Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Voroneţ

Voroneţ, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

VORONEŢ. Satul datează ca branişte a mănăstirii Voroneţ din 1490, ctitorită, în 1488, de către Ştefan cel Mare, dar avea, în 1774 doar 8 familii de iobagi, cele ale emigranţilor transilvăneni Marian MORARIU, morar din Berghia (1763), Ioan MORARIU din St. George (1766), Matiaş, George şi Nichita UNGUREAN din Berghia (1764, 1773 şi, respectiv, 1763), Simeon UNGUREAN din Ardan (1773), Iosif UNGUREAN din Nuşfalău (1772) şi Ioan UNGUREAN din Berghia (1771).

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistra la Voroneţ „27 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 3 femei sărace, 18 ţărani şi 5 birnici, aceştia fiind Vasile, câmpulungean, Grigori BĂDĂLUŢĂ, Ion, ungurian, Mărian, ungurian, morar, şi Gafiţa cu holtei. / Rufeturile erau: popa Ion, Măriuţa, cumnata lui Vasile CÂMPULUNGEAN, Safta, babă săracă, Catrina, săracă, Toader sin Ifteni, ţăran, ţăranii săraci şi, cei mai mulţi, fără nume, sub binecuvântarea călugărească, Ion sin Vasile, Stafi, Toadir MĂRIAN, Gavril, Ion, Toadir, Grigore, Pavel, Toma, Costandin, Georgii, Arsene, Ursul, Vasile, Iftimi, precum şi săracele emigrante din Ardeal, Irina şi Gafiţa.

1775: În 1775, Voroneţul avea 9 familii de iobagi mănăstireşti, numărul familiilor ajungând la 44, în 1784.

1809: „Este ușor de presupus că o provincie ca Bucovina, ai cărei locuitori nu sunt foarte avansați în civilizație, nu ar trebuie să aibă aproape nici o fabrică; de fapt, nu vedem niciuna cât de cât importantă. Fabrica de ceramică din gresie din Voroneţ livrează comerțului un olărit apreciat”[2].

1843: Biserica mănăstirii Voroneţ, ctitorită, în 1488, de Ştefan cel Mare, avea, în 1843, 934 enoriaşi, din Voroneţ, Bucşoaia şi Frasin, paroh fiind Ioan KARLOWETZKI, în preajma mănăstirii funcţionând o şcoală trivială, menţionată de sursă şi în 1843. În 1876, biserica avea 371 enoriaşi doar în Voroneţ, preot cooperator fiind Georgie MÂNDRILĂ. În 1907, preot cooperator era Dionis ZURCAN, născut în 1871, preot din 1896, iar cantor, din 1899, Damian VACARIU, născut în 1874.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşti cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[3].

1890: În 1890, comuna Voroneţ avea 500 locuitori, primar fiind Dimitrie Gemănariu. Învăţător era Lazăr Florciuc, Isidor Zavadovschi era paroh, iar Damian Vacariu era cantor bisericesc.

1892: Din 1892, la Voroneţ funcţiona, în locul şcolii triviale de odinioară, o şcoală cu 2 clase[4].

Romstorfer: Voroneț

1892: Raportul anual, pagina 119 (Voroneţ). „Conservatorul Romstorfer a raportat despre restaurarea mănăstirii greco-orientale, acum biserică parohială, din Voroneţ, și despre ruinele din apropiere, destinate demolării, probabil rămășițe ale fostelor chilii ale mănăstirii“[5].

1901, Gustav Weigand: „Preotul Brăileanu mi-a făcut o întâmpinare foarte călduroasă și m-a călăuzit, a doua zi, dimineaţa, în trăsura lui, la Mănăstirea Humorului[6], la 6 km distanță, iar după-amiază, la Voroneţ, sat situat idilic într-o vale laterală a Moldovei, locul de origine al celebrului Codex Voroneţian, descoperit la Putna, de domnul Creţu, atunci când mănăstirea a fost secularizată, dar publicat de domnul Sbiera, împotriva voinței domnului Creţu. Fostele biserici mănăstirești din Mănăstirea Humorului și Voroneţ servesc, acum, ca biserici parohiale. Am petrecut noaptea în casa preotului din Bucşoaia[7], la vărsarea râului din Suha în Moldova. Bulgari nu locuiesc pe această vale, după cum s-ar putea presupune, în baza hărții etnografice  Kieperts, dar huţuli, în Ostra, germani în Negrileasa (Schwarztal), iar celelalte comunități de pe valea Suhăi sunt românești sau amestecate cu huţuli, în Gemenea și Frasin”[8].

1904: „Până în sară, se mai poate vedea Voroneţul, care se ascunde în păretele de dealuri din stânga oraşului, unde ai zice că pădurile de brad copleşesc totul. Mă duce într-acolo nu un Onoiu dintr-o clasă unde „toţi sunt de mijloc”, ci fetiţa parohului Zavadovschi, care mă întovărăşeşte de la Gura-Humorului, vorbindu-mi pe drum de minunea săgeţilor care au arătat locul de clădire al Voroneţului şi de cântările de bucurie ale îngerilor din paltin. / Trăsura trece Gârla Morilor, care se strecură limpede pe prund, ea rătăceşte pe locuri bolovănoase, unde fiecare drumeţ are alt drum, înaintează în umbra codrului de brad şi trece, pe un podeţ, Moldova. / E aceeaşi apă vioaie, dar largă, senină, pe care o ştim din părţile sucevene ale Moldovei. Într-un freamăt măreţ, ea merge spre hotarul nostru, de care nu vrea să ştie, căutând departe Siretiul râpos cu apa gălbie, bătrân soţ pentru această mireasă tânără, cu sufletul limpede. Humorenii şi Voroneţenii culeg păstrăvi în ochiuri adânci de apă. / Mai departe e pârâul Voroneţului, care măcar acum, în vremea de revărsare a ploilor, nu e deloc un pârâiaş de dispreţuit, ci hrăneşte harnic Moldova, stăpâna sa. De aici, în drumuleţe cotite, se înşiră casele satului Voroneţ. Peste câteva podeţe de crengi, căptuşite cu ace de brad, se ajunge la mănăstire, în adâncul adâncurilor codrului, în valea cea mai tăinuită a văilor muntelui. Mănăstirea, astăzi biserică de mir ca şi cea de la Humor, se vede numai când ai ajuns lângă dânsa şi-ţi iese înainte părintele Zavadovschi, aşa de Român, cu tot numele său, aşa de gospodar, cu toată boala sa, care nu e mai bucuros de nimic decât să-ţi arate, în cele mai mici amănunte, biserica sa, pe care-a păzit-o, a curăţit-o şi apărat-o cincisprezece ani”[9].

1904: „Cronicarul Grigore Ureche zice că Ştefan cel Mare a zidit 44 de mănăstiri şi biserici. În mai toate aceste biserici se află zugrăvit şi portretul lui, şi anume pe păretele de ctitorie, din templul bisericilor sau în Evangheliile din vremea lui Ştefan cel Mare, care se păstrează, acolo, până în ziua de astăzi. / Pe păretele de dedicaţie, din templul biserici­lor din Voroneţ, Bădeuţi şi din Pătrăuţi, toate în Bucovina, se află portretul lui Ştefan cel Mare, al Doamnei sale, Maria, al fiului lor, Bogdan, şi al fii­celor lor, şi anume la biserica din Pătrăuţi a două fiice. Ştefan cel Mare, de obicei în costum roşu, este mic la statură, cu faţa plină, fără barbă şi cu mus­tăţi, cu păr lung, blond şi cu capul cam plecat; ţine biserica respectivă, oferind-o lui Iisus Christos. / La aceste portrete găsim, însă inconvenientul că bisericile acestea au fost devastate, în mai multe rânduri, şi apoi, iar reînnoite. Arhitecţii austrieci au constatat că, în bisericile din Bucovina, se găsesc mai multe pături de zugrăveli, care provin de la reînnoiri. Portretul de la Voroneţ este din anul 1546, adică de pe când Ştefan cel Mare nu mai trăia. / Un criteriu sigur oferă, însă, portretele lui Ştefan cel Mare, ce le găsim pe mai multe obiecte de pe vremea lui, care nu au fost supuse unei înnoiri şi au rămas intacte, până în ziua de astăzi. Aceste obiecte sunt dverele sau perdelele de la uşile Împărăteşti ale catapetesmei bisericeşti, epitrafile şi evangheliere. / În tetraevanggelierul din biserica Gura Humorului, scris în 1487, pe epitrafilul din biserica de la Pătrăuţi, fără dată, şi pe dvera din mănăstirea Putna, din anul 1500, tustrele dăruite de însuşi Ştefan cel Mare, fiind în viaţă, se află portretul lui, care, în executare, se aseamănă mai mult cu portretul din biserica Voroneţului. Ştefan este mic la statură, cu faţa plină, fără barbă, cu mustăţi şi păr lung şi blond / Dionisie OLINESCU”[10].

1906: „Amintim încă faptul că şi vechile mănăstiri din ţară, precum biserica din Vatra Moldoviţei, Voroneţ şi Mănăstirea Humorului, care sunt zilnic vizitate de istoriografi şi artişti, se află într-o stare de tot neglijată. Fie-vă milă, domnilor deputaţi, de aceste monumente străvechi naţionale – martori încărunţiţi ai eroismului moldovenesc – şi urgentaţi grabnica lor restaurare la consistoriu, guvern şi parlament!”[11].

1907: În lista constituirii Comitetului electoral districtual Umor sunt menţionaţi, ca membri, noul preot expozit, Nicolae Ţurcan, şi noul primar, Gavril Zus, din Voroneţ[12].

1907: Din replica fostului paroh din Voroneţ, Isidor Zavadovschi, preot în Mănăstirea Homor, sunt de reţinut câteva citate, care ţin de prezentul de atunci al satului Voroneţ. „Postul din Voroneţ mi s-a încredinţat, la timpul său, de marele Arhiereu Silvestru, ca un deosebit post greu de păstorit. Şi, pe când antecesorii mei au răbdat acolo nu mai mult decât până la 3 ani, eu, cel păcătos, am păstorit aceea comună prin 16 ani. Este un argument mai presus de toate pentru dezinteresul şi neinvincibilul meu idealism că am resignat la toate beneficiile stării mele prin 16 ani! Eu cred că numai reproş nu mi-ar putea face opinia publică, dacă am ţinut în partea sărăcimii şi, la insistenţa sa pe lângă mine, am dezrobit-o de sub jugul puţinilor chiaburi din acel sat, ce erau pe aceea vreme. Ştiam prea bine că-mi voi atrage urgia lor. Dară, pe o parte, jugul greu ce-l purta sărăcimea, apoi ilegalităţile bogăţimii, ce erau pe atunci la ordinea zilei, m-au înduplecat să lupt, cu toată energia, în contra celor îngâmfaţi. / Izbânda a fost cu desăvîrşire a sărăcimii şi cei puternici au fost zdrobiţi, după cum au rămas şi până astăzi. Eu sigur doară nu am fost vinovat că plebiscitul l-a depus pe cunoscutul vornic Dumitru Gemenariu şi pe necunoscutul secretar comunal, fratele său, dl Costan Gemenariu, din slujbele lor, ce le ocupaseră ei până atunci, prin mulţi ani. Care a fost urmarea!? Un binecunoscut scriitor din Voroneţ a mânjit vreo nouă coli cu calomnii nemaipomenite asupra mea. Acest product al unui spirit tulburat de răchiu l-a predat, în două exemplare, în mîna prezidentului ţării şi a Prea Sfinţitului Arhiepiscop însuşi destituitul vornic Dumitru Gemenariu. Articolul prezent din „V . P.” prezintă numai un fragment din acel pamflet criminal nemaipomenit. / Amândouă exemplarele au fost pe loc intimate, de ambele autorităţi supreme, instanţelor prime, spre îndrumarea prealabilelor cercetări. Au început a călători voronicenii, citaţi cu droaia, la prefectura din Humor şi la protopresviterie. / Cercetarea a fost condusă, în căpitănie, de comisarul de atunci, dl Teofil Gramatovici, iar ca martori din comună au asistat, la toate, domnii Dumitru Cucu şi Damian Vacariu. Oamenii care au iscălit plângerea lui Costantin Gemenariu, care, cu câţiva ani înainte, a fost condemnat la temniţă pentru hulă asupra bisericii şi a slujitorilor ei (preotul în chestie a fost actualul paroh din Botuşana), au fost mituiţi cu fel de fel de juruinţi şi daruri. Toate cele scrise sunt, din fir în păr analizate, calomnii criminale. Şi de acestea le făureşte vestitul Costan Gemenariu arbitrar şi le şi iscălesc cu numele tuturor funţionarilor săteşti, aşa că ai crede a da în faţa unui protocol veritabil. / Când însă întrebi pe acei iscăliţi, încremeneşti, căci afli că ei nu ştiu de nemică. Aşa un caz l-am descoperit, în anul 1904, când domnia sa iscălise, pe o jalbă asupra mea (care zăceam atunci, fără speranţă, bolnav la pat), îndreptată către prezidentul ţării, pe vornicul Gavril Zuz, care nu ştia de nemică! / Actele cercetării au fost puse la dosar, fiind clar că toate sunt calomnii izvorâte din pizmă urâtă. Tot cu acel resultat s-au terminat cercetările protopresviteriei… / După cercetare, m-am înfăţişat la dl prefect Friedrich Roller, cu rugămintea să binevoiască a-mi permite efectuarea unui duplicat, spre al supune judecătoriei. Domnia sa mi-a refuzat, cu motivul că cercetarea avuse numai caracterul unei informaţiuni prealabile şi este, în stadiul în care se află, secret oficios. Dar, vor întreba mulţi din public, cum s-au adus în conex cele petrecute înainte de un deceniu, cu lupta electorală din acest an? / Din cuvintele articolului din „V. P.”, care urmează după al noauăle punct, şi anume: „Şi el nu se ruşinează a huli pe învăţătorul superior Medvighi, că ar jupi poporul. Ruşine să-i fie!”. / Ca o rază din spectrul infernal trece aici un nume pe dinaintea ochilor. Şi presupunem că de acest nume este legat şi făptuitorul acestor calomnii, scrise cu un cinism numai propriu unui semicult. În aceasta părere ne-ar întări şi faptul că domnul susnumit este cumnat cu dl Constantin Gemenariu, scriitorul pamfletului din anul 1898. O ! inimă înveninată!, conştiinţă amuţită sub povara patimei invidiei nesăţioase, care uiţi a-ţi completa raportul asupra unui preot (am greşit) popa păcătos! / Aici trebuiai să nu uiţi: 1). Că am luptat pentru înfiinţarea şcolii din Voroneţ, precum a luptat pretutindeni preoţimea calomniată de învăţători, pentru care a muncit şi le-a creat existenţe. / 2). Că am dat iniţiativa şi am eluptat hotărârea forurilor competente, de a ridica această expozitură la rangul de parohie. / 3). Că am dat impulsul şi am pregătit toate pentru zidirea unei case parohiale monumentale. / 4). Că am restaurat biserica din Voroneţ, acel monument vechi istoric, de artă şi eminent naţional, în direcţie absolut conservatoare (şi aici am avut o luptă crîncenă) pentru care lucru îmi datoreşte mie, păcătosului, şi astăzi înaltul regim suma de peste 2.000 coroane. / 5). Că am lucrat cu toată energia şi succesul dorit şi am luat în arendă, încă în anul 1893, de la fondul religionar, cu preţ foarte moderat, adică 24 coroane pentru hectar anual, pentru sărăcimea din Voroneţ complexul de 84 fălci, ce se numeşte „Codru”. Aceasta activitate păcătoasă este documentată cu date oficioase. / Aş putea induce multe păcate de ale popii Zavadovschi dară fie-vă destul! Mănăstirenii spună dacă au gust despre păcatul meu cel mai recent, ce l-am comis când am fost, marţi, la 28 mai 1907 stil nou, în direcţia bunurilor şi am exoperat pentru ei păscătoarea pentru aproape 600 oi în pădurile fondului”[13].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[14], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica ONICEAG (fără vârstă menţionată, în 1907) din Voroneţ.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Voroneţ, sat, districtul Gurahu­mora, aşezat pe pârâul cu acelaşi nume, la confluenţa sa cu râul Suceava. Suprafaţa: 42,61 kmp; popu­laţia: 491 locuitori români, de religie gr. ort. Printr-un drum comunal este legat atât cu drumul principal Gurahumora – Cîmpulung, cât şi cu staţia Gurahumora a liniei ferate Hatna-Câmpulung. Are o biserică, zidită la 1488, fosta mănăstire Voroneţ, având hra­mul „Sfântul Gheorghe”, şi o şcoală populară cu o clasă. Într-un hrisov, datând din 1435, se face menţiune de această comună (nu e sigur, pentru că Stan Bârlea de Voroneț[15] putea avea în alt loc baştina – n. n.). Populaţia, formată din lo­cuitori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 41 hectare fâ­naţuri, 3 hectare grădini, 216 hectare imaşuri, 3.773 hectare păduri. Se găsesc 11 cai, 214 vile, 200 oi, 150 porci, 10 stupi. Voroneţ, moşie, atenenţă a mo­şiei cu administraţie specială Gurahumora, districtul Gurahumora. Are o casă şi 5 locuitori. Voroneţul, pârâu, afluent, pe dreapta, al Moldovei, ce-şi adună izvoarele de sub poalele Opcinei Vo­roneţ şi, primind pârâiaşele Slătioara, Brusturoasa şi Ma­gherniţa, se varsă, după ce udă comuna Voroneţ, în Moldova, mai sus de orăşelul Gurahumora”[16].

1914-1918: „Infanteristul David Jucean, Voroneţ, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[17].

1949: Este numit, în Învăţământul elementar, ciclul I[18], „Negrilă Ioan, director la Şcoala elementară Voroneţ”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 242

[2] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 227-233

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 56, 1876 p. 51, 1907 p. 101

[5] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[6] La Mănăstirea Humorului, au cântat, ca şi pentru Alexandru Voievidca, Simion Buburuzan (Copchiliţo de pe coastă), şi Gheorghe Boca.

[7] La Bucşoaia, au cântat Domnica Grigoraş, de 55 ani (Frunză verde de-alunică), şi Nicolai a lui Petrea Flocea (41 ani).

[8] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[9] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 55

[10] Familia, Anul XL, Nr. 28, 11/24 iulie 1904

[11] Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, duminică 21 octombrie stil nou 1906, p. 5

[12] Apărarea Naţională, Nr. 23, Anul II, Cernăuţi, joi 28 martie stil nou 1907, p. 4

[13] Apărarea Naţională, Nr. 42 şi 43, Anul II, duminică 9 iunie stil nou 1907, pp. 2, 3

[14] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[15] „după moda apuseană, pe actul jurământului lui Ilie Vodă față de Polonia, din august-septembrie 1435, deci cu un an înainte de bătălia de la Podraga, dintre fiii lui Alexandru cel Bun, din 4 august 1436, câștigată de Ilie Vodă, apar, cu curțile lor, boierii: Vâlcea de Lipnic, Isaia de Baia, Petru de Hudești, Uncleat de Zăbrăuți, Șteful de Șerbănești, Duma de Braniște, Lazăr de Tulova, Stan Bârlea de Voroneț, Vitolt de Ripujeni, Deneș Chropotowski, Stețco al lui Jurj de Toporăuți, Dămăncuș de Sirețel, Ioanăș de Șomuz, Sima al lui Mihăilaș din „Izgherț”, Mirea fiul lui Ravas (Litovoiu), Boris de Cuciur, Mic de Silișău” – Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931, p. 39

[16] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 244

[17] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[18] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Biserica Voroneţ

Romstorfer: Voroneț, în 1875

‘

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Volovăţ

VOLOVĂŢ. În 13 decembrie 1421, Alexandru cel Bun şi fiul său, Ilie, dăruiau fostei soţii a lui Alexandru, Rimgaila, „târgul Siret şi Volhoveţul cu satele şi cătunele, cu mori şi heleştee, vămi, datorii, produse şi cu toate veniturile”.

1455: În 1 octombrie 1455, când Petru Aron depunea, la Hotin, jurământul de fidelitate faţă de Regele Poloniei, el promitea să dea zestre principesei Maria, văduva lui Ilie Vodă, „târgul Sirete cu suburbia şi satele ce se ţin de ea, şi satul Olchowiecz cu satele care-i aparţin din vechime, cu toate veniturile din tot locul”. În 29 iunie 1456, când depunea jurământul de fidelitate regelui polon Cazimir, Petru Aron promitea să de Olchowiecz cu toate satele şi cătunele care-i aparţin, în chip de zestre, principesei Maria, văduva lui Ilie Vodă.

1490: În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 36-a biserică, cu popă, la Vâlhovăţ; a 37 biserică, cu popă, la Vâlhovăţ”, deci inclusiv cea din lemn, ridicată de Dragoş Vodă, şi mutată de Ştefan cel Mare, ulterior, la Putna.

1502: Biserica din Volovăţ, ctitorită de Ştefan cel Mare, în 1502, în locul bisericii de lemn a lui Dragoş Vodă, mutată la Putna, unde există şi astăzi, a fost dotată cu un iconostas nou, în 1885, de Ioan ANTONOVICI şi Panteleimon COJOCARIU. În 1843, biserica avea 1.336 enoriaşi, preoţi fiind Georgie CONSTANTINOVICI de GRECUL şi Gavril HALIP. N 1876, cei 2.111 enoriaşi erau păstoriţi de parohul Constantin TARANGUL. În 1907, paroh era acelaşi Constantin TARANGUL, născut în 1823, preot din 1848, paroh din 1850, preot cooperator fiind Constantin URECHE, născut în 1879, preot din 1905, iar cantor, din 1894, George TOROUS, născut în 1865.

1589: În 20 iunie 1589, Petru Movilă Vodă dăruia credinciosului Nicula stolnic Holovăţul, „ascultător de ocolul Bădeuţului”, meritele lui Nicula ţinând şi de un dar în bani, 60.000 aspri, pe care l-a dat lui Vodă „când ne-au trebuit pentru trebile ţării şi când am plătit datoria lui Iancul Vodă”. Nicula avea să schimbe Volovăţul cu Stănileşti (Hotin), ca să fie şi pe placul lui Gheorghe Movilă, care avea să dăruiască satul sfintei „nou zidită mănăstire Suceviţa”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Volovăţ, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „141 – toată suma caselor”, însemnând 77 scutelnici ai mănăstirii Suceviţa, 14 femei sărace, 4 popi, 4 ţigani şi 42 cu salvogvardie.

1774: Hotarnica satului Volovăţ, din 17 septembrie 1744, din  pricina jelaniei egumenului că răzeşii îi împresoară satul, i-a avut ca martori pe câţiva „oameni buni şi bătrâni, toţi din Volovăţ”, precum Toader Lupaşco, Miron Viclovici, Toader Robul, Toader Vlonga, Dumitru Clicinco şi Gligorie Prelipcean. În 1774, Volovăţul avea 171 familii, iar în 1775, Volovăţul cu Prundul Volovăţului, cum încă i se spunea Marginii, aveau 1 popă şi 105 familii de ţărani, numărul familiilor ajungând la 133, în 1784.

1775: „Împăratul Joseph II îl însărcinase pe sublocotenentul Cavallar, pe care îl recomandau abilităților sale speciale, precum și cunoștințelor sale despre zonele bogate în cai, dar și el a livrat, în 1774, doar 766, iar în 1775, doar 871 de cai de remontă, necesari regimentelor de cavalerie. Prețul de cumpărare a cailor era relativ mic, în anul 1774,  de 56 de florini, iar în 1775, de 55, iar în aceste condiții Cavallar a fost numit căpitan de cavalerie și trimis în Kabarda, ținut de pe versantul nordic al Caucazului, ca să procure armăsari buni, care au fost trimiși, în 1776, în Bucovina pentru a fi încrucișați cu rase de cai mari. În 1776, în Bucovina existau, în hergheliile împărătești, 539 de cai, 132 la Siret, 107 la Cuciurul Mare, 66 la Iurcăuți, 66 la Tereblecea, 64 la Sadagura, 54 la Volovăț și Sucevița și 50 la Frătăuți”[2].

1860: Din 1860, la Volovăţ funcţiona o şcoală cu 6 clase[3].

1867: „După o cale mai bine de o oră, văzui lucind crucile de pe turnurile mănăstirii, în fundul muntelui, şi, cu cât mă apropiam de ea, mă încânta grandoarea edificiilor şi memoriile evocate, la vederea unor monumente ca acestea. Ajungând, mai întâi, la satul Putna, care se întinde pe vale, până la mănăstire, tovarăşul meu de cale, arătându-mi, în dreapta, o biserică de lemn, zise: „Asta e biserica pentru săteni. Această biserică de stejar este foarte veche. Ea era, mai înainte, în satul Volovăţ, făcuta încă de Dragoş Vodă. De acolo, o strămutară, înainte cu mulţi ani, încoace şi stă încă şi astăzi. Stejarul e ca românul şi românul, ca stejarul, şi unul, şi altul nu se înmoaie nici de neauă, nici de ploaie”. / Venind la poarta mănăstirii, care este înconjurată cu muri tari de forţăreaţă, începură a trage clopotele de sfânta liturghie şi, intrând înlăuntru, din casele colosale, cu câte două etaje, văzui călugării, cu camilauce pe cap,mantii pe umeri şi metanii în mână, ieşind şi mergând la biserică”[4].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[5].

1877: Primul cabinet românesc de lectură din Bucovina, „Dragoş”, s-a înfiinţat la Volovăţ, în 1877.

1885: Raportul anual, pagina 64 (Biserica Volovăţ) „Conservatorul Gutter a trimis un raport asupra Bisericii Volovăţ din Bucovina. Superiorul Bergmann a descris această biserică drept notabilă, datorită urmelor sale de pictură veche”. / Raportul anual, pagina 64 (Biserica Volovăţ) „Conservatorul Gutter a trimis un raport asupra Bisericii Volovăţ din Bucovina. Superiorul Bergmann a descris această biserică drept notabilă, datorită urmelor sale de pictură veche“[6].

1890: Volumul 16, pagina 51 (Sihăstria de lângă Putna și Volovăţ). „În minunatul Putnathale, cu numele preluat de la abația cu același nume, situată mai sus, la o distanță de aproximativ trei sferturi de oră, se află ruina singuratică a unei biserici mici, pe o pajiște înclinată ușor. Fără îndoială, a aparținut unei foste mănăstiri, care a existat aici chiar înainte de a fi fondată Putna (1481). De la distanţă se observă strălucirea ruinelor de piatră, printre tufișuri înalte; în jurul ruinelor și pe pereți, tufişurile au prins rădăcini, cu mult timp în urmă. Nici o legendă, nici un raport înregistrat despre trecutul acestui mic monument, care, cu toate acestea, ne întoarce încă în secolul al XIII-lea. În figura din stânga (fig. 10) este desenat planul de bază (la scara 1/200). Biserica are dispunerea tipică a bisericilor moldovenești, cu cele trei abside de nișă, iar clopotniţa lipsește, incinta mică, cu fante la ferestre. Tinda nu este decât un mic vestibul, în care dă intrarea, în timp ce o a doua cameră, dublă faţă de incintă, poate o fi servit în scopuri rezidențiale. Zidăria este realizată în piatră de carieră, iar la exterior se pot vedea încă rămășițe de ziduri și de arcade, dispuse așa cum este tipic și în stilul vremii. Rămăşiţa jumătății de cupolă este formată dintr-o grămadă de cărămizi în cochilie, zidite în diagonală, conform schiței (fig. 11), motiv care se găsește și pe clădirile bisericii mai vechi. Deasupra bisericii, se observă bolta unei alte încăperi. / Wolovăţ. La poalele crestei, care formează bazinul hidrografic dintre Suceviţa și târgul Solca, și la aproximativ o oră de mers, cu mașina, de la Rădăuţi, se află satul Volovăţ, care are peste 2.200 de locuitori. Legenda spune că, întâlnind-o pe Iţa, Voievodul Dragoş, fondatorul principatului moldovenesc, a ridicat aici biserica mănăstirii din lemn, transferată ulterior la Putna, la începutul secolului al XIV-lea. În Schematismus-ul gr. or. al Bucovinei, scos de Dioceza Arhiepiscopală, se menționează această biserică, realizată din materiale moi și pictată, din parohia Putnei, construită în 1346, în Volovăţ, de Dragoş, şi transferată, în 1468, de Voievodul Ștefan cel Mare la Putna și reparată minuțios în 1871. Potrivit lui Ureche, se spune că, prin mutare, s-a modificat forma inițială. Astfel, biserica menționată ar fi cel mai vechi monument al Bucovinei. În locul acestei biserici de lemn, Ştefan cel Mare, a terminat, în anii 1500-1502, biserica de zidărie actuală, care a fost făcută, după cum se atestă pe partea exterioară a bisericii, în stânga, alături de placa de piatră a ușii din față, în inscripţia inscripția slavonă, tradusă de Wickenhauser astfel: / „Iubitorul creștin, temător de Dumnezeu, Io Ştefan Voievod, prin harul lui Dumnezeu Hospodar al Țării Moldovei, fiul Voievodului Bogdan, împreună cu soția sa Maria, fiica lui Radul Voievod, și cu fiul său iubit, Bogdan, a zidit această biserică, în numele Înălțării Crucii venerate și dătătoare de viață. A început-o în anul 7008 (1500) și a terminat-o în 7010 (1502) în anul 40 și 6 al domniei sale, în luna lui septembrie 4“. / Conform legendei, Voievodul Dragoş a fost înmormântat în Volovăţ. Cu toate acestea, după cum mă informează Wickenhauser, în biserica care există acum, după cum afirmă parohul ei, Protopresviterul Constantin Tarangul, cercetările dintr-un mormânt nu au găsit nici o urmă. / În planul desenat (fig. 11), biserica diferă, în esență, de celelalte biserici din acea vreme, prin lipsa absidelor laterale segmentare sau semicirculare și tipul de construcţie. Chiar dacă aceasta din urmă ar putea să nu fie cea originală, forma de astăzi este mai mult sau mai puțin condiționată de forma planului și se pare că biserica, chiar și în cruce, nu deținea o boltă cu cupole. Vestibulul sau tinda este egală cu încăperea pentru bărbați, boltită ca un butoi semicircular şi susținută de stâlpi puternici, iar absidele sunt acoperite de o jumătate din cupolă. În turnul sudic sunt două scări, care coboară, înainte de iconostas, la două trepte, care conduc în sus, astfel încât încăperea bărbaților, față de cea a femeilor este delimitată printr-un șanț adâncit cu aproximativ 30 cm. În aceasta din urmă, pe peretele de sud, se află mica încăpere tipică, așa-numitul Diaconarium, pentru depozitarea vaselor sfinte, cu vatră pentru sfeşnice și, în sfârșit, o mică fereastră. / Doar patru ferestre mici luminează interiorul, care este acum alb și se zăreşte doar în împrejurimea ușii care dă spre tindă, fragmente dintr-o frescă mai veche. La fel, pereții exteriori, care, spre deosebire de contraforturile puternice, nu au o altă protecție, ci doar o friză formată din nișe mici, albe (fig. 12). Acoperișul înalt de șindrilă este remarcabil, mai ales spre peretele vestic al bisericii, deoarece spre partea de est, deasupra absidei, are formă semicirculară. Ca aproape toate bisericile, cimitirul înconjoară și acest loc, din care figura din dreapta arată un monument caracteristic al unei pietre funerare, care conține inscripțiile de pe suprafața asemănătoare mesei (fig. 13). / Conform unei traduceri a articolului despre Dragoșu Vodă, publicat în „Liberalul” (lui Titus B. Costinean, nr. 4-6 Jassy 1886), de domnul Olinski-Olinescu, cică povestesc oamenii bătrâni că, pe vremea bunicilor lor, un păstor a găsit, în pădure, zidurile bisericii uitate. Din cauza vremii, biserica suferise rău, nu mai avea acoperiș, nici iconostas sau imagini interioare, fiind apoi complet renovată“[7].

1890: În 1890, Volovăţul avea 2.500 locuitori, primar fiind Petru Vicol. Învăţători erau Dionisie Tofănel şi Eufrosina Tofănel, Constantin Tarangul şi Avraam Ignătescu erau parohi, iar cantor bisericesc era George Torous. În 1890, Teodor Diaconescu din Volovăţ a fost acuzat de crimă, iar consătenii lui, Vasile Robu, Petrea Robu şi Antioch Hîş de „stâlcire grea”. Apărătorul Ştefan Isopescul a obţinut achitarea celor patru, Diaconescu fiind condamnat la doar un an de „criminal greu”, iar cei trei complici la câte o jumătate de an[8].

1891: Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“[9].

1891: O listă de subscripţie pentru biserica ortodoxă din Cacica, din noiembrie 1891, încredinţată lui „Constantin TARANGUL, protopresbiter şi paroch în Volovăţ, cuprinde următoarele nume: antistele comunal Clementie alui Toader BULIGA, Gavril alui Simion HÎZ (HÂJ), Gavril alui Ignat BOLOCA, pictorul bisericesc Dimitrie DIACONOVICI, Petru VICOL alui Ion, învăţătorul Dionisie TOFANEL, cantorul Georgi TOROUZ, Toader alui Simion VICOL, Georgi COVALIU, Gavril alui Vasile VICOL,  Iason alui Constantin ANTONOVICI, Ihnat ANTONOVICI, Grigori alui Ion COCA, Precopie alui Simion VICOL, Gavril alui Ion COJOCARIU, Toader alui Ion COCA, Teodosia, soţia lui Ion COCA, Spiridon alui Costan ANTONOVICI, Ifrim alui Toader VICOL, Ion alui Gavril BOLOCA, Ambrosie alui Georgi ANTONOVICI, Casian alui Ion GRIGOROVICI, Foca lui Petrea MALOŞ, Ileana, soţia lui Toader COJOCARIU, Casian BUDELIŢĂ; Nicolaiu alui Artemi COCA, Petrea şi Raveica BUDELIŢĂ, Vasile MIRĂUŢĂ, Ion şi Paraschiva ANTONOVICI,  Mardarie ILIŞOIU, Pantelimon COJOCARIU, Floarea, soţia lui Georgi ILIŞOIU, Maranda, soţia lui Petrea alui Chirilă VICOL, Lazar ROBU, Ion alui Georgi BODNARIU, Samuilă alui Lazar ROBU, Constantin alui Toader ANTONOVICI, Artemi COCA, Gherasim COCA, Gavril alui Georgi ROBU, Gavril GILAN, Toader alui Nichifor COCA, Constantin alui Pantelimon VICOL, Georgi alui Simion HÎZ, Dumitru BEZGAN, Paraschiva alui Pantelimon VICOL, Toader şi Ana ILIŞOIU, Iftimia, soţia lui Nicanor UNGUREANU, Melania, soţia lui Dimitrie COJOCARIU, Paraschiva MIREUŢĂ, Ion GRIGOROVICI, Chrisant VICOL, Constantin ANTONOVICI, Petrea CRISTIAN, Roman COCA, Vasile alui Ştefan MIREUŢĂ, Gavril alui Dumitru ROBU, Vichenti alui Toader ILIŞOIU, Niculaiu HÎZU, Macarie LUPAŞTEAN, Glicheria alui Leonti HÎZU, Raveica, soţia lui Gavril HALIP, Maria, soţia lui Gavril COJOCARIU, Domnica, soţia lui Costan HALIP, Ion alui Dumitru HALIP, Constantin HALIP, Maria, soţia lui Casian ANTONOVICI, Avramia, soţia lui Vasile BODNARIU, Aglaia, soţia lui Ştefan RUSU, Varvara, soţia lui Ihnat BOLOCA, Ileana, soţia lui Pavel BALEANU, Ana, soţia lui Pantelimon COJOCARIU, Ileana MIREUŢĂ, Ana, soţia lui Toader COCA, Maria, soţia lui Ion BUDELIŢĂ, Irina, soţia lui Artemi COCA, Zenovia ANTONOVICI, Ecaterina, soţia lui Precob VICOL, Paraschiva, soţia lui Toader COCA, Irina, soţia lui Dumitru BALEANU, Eugenia, soţia lui Ignatie HÎZU, Ana, soţia lui Ştefan HÎZU, Gavril alui Nichită BUDELIŢĂ, Simion alui Gavril ROLĂ şi Georgi alui Grigori PÂNZARIU[10].

1902: Însoţirea raiffeisiană din Volovăţ a fost întemeiată în 30 martie 1902, sub direcţiunea lui Dionisie Tofanel, vicepreşedinte fiind Cleminti Buliga, iar membri ai comitetului de conducere şi control – Todor Buliga, Varvara Vicol, George a Simion Hîj, Ioan Robu, Andronic Hîj şi George Robu. Cabinetul de lectură „Constantin cel Mare” funcţiona, din 1897, în casa lui Gavril Boloca, cu 76 membri, 63 cărţi, 2 abonamente la gazetă şi o avere de 47 florini şi 23 creiţari, plus un cilindru de sortat, în valoare de 72 florini. Conducerea acestei prime biblioteci comunale din Volovăţ era asigurată de Alexandru Danilevici, Cleminte Buliga şi Vasile Palamar.

1906: „În 4 octombrie 1906, a repausat, în Volovăţ, doamna Teodosia Coca, maica consilierului consistorial Calistrat Coca. Defuncta a ajuns etatea înaltă de 79 ani. Înmormântarea a fost săvârşită, în Volovăţ, de cătră arhiprezviterul Constantin Tarangul, asistat de exarhul Melitru Antonovici, parohul George Polonic, administratorul paroh Emilian Vasilovschi, vicarul parohial Constantin Ureche, arhidiaconul Mihai Ursuleac şi protodiaconul Mihai Boca. Condoleanţele noastre cele mai sincere”[11].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Volovăţ, comună rurală, districtul Ră­dăuţi, aşezată pe pârâul cu acelaş nume, între localităţile Marginea şi Burla. Suprafaţa: 21,35 kmp; popu­laţia: 2.483 locuitori români, de religie gr. or. Se compune: 1). din satul de reşedinţă, cu 2.473 locuitori, şi 2). din herghelia Vadul Vlă­dica. Este legată cu Rădăuţi şi Marginea printr-un bun drum comunal; prin drumuri de ţară, comunică cu localitatea vecină, Burla, şi cu drumul principal Solca-Ciudei. Are o şcoală populară, cu trei clase (deci, peste 90 şcolari – n. n.); o biserica parohi­ală, cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”; o casă de economie şi un cabinet de lectură românesc. Această comună este men­ţionată, pentru prima dată, într-un hrisov din 1421. În acel hrisov se spune că Alexadru Vodă şi fiul său Eliaş, au dăruit-o Ringalei, soţia acestuia din urmă şi soră cu regele polon Vladislav (eroare: Rimgaila a fost soţia lui Alexandru cel Bun – n. n.). În anul 1502, Ştefan cel Mare a zidit aci o biserică de piatră, în locul celei de lemn, făcută, se zice, de Dragoş Vo­dă, la 1300 (Dragoş poate fi presupus, după cronicile maghiare, ca sosind în nordul Moldovei cel mai devreme în 1335 – n. n.), şi transportată la Putna. Prin hrisovul din 20 Iu­nie 1589, de pe timpul dom­nului Moldovei Petru Şchiopul, episcopul Movilă şi mama sa, Stăniţa, au dăruit-o mănăstirii Suceviţa. La 1776, depindea de această comună şi teritoriul numit „Prundul” (Marginea de mai târziu – n. n.). La 1780, a fost unită cu Burla. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 1.398 hectare pământ arabil, 104 hectare fânaţuri, 19 hectare grădini, 472 hectare imaşuri, 255 hectare pădure. Se găsesc 141 cai, 974 vite cornute, 262 oi, 1.057 porci, 185 stupi. Volovăţ, moşie, atenenţă a mo­şiei cu administraţie particulară Hardeggthal, districtul Rădăuţi. Are 4 case şi 60 locuitori, şi cuprinde şi herghelia Vadul Vlădica”[12].

1909: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[13], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Gavriil a lui Toader HRIŞ (19 ani în 1909) din Volovăţ.

1914-1918: S-au jertfit pentru Bucovina „Infanteristul Ştefan Cojocar, Volovăţ, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[14]; „Vânătorul Mihai Ungureanu, Volovăţ, Batalionul 30, rănit; Vânătorul Toader Vicol, Volovăţ, Batalionul 30, rănit”[15]; „Corporalul Filip Coca, Volovăţ, Regimentul 22, rănit”[16]; „La propunerea doamnei Maria Lupaştean, din Volovăţ, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Nicolai a lui Panfil Lupaştean. Doamna Maria Lupaştean susţine că soţul ei, Nicolai a lui Panfil Lupaştean, a murit la Wolincki (Rusia), în luna august 1916, ca prizonier”[17]; „Petre a lui Spiridon Ilişoi, din Volovăţ, a participat la război şi ar fi căzut în anul 1915, pe frontul rusesc, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ioana a lui Petre Ilişoi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[18]; „Onufrei a lui Gavril Robu, din Volovăţ, a participat la război şi ar fi murit, în anul 1914, pe câmpul de luptă, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Calistra a lui Onufrei Robu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[19].

1920: „Deciziune de expropriere No. 182/20/3. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Ră­dăuţi, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical fasc. No. 315, Volovăţ, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 284 ha 75 a 33 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[20].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[21]: Maro Leon, fierar, domiciliat în Volovăţ; Coch Valdemar, morar, domiciliat în Volovăţ; Bordei Nichifor, morar, domiciliat în Volovăţ; Grunichievici Victor, morar, domiciliat în Volovăţ; Băleanu Oreste, morar, domiciliat în Volovăţ.

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[22]: Buliga Clement, fruntaş, ctg. 1938, cu ultimul domiciliu în comuna Volovăţ, judeţul Rădăuţi, mort la 6 iulie 1941; Maloş Andrei, soldat, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Volovăţ, judeţul Rădăuţi, mort la 28 iulie 1941”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[23], următorii învăţători şi învăţătoare: Rusu Octavia, comuna Volovăţ, jud. Rădăuţi, media 8,41”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[24], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Mănescu Isidor, de la Burla, la Volovăţ”. / „Mănescu Teofila, de la Pătrăuţi pe Suceava, la Volovăţ, post XIV, cea mai mare în grad”[25].

La Volovăţ s-au născut poetul Constantin DRACINSCHI (9 aprilie 1875), publicistul şi poetul iconar Ghedeon COCA (26 septembrie 1908), autorul de manuale şcolare Calistrat COCA (22 noiembrie 1921), sculptoriţa Lucreţia FILIOREANU (10 martie 1929) şi poetul Clement ANTONOVICI (12 martie 1930).

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 352

[2] Johann Polek, Începuturile hergheliei de stat de la Rădăuți

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 47, 1876 p. 23, 1907 p. 129

[4] Albina, Anul II, Nr. 15, miercuri 7/19 februarie 1868

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[7] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[8] REVISTA POLITICĂ, Anul V, nr. 4, 15 februarie 1890, p. 13

[9] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[10] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 61/1891, p. 4

[11] Apărarea Naţională, Nr. 1, Anul I, Cernăuţi, duminică 7 octombrie stil nou 1906, p. 5

[12] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 243

[13] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[14] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[15] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[16] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi în 20 Martie nou 1919, pp. 4-6

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, Cernăuţi în 29 Aprilie nou 1921, pp. 189-192

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[21] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[22] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[23] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[24] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[25] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Voloca pe Derelui

VOLOCA PE DERELUI. În 25 februarie 1663, Isac Cocoranul lasă feciorilor săi, Constantin şi Săcuianul, „cumpărături din Voloca”, apoi satul ajunge în proprietatea mănăstirii Putna.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Voloca „53 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 dascăl, 1 jidov, 1 scutelnic şi 49 birnici, anume pe: Onofrei dulgher, Pătraş sin TOADER, Onofrei rusul, Anton zet MĂRIUŢII, Neculaiu sin OSTAFI, Ion PAVLIUK, Andrieş scripcar, Mateiu PAVLIUK, Vasile sin PAVLIUK, Georgi TOKAR, Vasile sin ego, Ion sin URSUL, Ursul TOKAR, Vasile BUZĂ, Ion sin GEORGIŢĂ, Nechita MITIAN, Neculaiu sin ego, HLOPINA, Ştefan bejenar, Toader sin VASILE, Ilaş brat ego, Costandin zet SIOMION, Vasile zet HECHITEI, Antohi HUBAR, Ion rotar, Ursul sin LUPAŞCO, Andronic MĂNĂILĂ, Grigoraş sin LUPAŞCO, Enache sin ONUL, Neculaiu sin LUPAŞCO, Andrieş PANTELEICIUK, Toader sin PANTELEICIUK, Andrieş nepot lui, Andrieş sin LUPAŞCO, Ion zet ANDRIEŞ, Ion sin MIHAIL, Simion zet LUPAŞCO, Andrei sin SIMION, Andrieş sin ONOFREIU,  Onofreiu sin LUPAŞCO, Ion sin MATEIU, Mateiu, Vasile sin ego, Andrieş butnar, Ivan rus, Macsin vătăman, Ivanki rus, Vasile dulgher şi Simion HOLOVACI. / Rufeturile erau pentru jidovul orândar Leiba sin DAVID, pentru popa Neculaiu şi dascălul Toader şi pentru scutelnicul popii, Ion.

1774: Aflat pe malul stâng al Dereluiului, în dreptul Cuciurului Mare, satul Voloca avea, în 1774, 44 familii (2 popi, 62 ţărani, în 1775), numărul familiilor ajungând la 119, în 1784.

1820: Prin testamentul din 28 iunie 1820, Ilie Baloşescul lăsa soţiei sale, Măriuca, şi copiilor săi, Catrina, Ştefan şi Vasili, partea din moşia Voloca pe care o stăpânea, numită Marcova.

1829: Biserica Sfântului Nicolai din Voloca pe Derehlui a fost construită între anii 1829-1831 şi dotată cu un iconostas, în 1833, de Theodor CEPIŞCA. În 1843, biserica avea 2.207 enoriaşi, paroh fiind Ioan BALMOŞ. În 1876, cei 2.960 enoriaşi ortodocşi erau păstoriţi de parohul Cassian STRATULAT şi de preotul cooperator Nicolai FILIEVICI. În 1907, paroh era acelaşi Cassian STRATULAT, născut în 1836, preot din 1866, paroh din 1873, preot cooperator fiind George VELEHORSCHI, născut în 1876, preot din 1901, iar cantor, din 1903, Ilie POJOGA, născut în 1856.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[2].

1881: Din 1881, la Voloca pe Derehlui funcţiona o şcoală cu 6 clase[3].

1890: În 1890, satul Voloca pe Derelui avea 3.540 locuitori, primar fiind Ştefan Ungurean. Învăţători erau Teodor Vasilovici şi Eufrosina Simionovici, Casian Stratulat şi Ioan Ianovici erau parohi, iar cantor bisericesc era Nicolai Michitovici.

1895: O colectă, în folosul Societăţii „Şcoala română”, făcută, în 1895, de parohul Cassian STRATULAT, îi menţionează, printre binefăcătorii din Voloca pe Derehlui, pe preotul cooperator Ioan IANOVICI, pe primarul Nicolae ONUFREICIUC şi pe cantorul bisericesc Nicolae NICHITOVICI[4].

1901, dialectologul Gustav Weigand: „În Ceahor[5], am găsit nu numai o primire foarte caldă, la protopopul Berariu, dar atât el, cât și fiul său, erau dornici să mă ajute în studiile mele. Așa că, în compania lor, am vizitat Molodia[6], sat mare, cu 7.000 de locuitori (5.000 de români, 1.000 germani, 1.000 de ruteni), în dimineața zilei următoare, și Voloca[7], după-amiază”[8].

1903: Banca populară raiffeisiană din Voloca pe Derelui a fost înfiinţată în 29 martie 1903, sub direcţiunea lui Casian Stratulat şi sub preşedinţia lui P. Choplina, vistiernic fiind Atanasie Dobîca.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Voloca pe Derehlui, comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe pârâul Derehlui şi lipită de partea de est a comunei rurale Cuciur Mare. Suprafaţa: 30,24 kmp; po­pulaţia. 3.335 locuitori români, de religie gr. or. Este străbătută de drumul comunal Voloca-Corovia, care o pune în comunicaţie cu drumul principal Cernăuţi-Siret; prin partea sa de vest trece drumul districtual Cuciur Mare – Tărăşeni şi linia ferată Cernăuţi-Hliboca. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Această comună a fost în­temeiată pe teritoriul comunei rurale Cuciur Mare, într-un cătun, nu­mit Horodiştea, de unde apoi locuitorii s-au transferat, mai târziu, în cătunul Sălişte; am­bele aceste cătune sunt, astăzi, unite cu vatra satului. La 1776, era în posesia mănăstirii Putna. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea de vite. Comuna posedă 1.297 hectare pământ arabil, 768 hectare fânaţuri,40 hectare grădini, 298 hectare imaşuri, 477 hectare păduri. Se găsesc 152 cai, 1.291 vite cornute, 720 porci şi 331 stupi de albine”[9].

1909: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[10], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ioana a lui Vasile GURALIUC (18 ani în 1909) şi Sanda a lui Spiridon GURALIUC (17 ani în 1909) din Voloca.

1914: „Trupele Ruşilor, care au intrat fără împotrivirea grănicerilor noştri, retraşi la întărituri, în Noua Suliţă, întâia vitejie ce au isprăvit-o a fost că au dat foc la gară, poştă şi la mai multe case. Locuitorii din Boian începură, pe loc, să pără­sească locuinţele, fugind spre Cernăuţi. / De la Cernăuţi, se vedea focul foarte bine. Cei slabi de înger – în Cernăuţi sunt foarte mulţi de aceştia – n-au dormit noaptea întreagă. A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, întreg oraşul era în picioare. Neliniştea era cumplită, ea a devenit groază, când, aşa, cam pe la 9 ceasuri, dimineaţa, începură a sosi cele dintâi cârduri de trăsuri cu femei, copii şi ceva mâncare, care părăsiră Boianul, Mahalaua, Cotul Ostriţei şi Buda. / Lumea agitată se îngrămădea pe la trăsuri, întrebând mirată: „Ce se întâmplă?”. „O început bătaia”, răspundeau femeile prin plâns. Ruşii intrară în Boian şi se apropiau spre Mahala. Pe la 10 ceasuri, toloacele oraşului erau pline de trăsuri ţărăneşti. Multe dintre ele, apucară spre Corovia, Ceahor sau Voloca, unde aveau neamuri sau cunoscuţi. Ceilalţi rămâneau în voia întâmplării. De pe dâmburi, se desluşeau înfiorătoarele bubuituri de tunuri, iar cei cu ochi mai buni vedeau focul şrapnelelor şi al granatelor, crăpând pe coasta dintre Boian şi Mahala. Lupta fierbea pe întreaga întindere dintre Boian şi Toporăuţi. / Lumea din Cernăuţi îşi pierdu cumpătul”[11].

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Infanteristul Ieremiţă Todorean, Voloca, Regimentul 22, rănit”[12]; „Jacob a lui Dimitrie Onufreiciuc, din Voloca, născut în 1885, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, făcând parte din Regimentul 22, se afla pe frontul rusesc. În toamna anului 1914, a fost prins şi internat, în vremea din urmă, în Skotowate, judeţul Bachmut. Acolo să fi murit în iunie 1917, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Veronicei a lui Jacob Onufreiciuc, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”[13]; „Petru a lui Procopi Manoilă, născut în 1895, din Voloca, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, îăn Regimentul 41 şi a plecat cu dânsul la luptă. În octombrie 1915, a căzut, ca şi alţi locuitori din Voloca, prizonier. A fost dus în lagărul de prizonieri din Bahmut şi trimis ca lucrător într-o fabrică în Enakieva, guvernământul Ecaterinoslav. Acolo ar fi murit, în august 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Procopi Manoilă, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[14]; „Ioan a lui Gheorghe Ungurean, născut în Voloca, la 4 iunie 1881, chemat, în anul 1914, sub arme, a dispărut în luptele de pe frontul rusesc, care au avut loc în acelaşi an. Până în prezent, lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Gheorghe Ungurean, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Cernăuţi  făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Cozma Poclitar, agricultor Voloca”[16].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 379

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 14, 1876 p. 23, 1907 p. 59

[4] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 19/1895, p. 3

[5] La Ceahor, au cântat Zoiţa lui Vasile Rotariu (Frunză verde de scunchie) şi Mariuca Rotariu (19 ani).

[6] La Molodia, a cântat Domnica Miroslafschi, de 19 ani (Cântă cucu sus pi nuc).

[7] La Voloca, a cântat Duminica Holunga, de 40 ani (Frunză verdi, borş cu peşti).

[8] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 243

[10] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[11] Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914

[12] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 47, Cernăuţi în 24 Iulie nou 1919, pp. 4 şi 5

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 6, Cernăuţi 21 februarie nou 1921, pp. 61-64

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Voloca pe Ceremuş

Valea Ceremuşului – foto Krepler

VOLOCA PE CEREMUŞ. Sat al Tăutenilor ca şi Vijniţa, Voloca este întărită în 2 aprilie 1623 logofătului Tăutul, iar în 25 februarie 1663, copiilor ginerelui său, Ion Cocoranul.

1731: Hotarnica satului Voloca, datând din 12 martie 1731, făcută din porunca lui Grigore Ghica Vodă pentru proprietarii satului, Sandul Sturza şi Macrei, cuprindea toponimele: Poiana Cireşului, hotarul Ispasului şi al Lucavăţului, poiana Tocarna, gura Soloneţului, unde cade Soloneţul în Mihodra, hotarul Vijniţii.

1760: În 12 iunie 1760, „preutul Iftemi” primea uric dee la Teodor Callimah Vodă pentru jumătate din satul Voloca, moştenită „pe doi bătrâni (bunici, adică), Văscanu şi Flore”.

1774: În 1774, satul Voloca pe Ceremuş avea 28 familii, adică, aşa cum rezultă din recensământul lui von Spleny din 1775, 15 răzeşi, 3 popi, 7 ţărani şi 7 umblători, adică strângători de impozite. Până în 1784, populaţia satului ajunge la 50 familii.

1784: Biserica Adormirii Maicii Domnului din Voloca a fost construită în 1784, restaurată în 1886 şi resfinţită în 1890. În 1843, biserica avea 907 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator Mihail SAVA, patron bisericesc fiind familia PETRINO. În 1876, patron bisericesc era Nicolai de PETRINO, paroh era Meletie HALIP, iar numărul enoriaşilor ajunsese la 1.508. În 1907, patron bisericesc era Roman FREITAG („vineri”), paroh fiind Dimitrie MASICHIEVICI, născut în 1854, preot din 1885, paroh din 1890, iar cantor, din 1900, Alexie SCRABA, născut în 1839.

1798: În 1 noiembrie 1798, Simion Munteanu moştenea partea din Voloca a strămoşilor săi (şi ai preotului Iftemi, care, se vede treaba, a murit), Văscan, Onciul Herţa, Vasile Tomca şi Fodor Miroş. Un alt moştenitor, Ilie Băluşescul, primea doar o poieniţă şi o bucată de pământ pe pârâul Volocina.

1782: În 8 aprilie 1782, vechilul Ion Mitescul căpitan, declară, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, că vornicul Nicolae Roset stăpâneşte satul Voloca.

1809, constituirea corpului de volintiri bucovineni, în sprijinul Austriei, în războiul napoleonian: „La dorinţa domnului consilier aulic (a căpitanului cercual de Platzer) şi a unor membrii ai ţării, întreprinde subscrisul ridicarea unui corp de călăreţi, din mijlocul nobililor şi răzeşilor Bucovinei; dară sub următoarele condiţiuni: / 1). Ca subscrisului, în înţelegere cu comanda militară, să i se dea decret de comandant de escadron, în înţelesul apelului din 9 al lunii curente, pe lângă păstrarea tuturor beneficiilor care sunt asigurate stării militare. / 2). Ca lui Mihalachi Ianoş, din Ivancăuţi, şi domnului Gregor Iacubovici, din Voloca, precum şi acelora pe care subsemnatul, la timpul său, îi va afla de trebuinţă, să se elibereze o acreditare ca subscrisului întru a aduna răzeşii să-i stea mână de ajutor”[1].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[2].

1877: Din 1877, funcţiona, la Voloca, o şcoală cu 3 clase[3].

1890: În 1890, satul Voloca pe Ceremuş avea 1.150 locuitori. Paroh era Dimitrie Masichievici, iar Parftenie Danciul şi Vasile Cocea erau învăţători.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Voloca pe Ceremuş, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe pârâul Volocivca, afluent al pârâului Bruşniţa. Suprafaţa: de 9,76 kmp; po­pulaţia: 1.079 locuitori, aproa­pe toţi ruteni, de religie gr. or. Prin drumuri câmpene este legată cu Carapciu pe Siret şi cu Stăneştii de Jos pe Ceremuş. Are o şcoală populară, cu două clase, şi o biserică pa­rohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. La 1776, aparţinea unui preot, numit Semaca (Şeptilici, cu numele tradus în ucraineană – n. n.), şi se gă­sea aci o mănăstire, zidită, în anul 1742, de un monah din familia Donici. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 601 hectare pământ arabil, 133 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 16 hectare imaşuri, 177 hectare păduri. Se găsesc 123 cai, 329 vite cornute, 1.901 oi, 129 porci, 51 stupi”[4].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost făcută de „Glotaşul Ion Penteleiciuc, Voloca, mort”[5]; „Ioan a lui Aftanasei Doubei, născut în Voloca, la 5 aprilie 1881, a fost intrat, cu ocazia mobilizării generale, în serviciul militar. Îmbolnăvindu-se în Müzzuschlag, să fi murit la începutul lunii februarie 1915. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Ioanei Douhei, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[6]; „Gheorghe a lui Mihai Palamariuc, născut în Voloca, la 4 aprilie 1887, a plecat, în august 1914, la război şi e dispărut de la finea lunii august, nesosind, până în prezent, nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Eugeniei Palamariuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[7].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Stăneşti făceau parte, ca reprezentant al ţăranilor, „Nasarie Baloşescul, agricultor, Voloca”, iar ca locţiitor, „Vasile Dumici, agricultor, Vo­loca pe Ceremuş”[8].

[1] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 16, 12 august 1911, pp. 181-183

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 21, 1876 p. 95, 1907 p. 82

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 243

[5] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Volcineţ

La pârleaz – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

VOLCINEŢ. În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 11-a biserică, la Volcineţ, cu popă”, dar satul este mult mai vechi, aparţinând, iniţial, lui Vitovt, cneazul lituanian, cumnat al lui Alexandru cel Bun, care a ctitorit şi biserica de piatră din Lujeni.

1674: În 14 decembrie 1674, satul aparţinea lui Tudosie vameşul, tatăl cronicarului Miron Costin.

1703: În 14 februarie 1703, pentru că fiul său, Pătraşco, murise „în Ţara Românească şi neavând copii”, Miron Costin dăruieşte satul Volcineţ mănăstirii Barnovschi, din Iaşi, întru pomenirea fratelui său, Ion Costin, înmormântat în cimitirul acelei mănăstiri. În 14 februarie 1703, Nicolai Costin dăruia mănăstirii Barnovschi satul Volcineţ, „care sat l-a dat părintele mieu fratelui mieu Pătraşco logofăt; dar murind acesta în Ţara Românească şi neavând copii, a rămas satul acesta la noi, amândoi fraţii, dar murind şi fratele mieu, Ion hatmanul, şi fiind astrucat în sfânta mănăstire Barnovschi, care fusese zidită de strămoşii noştri, am dat mănăstirii zise mai sus satul Volcineţ, cu zece vecini, ca să-i fie danie şi ocină în veci”. Conform  unui uric din 5 mai 1703, satul fusese al lui Miron Costin, apoi al fiului său, Pătraşco.

1742: Un alt fecior al lui Miron Costin, Ion, răscumpără satul şi obţine uric domnesc de întăritură în 20 noiembrie 1742. Printre iobagii lui Ion Costin se numărau Vasile Vătămanul şi Gavril Halep, care, în 15 iulie 1744, dau mărturie, cu semnele pe care le cunosc, la hotarnica satului Bereşti.

1782: În 2 aprilie 1782, după moartea lui Ion Costin, mănăstirea Barnovschi revendică, pe nedrept, şi obţine Volcineţul, pe care îl arendează grabnic armeanului Todori Mustaţă.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Volcineţ, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „16 – toată suma caselor”, însemnând 6 popi şi 10 birnici.

1774: În 1774, satul avea doar 13 gospodării, dar ajunge, în zece ani, în baza colonizării cu ruteni, la 87 de gospodării.

1786: Biserica Naşterii Maicii Domnului din Volcineţ, construită în 1786, a fost reclădită în 1901. În 1843, biserica avea 1.075 enoriaşi, patron bisericesc era Ioan de MUSTATZA, paroh fiind Constantin MELENTOVICI. În 1876, biserica avea 1.432 enoriaşi, paroh fiind Alexandru CHISELIŢĂ, ir preot cooperator, Vasilie ILIUŢ. În 1907, paroh era Vasile ISOPESCUL, născut în 1855, preot din 1881, paroh din 1892, iar cantor, din 1900, Filip BUSNEAN, născut în 1868.

1797: În 12 ianuarie 1797, Sofronia, văduva lui Gheorghi Gheorghian, lasă fiicei sale, Catrina, şi logodnicului ei, Aronovici din Volcineţ, părţile ei de moşie, martori fiind Vasile von Simaca şi Vasile Ţurcan, preotul din Volcineţ.

1857: Din 1857, funcţiona în sat o şcoală ruteană cu 4 clase, iar din 1900, şi o şcoală în limba română, cu o clasă[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[3].

1898: „Primim din Volcineţ o scrisoare, prin care se constată că nu dl Jijie a înfiinţat banca raiffeisiană de acolo, ci gospodarii Nicolai Marişac, Mihai Sidoriac şi părintele V. Isopescul, şi anume deja în anul 1898”[4].

1899: Banca rurală din Volcineţ, în sistem Raiffeisen, s-a înfiinţat în 1899, cu 45 părtaşi, cu Simion Halip director, cu Petrea Marişceac vicedirector, controlor fiind Alexandru Lupu, vistiernic – Alexandru Jijie, iar casier – Onufri Kudelka. Cabinetul de lectură „Dumbrava” din Volcineţ, pe structura căruia s-a constituit şi banca rurală, funcţiona din 1896, în casa lui Gavril Larion, cu 40 membri, 193 cărţi, două abonamente la gazete şi 27 florini avere, preşedinte al acestei prime biblioteci comunale fiind preotul Vasile Isopescul, iar vicepreşedinţi – Simion Halip şi Petrea Marişceac.

1890: În 1890, când paroh al Volcineţului era Vasile Isopescul, iar cantor, Filip Buşnean, satul avea 2.100 locuitori, conduşi de primarul Dimitrie Halip şi povăţuiţi de învăţătorul cu nume deja ucrainizat, George Copaciuc.

1906: O listă de subscripţie, din iulie 1906, pentru prognozata societate culturală „Luceafărul Bucovinei”, încredinţată cantorului bisericesc din Volcineţ Filip BUSNEAN, menţionează următoarele nume de localnici: Alexandru SIDORIUC, Nicolai HOVANEŢ, Alexandru JIJIE, WITWISKI, Alexandru ZICESCU, Alexandru CABA, secretarul comunal Ioan CARST, Dumitru OSTAFICIUC, Mihail IAIMUSCĂ, Eugen LUPU şi Toader JIJIE[5].

1912: „Dobândind patriarhatul din Ierusalim, pe cale procesuală, proprietatea moşiilor Văşcăuţi pe Siret şi Dimca, trecu la dânsul şi patronatul acestor comune. Tot pe această cale a dobândit mănăstirea Barnovschi a sf. mormânt al lui Cristos proprietatea şi patronatul comunei şi bisericii clin Volcineţ. Amintitele proprietăţi, fiind închinate din vechime, de domnitorii ţării, amintitelor biserici din orient, însă, înstrăinându-se ele, cu timpul, de arendatori, au fost reclamate de aceste institute, pe cale judecătorească, şi aşa redobândite (Dimitrie Dan, Patronatul în bis. ort. din Bucovina, p. 10). Comuna Volcineţ însă, răscumpărând, acum câţiva ani, moşiile susnumite, a dobândit totodată şi patronatul comunelor Volcineţ, Bahrineşti şi Baineţ”[6].

1912: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[7], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la volcineştenii Maria POCLITARIU (soţia învăţătorului superior Ioan Poclitariu, 36 ani în 1912), Doriţa POCLITARIU (fata învăţătorului superior Ioan Poclitariu, 36 ani în 1912), Nicolai ROŞCULEŢ şi Fluor TOPALĂ (13 ani în 1912), Aspasia SIDOREAC (13 ani în 1912), Iuliana MARIŞCEAC (13 ani în 1912) şi Eudochia GURĂU (13 ani în 1912).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Volcineţ, comună rurală, districtul Siret, aşezată pe malul drept al fluviului Siret, la confluenţa lui cu pârâul Volcineţ, între Camenca şi Cerepcăuţi. Suprafaţa: 4,62 kmp; popu­laţia: 2.041 locuitori, 3 părţi ru­teni şi o parte români, de religie gr. or. Se compune: 1). din satul de reşedinţă Volcineţ, care, îm­preună cu târla Zolob, numără 1.995 locuitori; şi 2). din cătu­nul Dibrova. Este străbătută de drumul districtual Cerepcăuţi-Camenca şi legată, prin drumuri de ţară, cu comunele Bahrineşti şi Fântâna Albă; printre ea şi comuna Cerepcăuţi trece linia ferată Hliboca-Hadicfalva. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Prin hrisovul din 14 Februa­rie 1704, Nicolae Costin, hat­man şi pârcălab de Suceava, a dăruit-o mănăstirii Barnovschi, în posesia căreia se găsea şi la 1776. Populaţia se ocupă cu agricultura, cu creşterea vitelor şi cu exploatarea pădurilor. Comuna posedă 1.513 hectare pământ arabil, 206 hectare fânaţuri, 31 hectare grădini, 307 hectare imaşuri şi 47 hectare păduri. Se găsesc 182 cai, 771 vite cornute, 270 oi, 591 porci, 81 stupi. Volcineţ, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 4,11 kmp; popu­laţia: 24 locuitori izraeliţi şi ruteni”[8].

1910: În 1910, doar o pătrime din trei locuitorii satului Volcineţ mai vorbeau româneşte, ceilalţi preferând, din motive etnice sau de comunicare, ucraineana. Satul, risipit în dreapta Siretului în pâlcuri de case, părea să înglobeze cătunele Bosna, Cuşnereni, Hluja, Hliuja, Pe Siret, Poiana Roşculeţ, Surducica şi Vatra Satului, toponimele înveşnicind numele unor neamuri băştinaşe, române şi ucrainene, precum Roşculeţ, Cuşnir, Topală şi Hluja (care au făcut câte o fântână) sau Iurcu (numele unui deal).

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost făcută de „Infanteristul Gherasim Bâzgan, Volcineţ, Regimentul 22, rănit; Rezervistul Ion Carpiuc, Volcineţ, Regimentul 22, rănit”[9]; „Vânătorul Grigorie Halip, Volcineţ, Reg. 30, rănit”[10]; „Infanteristul Dumitru Pasneac, Volcineţ, Reg. 41, mort (28.05-23.07.1915); Infanteristul Vasile Pânzar, Volcineţ, Reg. 80, mort (28.05-23.07.1915)”[11]; „Glotaşul Ghenadie Ruznac, Volcineţ, Reg. 22, mort (03.11.1914)”[12]; „Vasile a lui George Ostaficiuc, din Volcineţ, la anul 1914, cu ocazia mobilizării generale, a fost înrolat şi a plecat la război. În timpul din urmă, în anul 1915, el a servit la col. T. S. I. V. grad 6/II, compania 17. În Octombrie 1915, să fi picat la trecerea unui râu. Fiind deci caz de prezumţie legală a morţii, se îndrumează, la cererea Mariei Ostaficiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 10 Iunie 1919”[13]; „Ioan Pagan a lui Miron, născut în anul 1877, în Volcineţ, s-a refugiat în incidentul invaziei ruseşti şi a ajuns în tabăra pentru refugiaţi din Ober-Hollabrun. Acolo să fi murit în luna lui Martie 1917, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Pagan a lui Ioan pentru adeverirea morţii celui dispărut”[14]; „Vasile a lui George Ostaficiuc, din Volcineţ, la anul 1914, cu ocazia mobilizării generale, a fost înrolat şi a plecat la război. În timpul din urmă, în anul 1915, a servit el la col. T. S. I. V. grad. 6/II comp. 17. În octombrie 1915, să fi picat la trecerea unui râu. Fiind deci caz de prezumţie legală a morţii, se îndrumează, la cererea Mariei Ostaficiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15]; „German a lui Gheorghe Tcaciuc, născut în Volcineţ, la 12 mai 1881, a fost chemat, în august 1914, sub arme şi a luat parte la luptele din Galiţia din toamna anului 1914. De la ziua înrolării sale şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea Mariei Tcaciuc a lui German, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[16]; „Dumitru a lui Procopie Biliciuc, născut în Volcineţ, la 17 august 1883, a fost chemat, în vara anului 1916, la arme şi, de atunci, e dispărut, nesosind, până în prezent, nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Eudochiei Biliciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[17]; „Ioan a lui Nicolai Halip, născut în Volcineţ, la 21 septembrie 1878, a plecat, la 1 august 1914, la război şi a trimis soţiei sale ultima ştire de pe câmpul de luptă la începutul lui ianuarie 1915. De atunci e dispărut, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Halip, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[18]; „Vasili a lui Ştefan Solonca, născut în Volcineţ, la 21 iunie 1866, fost cu domiciliul ultim tot acolo, fu recrutat, în anul 1915, şi înrolat în armata austriacă. Din anul 1916 lipseşte orice veste de la numit. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria Solonca, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[19].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Siret făcea parte şi „Locţiitor: Eugen Lupu, agricultor, Volcineţ”[20].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Topală Aurel, seria 1938, media 7,50, numit în comuna Volcineţ Vest, postul IX, jud. Rădăuţi”[21].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[22], următorii învăţători şi învăţătoare: Egher Constantin, comuna Volcineţ Noi, jud. Rădăuţi, media 7,37”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 338

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 36, 1876 p. 65, 1907 p. 172

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, duminică 21 octombrie stil nou 1906, p. 5

[5] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 31/1906, p. 4

[6] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii,  în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9

[7] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 242

[9] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[10] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[11] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[12] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1916, p. 2

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 60, Cernăuţi, în 30 August nou 1919, pp. 5 şi 6

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 54, Cernăuţi în 13 August nou 1919, pp. 4 şi 5

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 59, Cernăuţi în 27 August nou 1919, p. 7

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 220-224

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 5, Cernăuţi 12 februaie nou 1921, pp. 51-53

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[21] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[22] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552