Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Volovăţ

VOLOVĂŢ. În 13 decembrie 1421, Alexandru cel Bun şi fiul său, Ilie, dăruiau fostei soţii a lui Alexandru, Rimgaila, „târgul Siret şi Volhoveţul cu satele şi cătunele, cu mori şi heleştee, vămi, datorii, produse şi cu toate veniturile”.

1455: În 1 octombrie 1455, când Petru Aron depunea, la Hotin, jurământul de fidelitate faţă de Regele Poloniei, el promitea să dea zestre principesei Maria, văduva lui Ilie Vodă, „târgul Sirete cu suburbia şi satele ce se ţin de ea, şi satul Olchowiecz cu satele care-i aparţin din vechime, cu toate veniturile din tot locul”. În 29 iunie 1456, când depunea jurământul de fidelitate regelui polon Cazimir, Petru Aron promitea să de Olchowiecz cu toate satele şi cătunele care-i aparţin, în chip de zestre, principesei Maria, văduva lui Ilie Vodă.

1490: În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 36-a biserică, cu popă, la Vâlhovăţ; a 37 biserică, cu popă, la Vâlhovăţ”, deci inclusiv cea din lemn, ridicată de Dragoş Vodă, şi mutată de Ştefan cel Mare, ulterior, la Putna.

1502: Biserica din Volovăţ, ctitorită de Ştefan cel Mare, în 1502, în locul bisericii de lemn a lui Dragoş Vodă, mutată la Putna, unde există şi astăzi, a fost dotată cu un iconostas nou, în 1885, de Ioan ANTONOVICI şi Panteleimon COJOCARIU. În 1843, biserica avea 1.336 enoriaşi, preoţi fiind Georgie CONSTANTINOVICI de GRECUL şi Gavril HALIP. N 1876, cei 2.111 enoriaşi erau păstoriţi de parohul Constantin TARANGUL. În 1907, paroh era acelaşi Constantin TARANGUL, născut în 1823, preot din 1848, paroh din 1850, preot cooperator fiind Constantin URECHE, născut în 1879, preot din 1905, iar cantor, din 1894, George TOROUS, născut în 1865.

1589: În 20 iunie 1589, Petru Movilă Vodă dăruia credinciosului Nicula stolnic Holovăţul, „ascultător de ocolul Bădeuţului”, meritele lui Nicula ţinând şi de un dar în bani, 60.000 aspri, pe care l-a dat lui Vodă „când ne-au trebuit pentru trebile ţării şi când am plătit datoria lui Iancul Vodă”. Nicula avea să schimbe Volovăţul cu Stănileşti (Hotin), ca să fie şi pe placul lui Gheorghe Movilă, care avea să dăruiască satul sfintei „nou zidită mănăstire Suceviţa”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Volovăţ, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „141 – toată suma caselor”, însemnând 77 scutelnici ai mănăstirii Suceviţa, 14 femei sărace, 4 popi, 4 ţigani şi 42 cu salvogvardie.

1774: Hotarnica satului Volovăţ, din 17 septembrie 1744, din pricina jelaniei egumenului că răzeşii îi împresoară satul, i-a avut ca martori pe câţiva „oameni buni şi bătrâni, toţi din Volovăţ”, precum Toader Lupaşco, Miron Viclovici, Toader Robul, Toader Vlonga, Dumitru Clicinco şi Gligorie Prelipcean. În 1774, Volovăţul avea 171 familii, iar în 1775, Volovăţul cu Prundul Volovăţului, cum încă i se spunea Marginii, aveau 1 popă şi 105 familii de ţărani, numărul familiilor ajungând la 133, în 1784.

1775: „Împăratul Joseph II îl însărcinase pe sublocotenentul Cavallar, pe care îl recomandau abilităților sale speciale, precum și cunoștințelor sale despre zonele bogate în cai, dar și el a livrat, în 1774, doar 766, iar în 1775, doar 871 de cai de remontă, necesari regimentelor de cavalerie. Prețul de cumpărare a cailor era relativ mic, în anul 1774, de 56 de florini, iar în 1775, de 55, iar în aceste condiții Cavallar a fost numit căpitan de cavalerie și trimis în Kabarda, ținut de pe versantul nordic al Caucazului, ca să procure armăsari buni, care au fost trimiși, în 1776, în Bucovina pentru a fi încrucișați cu rase de cai mari. În 1776, în Bucovina existau, în hergheliile împărătești, 539 de cai, 132 la Siret, 107 la Cuciurul Mare, 66 la Iurcăuți, 66 la Tereblecea, 64 la Sadagura, 54 la Volovăț și Sucevița și 50 la Frătăuți”[2].

1860: Din 1860, la Volovăţ funcţiona o şcoală cu 6 clase[3].

1867: „După o cale mai bine de o oră, văzui lucind crucile de pe turnurile mănăstirii, în fundul muntelui, şi, cu cât mă apropiam de ea, mă încânta grandoarea edificiilor şi memoriile evocate, la vederea unor monumente ca acestea. Ajungând, mai întâi, la satul Putna, care se întinde pe vale, până la mănăstire, tovarăşul meu de cale, arătându-mi, în dreapta, o biserică de lemn, zise: „Asta e biserica pentru săteni. Această biserică de stejar este foarte veche. Ea era, mai înainte, în satul Volovăţ, făcuta încă de Dragoş Vodă. De acolo, o strămutară, înainte cu mulţi ani, încoace şi stă încă şi astăzi. Stejarul e ca românul şi românul, ca stejarul, şi unul, şi altul nu se înmoaie nici de neauă, nici de ploaie”. / Venind la poarta mănăstirii, care este înconjurată cu muri tari de forţăreaţă, începură a trage clopotele de sfânta liturghie şi, intrând înlăuntru, din casele colosale, cu câte două etaje, văzui călugării, cu camilauce pe cap,mantii pe umeri şi metanii în mână, ieşind şi mergând la biserică”[4].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[5].

1877: Primul cabinet românesc de lectură din Bucovina, „Dragoş”, s-a înfiinţat la Volovăţ, în 1877.

1885: Raportul anual, pagina 64 (Biserica Volovăţ) „Conservatorul Gutter a trimis un raport asupra Bisericii Volovăţ din Bucovina. Superiorul Bergmann a descris această biserică drept notabilă, datorită urmelor sale de pictură veche”. / Raportul anual, pagina 64 (Biserica Volovăţ) „Conservatorul Gutter a trimis un raport asupra Bisericii Volovăţ din Bucovina. Superiorul Bergmann a descris această biserică drept notabilă, datorită urmelor sale de pictură veche“[6].

1890: Volumul 16, pagina 51 (Sihăstria de lângă Putna și Volovăţ). „În minunatul Putnathale, cu numele preluat de la abația cu același nume, situată mai sus, la o distanță de aproximativ trei sferturi de oră, se află ruina singuratică a unei biserici mici, pe o pajiște înclinată ușor. Fără îndoială, a aparținut unei foste mănăstiri, care a existat aici chiar înainte de a fi fondată Putna (1481). De la distanţă se observă strălucirea ruinelor de piatră, printre tufișuri înalte; în jurul ruinelor și pe pereți, tufişurile au prins rădăcini, cu mult timp în urmă. Nici o legendă, nici un raport înregistrat despre trecutul acestui mic monument, care, cu toate acestea, ne întoarce încă în secolul al XIII-lea. În figura din stânga (fig. 10) este desenat planul de bază (la scara 1/200). Biserica are dispunerea tipică a bisericilor moldovenești, cu cele trei abside de nișă, iar clopotniţa lipsește, incinta mică, cu fante la ferestre. Tinda nu este decât un mic vestibul, în care dă intrarea, în timp ce o a doua cameră, dublă faţă de incintă, poate o fi servit în scopuri rezidențiale. Zidăria este realizată în piatră de carieră, iar la exterior se pot vedea încă rămășițe de ziduri și de arcade, dispuse așa cum este tipic și în stilul vremii. Rămăşiţa jumătății de cupolă este formată dintr-o grămadă de cărămizi în cochilie, zidite în diagonală, conform schiței (fig. 11), motiv care se găsește și pe clădirile bisericii mai vechi. Deasupra bisericii, se observă bolta unei alte încăperi. / Wolovăţ. La poalele crestei, care formează bazinul hidrografic dintre Suceviţa și târgul Solca, și la aproximativ o oră de mers, cu mașina, de la Rădăuţi, se află satul Volovăţ, care are peste 2.200 de locuitori. Legenda spune că, întâlnind-o pe Iţa, Voievodul Dragoş, fondatorul principatului moldovenesc, a ridicat aici biserica mănăstirii din lemn, transferată ulterior la Putna, la începutul secolului al XIV-lea. În Schematismus-ul gr. or. al Bucovinei, scos de Dioceza Arhiepiscopală, se menționează această biserică, realizată din materiale moi și pictată, din parohia Putnei, construită în 1346, în Volovăţ, de Dragoş, şi transferată, în 1468, de Voievodul Ștefan cel Mare la Putna și reparată minuțios în 1871. Potrivit lui Ureche, se spune că, prin mutare, s-a modificat forma inițială. Astfel, biserica menționată ar fi cel mai vechi monument al Bucovinei. În locul acestei biserici de lemn, Ştefan cel Mare, a terminat, în anii 1500-1502, biserica de zidărie actuală, care a fost făcută, după cum se atestă pe partea exterioară a bisericii, în stânga, alături de placa de piatră a ușii din față, în inscripţia inscripția slavonă, tradusă de Wickenhauser astfel: / „Iubitorul creștin, temător de Dumnezeu, Io Ştefan Voievod, prin harul lui Dumnezeu Hospodar al Țării Moldovei, fiul Voievodului Bogdan, împreună cu soția sa Maria, fiica lui Radul Voievod, și cu fiul său iubit, Bogdan, a zidit această biserică, în numele Înălțării Crucii venerate și dătătoare de viață. A început-o în anul 7008 (1500) și a terminat-o în 7010 (1502) în anul 40 și 6 al domniei sale, în luna lui septembrie 4“. / Conform legendei, Voievodul Dragoş a fost înmormântat în Volovăţ. Cu toate acestea, după cum mă informează Wickenhauser, în biserica care există acum, după cum afirmă parohul ei, Protopresviterul Constantin Tarangul, cercetările dintr-un mormânt nu au găsit nici o urmă. / În planul desenat (fig. 11), biserica diferă, în esență, de celelalte biserici din acea vreme, prin lipsa absidelor laterale segmentare sau semicirculare și tipul de construcţie. Chiar dacă aceasta din urmă ar putea să nu fie cea originală, forma de astăzi este mai mult sau mai puțin condiționată de forma planului și se pare că biserica, chiar și în cruce, nu deținea o boltă cu cupole. Vestibulul sau tinda este egală cu încăperea pentru bărbați, boltită ca un butoi semicircular şi susținută de stâlpi puternici, iar absidele sunt acoperite de o jumătate din cupolă. În turnul sudic sunt două scări, care coboară, înainte de iconostas, la două trepte, care conduc în sus, astfel încât încăperea bărbaților, față de cea a femeilor este delimitată printr-un șanț adâncit cu aproximativ 30 cm. În aceasta din urmă, pe peretele de sud, se află mica încăpere tipică, așa-numitul Diaconarium, pentru depozitarea vaselor sfinte, cu vatră pentru sfeşnice și, în sfârșit, o mică fereastră. / Doar patru ferestre mici luminează interiorul, care este acum alb și se zăreşte doar în împrejurimea ușii care dă spre tindă, fragmente dintr-o frescă mai veche. La fel, pereții exteriori, care, spre deosebire de contraforturile puternice, nu au o altă protecție, ci doar o friză formată din nișe mici, albe (fig. 12). Acoperișul înalt de șindrilă este remarcabil, mai ales spre peretele vestic al bisericii, deoarece spre partea de est, deasupra absidei, are formă semicirculară. Ca aproape toate bisericile, cimitirul înconjoară și acest loc, din care figura din dreapta arată un monument caracteristic al unei pietre funerare, care conține inscripțiile de pe suprafața asemănătoare mesei (fig. 13). / Conform unei traduceri a articolului despre Dragoșu Vodă, publicat în „Liberalul” (lui Titus B. Costinean, nr. 4-6 Jassy 1886), de domnul Olinski-Olinescu, cică povestesc oamenii bătrâni că, pe vremea bunicilor lor, un păstor a găsit, în pădure, zidurile bisericii uitate. Din cauza vremii, biserica suferise rău, nu mai avea acoperiș, nici iconostas sau imagini interioare, fiind apoi complet renovată“[7].

1890: În 1890, Volovăţul avea 2.500 locuitori, primar fiind Petru Vicol. Învăţători erau Dionisie Tofănel şi Eufrosina Tofănel, Constantin Tarangul şi Avraam Ignătescu erau parohi, iar cantor bisericesc era George Torous. În 1890, Teodor Diaconescu din Volovăţ a fost acuzat de crimă, iar consătenii lui, Vasile Robu, Petrea Robu şi Antioch Hîş de „stâlcire grea”. Apărătorul Ştefan Isopescul a obţinut achitarea celor patru, Diaconescu fiind condamnat la doar un an de „criminal greu”, iar cei trei complici la câte o jumătate de an[8].

1891: Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“[9].

1891: O listă de subscripţie pentru biserica ortodoxă din Cacica, din noiembrie 1891, încredinţată lui „Constantin TARANGUL, protopresbiter şi paroch în Volovăţ, cuprinde următoarele nume: antistele comunal Clementie alui Toader BULIGA, Gavril alui Simion HÎZ (HÂJ), Gavril alui Ignat BOLOCA, pictorul bisericesc Dimitrie DIACONOVICI, Petru VICOL alui Ion, învăţătorul Dionisie TOFANEL, cantorul Georgi TOROUZ, Toader alui Simion VICOL, Georgi COVALIU, Gavril alui Vasile VICOL, Iason alui Constantin ANTONOVICI, Ihnat ANTONOVICI, Grigori alui Ion COCA, Precopie alui Simion VICOL, Gavril alui Ion COJOCARIU, Toader alui Ion COCA, Teodosia, soţia lui Ion COCA, Spiridon alui Costan ANTONOVICI, Ifrim alui Toader VICOL, Ion alui Gavril BOLOCA, Ambrosie alui Georgi ANTONOVICI, Casian alui Ion GRIGOROVICI, Foca lui Petrea MALOŞ, Ileana, soţia lui Toader COJOCARIU, Casian BUDELIŢĂ; Nicolaiu alui Artemi COCA, Petrea şi Raveica BUDELIŢĂ, Vasile MIRĂUŢĂ, Ion şi Paraschiva ANTONOVICI, Mardarie ILIŞOIU, Pantelimon COJOCARIU, Floarea, soţia lui Georgi ILIŞOIU, Maranda, soţia lui Petrea alui Chirilă VICOL, Lazar ROBU, Ion alui Georgi BODNARIU, Samuilă alui Lazar ROBU, Constantin alui Toader ANTONOVICI, Artemi COCA, Gherasim COCA, Gavril alui Georgi ROBU, Gavril GILAN, Toader alui Nichifor COCA, Constantin alui Pantelimon VICOL, Georgi alui Simion HÎZ, Dumitru BEZGAN, Paraschiva alui Pantelimon VICOL, Toader şi Ana ILIŞOIU, Iftimia, soţia lui Nicanor UNGUREANU, Melania, soţia lui Dimitrie COJOCARIU, Paraschiva MIREUŢĂ, Ion GRIGOROVICI, Chrisant VICOL, Constantin ANTONOVICI, Petrea CRISTIAN, Roman COCA, Vasile alui Ştefan MIREUŢĂ, Gavril alui Dumitru ROBU, Vichenti alui Toader ILIŞOIU, Niculaiu HÎZU, Macarie LUPAŞTEAN, Glicheria alui Leonti HÎZU, Raveica, soţia lui Gavril HALIP, Maria, soţia lui Gavril COJOCARIU, Domnica, soţia lui Costan HALIP, Ion alui Dumitru HALIP, Constantin HALIP, Maria, soţia lui Casian ANTONOVICI, Avramia, soţia lui Vasile BODNARIU, Aglaia, soţia lui Ştefan RUSU, Varvara, soţia lui Ihnat BOLOCA, Ileana, soţia lui Pavel BALEANU, Ana, soţia lui Pantelimon COJOCARIU, Ileana MIREUŢĂ, Ana, soţia lui Toader COCA, Maria, soţia lui Ion BUDELIŢĂ, Irina, soţia lui Artemi COCA, Zenovia ANTONOVICI, Ecaterina, soţia lui Precob VICOL, Paraschiva, soţia lui Toader COCA, Irina, soţia lui Dumitru BALEANU, Eugenia, soţia lui Ignatie HÎZU, Ana, soţia lui Ştefan HÎZU, Gavril alui Nichită BUDELIŢĂ, Simion alui Gavril ROLĂ şi Georgi alui Grigori PÂNZARIU[10].

1902: Însoţirea raiffeisiană din Volovăţ a fost întemeiată în 30 martie 1902, sub direcţiunea lui Dionisie Tofanel, vicepreşedinte fiind Cleminti Buliga, iar membri ai comitetului de conducere şi control – Todor Buliga, Varvara Vicol, George a Simion Hîj, Ioan Robu, Andronic Hîj şi George Robu. Cabinetul de lectură „Constantin cel Mare” funcţiona, din 1897, în casa lui Gavril Boloca, cu 76 membri, 63 cărţi, 2 abonamente la gazetă şi o avere de 47 florini şi 23 creiţari, plus un cilindru de sortat, în valoare de 72 florini. Conducerea acestei prime biblioteci comunale din Volovăţ era asigurată de Alexandru Danilevici, Cleminte Buliga şi Vasile Palamar.

1906: „În 4 octombrie 1906, a repausat, în Volovăţ, doamna Teodosia Coca, maica consilierului consistorial Calistrat Coca. Defuncta a ajuns etatea înaltă de 79 ani. Înmormântarea a fost săvârşită, în Volovăţ, de cătră arhiprezviterul Constantin Tarangul, asistat de exarhul Melitru Antonovici, parohul George Polonic, administratorul paroh Emilian Vasilovschi, vicarul parohial Constantin Ureche, arhidiaconul Mihai Ursuleac şi protodiaconul Mihai Boca. Condoleanţele noastre cele mai sincere”[11].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Volovăţ, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată pe pârâul cu acelaş nume, între localităţile Marginea şi Burla. Suprafaţa: 21,35 kmp; populaţia: 2.483 locuitori români, de religie gr. or. Se compune: 1). din satul de reşedinţă, cu 2.473 locuitori, şi 2). din herghelia Vadul Vlădica. Este legată cu Rădăuţi şi Marginea printr-un bun drum comunal; prin drumuri de ţară, comunică cu localitatea vecină, Burla, şi cu drumul principal Solca-Ciudei. Are o şcoală populară, cu trei clase (deci, peste 90 şcolari – n. n.); o biserica parohială, cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”; o casă de economie şi un cabinet de lectură românesc. Această comună este menţionată, pentru prima dată, într-un hrisov din 1421. În acel hrisov se spune că Alexadru Vodă şi fiul său Eliaş, au dăruit-o Ringalei, soţia acestuia din urmă şi soră cu regele polon Vladislav (eroare: Rimgaila a fost soţia lui Alexandru cel Bun – n. n.). În anul 1502, Ştefan cel Mare a zidit aci o biserică de piatră, în locul celei de lemn, făcută, se zice, de Dragoş Vodă, la 1300 (Dragoş poate fi presupus, după cronicile maghiare, ca sosind în nordul Moldovei cel mai devreme în 1335 – n. n.), şi transportată la Putna. Prin hrisovul din 20 Iunie 1589, de pe timpul domnului Moldovei Petru Şchiopul, episcopul Movilă şi mama sa, Stăniţa, au dăruit-o mănăstirii Suceviţa. La 1776, depindea de această comună şi teritoriul numit „Prundul” (Marginea de mai târziu – n. n.). La 1780, a fost unită cu Burla. Populaţia se ocupă cu agricultura. Comuna posedă 1.398 hectare pământ arabil, 104 hectare fânaţuri, 19 hectare grădini, 472 hectare imaşuri, 255 hectare pădure. Se găsesc 141 cai, 974 vite cornute, 262 oi, 1.057 porci, 185 stupi. Volovăţ, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Hardeggthal, districtul Rădăuţi. Are 4 case şi 60 locuitori, şi cuprinde şi herghelia Vadul Vlădica”[12].

1909: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[13], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Gavriil a lui Toader HRIŞ (19 ani în 1909) din Volovăţ.

1914-1918: S-au jertfit pentru Bucovina „Infanteristul Ştefan Cojocar, Volovăţ, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[14]; „Vânătorul Mihai Ungureanu, Volovăţ, Batalionul 30, rănit; Vânătorul Toader Vicol, Volovăţ, Batalionul 30, rănit”[15]; „Corporalul Filip Coca, Volovăţ, Regimentul 22, rănit”[16]; „La propunerea doamnei Maria Lupaştean, din Volovăţ, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Nicolai a lui Panfil Lupaştean. Doamna Maria Lupaştean susţine că soţul ei, Nicolai a lui Panfil Lupaştean, a murit la Wolincki (Rusia), în luna august 1916, ca prizonier”[17]; „Petre a lui Spiridon Ilişoi, din Volovăţ, a participat la război şi ar fi căzut în anul 1915, pe frontul rusesc, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ioana a lui Petre Ilişoi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[18]; „Onufrei a lui Gavril Robu, din Volovăţ, a participat la război şi ar fi murit, în anul 1914, pe câmpul de luptă, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Calistra a lui Onufrei Robu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[19].

1920: „Deciziune de expropriere No. 182/20/3. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Rădăuţi, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical fasc. No. 315, Volovăţ, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 284 ha 75 a 33 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[20].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[21]: Maro Leon, fierar, domiciliat în Volovăţ; Coch Valdemar, morar, domiciliat în Volovăţ; Bordei Nichifor, morar, domiciliat în Volovăţ; Grunichievici Victor, morar, domiciliat în Volovăţ; Băleanu Oreste, morar, domiciliat în Volovăţ.

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[22]: Buliga Clement, fruntaş, ctg. 1938, cu ultimul domiciliu în comuna Volovăţ, judeţul Rădăuţi, mort la 6 iulie 1941; Maloş Andrei, soldat, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Volovăţ, judeţul Rădăuţi, mort la 28 iulie 1941”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[23], următorii învăţători şi învăţătoare: Rusu Octavia, comuna Volovăţ, jud. Rădăuţi, media 8,41”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[24], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Mănescu Isidor, de la Burla, la Volovăţ”. / „Mănescu Teofila, de la Pătrăuţi pe Suceava, la Volovăţ, post XIV, cea mai mare în grad”[25].

La Volovăţ s-au născut poetul Constantin DRACINSCHI (9 aprilie 1875), publicistul şi poetul iconar Ghedeon COCA (26 septembrie 1908), autorul de manuale şcolare Calistrat COCA (22 noiembrie 1921), sculptoriţa Lucreţia FILIOREANU (10 martie 1929) şi poetul Clement ANTONOVICI (12 martie 1930).

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 352

[2] Johann Polek, Începuturile hergheliei de stat de la Rădăuți

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 47, 1876 p. 23, 1907 p. 129

[4] Albina, Anul II, Nr. 15, miercuri 7/19 februarie 1868

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[7] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[8] REVISTA POLITICĂ, Anul V, nr. 4, 15 februarie 1890, p. 13

[9] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[10] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 61/1891, p. 4

[11] Apărarea Naţională, Nr. 1, Anul I, Cernăuţi, duminică 7 octombrie stil nou 1906, p. 5

[12] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 243

[13] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[14] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[15] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[16] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi în 20 Martie nou 1919, pp. 4-6

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, Cernăuţi în 29 Aprilie nou 1921, pp. 189-192

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[21] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208