), Arbore cu Bodnăreni, Bălăceana, Botoşana, Clit cu Lichtenberg, Iaslovăţ, Cajvana, Comăneşti, Ludihumora, Pârteştii de Sus cu Soloneţul Nou sau Slovac, Cacica, Pârteştii de Jos, Poieni”[1].

1887: Din 1887, avea să se deschidă, la Poieni-Solca o şcoală cu 4 clase, dar după o poveste ciudată, pe care o voi relata[2].

1888: „Sosind timpul să se ridice şi în Poieni o şcoală, antistele comunal a ţinut sfat mare, în urma căruia a strâns de la săteni 1.500-2.000 florini. Paralele acestea li se părură cârmuitorilor comunali prea puţine, de aceea se făcu un împrumut de 1.000 florini din fondul şcolar al ţării, cu îndatorirea de a plăti, în 10 ani, câte 100 florini pe an îndărăpt, fără procente. Se născu întrebarea: unde să se facă şcoala? / Profesorul de Universitate, Drul Ion alui G. Sbiera a dăruit, mai nainte, încă din al său, 20 de prăjini de loc, anume să se ridice pe el o şcoală comunală, care să fie aproape şi de preot, şi de biserică. / Fruntaşii comunali au ignorat, însă, dania, preferând să cumpere, printr-o licitaţie trucată, o sfoară de pământ, în capul satului, rămasă după o văduvă, plătindu-se pe acel petic de pământ 800 florini. Şi, deşi s-a strâns piatră prin muncă obştească, s-au întocmit acte fictive de plată „câte 15 florini stânjenul”; şi, deşi s-au luat bârne, tot prin muncă obştească, din pădurea statului, iarăşi s-au făcut acte fictive de „câte 3 florini bucata”. Apoi s-au tocmit meşteri de la Solca, cu 650 florini, „ca să dee gata şcoala”. Într-un an, din cei 3.000 florini „din lădiţa comunală” n-a mai rămas nici măcar un crucer, şcoala era doar parţial încropită, iar preceptorul da năvală peste săteni, ca să strângă banii datoraţi fondului şcolar al ţării. / Şi, astfel, la Poieni-Solca, în toată vara anului 1888, puteai auzi oamenii murmurând „că şcoala este sărăcia noastră”[3].

1890: În 1890, comuna Poieni avea 1.500 locuitori, primar fiind Dimitrie „Todoraş din Poieni (care) ar fi votat pentru Doctorul Beilich”, în 1894, cu ocazia alegerii medicului de ocol al Solcii. Paroh era George Popescul.

1891: O listă de subscripţie pentru biserica ortodoxă din Cacica, din noiembrie 1891, susţinută de „Georgi POPESCU, paroch în Poieni” şi de soţia lui, Fevronia, cu care avea trei copii, pe Valerian, Eugenia şi Olga, cuprinde următoarele nume de săteni: cantorii Iacob IVANIUC şi Andreiu SLEVOACĂ, epitropii bisericeşti Dimitrie alui Gavril TODERAŞ şi soţia acestuia, Elena, şi Ion INCANU, Ion HANŢESCUL, Ion alui Pavel FLUTUR, Onofreiu alui Ştefan BUBURUZAN, Niculaiu alui Georgi BUBURUZAN, Georgi MOROŞAN, Petru şi Zenovia FUCANU, Georgi FILIMON, Ion alui Nichita ALBU, Onofreiu alui Gavril FLUTUR, Alexie LAZAREANU, Casian alui Dimitrie HOJBOTĂ, Niculaiu alui Artemie INCANU, Domnica, soţia lui Gavril INCANU, Ion alui Grigori ILIŞOIU şi soţia lui, Csenia, Vasile ILIŞOIU, Vasile alui Nichita BUBURUZAN, Domnica, văduva lui Ştefan FLUTUR, Ion alui Artemi LEŞANU, Vasile alui Toader LEŞANU, Leonti HOJBOTĂ, Maria alui Petru BUBURUZAN, Samoil RADU, Domnica, soţia lui Simion BUBURUZAN, Florea FILIHOIU, învăţătorul Vichenti IANOVICI, Maria, văduva lui Dimitrie TODERAŞ, Floarea, soţia lui Petru BUBURUZAN, Constantin SLEVOACĂ, Onofreiu alui Vasile GALEŞ, Artemi INCANU, Paraschiva, soţia lui Vasile LAZAREANU, Irina, soţia lui Alexa BUBURUZANU, Georgi alui Vasile FLUTUR, Pantelimon INCANU, Alexa şi Domnica HOJBOTĂ, Samuil alui Vasile FLUTUR, Vasile alui Georgi HOJBOTĂ, Constantin LAZAREANU, Petre alui Simion GALEŞ, Domnica alui Petru GALEŞ şi Filip GALEŞ[4].

1894: Primar în Poieni, care a votat pentru sanatoriul Beilich, era „Todoraş din Poieni”[5].

1899: „Comunele Glit şi Părteştii-de-jos sunt în apropierea Solcei, cam la o depărtare de ½ (¾) ore. Comuna Poienilor este despărţită de Solca numai printr-o pădurice cu arbori frunzoşi, parte brădet. Această pădurice este foarte atrăgătoare şi cei mai mulţi oaspeţi varatici întreprind excursiuni într-acolo”[6].

1901, august 19: „A doua zi, am mers la Marginea[7], unde am petrecut câteva ore cu preotul Magior, iar la prânz, am trecut prin frumoasele sate germane Lichtenberg și Clit, mergând la Arburea[8], o comunitate mare, frumoasă de români și germani, cu o biserică veche, în care se află interesante şi bine conservate picturi în frescă. Tatăl preotului m-a întâmpinat cu ospitalitatea caldă a acestei familii. Am plecat, apoi, din nou, spre partea deluroasă a Bucovinei, cu dialectele sale în continuă schimbare, care au necesitat o atenție deosebită. După Cajvana[9], Botoșana și Poieni Ungureni (Poieni Solca – n. n.), am mers spre sud-est, până la Costâna[10], unde mi-am reînnoit cunoștința cu preotul satului, pe care îl cunoscusem în Vama, când ploaia s-a revărsat din ceruri şi abia am trecut, pe pod, râul Suceava, mergând la Hatna (Dărmăneşti – n. n.), sat care, la fel ca Ipoteştii, care se află și mai la sud, lângă Suceava, are o populație slavă; apoi, am urmat drumul spre nord-vest, spre Grăniceşti (mai corect Crainiceşti)[11], unde m-a găzduit preotul Becec”[12].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Poieni, comună rurală, districtul Gurahumora, aşezată pe o vâlcea, la confluenţa ei cu pârâul Racova, între Solca, Botuşana, Arbora şi Cacica. Suprafaţa: 13,81 kmp; po­pulaţia: 1.382 locuitori români, de religie gr. or. Prin şosele comunale este legată cu comunele învecinate şi cu drumurile districtuale şi principale ce trec prin ele. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Populaţia se ocupă mai ales cu creşterea vitelor. Comuna posedă 894 hectare pământ arabil, 283 hectare fânaţuri, 13 hectare grădini, 190 hectare imaşuri, 177 hectare păduri. Se găsesc 110 cai, 834 vite cornute, 848 oi, 990 porci şi 186 stupi”[13].

1910: Sătenii din Poieni participau, de regulă, şi la alegerilor în comitetul comunal din Solca, precum cele din 21, 22 şi 23 Martie nou 1910, când Corpul II – Poieni, avea ca reprezentanţi comunali în Solca pe românii George Mihailescu, Mihail Cortubaş, Vasile St. Colţuneac, George Şulschi, Andreiu Băloş, pe germanul Iosef Filipp  şi pe evreul Pinkas Zwecker[14].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Solca făcea parte şi „Locţiitor: Ion Tudosan, învăţător superior, Poieni”[15].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Vasile Leşan la Poieni”[16].

În secolul al XIX-lea au trăit la Poieni-Solca lăutari minunaţi, precum Chiciu, fiul lui, Gheorghe Chiciu, Nicolai Ienciu, Bujdei Ion Enciu, care au lăsat Bucovinei, prin strădania lui Alexandru Voievidca, un inestimabil patrimoniu muzical românesc.

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 43, 1876 p. 46, 1907 p. 126

[3] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 13, 15 iunie 1888, p. 5

[4] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 64/1891, p. 3

[5] Gazeta Bucovinei, Anul IV, Nr. 86, Duminică 30 Octomvrie / 11 Noemvrie 1894, pp. 2, 3

[6] Mitric-Bruja, Dimitrie,  Solca, în Patria, Anul III, Nr. 307 din 6/18 August 1899, pp. 1, 2, Nr. 308 din 11/23 August 1899, pp. 3, 4

[7] La Marginea, a cântat Garafina Pomohaci, de 18 ani (Mătrăguno-n trii girezi).

[8] La Arbore, au cântat Casandra lui Ion Cotleţ (Jos, la ţara muntenească) şi Domnica Aruşte (17 ani).

[9] La Cajvana, a cântat Gavril Ştirbu (12 ani).

[10] La Costâna, a cântat Iliana Dohotar.

[11] La Grăniceşti, au cântat, ca şi pentru Voievidca, Valeria Gherasim (Frunză verde, iarbă neagră) şi Margarita Buliga (13 ani).

[12] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[13] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 168

[14] Patria, Anul V, Nr. 26, Duminică 3 Aprilie n. 1910, pag. 3

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Poiana Stampi

POIANA STAMPI. Sat relativ nou al obştii câmpulungene, de după 1848, s-a format, în baza strategiei economice a generalului Enzenberg, încă din anul 1784, cu un han, un punct vamal şi câteva case.

1784: „Pentru a stimula comerțul și traficul, au fost construite, în Zastawna, Kuczurmare, Styrcze, Graniczestie și Wama, dar și în așa-numita Poiana Stampi, de pe noua șosea de comunicație cu Bârgău, hanuri pentru călători, dotate cu camere, grajduri și hambare, care au servit și pentru cazarea trupelor în marș”[1]. „În ceea ce privește administrația de stat, aceasta a fost doar interimară şi formată doar din cei mai necesari funcţionari. Ei se aflau în subordinea a trei auditori superiori și a patru direcții, pe lângă direcția economică superioară (din decembrie 1784), care era responsabilă pentru magistrații numiți în cele trei orașe și în consiliile satului și (pentru direcția economică superioară), birourile economice pentru bunurile camerale și spirituale, prin care au fost observate și implementate diferitele instituții polițienești și îmbunătățiri economice. Enzenberg enumeră următoarele ameliorări: / a). Şoselele pentru comunicații mai lesnicioase cu Transilvania, prin Bârgău, spre Dorna Candreni se intersectează cu cea a Coşnei (adică peste Rodna) și continuă spre Gura Humorului, de unde pleacă, prin Solca, Vicov, Storojineţ și Selenov, în Galiţia. / b). Crearea unui sat nou, pe Şoseaua Bârgaielor (Burgoer Strasse), numit Poiana Stampi, unde a fost deja construit un han spațios. În acest scop, se iau măsurile necesare pentru curăţarea terenului, asanarea mlaştinilor și pentru a face totul adecvat pentru utilizare, astfel încât zona să poată fi populată și să se poată face proviziile pentru întreținerea viitoare a şoselelor. / c). La Vatra Dornei va fi construită o brutărie militară și o moară cu 2 pietre, pentru o întreagă companie care a fost adusă acolo și care va fi încartiruită acolo pentru a asigura siguranța noii colonii și pentru a promova această intenție, fără a o extinde în altă măsură, în afara modului de asigurare a pâinii. În plus, există acele hanuri la şosea, care se află în zonele nepopulate, pentru a oferi călătorilor cazarea necesară și pentru a stabili un motiv al așezării unor colonişti”[2].

1809: „Lungimea Bucovinei, de la nord, la sud, de la Nistru, de lângă Zaleszozyk, până la Poiana Stampi, este de 26 de mile; cea mai mare lățime a sa este 16 mile; și cea mai mică, de la 6, la 8 mile. Este delimitată, la nord, de cercul Znyaty, în Galiția, la răsărit de Marele Ducat al Varșoviei, în sud de Moldova, iar la apus de Transilvania, care se găseşte în estul Ungariei. Are 3 orașe, 3 târguri, 267 sate și 38.890 case”[3].

1822: Vienezul Adolf Schmidl, în intenţia lui de a scrie un amplu ghid de călătorie prin provinciile imperiului habsburgic, a trecut şi prin Bucovina, venind dinspre Bistriţa, prin valea Bârgaielor, staţii de poştă întâlnind la Poiana Stampei, Dorna, Valea Putnei, Pojorâta, Vama, Gura Humorului, Stroieşti şi Suceava. Fără să-şi dateze întâmplările, dar publicând, în revistele vieneze, începând cu anul 1822, fragmente de materiale, Schmidl face, astfel, o datare indirectă, care ţin de începutul secolului al XIX-lea. Călătorind pe valea Bârgaielor, pe „Şoseaua Franciscană”, cum se numea, din 1817, în cinstea împăratului Francisc, care o folosise în acel an, „drumul împărătesc” al lui Iosif al II-lea, Schmidl precizează că „Josenii Bârgăului predă, în fiecare an, 70.000 de lulele de pământ, care merg, în primul rând, în Bucovina” şi că „drumul se ridică, treptat, spre pasul Bârgăului, un defileu îngust în munte, prin care se prăvălea în jos Bistriţa. De aici, drumul a fost tras, în 1812, într-un urcuş lin şi uniform, pe vârful muntelui de la Măgura Calului. Staţia de poştă Tihuţa este o colonie. Odinioară, drumul ducea, de la pas, pe deasupra Dealului Zimbrilor, până la postul de graniţă, de odinioară, Iliuşa, şi, apoi, iarăşi foarte abrupt, pe vârful înalt al Măgurei. Noul drum are numeroase poduri masive, deasupra multor prăpăstii, dintre care ultima este cea mai minunată. Un viaduct de piatră duce, de-a curmezişul, deasupra unei văi largi, şi are, în mijloc, o arcadă înaltă, prin care formează un torent o cascadă însemnată. / Piscul pleşul al Măgurei oferă o privelişte înspăimântătoare şi grandioasă asupra unor munţi nenumăraţi şi a unor defileuri adânci. Ajungi, acum, la posturile de graniţă ale Transilvaniei înspre Bucovina, unde un comandament militar cercetează trecătorile, şi, curând după aceea, se ajunge la Poiana Stampei, prima localitate din Bucovina, formată numai dintr-o casă de poştă şi dintr-o cazarmă mică. / Drumul duce, acum, peste coama lată a unui munte, în valea atrăgătoare a Dornei, la vărsarea Dornei în Bistriţa Aurie. Ţinutul este bogat în minunate izvoare de apă minerală acidă, dintre care mai multe sunt folosite pentru băi”[4].

1846: „Dorna, Watra, Cercul Galiţia, Ţinutul Bukow. Moşia aparține satului, cu o parohie și un oficiu poștal; situat între Waleputni (Valea Putnei) și Bojanastampi (Poiana Stampii) pe Czernow (Neagra). În apropiere, Bistriţa Aurie; are oficiu poștal“ [5].

1848: „Confruntările militare din ţinutul Dornei au fost dure, dese şi fără să consacre o stabilitate sau alta sau măcar o relativă tihnă. „Pe 6 martie, Urban a mutat avanposturile și coloanele cu cantonamentele în Iacobeni, Vatra Dornei (aici, Divizia a VII-a, nr. 41) și Dorna Candreni, avanposturile fiind expuse între Poiana Stampii şi Cârlibaba. Nu mult timp după intrarea în noile cantonamente, diareea și scorbutul au izbucnit în rândul oamenilor, iar febra tifoidă s-a dezvoltat curând, răpunând nu puține victime. Drept urmare, o cazare mai extinsă a trupelor era absolut necesară, iar o parte din trupe a fost mutată la Vama, Câmpulung și Eisenau… / Calmul a predominat, de la sfârșitul lunii februarie, până la 8 aprilie, când colonelul inamic von Dobay a trecut prin Prundu Bârgăului şi Poiana Stampii, atacând și aruncând în aer, apoi s-a întors în pozițiile anterioare. Apoi a venit din nou, până la deschiderea campaniei de vară, din iunie 1849, o perioadă de calm, care, având în vedere că trupele cezaro-crăieşti suferea din pricina unor condiții de sănătate nefavorabile, au început să se îmbunătățească doar odată cu apariția vremii mai calde. Colonelul Urban, care s-a întors la Iacobeni, a preluat din nou comanda trupelor sale, în cursul lunii aprilie, dar s-a îmbolnăvit de tifos, spre sfârșitul lunii mai, astfel că locotenent-colonelul Springensfeld a trebuit să preia din nou comanda”[6].

1849: „Transportul lui Binder a ajuns, seara, la Dealul Senienilor, unde a rămas până dimineaţă, în 4 ianuarie 1849. Mersul era foarte ostenitor; neaua mare, căile neumblate; căpitanii Ioan Păsărariu (născut din ţara Oltului) şi Kohl aveau lângă dânşii un soldat zdravăn din Sfântu Gheorghe, de pe valea Borcutului, cu numele Mihail Sfrangea. Acesta purta un vas de lemn ca de 6 copuri cu vin bun, apoi o traistă cu alimente, în spate. Auzeai, când şi când, pre bunul Păsărariu, ostenit, şezând pe un gros: „Măi Mihai, mai adu cea ploscă!” (de mortuis nil nisi bene). / Plecând de aci, către Tihuţa, vin oameni din Bârgău şi spun că Bem ajunge acuma către Tihuţa, cum că Urban a trecut către Poiana Stampii şi că pe căpitanul Angerer l-au dus ungurii în ca­ptivitate. / Acuma nu era oportun a trage către Tihuţa. Binder, cu ai săi, se reîntoarse, iarăşi, la Dealul Senienilor şi dispune ca lăzile cu zünderii să le ascundă în pădure, aşternându-se peste ele brazi şi molizi, iar banii, constând din metal de argint, se împart la ofiţeri şi subofiţeri, pe lângă specificarea făcută de adjutantul Domide. Acestea s-au făcut pentru ca, de aci, încolo, nu mai puteau străbate cu caii. / Trecând prin Poiana lui Toloş, din Prund, ieşi transportul în drumul cel mare, din jos de comanda la Dealul Rusu, şi apucă către Priporul Candrii. Atunci se aud tunurile, în Tihuţa, dovadă că Bem, ajuns acolo, a atacat avanposturile lui Ur­ban, lăsate la Tihuţa. / Mergând transportul către Poiana Stampii, se întâlneşte cu Urban, care, cu Escadronul de dra­gori Savoyen Nr. 5, grăbeşte spre Tihuţa, întru ajutorul celor atacaţi. Cam peste o oră, sosesc în Poiana Stampii (pe teritoriul Bucovinei), Urban, cu dragonii şi o parte a avanposturilor din Tihuţa, care au scăpat de acolo cu tunurile. Comandant de artilerie era colonelul Franz Hübl, de la Regimentul de artilerie Nr. 5 (astăzi, F. M. L., în activitate). / Încă în acea noapte (3 spre 4 ianuarie 1849), s-a retras Urban, împreună cu despărţământul lui Binder, până la Dorna-Vatra”[7]. // „La invaziunea către Moroşeni, în 6 februarie 1849, a avut colonelul Urban, afară de trupa de linie „Carol Ferdinand”, pe Sivkovicz şi pe cordoniştii din regimentul său propriu, adică al II-lea românesc, vecin, pe ur­mătorii ofiţeri şi subofiţeri: căpitanul Simeon Vărăreanu, locotetent prim Franz Storch, adjutant Pantelemon Domide, calopin Carl Urban, sergent Gabriel Pop, corporalii Iacob Gâtia, Michael Orban, Ioan Ilieşiu, tribunii Nicolau Rusu, voluntarul de la Chioar. / Marşul, socotit din Dorna-Vatra, peste Po­iana Stampii, Priporul Candrenilor, Dealul Rusu, Poiana lui Taloş, Dealul Senienilor, a durat nu 20, ci 36 ore. Măgura Calului, Tihuţa, Fântâna Iancului sau, cu un cuvânt, tot muntele „Miroslava” s-a înconjurat. Toţi au mers pedestru, de la Urban, până la gregari. / Nea mare, frig, cărări neumblate. Este adevăr că sergentul Gavril Pop, din Feldra, a făcut mult, prin incursiunea către Moroşeni, a fost însă, mai totdeauna, însoţit de corporalii Gâtia, Ilieşiu şi Orban, toţi trei din Bârgău. / Apoi, locotenentul prim Storch servise, mai înainte, în Bârgău-Bistriţa, cunoştea bine terenul. La mandatul lui Urban, făcuse, mai înainte, locotenentul prim adjunct P. Domide, cu o companie de cordonişti, o recunoaştere către Ilva Mare, având a cerca şi a aduce acelea lăzi cu zünderi (gaze?), care s-au fost ascuns în Dealul Senienilor, în 4 ianuarie 1849. Această recunoaştere a urmat în 30-31 ianuarie 1849, şi anume peste Poiana Stampii, Dealul Friu, Dealulul Ivan, apoi Ilva Mare, Dealulul Senienilor, Poiana lui Taloş şi retur. / Spre transportarea lăzilor, s-au recrutat locui­torii din Coşna (deci, în 1849, deşi nu figura în evidenţele administrative, Coşna exista şi era un sat destul de mare, dacă puteau face un astfel de transport – n. n.). Întreprinderea a succes; Domide a raportat, la întoarcere, colonelului Urban toate, cu de-amăruntul, descriind căile, potecile şi starea inamicului în Rodna şi Moroşeni. Acestea considerate toate, au născut ideea în Urban de a întreprinde o năvălire în Borgo-Moroşeni (Mureşenii Bârgăului – n. n.) şi a prinde batalionul lui Kofler. / Locotenentul Silvestru Thomi (acum, în pensie) era comandant de pionieri; avea 100 grăniceri din populaţiunea grănicerească sub mâna sa, în Poiana Stampii; dânsul avea a închide şi a deschide drumurile, a face şi a strica podurile şi a curăţi neaua de pe drum cu lopeţi; de unde s-a şi numita acest despărţământ „Lopatari”. / Iar năvălirea (Ueberfall) în Moroşenii Bârgăului a urmat aşa: Până a nu crăpa de zi, în 6 februarie 1849, Urban se afla, cu ai săi, din jos de Moroşeni (către Tiha). Urban descoperă comandanţilor de trupe, în scurt, planul său, ceea ce, până în acel moment, nu se făcuse, de teamă ca să nu se întâmple vreo trădare”[8].

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, precizând că „Din Vatra Dornei, până la Poiana Stampi, pe o cale de o poştă şi jumătate, se trecea prin Băile Dorna, prin Dorna Candreni şi peste pârâul Coşna. Poiana Stampi însemna frontieră galiţiano-transilvană şi avea un punct de control grăniceresc. De aici, până la Tihuţa, era cale de o poştă şi un sfert”[9].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Câmpulung – Dornawatra cu Dornakilie (judecătorie), Dorna pe Giumalău, Dorna Candreni cu Coşna, Iacobeni, Cârlibaba Partea câmpulungeană, Poiana Stanpii cu Pilugani, Ciocăneşti”[10].

1875: Din 1875, funcţiona în sat o şcoală cu două clase[11].

1882: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Poiana Stampii a fost construită între anii 1882-1884, printre ctitori aflându-se, cu contribuţii, alături de Fondul Religionar, Pantelimon VLEJUL, prinţul Rudolf şi prinţesa Stephanie, George MITROFAN, Ioan CHIPERIU, Atanasie VASILUŢA, Dimitrie SPÂNUL, Euthimie PRALEA şi Filemon FERARIU. Sfinţirea bisericii s-a făcut în 1885. În 1907, paroh era Nicolai SIRETEAN, născut în 1863, preot din 1892, paroh din 1903, iar cantor, din 1901, Procopie IVAN, născut în 1864.

1886: În 1886, Dumitru Vasiluţ din Poiana Stampei fusese condamnat, de Tribunalul din Suceava, la 10 luni închisoare pentru furt, dar bietul om şi-a pierdut minţile, aşa că a fost transferat la penitenciarul din Lemberg, unde „se află şi o despărţitură pentru criminali alienaţi”[12].

1890: În 1890, comuna Poiana Stampii avea 1.073 locuitori, primar fiind Tanasie Vasiluţ. Învăţător era Constantin Schipor, Vasile Prelipcean era paroh, iar Procopie Ivan – cantor bisericesc.

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Vasile PRELIPCEANU, preot exposit din Poiana Stampii”, menţionează, printre familiile comunei, pe: antistele Atanasie VASILUŢU, Ion CHIPERIU, Sava PRALEA, Alexandru VASILUŢU, Irina MOLDOVAN, Leonti ROGOJANU, Iftemi PRALEA, Teodor VASILUŢU, Precopie VASILUŢU, Anastasia IVAN, Gavril PRALEA şi Irimie PRALEA[13].

1896: O altă listă de subscripţie, de data asta pentru „rădicarea unui monument de peatră şi tipărirea scrierilor profesorului Ştefan Ştefureac”, din martie 1896, întocmită de „Vasile PRELIPCEAN, administrator parochial în Poiana Stampi”, cuprinde următoarele nume de localnici: Ioan PROCOPIE, Filimon FIERARU, George PRALEA, Ioan MARCU, Tecla VASILUŢ, Melania PRELIPCEAN şi Mihai VASILUŢ[14].

1901, Gustav Weigand: „În dimineața zilei de 19 august 1901, am vizitat binecunoscuta stațiune balneară Dorna-Vatra[15], cu hoteluri elegante, cu o instalație de băi și facilități, dar în restul sezonului, locația nu este nicăieri atât de drăguță, pe cât ar trebui să vă așteptați. După câteva ore de ședere, am mers pe valea largă, în creștere lentă pe lângă apa Dornei, iar până în seară, am ajuns la hanul din Poiana Stampi, care era foarte singur, lângă biserică. Alături, se află primăria, școala și casa unui țigan. În jur este pajiște și pădure. Casele ţăranilor sunt împrăștiate, unele dintre ele la câteva ore depărtare. În această singurătate cu un climat aspru, cum este de așteptat, la 1.000 m altitudine, oamenii trebuie să petreacă ierni lungi și severe. Preotul, a cărui casă se umpluse cu copiii rudelor sale, care și-au petrecut vacanța acolo, a fost foarte mulțumit de vizita mea și a regretat că voi pleca mai departe, în dimineața următoare,într-o zi de duminică. Înainte de asta, am avut ocazia să fac poze și să studiez limba. La prânz, am ajuns la înălțimea trecătorii Bârgău, de peste 1.200 m înălțime, și ne-am odihnit, la prânz, în cabana patetică a unui supraveghetor al şoselei, unde am avut ocazia să cunosc dialectul din Tihuţa, sat din apropiere”[16].

1904: „A doaua zi, mi-au sosit tovarăşii de la Păltinoasa şi, a treia zi, dimineaţa, ne-am pus într-o birjă şi-am luat-o, peste Măgura, la Bistriţa. Şi de n-ar fi jupânul Pächt pretutindeni, să-ţîi scoată ochii cu urdorile lui, cu perciunii şi cu barba-i neţeselată şi inomisul decor: murdăria de-un deget, ai zice ferice de locuitorii acestor ţinuturi. Cât am mers de-alungul Dornei, a fost răcoare şi bine. După ce am început urcuşul, a-nceput şi dogoreala. Primul popas scurt l-am făcut la Poiana Ştampi, unde-am luat câte un lapte şi caii câte-o troacă de apă. Franzoale (cornuri) ne cumpăraserăm din Dorna. Pentru toate eventualităţile am comandat şi nişte ouă fierte, căci altceva nu era de căpătat în cârciuma aceasta din drum, pe care le-am luat cu noi pe drum. Şi, Doamne, bine ne-o mai prins, în Vârful Tihuţei, unde nu e decât o cârciumă greţoasă şi unde a trebuit să stăm vreo 2 ore, ca să odihnească caii. Ajuns în culmile Măgurei mi-am întors, încă o dată, privirile înlăcrămate spre mândra Bucovină, având în fundul panoramei plină de vrajă muntele Ineu, care se-nalţă în văzduh ca un protest uriaş contra omidelor bietului popor român. Şi cum stam aşa, aiurit, cu ochii duşi în fundul zării, părea că aud o voce de pe lumea cealaltă, spintecând văzdul, spre mormântul din Putna: „Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta! / Las’ Arhimandritului / Toată grija schitului. / Clopotele să le tragă, / Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, / Doar s-a-ndura Dumnezeu / Ca să-ţi mântui neamul tău!”. / Ajunşi în vîrful Tihuţei, intrăm în cârciumă să, îmbucăm ceva… Ne-am mâncat oauăle noastre, luate de la Poiana Ştampi, aşa, din picioare, am cerut o sticlă de bere, pe care am dat-o întreagă birjarului, i-am aruncat banii pe masă şi-am tăbărît pe trăsură”[17].

1907: În apriga confruntare electorală, în care muntenii i-au înfrânt pe domni, alegând pe un om care nici nu şi-a depus candidatura, dar avea să o accepte, legendarul Conte Bellegarde, Poiana Stampei, ratând şansa de a-şi depăşi condiţia, a votat în favoarea lui Aurel Onciul (199), urmat de Bellegarde (28) şi Stefanelli (12)[18].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Poiana-Stampei, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată pe partea stângă a râului Dorna. Suprafaţa: 68,78 kmp; populaţia: 1.073 locuitori români, de religie gr. or. Se compune din vatra satu­lui, cu 136 locuitori, aşezată pe pârâul Dornişoara şi din cătu­nele: Gura Coşnei (111 locuitori), La Runcu (313 locuitori), Muncel (cu 4 case şi 6 locuitori), Pilugani (7 case şi 27 locuitori), Praleni (118 locuitori români), Ro­maneşti (12 case şi 46 locuitori), Tătarul (25 case şi 98 locuitori; aici se află o ecluză, un hait) şi Teşna (6 case şi 38 locuitori). Este străbătută de drumul principal Vatra Dornei – Poiana Stampei, care trece apoi în Ungaria. Are un oficiu poştal, o şcoală populară, cu o clasă, şi o bi­serică locală, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. La 1776, teritoriul pe care se află această comună depin­dea de Dorna. Spre Sud-Vest de această localitate, pe teritoriul Transilva­niei, se găseşte trecătoarea Bârgăului. Populaţia se ocupă cu pră­sila de oi şi de vite mari, cu stânăria şi cu exploatarea pă­durilor. Comuna posedă 11 hectare 50 ari pământ arabil, 1.070 hectare fânaţuri, 1 hectar grădini, 540 hectare imaşuri şi 5.116 hectare păduri. Se găsese 145 cai, 1.800 vite cornute, 512 oi, 303 porci şi 18 stupi de albine”[19].

1914: Începute înainte de Crăciunul anului 1914 (7 ianuarie stil nou – n.n.), în Bucovina s-au dat lupte grele, la începutul anului 1915. „În noaptea de 3/16 ianuarie, o parte din trupele ruse, înaintând, din punctul Fundu Moldovei, şi ocolind localitatea întărită Mestecăniş, unde se aflau forţele austriece, au trecut muntele Colacul şi au înaintat până la Ciocăneşti, sat situat la 6 km spre nord de Iacobeni. Aceste trupe erau sprijinite de alte două coloane, una care se îndrepta spre muntele Giumalău şi alta, spre Valea Putnei, formând, astfel, un front pe întinderea liniei Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei. Înaintarea acestor trupe se face cu precauţie, pentru a păstra contactul cu restul armatei, ce soseşte din urmă, şi pentru a face faţă trupelor austriece de la Cârlibaba, care pot ameninţa flancul lor drept, în ipoteza că aceştia nu s-au retras spre Ungaria, după cum se zvonea. La rândul lor, trupele austriece, pentru a preveni o mişcare de învăluire, s-au retras din Mestecăniş, loc puternic întărit, spre Iacobeni, luând poziţia în faţa frontului rusesc, pe muntele Giumalău – Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei. / Luptele au început din noaptea de 3/16 ianuarie şi au continuat, cu multă violenţă şi fără întrerupere, zi şi noapte, până azi, fără a se sfârşit nici acum. Au căzut, din ambele părţi, mulţi morţi şi răniţi, ofiţeri şi trupă. Astăzi, alte trupe austriece, în forţă de aproximativ o brigadă mixtă, primind două tunuri de calibru mare, au pornit, din Dorna Vatra, spre frontul de luptă. Rezultatul luptei, deşi nu-l am, pare a fi defavorabil austriecilor, judecând după faptul că generalul Silelman, comandantul suprem, cu statul său major, cu două batalioane de infanterie şi 600 de călăreţi, s-au retras din Dorna Vatra, prin Dorna Candreni, la Poiana Stampei”[20].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost depusă de „Corporalul Eugen Pentelescu, Poiana Stampii, Regimentul 22, rănit”[21] şi de „Legionarul (tânăr voluntar neîncorporabil – n. n.) George Isopel, Poiana Stampii, Comp. 4, rănit”[22].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Vatra ­Dornei făcea parte, ca locţiitor, şi „Gavril Vasiluţ, agricultor, Poiana Stampii”[23].

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[24]: Pralea Gavril, sergent, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Poiana Stampei, judeţul Câmpulung, mort la 6 iulie 1941”.

1949: Primii directori şcolari pentru Învăţământul elementar, ciclul I[25], în Poiana Stampii, au fost: Obadă Ioachim, director la Şcoala elementară Poiana Stampei; Ursache Teodor, director la Şcoala elementară Poiana Stampei, Gura Coşnei.

[1] K.-A. II, S. 1786-49-2 (Orig.).

[2] Ibidem

[3] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 215-226

[4] Călători, XIX, III, pp. 291, 292

[5] Raffelsperger, Franz, Allgemeines geographisch-statistisches Lexikon aller Österreichischen Staaten : nach ämtlichen Quellen, den besten vaterländischen Hilfswerken und Original-manuscripten, von einer Gesellschaft Geographen, Postmännern und Staats- beamten, Dritter Band, Wien 1846, p. 162

[6] Formanek, Jaromir – k. k. Hauptmann des Regiments, Geschichte des k. k. Infanterie-Regiments Nr. 41 / derzeit Josef Freiherr Vecsey de Vecse et Böröllyö-Iságfa, k. k. Feldmarschall-Lieutenant, 1807-1887, II Band, Czernowitz 1887, pp. 484, 485

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[10] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[11] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 67

[12] REVISTA POLITICĂ, Anul I, nr. 10, 15 Octombrie 1886, p. 4

[13] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 44/1891, p. 4

[14] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 28/1896, p. 4

[15] În Vatra Dornei, a cântat Sava Pizdeali (56 ani).

[16] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[17] Tamba, S., Impresiuni şi reflexiuni dintr-i călătorie, în Tribuna, Nr. 188, Anul VIII, marţi 5/18 octombrie 1904, pp. 1, 2

[18] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[19] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 167, 168

[20] Adevărul, 28, nr. 9993, 7 ianuarie 1915, p. 4

[21] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[22] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[23] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[24] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[25] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Poiana Micului

Poiana Mikuli

POIANA MICULUI – BUCHENHAIN. Satul germano-slovac Poiana Miculi sau a Micului, din vecinătatea Mănăstirii Humorului, a fost înfiinţat anevoie în 1838, cu emigranţi germani din Boemia, mai întâi o singură familie, David Fiber, venind din Bavaria. Următoul colonist german din Poiana Micului a fost Jokl Kisslinger, urmat, curând, de alte 41 de familii, cele ale lui Sebastian Baumgartner, Anton Beer, Johann Beutel, Georg Binder, Josef Buganiuc (slovac), Mathias Eigner, David Fiber, Josef Flachs, Adalbert Fuchs, Johann Fuchs, Mathias Fuchs, Johann Hable, Wenzel Hackl, Andreas Hartinger, Josef Heiden, Georg Hellinger, Adam Herzer, Georg Hofmann, Stefan Honers, Wenzel Kisslinger, Andreas Klostermann, Jakob Kufner, Anton Landauer, Andreas Lang, Josef Lang, Georg Neuburger, Wenzel Rach, Ignaz Rankl, Karl Reitmajer, Martin Reitmajer, Wenzel Reitmajer, Franz Schelbauer, Leopold Schuster, Stefan Schuster, Günther Stor, Anton Tischler, Andreas Winzinger, Andreas Weber şi Josef Weber.

1841: „În cele din urmă, biroul raional, care întârziase alocarea subvenţiilor de colonizare, a avut grijă de această problemă, iar datorită acestei intervenții coloniștii au putut să se mulțumească cu faptul că, la 22 iunie 1841, administrația economică a dat aprobarea preliminară pentru Bori și pentru așezările Schwarzthal și Buchenhain (Pojana Mikuli). S-a permis alocarea indemnizației de până la 6 juguri, ceea ce s-a întâmplat și imediat. A doua dificultate a fost cea a terenurilor nesemnificative cumpărate în munți, astfel încât coloniștii au declarat că nu pot rămâne în locurile acestea, ci va trebui să se mute în câmpie și să nu se întoarcă până nu vor avea dovezi suficient pentru aprobarea curățăturilor. Pentru a pune la dispoziția acestor coloniști și celor din Pojana Mikuli un astfel de teren pădurosie, care să fie defrişat, s-au dus după lungi negocieri la Humor (1842), iar guvernul a construit două colibe de potasă. Coloniștii au început să se limpezească imediat, au jupuit lemnul, livrând coaja pentru producţia de cenușă, pe care au extins-o cât mai mult și au putut să se hrănească, în așezarea lor, în 1843, astfel încât lucrările de curățare au continuat nestăpânit. Nici coloniștii nu au primit suma totală de bază. în următoarele două decenii. În general, am aflat deja că nu li s-au avut încă în 1861. Totuși, ca și alte locuri, și-au sporit în mod semnificativ bunurile, în ceea ce privește cele necesare, prin servicii”[1].

1842: „În 1842 a fost finalizată colonia slovacă Buchenhain sau Pojana Mikuli. Decizia luată, la înmânarea scutirilor, ca cei 6 ani liberi de impozite să fie numărați de la 1 noiembrie 1842”[2].

1850: În 1850, coloniştii germani din Poiana Miculi au ridicat o biserică de lemn, slujită de preotul Josef Szabo, biserica de piatră, una dintre cele mai frumoase din Bucovina, fiind sfinţită în 1896.

1890: Volumul 16, nota 6. Pagina 69 (Descoperiri în Bucovina). „În urma notiţei cu același nume, inclusă Mittheilungen, anul 1889, nota 36, fie-ne permisă raportarea asupra altor descoperiri interesante, nepublicate încă: O sabie similară, cu două tăișuri, dar fără decorațiuni detectabile, și de numai 108 cm lungime, mai ușoară, lucrată și prevăzută cu plăcuţe octogonale, a fost găsită, în 1886, în pădure, aproape de Poiana Miculi, de lângă Gura Humorului; Proprietar: Asociația arheologică românească din Cernăuți; Trei axe, un topor fără deschidere, un topor din piatră dură întunecată, cu perforație, și unul din piatră foarte ușoară, lungă de 8 cm, tot cu o gaură, toate găsite în pădure, înainte de Poiana Miculi, districtul Gurahumora, în anul 1886 (proprietate a aceluiași)”[3].

1890: În 1890, primar al comunităţii germane din Poiana Micului era Michael Cucharec.

Slovaci din Poiana Micului – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Poiana-Micului (sau Buchenhain), comună rurală, districtul Gurahumora, aşezată de-a lungul văii Humora, spre nord-vest de comuna Mănăstirea Humorului. Suprafaţa: 23,70 kmp; po­pulaţia: 1.222 locuitori, parte poloni, parte germani, de religie rom. cat. Este legată dc comuna Mănăstirea Humora, printr-un drum mare comunal; iar cu Solca şi cu Suceviţa, numai printr-un drumeag de călărit. Are o şcoală şi o biserică rom. cat. Aparţinea, odată, Mănăstirii Humorul. În anul 1838, s-a aşezat aci o numeroasă colo­nie de germani din Boemia şi de slovaci. La 1844, a devenit comună de sine stătătoare. Numele de Buchenhain („pădurea de fag” – n. n.) i s-a dat de către colonişti, după pădurile de fag ce se găseau aci. Aci s-au găsit 3 topoare din perioada neolitică. Populaţia se ocupă cu creş­terea vitelor, cu stânăria şi cu exploatarea de păduri. Se găsesc 39 cai, 987 vite cornute, 267 oi, 205 porci, 18 stupi. Poiana-Micului, moşie, ce ţine de corpul moşiei cu administraţie specială Gurahumora, districtul Gurahomora. Are o casă şi 5 locuitori”[4].

1914-1918: „Infanteristul Simeon Boganiuc, Poiana Micului, Reg. 80, mort”[5]; „Longin Beleca, din Poiana Micului, a participat la război şi ar fi picat, în anul 1918, pe frontul italian, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Regina a lui Longin Beleca, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[6].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[7], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Hafiuc Constantin, de la Poiana Micului, la Sadova-Fundul”.

1949: Au fost numiţi directori de şcoli în Învăţământul elementar, ciclul I[8]: Iancu Maria, directoare la Şcoala elementară Poiana Micului Nr. 1; Swiderschi Angela, directoare la Şcoala elementară Poiana Miculul Nr. 2”.

Poiana Mikuli

[1] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 447

[2] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 305

[3] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 167

[5] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[7] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[8] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Pohorlăuţi

POHORLĂUŢI. Satul Pohorlăuţi a fost documentar în 27 octombrie 1452, când Manea, fiul Globnicului, şi feciorii săi, Luca, Iurie şi Lazăr, vindeau seliştea Pogorilouţi logofătului Mihail, pentru 120 zloţi turceşti. În 2 iulie 1455, când Mihail logofăt era trimis de Petru Aron Vodă să negocieze tributul cu turcii, satul i-a fost reconfirmat.

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Pohorlăuţi cu heleşteu”.

1670: În 1670. când vistierul Neculce, tatăl cronicarului, s-a căsătorit cu Catrina, fiica boierului Iordache Cantacuzino, Catrina a primit ca zestre de nuntă 21 moşii, printre care Boian, Cernăuca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi şi a patra parte din satul Lehăcenii Teutului).

1702: În 1702, Ion Neculce împarte moştenirea de la mama sa cu surorile sale, moşia Pohorlăuţi trecând în proprietatea Catrinei, jupâneasa lui Iordachi Cantacuzino, care, în 4 martie 1704, împreună cu feciorii ei, Iuon aga Cantacuzino şi Ştefan Luca vistiernic, vinde Pohorlăuţii lui Constantin Turculeţ, pentru 1.350 lei bătuţi.

1718: În 11 decembrie 1718, Antimia, văduva lui Constantin Turcul, cumpăra de la Catarina Cantacuzino „satul întreg Pohorlăuţi”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Slobozia Pohorlăuţi, moşie a postelnicului Vasilachi TURCULEŢ, „41 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Mihail, 2 dascăli, Procopie şi Hrihor palamar, 1 scutelnic al lui Vasilachi zet lui TURCULEŢ, Dănilă VODANCA, 1 jidov, Leiba, 10 case pustii şi 26 birnici, adică: Mihălachi PRODAN vornic, Fedor HALIUC, Matei BĂCLAŞCIUC, Alecsa zet CUŞCIAC, Ostafii DRONIC, Hrihor BABINSCHI, Vasile DUMANSCHI, Alecsa CUŞCIAC vătăman, Mihailo VECHIRCIAC, Iacov CORIN văcar, Timko PEREPECICA, Vasili OKRAINEŢ, Gavril BURIC, Mihailo MUŞCHIUCA, Vasili MUHALEŢSKI, Ostafi MUHALEŢSKI, Luchian CUNISĂUSKI, Ivan ZAZULINSKI, Macsin de la BALAMUTIUCA, Vasili ungurian, Neculai BANDURIAC, Macsin ŞTEFIUC văcar, Iacob pânzariul, Fedor BIRICĂUSCHII, Timofei SCRILIA şi Macsin SCRIŢKO morar.

1774: În 1774, satul Pohorlăuţi avea 44 familii ţărăneşti, iar în 1784, 155 familii.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoriuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[2].

1870: Biserica Sfântului Nicolai din Pohorlăuţi, reconstruită între anii 1870-1881 şi renovată în 1896, era patronată, în 1843, de Anton şi Nicolaus de LUKASIEWICZ, păstor al celor 676 suflete fiind parohul Matei DRACINSCHI. În 1876, patronatul bisericesc era asigurat de Katharina von MIKOLAJEWICZ, parohul celor 950 enoriaşi fiind Dionisie GRIGOROVICI. În 1907, patron bisericesc era baronina Elena SIMONOVICI, paroh fiind Mardarie AREICIUC, născut în 1871, preot din 1898, paroh din 1903, iar cantor, din 1902, Ştefan ISOPENKO, născut în 1874.

1882: Din 1882, funcţiona în sat o şcoală cu 4 clase[3].

1890: În 1890, comuna Pohorlăuţi avea 2.118 locuitori, primar fiind George Hudiuc. Învăţători erau Dionisie Patapievici şi Epaminonda Orza, Ignatie Carage era paroh, iar Vasile Grecul – cantor bisericesc.

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Ignatie CARAGEA, paroch în Pohorlăuţ” şi preoteasa Victoria Caragea, menţionează, printre familiile comunei, pe: Ştefan RUDAN, învăţătorul Vasile CUŞNIRIUC, marii proprietari JACUBOVICI şi AVACOVICI, Ştefan VATAMANIUC, Vasile PITEC, Gheorghi DUDLEI, Vasile LESINC, Gheorghi MALIŞCIUC, Maria SMERECIUSCA, Grigori HNATIUC, cantorul Vasile GRECUL, revizorii superiori de finanţe SMERCINSCHI şi IAVORSCHI[4].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Pohorlăuţi, comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă com­pactă, lângă un lac, din care izvorăşte Pârâul Negru. Suprafaţa: 9,60 kmp; popu­laţia: 1.859 locuitori ruteni, două părţi gr. or. şi o parte gr. cat. Este străbătută de drumul principal Sadagura şi Cernăuţi – Uscie Biskupie (Galiţia); prin drumuri de ţară, este legată cu comunele învecinate. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Această comună este men­ţionată, pentru prima dată, în 1451. La 1460 a fost vândută de Manuel Globnicovici logo­fătului Mihail. La 1766-1767, s-au aşezat aci numeroşi emi­granţi din Galiţia. La 1776, era proprietatea Comornicului Bognischi. În această localitate se află 4 grote, din care curg pârâiaşe şi unde se crede c-ar fi locuit hoţi. Una din ele, mai mare, se crede c-ar fi servit de ascun­zătoare locuitorilor vechiului sat Pohorlăuţi, dărâmat cu ocazia unui război dintre turci şi poloni. Din acel sat n-a rămas decât o cruce de piatră, unde se crede c-a fost biserica. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 1.342 hectare pământ arabil, 4 hectare fânaţuri, 64 hectare grădini, 38 hectare imaşuri, 11 hectare 50 ari păduri, 21 hectare bălţi. Se găsesc 139 cai, 248 vite cornute, 719 oi, 112 porci şi 55 stupi. Pohorlăuţi, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 5,70 kmp; popu­laţia: 156 locuitori ruteni, po­loni şi izraeliţi; rutenii suni greco-catolici, greco-ortodocşi şi romano-catolici”[5].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Zastavna făcea parte „Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Mihail Romaşcan, proprietar, Pohorlăuţi”[6].

1920: „Deciziune de expropriere No. Ag. 44 Pohorlăuţi /9. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Zastavna, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 140, Pohorlăuţi, din regis­trele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 158 ha 82 a 46 mp, proprietatea dlui Alexandru baron Szymonowicz şi a doam­nelor Olga Romoszkan şi Stefania Iacubovici, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[7].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[8], următorii învăţători şi învăţătoare: Poiană Constantin, comuna Pohorlăuţi, jud. Cernăuţi, media 8,91”.

1944: „Prin decizia ministerială Nr. 7.192 din 21 Iulie 1944, doamna Bujor Miroslava, învăţătoare la Şcoala primară din comuna Pohorlăuţi, jud. Cernăuţi, trecută în cadrul disponibil, prin decizia cu Nr. 226.743 din 1942, se reprimeşte în învăţământ, pe data de 1 august 1944, în postul unde a fost titulară”[9].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 424

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 29, 1876 p. 87, 1907 p. 89

[4] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 32/1891, p. 4

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 166

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[8] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[9] Monitorul Oficial, Nr. 180, 4 august 1944, p. 5762

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Plosca

Huţuli din Plosca

PLOSCA. O populaţie veşnic izolată în formaţiuni aproape gentilice, numită, în primele „chorografii” care apar la Viena, inclusiv în ediţia lui Singrenius din 1541, cu o denumire generică, „locuitorii munţilor Carpaţi”, alta decât populaţiile între care sunt aşezaţi, adică „rutenii, moldovenii, polonii, tătarii”[1], constituie o individualitate muntenească, în bună măsură osificată în preistoric şi, drept consecinţă, şi în aura de mister, care avea să stârnească interesul antropologilor. Probabil că pâlcurile acestea omeneşti supravieţuiesc prin tainiţele munţilor dintotdeauna, dar devin vizibili în isorie abia atunci când proprietarii de moşii şi, mai ales, mănăstirile îi impun la taxe de tip arendă.

1702: În 20 mai 1702, egumenul Putnei, Calistru, dă în arendă, „pe timp nedeterminat, munţii mănăstireşti… unor ruşi din Putila”, care vor întemeia puzderia de cătune şi târle dintre Vijniţa şi Fundu Moldovei[2].

1742: „În secolul al XVIII-lea, istoria Huţanilor moldoveni este plină de hoţii şi prădăciuni. De la 1742, tulbura liniştea munţilor faimosul haiduc Olexa Dobosciuc, care se refugiase în Moldova şi a cărui extrădare fusese cerută lui Constantin Vodă Mavrocordat de starostele polon Kriwokowski. Acest „Doboş, vătaf de tâlhari”, se „mistuise” la Răstoace şi, atunci, starostele de Cernăuţi primi ordin să silească pe Răstoceni să descopere ascunzişul haiducului. / O sută de ani mai târziu, la 1848, se ridică, din rândurile aceloraşi Huţani, aventurierul Luchian Cobeliţa”[3].

1774: Atestat documentar în anul 1707, satul din vecinătatea Putilei, Plosca, avea, în 1774, 117 familii huţăneşti, iar în 1784, 115 familii.

1782: „Patria străveche a Huţanilor a fost în Pocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice”, iar afluenţa lor spre nordul moldav a fost semnalată „pe la începutul veacului al 17-lea”, când au coborât pe „apa Ceremuşului, spre a se aşeza în Carpaţii moldoveneşti, şi anume, mai întâi, la Câmpulung Rusesc şi la Răstoace pe Ceremuş. De acolo, ei au ajuns la Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila, în sus, ei au sălăşluit, la Putila, Dichteneţ, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut în valea Sucevei, la Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au scoborât, cu o bifurcaţie, la Cârlibaba, iar cu alta, pe Moldova, în jos, la Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel, Ruşii-Moldoviţei, Ruşii-pe-Boul, Ostra şi Gemenea. Răspândirea Huţanilor, în munţii Bucovinei, s-a făcut în aşa fel că cei sosiţi mai devreme vindeau locurile lăzuite sau despădurite de ei celor ce veneau în urma lor, iar ei pătrundeau mai adânc în munţi, unde lăzuiau alte locuri, în luptele necontenite cu posesorii braniştilor boiereşti, mănăstireşti sau chiar domneşti”. Naturalistul Haquet, care trecuse prin munţii noştri în anul 1788, atribuie primarului huţul din Putila („căpitanul sau judele locului”) afirmaţiile că „strămoşii lor fuseseră, pe vremuri, hoţi şi ucigaşi, şi că numai urmaşii lor s-au deprins, mai târziu, la muncă cinstită şi stăruitoare. Munţii le serveau de adăpost când erau urmăriţi; dar, înmulţindu-se norodul, ei nu se vor mai putea sustrage de urmărire şi aşa fură siliţi să-şi schimbe traiul şi să se lepede de apucăturile lor prădalnice”, deşi „aproape jumătate de locuitori au rămas încă credincioşi vechiului lor stil de viaţă”[4].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa – Putila cu Stroroneţ (district), Chiseliţeni, Toraki și Sergi, Plosca, Dihteniţa, Dolhopole sau Câmpulung rusesc, Jabloniţa, Koniatyn, Petrasza sau Petriceni, Rostoki, Stebny cu Stepki, Uscie-Putilla cu Mariniceni”[5].

1877: În 1877, a fost construită biserica Sfinţilor Petru şi Pavel din Plosca, biserică de lemn, ctitorită de George CUREŞ, dotată cu un iconostas nou şi renovară în 1885. O biserică de lemn şi mai veche, cu acelaşi hram, exista, în 1843, la Plosca, patron bisericesc fiind Mihail de ROMAŞCAN, iar preot administrator, Grigorie LIPEŢCHI, care păstorea peste 655 suflete. În 1876, când avea 866 enoriaşi, biserica din Plosca se afla sub patronatul lui Gudenus GORDIAN, paroh fiind Vasilie TOUSTIUC. În 1907, patron bisericesc era graful Ladislaus BAWOROWSKI, paroh fiind Anton TOFAN, născut în 1869, preot din 1898, paroh din 1902, iar cantor, din 1901, Leontie REUŢCHI, născut în 1853.

1885: Din 1885, avea să funcţioneze în Plosca o şcoală cu o clasă[6].

1890: În 1890, comuna Plosca, formată din cătunele Plosca, Ropocel, Seletin şi Vipcina, avea 931 locuitori. Primar era Alexie Poleac, iar Vasile Kozariszczuk era paroh.

Biserica din Plosca – foto Krepler

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Plosca, comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe afluenţi ai Ceremuşului Alb, aproape cu ho­tarul districtului Rădăuţi. Suprafaţa: 69,06 kmp; po­pulaţia: 1.012 locuitori, huţani şi ruteni gr. or., şi un mic număr de izraeliţi. Se compune din: 1). satul de reşedinţă Plosca, aşezat pe pâraiele Plosca şi Lostun, afluenţi ai râulul Putila, care, la rândul său, este afluent al Ceremuşului Alb; numără, împreună cu târla Suşici, 76 locui­tori şi are ca cătune: Bahna, Budin, Hrebin, Comarne, Crasnei, Losova, Minte, Na Plosca, Pid Demen, Polenc, Ciuchivschi Gruni, Rozicinei, Şerochii, Vipcenca, Vijenca, Voloschii Gruni, Za Ploscu; şi 2). satul Ialovicioara. Satul de reşedinţă este stră­bătut de drumul districtual Storoneţ-Putila-Seletin, care trece peste plaiul Plosca. Are un oficiu poştal; o şcoală populară, cu o clasă, şi o bi­serică parohială, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Comuna s-a întemeiat mai înainte de 1501, când este menţionată pe teritoriul numit Braniştea, care aparţinea mănăstirii Putna. La 1776, era în stăpânirea mazilului Gafenco. Până în al 50-lea an al secolului trecut (XIX – n. n.) de­pindea de comuna Storoneţ-Putila. Aci se află o ecluză de artă pentru hăituitul plutelor, pe vreme de secetă. Una mai mică se găseşte la depărtare nu toc­mai însemnată. Populaţia se ocupă cu prăsila vitelor şi cu plutăritul. Comuna posedă 96 hectare pământ arabil, 1.615 hectare fânaţuri, 8 hectare grădini, 1.824 hectare imaşuri, 725 hectare poieni şi 4.164 hectare păduri. Se găsesc 170 cai, 743 vite cornute, 1.371 oi, 342 porci şi 73 stupi. Plosca, târlă, pendinte de moşia cu administraţie particulară Putila, districtul Vijniţa. Are 3 case şi 13 locuitori. Plosca, mic afluent al pârâului Pu­tila. Izvorăşte sub poalele mun­telui Plosca şi se varsă în râuleţul Putila, lângă comuna Plosca, districtul Vijniţa. Plosca, plai (986 m), ce, îm­preună culmea Stăvioare, cu munţii Şurdinului leagă, în ace­laşi timp, valea Putilei cu cea a Sucevei. Peste acest plai duce un drum bun şi foarte frecventat, ce reprezintă linia de comunicaţie între Transilvania şi Galiţia, adică valea Sucevei şi cea a Ceremuşului. Plosca-Cameral, cătun, pen­dinte de comuna rurală Seletin, districtul Rădăuţi. Are 249 locuitori, huţani greco-ortodicşi. E aşezată la poalele Plaiului Satel”[7].

1919: În „Tabloul circumscripţiilor electorale”, în judeţul Vijniţa, Circumscripţia nr. 24 Vijniţa, sunt trecute comunele: Câmpulung Rusesc (Dolhopole), Chiseliţeni, Coniatin, Dihtineş, Gura-Putilei (Uscie-Putila), Iabloniţa, Măriniceni (Marenice), Pătrăşeni (Petraşe), Plosca, Putila (Storoneâ-Putila), Răstoyce (Rostoki), Revna pe Ceremuş, Sălăşeni (Stebne), Sârghieni (Sergie), Torăceni (Toraki), Vijnicioara (Vijenka), Vijniţa şi Zăhăriceni (Porzaharice)[8].

1921: Secretariatul general pentru Culte organiza, în Cernăuţi, licitaţiile pentru repararea unor biserici şi case parohiale. În judeţul Vijniţa, petru repararea casei parohiale ortodoxe în Plosca, s-a dispus o sumă preliminară de 45.000 lei[9].

1929: „În dimineaţa unei frumoase zile de septembrie, părăsind Vijniţa, iar, pentru un moment, şi apa Ceremuşului, mă îndrept, cu trăsura, în sus, pe strâmta, frumoasa şi pitoreasca vale a pârâia­şului Vijnita, afluent drept al Ceremuşului, ce curge printre coas­tele înalte şi frumos împădurite cu fag şi cu brad ale munţilor Ceremuşului, care fac parte din sistemul Carpaţilor Păduroşi, întinşi pe stânga lui. Traversez Vijnicioara, sat lung, ce se întinde pe apă, în sus, a cărui parte nordică constituie o foarte modestă, dar drăguţă şi simpatică staţiune climatică pentru lumea din apropiere. Ieşind din acest sat, şoseaua părăseşte apa Vijnicioarei, aproape de obârşia ei, o ia la dreapta şi ridică, prin pădure, într-o foarte aspră serpantină, muntele Nincici, din vârful căruia se descoperă, la vreo 2 km spre apus, iarăşi splendida şi încântătoarea privelişte a Ceremuşului, îndoindu-se pe la poalele frumoşilor munţi, înveşmântaţi, în mare parte, cu frumoase păduri de fag, amestecat cu brad şi mesteacăn. De aici, şoseaua scoboară, tot prin pădure, într-o serpantină încă şi mai aspră, în satul Răstoace, de pe malul drept al Ceremuşului, care, pe aici, constituie încă frontiera între România şi Polonia. Regiunea este foarte populată de veveriţe. De la Vijnicioara, până aici, am întâlnit cinci, traversând drumul, cocoţându-se prin crengile arborilor, pe care se leagănă, sărind de pe una, pe alta şi chiar dintr-un copac în altul. Valea Ceremuşului, lăguţă şi populată, este foarte frumoasă şi plină de pitoresc, apa limpede-verzuie, cu reflexe solare de argint şi diamant, şerpuind repede printre arini, plopi şi răchite, pe patu-i prundos. Pe malul sâng al Ceremuşului, întins şi pe poalele muntelui, se vede lucind, în raze de soare, frumosul sat polonez Bila Beresca. Este un peisaj de toată frumuseţea. Urmând mereu pe malul drept al Ceremuşului, şoseaua traversează, pe rând, frumoasele sate Răstoace, Pătrăşeni şi Marinişeni, de unde trece imediat în satul Gura Putilei, situat la confluenţa Ceremuşului cu afluentul său drept, Putila, ce izborăşte din vârful Lucava. De la Gura Putilei, o mică şoseluţă în proastă stare, continuând, în sus, pe valea Ceremuşului, duce la Iabloniţa şi mai departe, pe valea Ceremuşului Alb, oferind privelişti şi peisagii dintre cele mai frumoase şi mai încântătoare. Şoseaua principală, pe care am venii de la Vijniţa, o ia în sus, pe valea Putilei, o vale frumoasă, mai strâmtă decât a Ceremuşului, strânsă între munţi mai înalţi, acoperiţi cu frumoase păduri de brad, traversând satele de un remarcabil pitoresc, Dihteniţi, Chişeliţeni, Toroceni, Putila, Foşca, Sârghieni şi Plosca, de unde, părăsind cursul Putilei, aproape de sorgintea ei, scoboară la Seletin, în valea superioară a Sucevei, distanţă de 48-50 km, de la Vijnita. Cam în dreptul satului Chiseliţeni şi spre răsărit, se înalţă fumosul şi falnicul munte Racova, mamelonat şi îmbrăcat cu brad, din vârful căruia, pe timp frumos şi senin, se vede oraşul Cernăuţi. În faţa muntelui Racova, pe stânga Putilei, se înaltă muntele ceva mai mic, dar tot frumos, Grebenul. De la Dihteniţi, înainte, munţii sunt mai mici, în pante mai dulci şi mai puţin împăduriţi. Această regiune muntoasă, întinsă de-a lungul văilor Ceremuşului Mare, Ceremuşului Alb şi Putilei, este în mare parte locuita de „huţani” sau munteni. Aceşti huţani, ca şi moţii, locuiesc răzleţi, împrăştiaţi pe văi şi pe coastele munţilor, însă, prin deosebire de moţi, ei sunt, în general, bine înstăriţi, au pământuri de păşune, vite, oi şi mănâncă bine unt, brânză, carne şi, mai cu seamă, lapte acru – „busling”, cum îi zic ei –, pe care-l pun într-o doniţă (bărâbânţ), din care mănâncă toţi ai casei, cu mămăligă şi cu „pită” de făină de grâu amestecată cu cartofi. Huţanii, ca şi rutenii dinspre şes, vorbesc cam aceeaşi limbă, având aceeaşi fizionomie şi acelaşi port, cu deosebire că ei, ca şi moţii, poartă cioareci, iarna mai mult roşii, iar vara albi, pre­cum şi un fel de jambiere largi, de pâslă roşie, căzând deasupra opincilor – ca bănăţenii – cojoace fără mâneci, pălării verzi sau olivii şi cămeşi cusute cu arnici roşu. Huţanele, femei şi fete, îm­brăcate cu catrinţe, cămeşi înflorite, cojoace şi ghete sau opinci, cu jambiere, ca şi bărbaţii, fiind îmbrobodite cu tulpane roşii cu flori. Sunt foarte sprintene, călărind bărbăteşte în aliurile cele mai vii, bând şi fumând în cârciumi, laolaltă cu bărbaţii şi deopotrivă cu ei!… În zilele de târg, huţanii scoboară în Vijniţa, Berhomete şi Seletin şi vând tot ceea ce au de vândut evreilor, care le cumpără la oreţuri mult sub valoarea lor reală, reţinându-i, apoi, la băutură alcoolică otrăvită orin cârciumile lor, o zi, două, trei, astfel ca să se întoarcă la casele lor cu organismele otrăvite, cu capetele bolnave, năucite şi cu pungile goale. Ce perfectă asemănare cu ceea ce se întâmplă în Maramureş!”[10].

1939: În documentele şcolare ale prefecturii judeţului Storijineţ, din 1939, pentru Carapciu pe Ceremuş erau menţionate, drept cătune sau părţi de sat, Babin, Chmelestie, Ciopaş, Corineşti, Hlibicioc, Hrabova, Ialenca, Maidan, Moceara, Odaia, Pahar, Plosca, Pohorilăuţi, Prislop, Racovăţ, Reptena, Satul Nou, Sălişte, Topoleva, Ursoaica, Văleni, Verbăuţi.

[1] Singrenius, I., Chorographia Moldovei, Wien 1841, p. 67

[2] Dan, Dimitrie, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, p. 46

[3] NISTOR, ION I., Problema ucraineană în lumina istoriei, p. 65-68

[4] HACQUET apud GEORGE BOGDAN-DUICĂ, Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, p. 147

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 57, 1876 p. 100, 1907 p. 116

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 165

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 62, 6 septembrie nou 1919, p. 5

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, 29 aprilie nou 1921, p. 187

[10] Lupaşcu-Stejar, Alexandru, general, Paradisul Românesc, Bucureşti 1929, pp. 323-330