Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Pojorâta

Miri de la Pojorâta, în 1878 – Colecţia Vasile Ursache

POJORÂTA. Unul dintre primele sate înfiinţate de câmpulungeni, numită, după metoda de defrişare (prin pojar, deci prin „pojorâre”) Pojorâta, avea parte, în 7 august 1696, sub ocupaţie polonă, de o judecată în cel mai pur spirit al dreptului valah. Procesul, la care participa, alături de bătrânii câmpulungeni, şi rohmistrul Dobrowski, viza o moşie a lui Petru Tolovan, „după măgura den sus de Pojorâta”, pe care, cu ocazia împărţirii ei între doi nepoţi, Simioniţă Boza cade ucis de către vărul său, care fuge în Ardeal şi al cărui nume nu mai este rostit (nici la nume nu mai avea dreptul un ucigaş). / În baza dreptului valah, satul Pojorâta era obligat să răscumpere moşia pe care a fost ucis un om, moşie care ieşise, prin omor, din proprietatea lui Petre Tolovan, „precum într-o vremi (când) au jurat cu brazda în cap Tolovanul cel bătrân”. Satul trebuia să plătească „gloaba judeţului, care se cheamă hultamo judeţului = 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”, dar „gloaba judeţului” a fost plătită de fraţii Ilie, Chelsia, Grigori şi Toader Filimon şi de Odochia Moga, care, în 10 mai 1714, aveau să vândă moşia aceea lui Istratie Flocea, ocazie de a închina două vedre cu vin împreună cu martorii Costantin Bobul, Simion Străjeriul, Adam Arman, Toader Paşcan şi Neculai Prăşcuţ.

1749: În 19 aprilie 1749, Gheorghe Drob şi fraţii Chirilă, Nicolai, Constantin şi Toader Vlăge se jeluiau judeţului de ţinut din Câmpulung împotriva lui Vasile Străjeriu, care le-a împresurat o moşie în Pojorâta, pe care, de altfel, şi-a făcut casă.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează în Câmpulung, cu casă, dar şi cu gospodărie în Pojorâta, pe: Grigori HUŢESCU, Toader OJICĂ, Ion LUPESCU şi pe Nistor sin lui POSTOLACHI, iar la Pojorâta[2], 1 popă, 1 panţir, 6 femei sărace şi 74 birnici, aceştia fiind: Chirilă sin Costandin FLOCEA, Constandin FLOCEA, Gavril sin Constandin FLOCEA, Toader FLOCEA, Nistor VLĂGEA, Georgii VLĂGEA, Nistor sin Vasile STRĂJAR, Grigori ANUŢAN, Irimia ANUŢAN, Costandin sin Lupul FLOCEA, Petrea brat lui (FLOCEA), Toadir sin Lupul FLOCEA, Ion sin Irimia ANUŢAN, Ion sin Lupul FLOCEA, Vasile brat lui (FLOCEA), Ion FLOCEA, bătrân, Simion sin lui (Ion FLOCEA), Toader brat lui (fratele lui Simion FLOCEA), Georgii FLOCEA, Ştefan BEDRILĂ, vornicel, Ion sin Irimia STRĂJAR, Ion BĂRGĂOAN, Grigori STUPU, Maftei MOROŞAN, Ştefan PĂCURĂROI, Pavel OJICĂ, Ion MAROŞAN, Georgii cu soru-sa, Gavril MOROŞAN, staroste, Simion MOROŞAN, Ion CORLĂŢAN, Simion CÂRLOANŢĂ, Ifrim CÂRLOANŢĂ, Ion sin Toader CÂRLOANŢĂ, Gavril MĂGURIAN, Andrieş sin lui, Nichita brat lui, Simion SPĂTAR, Toader ROATĂ, Nistor ANDRIAN, Precopi PRUNDIAN, Ion sin Dumitru CÂRLOANŢĂ, Vasile MÂNDRILĂ, Gavril sin Vasile FLOCEA, Ion MOROŞAN, Ioana RĂOAI cu Nicolai, holtei, Acsinte MĂGURIAN, Ion PRUNDIAN, Chiriţă GRIGORIAN, Măria sin lui Ştefan ROIA cu Acsinte, holtei, Iacob, rus, Toader LAZOR, Cârstea, ungurean, Todosia, salahoriţă cu Toader, holtei, Petrea LAZOR, Ion LAZOR, Lupul LAZOR, Vasile FUIOR, Iacob LUPESCU, Constandin OJICĂ, Vasile MOROŞAN, Ilie, ungurean, Cârstina FUIOROAE cu Ion, holtei, Simion TELEŞCA ot Vatra (Câmpulungului), Petrea MĂGURIAN ot tam, Lupul MĂGURIAN ot tam, Simion OANĂ ot Sadova, Nistor ANUŢOII ot tam, Nistor sin SIMIONŢII ot tam, Măriuţa, prescuroaia cu Dumitru, holtei ot tam, Măriuţa BRANDABUROAE cu holtei ot tam, Ilie, ungurean ot Fundu Moldovii, Gavril MOROŞAN ot tam şi Vasile ŢIMPĂU ot tam. / Rufeturile erau: Popa Nicolai, Ion, sas ot Vatra (Câmpulungului), panţir, Paraschiva BEDRULOAIA, săracă, Nastasia CÂRLĂNŢOAIA, săracă, Măriuţa a ORBULUI, săracă, Irina ROTOAIA, săracă, Parasca, fată bătrână a lui Iacob, şi Dochiţa BEDRILOAE, săracă.

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – de Mattias Adolf Charlemont

1744: În 1774, Pojorâta avea 104 familii răzeşeşti, iar în 1775, 1 popă şi 74 familii de răzeşi, trei dintre acestea fiind ale emigranţilor transilvăneni Cristian UNUGUREANU, venit din Rebra Mare, în 1763, Andrei Simion ŢANU, venit tot din Rebra Mare, dar în 1764, şi George UNGUREANU, din Ţagul Mare, stabilit la Pojorâta în 1766.

1783: În 16 august 1783, Frantz von Kollowrat propunea Camerei Aulice din Viena exploatarea minelor de cupru, cu conţinut de argint, de la Pojorâta şi Fundu Moldovei, precum şi a celor de fier de la Iacobeni, minele de la Pojorâta şi de la Fundu Moldovei fiind deschise în 1805, o micuţă colonie germană fiind înfiinţată chiar în Pojorâta, la Izvor, cea numită Quellenthal, care se adaugă coloniilor dinspre Fundu Moldovei, Luisenthal şi Pferdgraben (Pârâul Cailor).

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, scria: „La Pojorâta, pe valea Moldovei, sunt mine de fier şi aramă, ale statului. Fierul din Bucovina a înlăturat din aceste părţi fierul suedez şi rusesc şi le ia el locul în comerţul de la Marea Neagră”[3].

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

1791: Consilierul aulic Vince Batthyany vine în Bucovina, dinspre Bistriţa, dar călătorind prin Ilve şi îndreptându-se spre Iaşi, prin Suceava şi Botoşani, ocazie cu care constată că „numai la Pojorâta pădurile se mai luminează, de la Vama, încolo, dispar cu totul; la Câmpulung se deschide un şes lung şi roditor. Am dat, acolo, peste un ţăran, care a băut, pe loc, 10 florini, ce îi primise ca arendă pentru lunca sa. Tovarăşii săi şi-au scos, încă de la distanţă, pălăriile, dar, după aceea, când le-am cerut un mic serviciu, au dispărut pe nesimţite. Mai mulţi au sărit din care, ca să fure snopi de pe câmp. Unul ne-a oferit chiar, spre vânzare, un drob de sare, pierdut de tovarăşul său, care dormea. Aceasta nu surprinde, într-o ţară care a fost lăsată, atâta vreme, pradă părăsirii şi bunului plac… / Am vizitat atelierele de prelucrat fierul, de la Iacobeni, situate lângă şosea (N.N.: conform mărturiilor iconografice, şoseaua trecea, pe atunci, pe lângă albia râului Bistriţa). Ele se compun din trei cuptoare înalte, douăsprezece vetre de afânare, mai mulţi drugi de fier şi trei mici forjerii. Ele au alungat, de aici, fierul suedez şi siberian, şi au deschis debuşeu la Marea Neagră. / Nu mai puţin importante sunt instalaţiile de prelucrat aramă, de la Pojorâta, pe care am amintit-o mai sus, şi sticlăriile de la Putna, pe unde, de asemenea, am trecut. Aceste stabilimente ca şi numeroasele cuptoare şi instalaţii de ardere a potasei vor rări pădurile de prisos ale Bucovinei. Astfel, în chip fericit, se va ajunge ca, în aceleaşi regiuni, nu prea departe, agricultura să ţină pas egal cu creşterea vitelor. Căci, unde aceasta o ia înainte, cealaltă rămâne în urmă şi, prin aceasta, şi populaţia, fără a cărei muncă nu este posibilă ameliorarea, nici sporirea produselor”[4].

1793: În 12 mai 1793, vornicul Pojorâtei Nistor Raţu, „vornicul vechi” Andrieş Măgureanu şi „giuratul” Ştefan Bedrule decid să încredinţeze casa din Pojorâta a lui Vasile Ţăranu, care fugise, fără să plătească „birul împărătesc”, unui fecior al lui Toader Floce, care se arătase dispus „ca să poarte birul împărătesc”. / „Toată pricina jalobei noastre într-aceste următore se cuprinde: De într-al treilea sută de ani şi mai bine acum, după cum am înţeles de la moşii şi strămoşii noştri, de când s-au început a aşeza bătrânii şi rădăcina neamurilor noastre, într-aceşti munţi carpaticeşti, sau, precum zic nemţii, alpi, pe la apa şi pe la izvorâte apelor Dorna, Bistriţa şi Moldova, pe la locuri sălbatece, pe unde mai înainte vreme n-au putut străbate prin codrurile cele dese nici fiare, doară necum oamenii, şi lăzuind codrul verde cu multă sudoare şi muncă, scoţând rădăcinile copacilor verzi, am lărgit loc, încet, încet, de s-au făcut satele: Câmpulungul, Dorna, Fundul Moldovei şi, mai pe urmă, Pojorâta şi Sadova, cum şi alte sate, în partea Moldovei, care acum peste cordunul împărătesc au căzut. Această silinţă a noastră văzând luminaţii domni ai Moldaviei şi ştiind şi greutatea vieţii noastre, ce avem într-un loc sălbatic ca acesta, s-au milostivit şi nu ne-au încărcat cu altă cu nimica, fără numai cu sferturile, pocloane, după cum arată aceste aice aninate mărturii de la boierii care au fost vornici între noi, era şi fulărit, care toate erau dăjdiile Domnitorului ţării, precum astăzi este contribuţia împărătească, şi ca să ţinem străji, pe unde s-au făcut cărări sau plaiuri din ţara Ardealului, şi ţara ungurească. Iar cu alte cele Domnii Moldovii, nici ca principii ţării, nici ca Stăpânii locului acestuia, nu ne-au încărcat, şi aşa am trăit nenumărată vreme sub principii Moldovei, nefiind supăraţi, afară de aceste mai sus pomenite, cu nimica; căci schimbându-se principii Moldovei, unul după altul, care cum au venit, privilegiile celui ce era mai înaintea lui n-au rădicat, ci mai vârtos le-au întărit, până din puternica orânduială a lui Dumnezeu s-au schimbat vremea, de au căzut acest loc al locuinţei noastre sub stăpânirea prea luminatei Case a Austriei”[5].

1794: În 26 iunie 1794, vornicul Nistoriţă, Gheorghe Piticari şi Simion Şandru, juraţi din Pojorâta, împărţeau şi hotărnicea moşioarele lui Gligorie Tonegari din Fundu Moldovei, urmând porunca Scaunului de judecată din Câmpulung Moldovenesc.

Pojorâta, Valea Putnei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

1801: În 1 iulie 1801, Nistor al lui Ioniţă Cărluţă din Pojorâta vindea lui Simion Pomohaci din Fundu Moldovei partea sa de moşioară din Obcina Ursului, pentru 22 lei turceşti, printre martorii din Pojorâta aflându-se şi Grigore sîn Giorzanu, deci un emigrant transilvănean de după anul 1778.

1809: „Există și o mină de cupru, la Pojorâta, despre care se spune că este foarte bogată. Nisipul pe care Bistriţa îl depune de-a lungul malurilor sale conține o mare cantitate de aur, de exploatarea sa ocupându-se un anumit număr de aurari. Turnătoria din Iacobeni poate fi considerată centrul acestui tip de industrie. Aurul se găsește nu numai în apropiere de Dorna, Vatra, Tarniţa și Halda, dar și în munții înalți, lângă granițele statelor maghiare. Ţiganii, care sunt angajați în special în acest tip de ocupație, folosesc, pentru a obține aur, aceeași metodă care este folosită în Ungaria și Transilvania. Există, de asemenea, mai mulți mineri din Cârlibaba, care adună o cantate destul de însemnată de aur pentru a trăi confortabil. Tot aurul acesta este cumpărat de guvern, la preţul de 2 florini 52 de creiţari pisetul, măsura țării, care merită un ducat și jumătate”[6].

1822: Vienezul Adolf Schmidl, în intenţia lui de a scrie un amplu ghid de călătorie prin provinciile imperiului habsburgic, a trecut şi prin Bucovina, venind dinspre Bistriţa, prin valea Bârgaielor, staţii de poştă întâlnind la Poiana Stampei, Dorna, Valea Putnei, Pojorâta, Vama, Gura Humorului, Stroieşti şi Suceava. Fără să-şi dateze întâmplările, dar publicând, în revistele vieneze, începând cu anul 1822, fragmente de materiale, Schmidl face, astfel, o datare indirectă, care ţin de începutul secolului al XIX-lea: „Urcând, printr-un defileu îngust şi sălbatic, până la casa de poştă singuratecă de la Valea Putnei (N.N: De fapt, pe Mestecăniş), se ajunge, apoi, coborând muntele, la Pojorâta, într-o vale blândă a râului Moldova. Aici se afla, în 1808, o mină de cupru a tezaurului imperial, alcătuită din cinci galerii, două furnale înalte, un cuptor şi două făurării; 164 de lucrători produc 1.000 de chintale. / Drumul se ţine, neîntrerupt, de Moldova, în jos, spre Câmpulung Moldovenesc, un târg cu 2.623 de locuitori. Aici se află administraţia camerală şi reşedinţa căpităniei graniţei militare”[7].

1827: În 13 mai 1827, Dumitru şi Ilinca Floce din Pojorâta vindeau huţanului Gavril Ciupeliuc din Breaza o moşioară în Gura Porşescului, sub Răchitiş. Printre martori se afla şi vornicul Pojorâtei, Andrei Grămadă.

1830: În 16 ianuarie 1830, vornic al Pojorâtei, martor la o tranzacţie în Sadova, era Gheorghe Coca.

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, din care rezultă că Pojorâta era încadrată de două segmente de drum, „Din Vama, până la Pojorâta, cale de o poştă şi jumătate, repere importante erau Eisenau (Prisaca Dornei), râul Moldova şi Câmpulung Moldovenesc. / De la Pojorâta, la Valea Putnei, acolo unde se afla cazarma austriacă, desenată de Knapp, era cale de o poştă, apoi, până la Vatra Dornei, prin Iacobeni şi peste râul Bistriţa, cale de o poştă şi jumătate”[8].

Biserica din Pojorâta

1855: „Un aspect nu mai puţin frumos decât al Vamei înfăţişează şi orăşelele Cârli-Baba, Pojorâta şi Prisaca. Oprindu-ne peste tot locul, am fost siliţi să mânem la oraşul Câmpul-Lung, unul din cele mai mari din acea parte a Bucovinei. A doua zi, timpul deveni furtunos şi munţii luaseră un aspect de tot sălbatic. Tunetul bubuie nemijlocit asupra creştetului, nourii se ridică de la rădăcina munţilor şi zboară încet şi măsurat spre ascuţitele culmi. Culmile se uită, întâi, cu dispreţ la aburii ce se înalţă cu îndrăzneală spre ei, până ce dispar învăluiţi de nori. Iar norii, ridicându-se şi mai sus, pardosesc munţii care păstrează o răcoroasă veselitoare umezeală. / Munţii Bucovinei sunt partea cea mai avută a Carpaţilor Români. Ei cuprind, în sânul lor, toate metalele, în mari cantităţi, şi acestea, exploatate prin mine, aduc împărăţiei austrice un însemnat venit. La Cârli-Baba se scoate aur şi argint, la Pojorâta, aramă din sâmburele munţilor. Minele cele mai însemnate sunt, însă, cele de la Prisaca şi de la Iacobeni, unde se exploatează nemăsurate cantităţi de fier. De când s-a aşezat în Prisaca o colonie de nemţi, numele acesta a fost schimbat în Eisenau şi pare tot aşa de curios de a găsi, în mijlocul unei ţări şi a unui popor exclusiv român o denumire de oraş nemţesc, precum ar părea deşănţat de a afla, în munţii din Germania, oraşe numite Câmpu-Lung sau Prisaca. Asemenea colonizări şi prefaceri cereau, însă, sistemul de deznaţionalizare, prin care îşi menţine Austria, atâta timp, într-unu mod artificial, prestigiul său politic”[9].

1857: „Chiar dincolo de Câmpulungului se văd, spre sud, doi munți în formă de piramidă, stând unul lângă celălalt, amândoi abrupți și proeminenți, formați din stânci roci goale, pe care localnicii îi numesc Adam și Eva, iar, în sud-vest, în direcția masivului Giumalău, se întinde Piciorul Giumalăului. / De acolo, ajungi în localitatea de munte Pojorâta (2398,80 picioare), în care se găsesc mine de cupru. Cu greu ajungi la ultimele case din sat și-atunci te înfășoară o zonă sălbatic romantică, uimindu-te cu măreția care te întâmpină. Munții sunt aglomerați aici, șoseaua, în ambele părți, este delimitată de munți înalți, abrupți și dens împăduriți, care închid calea prin proiecții puternice, astfel încât noi șerpuim pe meandre care se înfățișează ochilor în întreaga lor splendoare. / Curând, munți și mai înalți se ridică de lângă șosea, la distanță mică, și se ridică și se înalță unul peste altul, oferind o vedere și mai impunătoare priveliștii aglomerate a munților. La următoarea curbură a drumului, munții formează pajiști minuscule, puternic umbrite, care sunt intersectate de pâraie și sunt delimitate, în spate, de ziduri abrupte de munte. / În unele locuri se văd pâlcuri de copaci, dispuse simetric pe ambele părți ale pârâului, stâni uriașe, copleșite de mușchi, scufundate în mijlocul pârâului, din ale căror crăpături răsar mai mulți molizi mici, în timp ce fundalul este format de un zid de munte verde, pe care se află, între copaci, pereți de stâncă decorați cu arbuști în formă de buchete, înconjurate de ciorchini de mesteacăn și molid, unde ansamblul dă impresia unui peisaj teatral artistic. / Treptat munții se desprind oarecum de șosea, și se ridică Alpi înalți, care se unesc între ei în valuri, munți singuratici, adânci, formând chei și risipiri abrupte, care se închid cu următorul lanț muntos. În această veșnicie a naturii, se ajunge la Valea Putnei, la 2 mile de Câmpulung. O abundență de flori în fânețe, pe o vale care are forma unui vas cu pereți din munții înalți, în timp ce, în prim-planul estic, alături de un grup fantastic de munți împăduriți, se formează un perete de stânci cu vârfuri zimțate, aidoma cu ruinelor unui castel (stâncile de la Valea Putnei, imortalizate într-o acuarelă de Franz Xaver Knappp – n. n.). / În capătul acestei văi, calea urcă și se vede muntele Mestecănești (3480 de picioare), primul drum de munte de acest fel, care, dispunerii ingenioase a buclelor de urcuș. / Cea mai mare pantă este la poalele muntelui, dar șoseaua este protejată pe de o parte de barierele din beton, în timp ce o zonă frumos împădurită constituie a doua parte a acestei vecinătăți. / Prin înfășurarea serpentinelor, până la capăt, fiecare curbă oferă o grupare diferită a peisajului și, cu cât mergeți mai sus, cu atât mai frumoasă este priveliștea. Pe la jumătatea acestei șosele montane (la cota 1811) puteți vedea Giumalăul, care, cu creasta lui cea mai vizibilă, domină lanțul muntos, Valea Putnei aflându-se spre nord-vest”[10].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Câmpulung – Câmpulung (Târg cu judecătorie) cu Breaza, Gropana, Frumoasa, Fundu Moldovei şi Luisenthal, Pojorâta, Rus pe Boul cu Freudenthal şi Vatra Moldoviţei, Rus Moldoviţa cu Ciumârna şi Argel, Sadova (Ulma), Valea Putnei, Vama cu Eisenau”[11].

1872: „Înainte de a intra în discuția condițiilor geologice din țară, mă simt obligat să le mulţumesc tuturor acelor prieteni dragi, care m-au sprijinit în activitatea mea, dar mai ales colegilor noștri merituoși, domnul Otto Frhr. von Petrino, k. k. consilier de domeniu și proprietarul moşiei Onut, și Bruno Walter, k. k. montanolog, specialist în plante montane, și director al domeniului Fondului religios greco-oriental din Pojorâta, căruia îi exprim cele mai recunoscătoare mulțumiri; nu numai pentru că oamenii numiți mi-au sprijinit eforturile cu cea mai amabilă amabilitate, ci şi pentru că mi-au împărtășit bogatele comori ale cunoștințelor și experienței lor, în cel mai liberal mod posibil și au dobândit, astfel, merite importante în colectarea rezultatelor, analizate în cele ce urmează… Cel mai sudic râu principal al țării, Bistriţa de Aur, aparține regiunii de șist în întregul curs situat în Bucovina, de la intrare, la Cârlibaba, până la ieșire, la Colbu, când Neagra (la est de Dorna Watra) este în general considerată ca longitudine, în jos de aici. Al doilea râu principal, Moldova, curge prin zona de șisturi, parcurgând doar lungimea de aproximativ două mile, spre sud, intrând la Botuş (între Breaza și Fundul Moldovei), apoi întorcând spre sud-vest, spre Fundul Moldovei, printr-o vale longitudinală, iar la Pojorâta, în viraj ascuțit spre nord-est, se îndoaie spre marginea mezozoicului. În ultimul loc, coborând de pe versantul nordic al Mestecăneştilor, întâlneşte frumoasa vale a pârâului Putna, care se varsă în Moldova. Toate celelalte cursuri de apă din zonă (precum Cibou, Cârlibaba și o serie de alți afluenți mai mici ai Bistriței) sunt, de departe, nesemnificativi, căci au zone aluviale foarte mici și exercită doar o influență minoră asupra reliefului principal al zonei. / În ceea ce-l privește pe acesta din urmă, zona este un platou înalt, a cărei altitudine medie variază de la 3.500-4.000 de picioare, în care principalele văi sunt tăiate la aproximativ 1.000-2.000 de picioare adâncime și peste care domină doar câteva creste (cum ar fi Suhardul, de 5.100 picioare, iar Giuumalău, de 5.862 picioare). / Alt, Cotta și Simiginovicz-Staufe au dat deja descrieri bune ale caracterului peisagistic al acestei zone, în menţionatele lor studii. Ţinutul se deosebește puțin de ştiutele terenuri de ardezie cristalină și, prin urmare, pot ignora acest subiect cu referire la publicațiile menționate. / Compoziția geologică a terenului în cauză va rezulta din următoarele exemple. / Să luăm în considerare, mai întâi, valea Moldovei, în măsura în care aparține zonei ardezie cristaline. / Dacă urmați această vale, din Pojorâta (fostul sediu al Centralei de minereu din Buovina) în sus, spre vest, puteți vedea malurile văii de pe ambele părți ale structurilor cristaline de ardezie, care sunt compuse din mică și cuarț. Această din urmă componentă apare predominant aici, astfel încât roca poate fi menționată ca schistul mic de tip cuarţ, ardezie de cuarțit sau cuarțit, în funcție de gradul diferit al acestei predominanțe. / Deoarece valea urmează parcursul acestui complex de straturi destul de uniform ca lungimi, valea trebuie să se întoarcă lateral pentru a întâlni alte formațiuni. / Părăsind valea Moldovei, cam pe la mijlocul dintre ultimele case (vestice) din Pojorâta și colonia minieră Louisenthal, urcați, pe versantul nordic al văii, pe creasta stâncoasă a Dealului Cailor, care se întinde, într-un unghi ascuţit, spre vale, precum se vede în imaginea de mai jos”[12].

1880: Din 1880 şi, respectiv, 1886, funcţionau la Pojorâta două şcoli cu câte 2 clase[13].

1882: În 30 decembrie 1882, Ciprian Porumbescu îi scria fratelui lui, Ştefan, silvicultor la Pojorâta: „Şi ştii tu unde aş vrea să mă duc? La Pojorâta! Nu ştiu de ce mă atrage aşa de mult această localitate, neîncetat gândesc la acest loc frumos şi, în special, la locuinţa ta idilică – o văd aşa de viu înaintea ochilor. Acolo aş voi să mă retrag, să mă retrag în munţi, departe de orice zgomot şi de toată agitaţia lumii, numai eu singur cu gândurile mele, şi, eventual, şi cu vioara mea. O, dulce trebuie să fie să şezi, singur, la focul de lemne de brad, ce pârâie, şi să visezi, să visezi… Sau să visezi pădurea de brazi, ce freamătă, şezând pe muşchi moale, să visezi mereu!”.

Ornamentaţia lăzii de zestre din Pojorâta

1886: „Ţipterii din Eisenau nu sunt singurii care întrerup temelia românească a populației locale, întâlnim şi în alte locuri câteva așezări cu locuitori ţipteri, în Balta Poienii, în Schwarzthal, în Luisenthal, Freudenthal, Pojorâta, Iacobeni și Cârlibaba. Majoritatea acestor coloniști germani au fost aduși de un anume Manz, pe moşiile Fondului religiei greco-orientale, care a luat moşii întinse în arendă și a hrănit mii de meseriaşi,dar care, datorită investiţiilor uriaşe, avea să dea faliment şi, complet sărăcit, s-a împușcat. Se spune că situația materială a coloniștilor este destul de bună, deși depinde, în mod ciudat, de Fondul religios greco-oriental. Cu toate acestea, casa de locuit este proprietatea oamenilor, dar terenul le este acordat numai cu plata impozitelor. În vremurile anterioare, au funcționat cuptoare de cupru la Pojorâta, Iacobeni și Eisenau şi s-a extras fierul pe scară largă. Astăzi mai funcţionează doar cel din Pojorâta, iar populaţia din Schwarzthal îşi asigură traiul din exploatarea forestieră, făcând plute și lucrând la construcții de drumuri; ţipterii din Iacobeni își continuă activitatea tradițională, dar într-o manieră modestă… Puternicul râu Moldova, care se grăbește spre vărsare, a fost înlocuit de micul râuleţ Putna, care se strecoară inofensiv printre maluri. Pojorâta este ultimul sat, apoi drumul trece, odată cu râuleţul, pe lângă o uriaşă clădire goală, o fostă cazarmă austriacă, și, după ce traversăm râuleţul Putna, drumul urcă muntele. Nenumărate serpentine trebuie urcate, de îndată ce părăsim pădurea întunecată de foioase, din dreapta noastră, cu care ne vom reîntâlni, urcând, puțin mai sus. De multe ori zărim, în josul muntelui, câte trei sau patru serpentine, iar până pe vârful muntelui (Mestecăniş) încă mai sunt opt, în afară de cele de la picioarele noastre. Până acum, priveliştea a fost variată, în schimbare rapidă, şi ne-am bucurat de asta și de acel defileu împădurit, care împodobeşte admirabil această culme de munte; de sus, cuprindem acum zona largă din faţă cu o singură privire. O întreagă lume muntoasă dă ecou saluturilor noastre de rămas bun, o mulțime de păduri, câteva sate și numeroase turme de oi sunt vizibile pe pajiștile munților. Un nou paradis se desfăşoară în fața noastră. Noi munți răsar în cale, cu suprafeţe întinse defrișate, cu case mici și pășuni sărace, dar și cu pajiști care strălucesc în soarele captivant”[14].

1889: „A doua biserică din Igeşti a fost tot de lemn, însă a ars; în locul ei a făcut, în anul 1889, Grigoraş Răus, supt conducerea lui Ienachi Răus, biserica actuală, după planul bisericii celei vechi din Pojorâta, pe care a văzut-o pe când umbla prin, ţară în calitate de comisar pentru birul ţării”[15].

1890: În 1890, Pojorâta avea 1.540 locuitori. Învăţători erau Dionisie Danilevici şi L. Flocea, Eusebie Constantinovici era paroh, iar Eutimie Erhan – cantor bisericesc. / Nicu Gane: „Am mers aşa vreo două ore bune, pe şoseaua cea frumoasă care străbătea munţii ca un şarpe, când, în sfârşit, înspre seară, în plin sabaş, ajunserăm la Pojorâta, un mic sătulean, unde jidanul se opri dinaintea unui han. Repede el se coborî de pe capra trăsurii şi prinse, cu multă grabă, să deshame caii. / Atunci eu, înţeles fiind cu frate-meu, sării din trăsură şi plecai să găsesc localul de poliţie; iar el rămase cu birjarul, ca să-l facă să piardă cât mai mult timp cu căratul bagajului în odaie şi aşezatul cailor în grajd. / Pe atunci, aveam picioarele iuţi şi vorbeam bine limba germană. În câteva minute, mă aflai dinaintea unei feţe poliţieneşti bună de fotografiat. Închipuiţi-vă un om încreţit, posomorât, cu nişte sprâncene mari, zburlite de-i acopereau ochii pe jumătate, cu un nas cât o pătlăgică plin de negei, cu nişte mustăţi ţepoase, roase de halbele de bere, şi care ţinea, într-un colţ de gură, o lulea voluminoasă cât şi nasul lui, iar prin celălalt colţ de gură scuipa printre dinţi, la un metru depărtare. / El sta pe un scaun de lemn, picior peste picior, cu un aer neprietenos şi pufăia şi scuipa, şi scuipa şi pufăia. / „Ce vroieşti?”, îmi zise el cu un glas răstit şi răguşit ca dintr-o pivniţă. / „Am venit să mă jeluiesc”. / „Contra cui?”. / „Contra mea”. / „No, ce-i asta?” / „Am făcut o greşeală, domnule, şi vin să mă denunţ eu singur, spre a-mi primi pedeapsa ce vei socoti că o merit”. / I-am istorisit, deci, toată daravera cu evreul, cum ne-am tocmit cu dânsul, cum nu s-a ţinut de tocmeală, cum s-a obrăznicit cu noi şi, în fine, cum, scoşi din fire, i-am dat două palme. În măsura în care eu îi istoriseam, faţa lui se descreţea. / „Şi câţi bani îi plătiţi până la Dorna Vatră?” / „Zece galbeni, domnule”. / „Donner, Wetter! Asta este colosal!” / În acel moment, iată şi evreul, care venea, cu perciunii fâlfâind în vânt. / „Domnule poliţai, gewalt! gewalt! M-a necinstit, m-a bătut, m-a omorât!”, striga el cât îl lua gura, arătând spre mine. / „No.. No.. Langzam! Fără vuiet! Spune, mă rog, ce a fost”. / Însă jidanul, de pornit ce era, se-ncurcă în vorbă, repeta aceleaşi cuvinte de zece ori, se văicărea ca şi când ar fi fost pe moarte, în fine – făcea un scandal de începuse neamţul iarăşi a se încreţi. / „No?… Schon recht!… Răspunde, mă rog, dacă te-ai tocmit cu zece galbeni şi cu condiţia să ajungi, în astă-seară la Dorna-Vatra”. / „Da”. / „Pentru ce, dar, ai vroit să petreci noaptea în drum?” / „Pentru că dam de sabaş şi dumnealor tot una le era să ajungă în astă seară sau mâine, dimineaţă, la Dorna-Vatra”. / „A! zo!…” / Atunci el luă o filă de hârtie, o umplu cu un proces verbal, scris nemţeşte, pe care mi-l dădu să-l citesc şi să-l subscriu, ceea ce am şi făcut, apoi îmi zise: / „Domnule, eşti condamnat sa plăteşti straf doi florini domnului harabagiu”. / „Doi florini!”, strigă jidanul desperat. „Cum, numai doi florini face cinstea mea? Asta-i judecata, mă rog?” / „Ah, acum te obrăzniceşti cu mine!”, observă neamţul. „Acum înţeleg eu ce-a trebuit să fie cu dumnealor. Ia, umflaţi-l, mă rog, şi duceţi-l la Obacht!” / În acelaşi moment, doi guleraţi îl înşfăcară de subsuori şi, fără a-i mai da răgaz de vorbă, îl brânciră afară şi-l puseră la închisoare. Toată noaptea, a stat jidanul la răcoare, nebăut, nemâncat şi nedormit până la răsăritul soarelui şi, a doua zi, a trebuit să vin eu să mă rog de neamţ ca să-i dea drumul. / Iar Neamţul, când l-a văzut în ochi, i-a făcut o straşnica lecţie, dându-i cu degetul pe la nas şi ameninţându-l că, în caz de a se mai obrăznici cu noi, va fi şi mai aspru pedepsit! / Ei, Doamne! Bine a zis cine a zis că frica e din rai. Să-l fi văzut, a doua zi, pe jidan cum umbla de spăşit, cum era de dulceag cu noi, l-ai fi legat la rană. Ne-a dus până-n Vatra-Dornei ca pe palme. Am scăpat ieftin din această încurcătura, în care intrasem fără voie, dar pe care în viaţa mea n-am mai repetat-o”[16].

1893: Şcoala cea nouă din Pojorâta, începută în octombrie 1893 şi sfinţită în 23 octombrie 1894, din iniţiativa primarului Mihai FRÂNCU, a învăţătorului superior Dionis DANILEVICI şi a preotului Eusebie CONSTANTINOVICI[17].

1896: Biserica Sfântului Nicolai din Pojorâta a fost construită între anii 1896-1900 şi dotată cu un iconostas lucrat de marele sculptor Ioan PÂŞLEA, pe locul unei bisericuţe vechi, care avea, în 1843, 1.177 enoriaşi, păstoriţi de parohul Grigorie CORLĂŢAN. Exista, în 1843, şi o şcoală trivială la Pojorâta. În 1876, paroh era Ştefan CONSTANTIONOVICI, care păstorea 1.469 suflete. În 1907, paroh era Euseviu CONSTANTINOVICI, născut în 1851, preot din 1876, paroh din 1881, iar cantor, din 1888, Iftimie ERHAN, născut în 1855.

1901, Gustav Weigand: „Pe 9 august 1901, dimineața, am mers la Pojorâta[18], aflată la confluenţa văilor Moldovei și Putnei. După cum îmi spune preotul Constantinovici, satul numără aproximativ 1.500 de români, care trăiesc foarte risipiți prin zonă și au sporit cu greu în ultimii 20 de ani, precum și 1.000 de ţipteri germani și 100 de evrei. Am rugat o ţiptereasă, care era cunoscută ca o bună cântăreață, să cânte o melodie germană pentru mine și m-am pregătit pentru o melodie populară veche, pe care să o preia fonograful; dar ţiptereasa a început, foarte modern, cu liedul „Inima mea este o stupină”. Biata femeie nu a putut înțelege de ce am izbucnit brusc în râs. În valea Moldovei nu au mai rămas decât Fundul Moldovei şi Breaza, primul parohie, iar celălalt arondat acestei parohii. După o masă opulentă la preot, acasă, am urmat fermecătoarea vale a Putnei, până am ajuns în satul Valea Putnei[19] sau, așa cum se spune în pronunția locală, Valea Pucni (comparați Zlacna, Zlagna în loc de Zlatna, în Transilvania sau vracniţă, în loc de vratniţă etc.); am coborât din trăsură și am urcat, odată cu ea, încet, în sus, la aproximativ la 1.000 de metri faţă de nivelul apei, pe muntele dintre Moldova și Bistrița (Mestecăniş – n. n.). La hanul de deasupra, în fața căruia erau șiruri lungi de vehicule, am făcut o scurtă pauză și apoi trăsura a rulat repede, pe drumul bun, care oferă o priveliște splendidă a înălțimilor și a văilor, până aproape că era să se întâmple un accident grav. Frânghia de pe ham s-a rupt și un cal a căzut, o bucată de drum târât, înainte ca trăsura să fie oprită de frână; din fericire, calul nu a suferit răni grave, astfel că, seara, am ajuns la fabrica germană din Iacobeni și, ulterior, la Eisenthal, de lângă Ciotina[20], unde locuiesc predominant românii”[21].

1906: „Calea ferată locală Pojorâta-Luisenthal a fost dată, ieri, circulaţiunii cu trenul Nr. 4671”[22].

1907: „În vreme ce Francisc Belegarde şedea liniştit la Viena, „comitelui naţional, împreună cu dl consilier T. V. Stefanelli” s-a deplasat „în comunele Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Pojorâta, Fundul-Moldovei”, participând şi la „grandioasa şi impozanta adunare electorală, care a aflat loc, luni în 18 martie 1907, în Câmpulung, unde muntenii spătoşi şi cu plete lungi din vechiul ocol, ascultând mai întâi cu multă atenţiune şi plini de încredere referatele comitetului naţional din Cernăuţi, privitor la o organizare trainică a tuturor păturilor sociale, au proclamat cu o însufleţire rară de candidat pentru senatul imperial pe dl consilier T. V. Stefanelli”[23]. Dar „pe când se făcea atâta tărăboi straşnic şi foarte scump pentru candidaţii puşi de cărturari, muntenii mergeau, pe jos sau în căruţele lor sprintene, din sat în sat şi stăteau de vorbă gospodăreşte cu ai lor” [24], şi astfel, deşi „n-a candidat, ci a fost rugat să primească candidatura”[25], tocmai acel „curios, sincer, deși neașteptat prieten al românilor și, mai ales, al alegătorilor săi din Ținutul Câmpulungului, contele vienez cu nume franțuzesc Bellegarde” a câştigat mandatul şi, „în ziua de alegere, a fost chemat telegrafic de munteni, să vină la Câmpulung, în mijlocul lor. De la gară şi până la locuinţa sa, a fost purtat numai pe braţe şi cuvintele ce le-a rostit alegătorilor români nu le vor uita muntenii nicicând. Contele nu a făcut ca ceilalţi deputaţi, să părăsească ţinutul şi să nu-şi mai arate faţa, ci el s-a aşezat în Câmpulung”[26]. La Pojorâta, Contele Bellegarde a avut 350 voturi, la fel ca Aurel Onciul, iar Stefanelli – doar 31[27].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[28], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la pojorâtenii Casandra LUPU (10 ani în 1913), Teodosia LUPU (24 ani în 1913), Nastasia LUPU (48 ani în 1913), Ileana a lui Ignat FLOCEA (10 ani în 1908) şi Elisaveta GRIGOREAN (16 ani în 1913).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Pojorâta, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată la intersecţia râului Moldova cu pârâul Putna, între Câmpulung şi Fundul Moldovei. Suprafaţa: 100,39 kmp; populaţia: 1.540 locuitori români şi puţini germani şi izraeliţi; religia gr. or. pentru majoritate. Se compune din: 1). satul Pojorâta propriu-zis, care, împreună cu târlele atenanţe, Giumalău, Frumosul, Gura-Pojorâtei, Spărtura şi Valea Stejar, are 1.143 locuitori; 2). cătunele Fundul Pojorâtei, Fundul Putnei, Izvorul, Pârâul Cailor, Peceşti, Podul Rău, Runcul şi Valea Pojorâtei; 3). tîrla Hirna. Pojorâta se află la unirea celor 2 drumuri: unul districtual, Breaza-Pojorâta, şi altul principal, Iacobeni-Câmpulung. Este staţie de drum de fier a liniei Câmpulung – Vatra-Dornei. Are un oficiu poştal; o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Are două societăţi de economie, una românească şi alta germană. Are mori şi ferăstraie însemnate, cu ateliere de industrie de lemn. Aci s-a înfiinţat o colonie germană, la 1805, cu ocazia instalării minelor de aramă şi de fier, la Pârâul Cailor. Aceste mine încetând de a mai exista, locuitorii se ocupă cu ferestegia şi cu agricultura. În locul minelor părăsite s-a înfiinţat aci un stabiliment pentru fabricarea aşa-numitei lâni de lemn. Afară de asta, există aci şi vărniţi însemnate. Localitatea are, pe lângă o poziţie foarte pitorească, şi avantajul că este ferită de vânturi, încât se bucură de o vegetaţie extraordinară, mai ales în pomi roditori. Comuna posedă 128 hectare pământ arabil, 1.664 hectare fânaţuri, 25 hectare grădini, 930 hectare imaşuri, 972 hectare poieni, 6.610 hectare păduri. Se găsesc 151 cai, 873 vite cornute, 2.000 oi, 325 porci şi 62 stupi de albine. Pojorâta, moşie, cu administraţie specială, districtul Câmpulung, lângă comuna rurală cu acelaşi nume. Suprafaţa: 4,41 kmp; populaţia: 611 locuitori, în majoritate germani, restul români, izraeliţi, poloni şi alţii; religia romano-catolică pentru majoritate, evanghelică, grreco-ortodoxă şi mozaică pentru rest. Are o şcoală cu 1 clasă”[29].

Pojorâta

1911: În 1911, la Pojorâta, „la chilometrul 161, se află un izvor de apă pucioasă, în apropiere de şoseaua împărătească. Acest izvor de pucioasă ar aduce mult venit comunei Pojorâta şi ar fi o înlesnire şi un mijloc de ajutorare pentru săteni. S-a constatat că apa pucioasă amintită e cu mult superioară decât cea din Iacobeni”[30].

1915: „Luptele ariergărzilor au continuat şi în 8/21 şi 9/22 ianuarie, pe frontul de la Sunători, Osoi şi Zugreni, iar în 10/23 ianuarie 1915, pe la ora 16, bătălia s-a înteţit, austriecii retrăgându-se în direcţia munţilor dinspre Pojorâta. La Iacobeni, Ciocăneşti şi Mestecani, luptele au fost încrâncenate, iar odată cu zvonul despre mari pierderi ruseşti, prin vecinătatea Mamorniţei au fost zărite, în 10 ianuarie, îndreptându-se spre munţi „două regimente de cavalerie şi un regiment de infanterie” ruseşti[31].

1916: Comunicatul austriac din 12/25 iunie 1916 preciza că, „în Bucovina, trupele noastre au stabilit noi poziţii, între Câmpulung-Iacobeni. Înălţimile de la sud de Berhometh-Viznitz au fost evacuate de noi, fără intervenţia duşmanului”[32]. Începând din 25 iunie, între Cernăuţi şi Odesa a început să circule un tren direct, comunicatul rusesc despre frontul bucovinean vorbind de cucerirea poziţiilor austriece de la Pojorâta, după o luptă de cavalerie, dar şi despre capturarea unor „mari depozite de lemnărie şi 31 de vagoane, părăsite de inamic prin gări”, pe itinerariul Gura Humorului-Raşca[33].

1914-1918: „Infanteristul George Florea, Pojorâta, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[34].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Câmpu-Lung făceau parte „Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Victor Paşcovici, administrator silvic Pojorâta şi Locţiitor: Ion Bărgovan, agricultor, Pojorâta”[35].

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[36], Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): Ionel Avram, învăţător, cu ultimul domiciliu în comuna Pojorâta, jud. Câmpulung, născut în Câmpulung, condamnat de Trib. Mil. al. Corp. IV Armată, pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională, 1 an interdicţie, conf. art. 259, 260 c. p.; Gavrea Valerian, învăţător, cu ultimul domiciliu în comuna Pojorâta, jud. Câmpulung, născut în Turda, condamnat de Trib. Mil. al Corp. IV Armată, pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională şi 1 an interdicţie, conform art. 259, 260 c. p”. „Tribunalul Iaşi[37]: Moroşean Gheorghe, muncitor, cu ultimul domiciliu în comuna Pojorâta, jud. Câmpulung, născut în comuna Pojorâta, jud. Câmpulung, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare şi un an interdicţie, conform art. 258, 259 şi 260 din codul penal. / Arsenie Pop, muncitor, cu ultimul domiciliu în comuna Pojorâta, jud. Câmpulung, născut în comuna Pojorâta, jud. Câmpulung, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la un an închisoare corecţională, conform art. 261 şi 258 din codul penal”.

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[38]: Raia Gavril, fruntaş, ctg. 1939, cu ultimul domiciliu în comuna Pojorâta, judeţul Câmpulung, mort la 15 iulie 1941; Triflea Grigore, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în comuna Pojorâta, judeţul Câmpulung, mort la 29 iulie 1941”.

1942: Având în vedere dispoziţiunile art. 55 din legea pentru reorganizarea Centrului Naţional de Românizare Nr. 175, publicată în Monitorul Oficial Nr. 56 din 6 Martie 1942”, se aprobă „ratificarea angajării de personal temporar pentru administrarea, paza conservarea acestor bunuri (păduri, fabrici de cherestea, exploatări, materiale lemnoase etc.), personal numit şi angajat din Noemvrie 1940 şi până la 5 Martie 1942 inclusiv”[39]: Gheorghe Ivaşcu, custode, bunul expropriat pădurea A. Schechter, comuna Pojorâta, jud. Câmpulung, salariul lunar 5.000 lei; Ion Ivaşcu, paznic, bunul expropriat fabrica A. Schechter, com. Pojorâta, jud. Câmpulung, salariul lunar lei 1.600”.

1942: 1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Damian Gh. Ioan, seria 1938, media 7,52, numit în comuna Pojorâta, Şc. nr. 3, postul I, jud. Câmpulung”

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[40], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Supelniac Anton, de la Pojorâta, la Breaza”.

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[41], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Knauer şi Krauss”, cu sediul în Pojorâta; „Talajul Picker”, cu sediul în Pojorâta”.

1949: Primii directori de şcoli în Învăţământul elementar, ciclul I[42]: Turculeţ Areta, directoare la Şcoala elementară Pojorâta, Izvor; Radomschi Titus, director la Şcoala elementară Pojorâta”.

Pojorâta, în 1918: Munţii Adam şi Eva

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 245 urm.

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 250

[3] Călători, XIX, I, pp. 779-783

[4] Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, I, Bucureşti 2004, pp. 99, 100

[5] Codrescu, Theodor, Uricarul cuprinzător de hrisoave, anaforale şi alte acte ale Moldovei, Tomul al VI, Iaşi 1875, pp. 164-170

[6] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 227-233

[7] Călători, XIX, III, pp. 291, 292

[8] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[9] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314

[10] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868

[11] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[12] Paul, K. M., Grundzüge der Geologie der Bukowina, în Jahrbuch der k. k. Geologischen Reichsanstalt, volumul XXVI, Viena 1876, pp. 263-270

[13] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 53, 1876 p. 58, 1907 p. 68

[14] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[15] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[16] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 75-84

[17] DEŞTEPTAREA, Nr. 4/1895, p. 33

[18] La Pojorâta, a cântat Ioana a lui Costan Flocea, de 14 ani (Puiculiţă, treci zaplazu).

[19] La Valea Putnei, a cântat Ioana Papuc (50 ani).

[20] La Ciotina, în Iacobenii românilor, a cântat Vasile Ursan (59 ani).

[21] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[22] Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4

[23] Apărarea Națională, Nr. 22, Anul II, Cernăuți, duminică 24 martie stil nou 1907, pp. 1-3

[24] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 2

[25] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, p. 305

[26] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[27] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305